Povestea viei

Povestea viei

În călătoria sa extramundană, Dante întâlnește umbra șovăielnică a prietenului și concetățeanului său Brunetto Latino^sursa, retor de faimă, strângător al unui Tezaur de înțelepciune, celebru în epocă. Tresare și întreabă: „Siete voi quivi, ser Brunetto?^sursa” (aici sunteți, ser Brunetto) în tovărășia lui Brunetto Latino, învățase florentinul felul în care „l'uomo s'eterna^trad.”, cum o spune Dante cu câteva versuri mai jos.

O fervoare analogă a fost atinsă când înverșunata adversitate a crepusculului ciclic ne-a răpit pe profesorul Vasile Popa^sursa. Aripa morții și a mitului i-au mângâiat ultimele popasuri ale vieții. Începuse să-și asimileze doctrina și tehnica de interpretare a imensului material folcloric pe care îl adunase; vrăjmășia timpurilor a sfărâmat puntea de cleștar care leagă țărmul nostru cu țara de dincolo de negură^glosar, punte inefabilă aruncată peste un abis pe care o umanitate nebună nu-l mai poate simți. Se apropiase Vasile Popa, fără să o vadă încă, de Mare Tenebrarum^glosartrad.? Îi auzise

numai murmurul și neliniștea, cum Dante, în primii pași din Purgator, asculta vrăjit, din depărtare

„Il tremolar della marina?^vers.”

A fost prietenul meu temerar? Manipularea cheilor necesită, ca și mânuirea otrăvurilor rare, mască și țevi de sticlă. De unde să le aibă? Cheile basmelor deschid poarta morții, pentru că deschid pe aceea a regenerării. Câtimea de forță a reacției concordante este incalculabilă cu măsurile noastre. Atât știm: că se întoarce, în mod necesar, asupra temerarului care a dezlănțuit-o.

Eram prieteni și în sensul uman al cuvântului, pe motive ce nu se pot explica, dar incontestabile, „parceque c'était moi, parceque c'était lui”, (pentru că eram eu și era el), cum spunea Montaigne^sursa.

Printre hârtiile lui Vasile Popa, am găsit o primă schițare a unui basm euharistic, Povestea Hiei, găsire care coincide cu moartea lui. I-a venit ca și Găinușa de aur^glosar, pe râul fără sfârșit și fără început, prins de Moș Sandu Rău, în curgerea tuturor lucrurilor spre propria lor finalitate.

Moș Sandu pregătea niște altoiuri, în viișoara lui de la Mălureni, de lângă Nicorești. Copil pe atunci, Vasile Popa se minuna de taina grefei. Altoiul se prinde de trunchi, cum capul se prinde de trup, în limbajul lui Moș Sandu.

„— Și zici matale că aceste capuri se prind de trupuri ca în poveste?

— Ca-n poveste, copile.

— Da-n poveste ca să se prindă capul de trup, trebuie să dai întâi cu Apă Moartă ș-apoi cu Apă Vie…

— Ehei, nepoate! La hie nu-i nevoie de așa ceva! Hia are în ea, înlăuntrul ei și Apa Moartă și Apa Vie! Că hia e sfântă! Hia, măi băiete, îi adusă din cer, de la Dumnezeu! Și încă întâia oară, aici în Țara Românească a fost adusă!”

De pe acum trebuie reținut că via își are începutul și sfârșitul, propria rațiune suficientă în ea însăși, deci este în mod necesar divină. A coborât ca un Avatara^glosar în Țara Românească, în regiunea Nicoreștilor, în zona Vrancei, la mijloc de țară.

„Și în luna aceea, februarie din 1923, în una din seri, Moș Sandu mi-a spus «Povestea hiei», una din cele mai frumoase și mai originale, neîntâlnită nicăieri după aceea.

A fost odată de mult tare un om bolnav de mâhnire. Nu-i mai plăcea nimica; nici să muncească, nici să petreacă, nici să meargă pe la nunți și pe la cumătrii, nici să stea de vorbă cu oamenii. Tot singur ar fi stat. Ba se gândea și la moarte. Îl pândea păcatul se vede”.

La fel se simțea împovărat și eroul din basmul Găinușa de aur, povestit tot de Moș Sandu Rău. Și într-un caz și în celălalt e vorba de Melancolie^glosar, presimțirea intensă, vitală a lumii de dincolo, realizând și depărtarea ce ne desparte de ea. Asemenea aleși sunt ca prizonierii din caverna lui Platon^sursa, primind lumina în spate, văzând numai umbrele jucăușe pe fundul peșterii.

Conștiința unei stări de frustrare este condiția esențială a unei realizări spirituale, condiție prealabilă, față de care aceasta este neconceptibilă.

„Într-o zi, a auzit el că undeva în munții țării de sus este o mânăstire albă. Și că la acea mânăstire, trăiește un pustnic care știe mult. Știe toate buruienile și toate leacurile. Și cunoaște sufletul omului.”

Deci, omul nostru trăia în țara de jos, în regiunea Nicoreștilor; Mânăstirea albă se găsea în țara de sus și aceste denumiri sunt suficiente să sublinieze caracterul calitativ al călătoriei. În epocile tradiționale, diviziunile administrative ale Moldovei simbolizau un ciclu de călătorie inițiatică, din jos spre slăvi. Axul este deocamdată orizontal, substitut al axului vertical, care își ia zborul, din lumea noastră, spre înălțimi, la Mânăstirea Albă^glosar. Aceasta se întâmplă la punctul de incidență a axului lumii cu planul nostru de existență. Vorbind în simbolismul viticol al basmului, altoiul osiei cerului cu pământul se produce la Mânăstirea Albă. Într-acolo pornește eroul nostru să găsească pe pustnicul care-i va descoperi entelehia^glosar proprie, Vărsătorul umanizat. Mânăstirea Albă este vechiul nume al Mânăstirei Neamț, nordică față de Nicorești. Este un pelerinaj hyperborean^glosar, spre țara de sus. Simbolismul inițiatic se țese pe realități geografice riguroase. Am vorbit atât de des despre natura Polar-hyperboreană a tradițiilor românești, încât nu mai e nevoie să insistăm.

„Ce să facă bietul om? Și-a pus în traistă niște turte coapte în vatră și-a luat în mână toiagul și-a plecat la drum, tot către Miază Noapte, întrebând ba de unul, ba de altul, unde este Mânăstirea Albă.

După multă osteneală, a ajuns la acea mânăstire, frumoasă cum nu mai văzuseră ochii lui, cu turnurile ridicate în nouri.

Cum a ajuns a întrebat de pustnicul cel bătrân.

— Omule, i s-a răspuns, pustnicul acela nu stă aici, la mânăstirea noastră. Stă tocmai în vârful muntelui, într-o peșteră. La noi coboară numai din nouă în nouă ani, ne binecuvântează, apoi se întoarce sus.

— Arătați-mi atunci drum ca să mă duc să-l caut.

Cei dimprejur au răspuns:

— Ceiace ceri dumneata, omule, e lucru greu de știut și de aflat. Nimeni nu știe, nici drumul, nici cărarea la peștera

bătrânului… Așa că n-are rost să pleci în căutarea lui. Te-or mânca fiarele sălbatice! Rămâi mai bine aici la mânăstire și așteaptă-l. Mai sunt trei ani până când se împlinește sorocul de nouă ani”.

Bineînțeles, peștera pustnicului este inaccesibilă, nu din cauza sălbăticiei locurilor, ci pentru că se află în alt spațiu decât al nostru. Regiunea Mânăstirii Neamț e plină de tradiții despre aceste guri de rai, sever păzite de îngeri.

Este de remarcat silueta zalmoxiană^glosar a pustnicului^sursa. Tot în caverna unui munte stă, este tot atât de inaccesibil, coboară printre oameni la perioade fixe, ca să-i sfătuiască. Și el este Bătrânul Muntelui.

Și Dumitru (așa-l chema) a rămas acolo. Timp de trei ani a păscut oile mânăstirii. De mâhnire nu se vindeca. Când s-au împlinit nouă ani, pustnicul s-a arătat. Era micuț și slab de-l bătea vântul. Cei de la mânăstire spuneau că așa se arată totdeauna. I-a binecuvântat pe oameni și, când i-a venit rândul, Dumitru i-a spus aleanul lui.

— Fiule, nu te pot ajuta cu nimica… Numai Dumnezeu te poate ajuta. Aici, la mânăstire, a fost un izvor ce se numea izvorul Tămăduirii^glosar (și în adevăr, la mânăstirea Neamț, există un izvor cu acest nume rămășiță și reziduu al Izvorului ce curgea din muntele sacru. Se află lângă Vovidenia^glosar, n.n.) și un ulcior sfânt numit Ulciorul Bucuriei^glosar. Cei de azi, chiar cei mai bătrâni dintre călugări, nu-și mai amintesc. Ei n-au mai apucat aceste daruri ale lui Dumnezeu. De izvor nu se putea apropia nimeni din afară de mânăstire, căci era păzit de un urs. Dar noi umpleam ulciorul și dădeam oamenilor să bea și ei se tămăduiau de mâhnire și se linișteau. Dar și izvorul Tămăduirii, și Ulciorul Bucuriei, au fost ridicate la cer din cauza păcatelor și fărădelegilor omenești.

— Și-atunci, ce să fac prea Sfinte?

— Urcă la cer după ele.

Dumitru s-a mirat ș-atunci pustnicul i-a destăinuit că este un arbore care se cheamă Arborele Lumii^glosar”.

Macrocosmic, Pomul Lumii, Izvorul Tămăduirii și Ulciorul Bucuriei se aflau în paza Mânăstirii Albe, păzitoarea Tradiției și a puterii lumești, reprezentată prin urs. Apa din izvor vindeca de mâhnire, adică de țâțâna tuturor supărărilor, care este Melancolia, la rândul ei potolită de ulciorul Bucuriei, de plenitudinea ce se afla în el. Căci melancolia este provocată de distanța incomensurabilă dintre subiect și obiect și potolită de licoarea din ulcior, cupă a Graalului^glosar, de care se zice că sătura toate dorințele oamenilor.

Ca să ajungi în slăvile unde se află rădăcinile Arborelui inversat al Lumii, trebuie să-i găsești urmele, dârele, în ființa noastră individuală, cum adulmecă Molda^glosar bourul. Mirosul este calitatea sensibilă a elementului pământ, prin miros simțim copitele, vestigium pedi^trad., ale Fiarei sfinte. Găsirea locului, a dârei, a peceții Supranaturalului în natural, al Eului însemnat, este prima și cea mai importantă dintre încercările pe care le are de trecut inițiatul. După aceea nu are decât să se lase dus de atracția cerească.

Se va fi observat asemănarea, dar și deosebirea, ce există între basmul ce-l studiem și Găinușa de aur, tot de la Moș Sandu Rău auzită. Asemănarea consistă în faptul că, în amândouă basmele, elementul central îl constituie Arborele Lumii. În basmul de față, mitul se desfășoară după ce Arborele a fost dăruit lumii, în timp simbolic vorbind este anterior ei.

Timp de nouă ani a umblat Dumitru prin pustietăți, că doar nu prin orașe l-ar fi găsit. Arborele Lumii nu era nicăieri. După ce se împlini timpul, se întoarse la Mânăstirea Albă:

„— Mai vine oare? a întrebat el pe monahii care se sculau la miezul nopții pentru rugăciune.

— Trebuie să vină, răspunseră ei.

— Da-i bătrân.

— Nu-i nici bătrân, nici tânăr. Anii trec peste dânsul ca apa peste pietre”.

Este modul obișnuit prin care Vechiul timpului, părintele Eonilor^sursa, este reprezentat. Sau bătrân ca lumea, firele din barbă-i țesând covorul cosmic, sau ca un adolescent imberb.

„Și, în adevăr, peste câteva zile, bătrânul a venit. S-a făcut liniște mare deodată. Toate vânturile s-au oprit. Când a venit rândul lui Dumitru i-a spus: n-ai dat peste arborele lumii. Dar nu-ți pierde nădejdea. Până la urmă, ai să-l găsești.

— Ce să fac preasfinte?

— Să umbli prin lume încă nouă ani.

— Oare am să pot?

— O să poți. Prin pustietăți și adâncuri de prăpăstii și pe câmpurile cele întinse, știu că ai fost. Dar prin orașe de ce nu te-ai dus? Umblă nouă ani prin orașele lumii și pe urmă să vii.

S-a plecat Dumitru la pământ, a atins cu smerenie țărâna cu fruntea sa, a sărutat după aceea mâna uscată a pustnicului și s-a dus”.

Timp de nouă ani a umblat cu picioarele goale și zdrențăros prin toate orașele lumii. A văzut suferințele și bucuriile oamenilor, dar arborele nu l-a găsit. S-a întors la Mânăstirea Albă. Pustnicul îl trimite a treia oară într-o pribegie reînnoită de nouă ani.

„— Să umbli la întâmplare, dar mai mult prin sate și prin drumurile bătute de călători. Și pe care om l-ai întâlni, învățat sau prost, bărbat sau femeie, bătrân sau copil, să-l întrebi dacă a auzit de pomul lumii”.

Dumitru a pornit din nou în lume, întrebând la dreapta și la stânga. Oamenii îl socoteau nebun și râdeau de el. S-a

întors la Mânăstirea Albă după sorocul de nouă ani. Pustnicul venise și plecase așa că Dumitru, renunțând la pribegie, porni către satul lui, pe care nu-l mai văzuse de aproape treizeci de ani.

„Când a ajuns la căsuța lui, s-a oprit în drum. Căsuța era prăvălită pe o parte. Prin acoperișul de paie crescuse urzici, lobodă și cucută. Gardul de nuiele era putred și spart. Poarta era lipsă.

Dar când a dat să intre în ogradă s-a izbit de Pomul lumii! Nu se vedea dar îl simțea. A întins brațele, a pipăit, la tras către el… nu mai era nici o îndoială. Acolo era arborele Lumii. (Arborele Lumii=Arborele Vieții.).

S-a apucat cu tărie de o creangă, s-a opintit în vârful picioarelor și a sărit în sus. Cum a sărit, parcă într-o clipă i s-au deschis ochii, alții decât cei pe care îi avea. A văzut Pomul Lumii verde ca buratecul, cu frunze ca acele de stejar, întors cu vârful în jos, cu rădăcinile în aer. A stat pe o creangă mai potrivită și s-a odihnit. Și a început să plângă de bucurie”.

Așadar putem străbate toate zările și depărtările lumii, în lung și în lat, de Arborele Lumii nu dăm, pentru simplul motiv că se află în noi, aqrabu min chablilward^trad., cum spune Coranul, „mai apropiat decât vâna jugulară”. Căutarea prin rătăcire nu duce la el, pentru că tribulația nu-l poate scoate din tribulație. Este semnificativă indicația că Axul Lumii^glosar trebuie căutat în mărăcinișul nostru, în părțile cele mai părăsite, mai încâlcite din ființa noastră, mai părăginite, cum le arată casa și ograda lui Dumitru. Fiind ascuns, nu devine vizibil decât atunci când îl pipăi pentru prima oară, când „luminile s-au deplasat” în tine, cum spun cabaliștii^sursa, și-l vezi cu vârful în jos și cu rădăcinile în Tărie, așa cum se oglindește în lumea noastră.

După ce s-a odihnit, Dumitru porni să urce Arborele Vieții. Pustnicul îi spusese să numere crengile pe care le urca, câte unsprezece; este unul din numerele de recunoaștere în vechile tradiții, în unele organizații inițiatice, cum era de pildă Fede Santa^glosartrad. din care făcea parte Dante.

Deși era lumină, Dumitru nu vedea soarele. Ne întrebăm: de unde venea lumina? De la un soare nevăzut. L-am desemna ca soarele care se află în Vârful Polului. Nu era nici cald, nici rece, ci un termen mediu, cum se cuvine unui echilibru în dualitate. Nici foame nu-i era. Încercă de câteva ori să ia din traistă un dărâb de pită, dar se lăsă păgubaș. De ce să mănânce dacă nu-i era foame? La o anumită proximitate de Arborele Vieții, parfumul lui este suficient să ne hrănească, chiar fizic.

„După unsprezece crengi verzi, frunzele au început să fie de aramă strălucitoare. Din toate părțile se auzea cântecul păsărilor, al cucului, al pupezei, al turturelelor, cu alte cuvinte, glasuri îngerești. Dar se sperie când văzu că trupul lui se făcuse jumătate de cât era. Dar cum nu mai avea nimic de pierdut continuă să urce. De data asta frunzele erau de argint. Nu știa cât timp a trecut, pentru că nu mai era zi și noapte. Se făcuse și mai mic, ca un pitic. Mintea îi rămăsese întreagă, ba i se părea mai ageră ca mai înainte. Ajunsese la crengile de aur. Trecu de ele și se află dintr-odată la crengi cu nestemate”.

În mod obișnuit, codrii sunt de aramă, de argint și de aur. Arborele Lumii, fiind central și partitiv, conține toate speciile în el. Pornind, de data aceasta, la un pelerinaj spre slăvi, adică pe verticală, se apropie de Punct, cu care trebuia să se identifice. De aici micșorarea lui progresivă, care marca trecerea de la cantitate la calitatea pură.

„În mijlocul nestematelor, stătea Ulciorul bucuriei. Se vedea bine. Era nalt, cu două toarte și din el se răspândeau în toate părțile raze. Acesta era deci soarele, gândea Dumitru. Văzu curgând în același timp Izvorul Bucuriei. Ce să facă Dumitru? Acum ajunsese ca un vârf de ac; cât va mai fi când va trece crengile cu nestemate? Începu să se coboare când auzi un glas cunoscut:

— Măi Dumitre, ce faci?

— Cobor, Preasfinte!

— Îmi cunoști glasul?

— Îl cunosc, Preasfinte, dar nu te văd.

— Nu-i nevoie să mă vezi! De ce ți-a fost frică? Nu ți-am spus să fii tare și să nu te temi de nimică?

— Ce să fac Preasfinte, să mă urc iar?

— Nu te mai poți urca. Ai început să te cobori spre pământ și ce-i făcut e bun făcut. Îmi pare rău. Dacă ai fi avut îndrăzneala să mergi până la capăt, tu ai fi fost omul care ai fi adus pe pământ Ulciorul Bucuriei și Izvorul Vieții, ca să fie date oamenilor. Altcineva va face lucrul acesta. Dar nici n-ai să te-ntorci cu mâna goală. Tu vei duce pe pământ leacul contra mâhnirei.

— Dar unde-i Preasfinte?

— Nu-i treaba ta! Coboară!”

Dumitru ajunsese cât vârful unui ac, adică la Punct, la Ființa Pură. I-a fost frică de Vid și de aceea a refuzat Identitatea, Neființa.

„Coborâtul a fost destul de repede. Lui Dumitru a început să-i fie foame. În același timp, corpul i se făcea din nou mare și greu, pe măsură ce se apropia de pământ. A ajuns la traista lăsată pe o creangă și a căutat bucata de pâine pe care o avea acolo. A găsit-o și a mâncat-o cu lăcomie. Îi era sete. De unde să bea apă? Iată, că abia atunci văzu că pe crengi erau împletiți niște curpeni cu niște fructe

nemaivăzute de el, făcute din boabe străvezii și dulci. A întins mâna, a mâncat și a văzut că sunt bune fructele acelea. Și-a potolit cu ele setea. Când a ajuns jos, la vârful Pomului, era tot așa de mare cât plecase. Jos se vedeau întinderi de ape. S-a legat cu curpănul de o creangă și a adormit. A doua zi nu mai erau ape ci pământ uscat. Sări jos”.

Revenim la simbolismul acestei urcări și coborâri. Ascensiunea era o urcare calitativă, o despuiere de servituți, din plan nobil în altul mai nobil. O „despuiere de metale” prin aramă, argint, aur. Acest urcuș calitativ este solitar și cu o decondiționare progresivă. Individul Dumitru se micșorase până la punct, suprimând condiția spațială. Dar toate condițiile se împletesc solidare. Dispăruse și foamea. În legendă se spune că viziunea Graalului avea acest efect^sursa. In divinis^glosartrad., Graalul este și el Ulciorul Bucuriei. Pe lângă condiția spațială, dispăruse și cea temporală, cum se va vedea mai jos. Este o totală trecere la limită, la cel de al sutălea nume divin^sursa.

Era providențial ca Dumitru să nu ajungă la Bătrânul Timpurilor^glosar, să nu recupereze Ulciorul Bucuriei, ceea ce ar fi adus de la sine reîntorcerea Vârstei de Aur^glosar intempestivă deoarece în epoca toarcerii basmului ciclul nu era încă sfârșit.

Reîntorcerea pe pământ nu e o cădere, ci o coborâre sacrificială, cu har euharistic. Este semnificativ că izvorul Bucuriei se cobora și el în lume, ca și curpenul de viță. Nu este firesc să presupunem că, la un anumit grad de solidificare, izvorul s-a transvazat în curpen devenind sevă? Acesta este unul din aspectele circuitului sanguin al universului, care în funcție de momentul ciclului este când sevă, când sânge, când limfă, când suflu, cu irizări și tranziții de curcubeu, de la una la alta. În covorul cosmic, culoarea vie este fără importanță. Totul este nuanța. Lumina se adaptează la mediile pe care le străbate și le creează ca și de data aceasta.

„Dumitru nu știa încotro s-o apuce. A stat așa până s-a făcut ziuă. După aceea, s-a îndreptat spre primul sat pe care-l vedea. A rămas uluit. Nu numai că nu era satul lui, dar oamenii vorbeau o limbă cu totul necunoscută. În zadar a încercat să se înțeleagă cu dânșii. Era parcă în altă lume. Înainte de a se urca la cer, cățărându-se pe crengile Pomului Lumii, cutreierase toată lumea și peste tot se înțelesese cu oamenii, căci vorbeau aceeași limbă. Acum, nu se mai înțelegea cu nimeni.

Ce să facă? S-a așezat în satul acela. Un om cu inimă bună i-a dat o bucățică de pământ cât o ogradă și el și-a făcut un bordeiu. Dar mai înainte de a-și face bordeiul, a îngropat în pământ curpănul pe care îl adusese cu el din Pomul Lumii. Să vadă ce are să se întâmple?

Și s-a întâmplat că curpănul a prins și a început să dea frunze și niște flori mărunte și strălucitoare ca smarandu. Apoi a făcut struguri ca aceia pe care îi gustase când era în Pomul Lumii. Acolo, curpănul venea din adâncul cerului și se împletea printre crengile Pomului Lumii. Aici, curpănul se ținea bine de pământ și se agăța cu niște cârcei de orice pom, ridicându-se în sus, ca și când voia să se urce din nou la cer”.

Fraza indică foarte bine circulația marilor curente cosmice care vivifică universul. În realitate, curentul descendent și curentul ascendent se succed numai într-o lume condiționată de timp. In divinis^trad., cele două curente sunt concomitente.

„Oamenii din sat au văzut și s-au mirat. Strugurii erau dulci. Au cerut și ei bucățele de curpen pe care le-au plantat. Apoi s-au deprins să facă din struguri hin. Au băut și au văzut că se simt mai bine și uită de amărăciune și de necazuri. Le turna în suflet bucurie și dragoste de viață. Mâhnirea, oricât de grea ar fi fost, se tămăduia.”

Dumitru s-a împrietenit cu oamenii din acel sat. Le-a învățat limba. Din vorbele lor a aflat că țara în care trăiau se numea Moldova. Păi atunci e țara mea, a spus dânsul, că înainte de rătăcirile lui tot așa se chema. Limba pe care o cunoscuse el nu o mai știa, dar numele țării rămăsese. Cea ce înseamnă că numele unor ținuturi consacrate străbat prototipal întregul ciclu, ca o matcă imuabilă, din care se preling adaptări la timp și loc.

„A plecat Dumitru într-o vară către Miază Noapte, spre Mânăstirea Albă, dar nu a mai găsit-o. Munții mai rămăseseră încă. Îi recunoșteai. Peste tot oamenii vorbeau limba nouă.

— Unde e Mânăstirea Albă? întreba el, când pe unul, când pe altul. Dar nimeni nu știa să răspundă.

Într-o zi sta de vorbă cu un bătrân din părțile de sus ale Moldovei. L-a întrebat și pe el de Mânăstirea Albă. Bătrânul a făcut ochii mici, ca și când s-ar fi uitat la ceva, de la mare depărtare.

— Mânăstirea Albă? Hm! Apăi, se zice că ar fi fost o mânăstire ce s-ar fi chemat Albă. Dar asta ar fi fost demult tare. Cu vreo mie de ani în urmă, înainte de potop.

— Ce potop, moșule?

— Apăi a fost un potop care a nimicit și a râsâchit totul”.

Dumitru s-a înfricoșat de vorbele moșului. Înțelegea el de ce a văzut numai ape la întoarcere, când a ajuns în vârful Pomului Lumii. Înțelegea că a adormit cu curpănul legat de trunchiul sfânt și că somnul i-a fost de sute și sute de ani, până când apele s-au uscat și lumea s-a înmulțit din nou.

S-a întors în satul lui. Povestea tuturor cele ce i se întâmplase. Unii îl credeau, alții nu.

„— Cum, nu credeți? Dar asta cine a adus-o? zicea el arătând la dealurile pline de butuci de viță de vie.

A mai trăit cât a mai trăit, până când a murit.”

Se vede că avem de-a face cu tradiții locale, contaminate de infiltrații biblice. Cezura dintre cei doi cicli nu trebuie să fie fost atât de completă, din moment ce unul din numele Mânăstirii Neamț era Mânăstirea Albă.

Bătrânul pustnic veșnic de la Mânăstirea Albă poate fi, în linii mari, asimilat cu Noe, Patriarhul Potopului. La fel cu Dumitru, Noe sădise vița de vie^sursa. Basmul nostru poate rezuma eliptic mai multe mituri, caz ce se mai găsește. Sau e vorba de unul din diluviile secundare, de care se vorbește în mitologia greacă, acel al Ogygiei, sau al lui Deucalion și Pyrrha^sursa?

Dar narațiunea continuă:

„Oamenii l-au socotit sfânt și l-au trecut în calendar la 26 octombrie. Când se sărbătorește ziua lui, în toate butoaiele și zăcătoarele din țară fierbe încet vinul. Fierbe și forfotește ca și când ar povesti viața lui Dumitru, care umblând prin Pomul Lumii a găsit niște curpeni de «hie» împletiți printre crengile de aramă, de argint și de aur, printre nestemate și i-a dus pe pământ.

— Moș Sandu, îl întrebam (este vorba de întrebarea lui Vasile Pop, n.n.), dar unde a fi fost satul acela în care Dumitru a sădit pentru prima oară curpănul de «hie»?

— Cum unde o fi fost? Ce întrebare e aiasta? Apăi la noi, în Nicoreștii noștri. Poate aici, în Fântâni, poate în Coasta Lupei... Ce gândești tu? Podgoria noastră e cea mai veche din toată țara și din toată lumea. Noi, nicoreștenii, suntem urmași ai acelui Dumitru de demult...”

E semnificativ faptul că epitetul popular al Sfântului Dumitru^glosar e acela de Izvorâtorul de Mir^glosar. În basmul nostru apare ca Izvorâtorul de Vin. Epitetele se completează și vinul și mirul fiind soare lichid. Bătrânii alchimiști numeau Elixirul de Viață Lungă^glosar un „ulei superesențial”. Chiar în vremurile noastre de bejenie spirituală, un vin foarte nobil, un Cotnar de pildă, maturat cât trebuie, curge ca un ulei în pahar.

Una din supraviețuirile precreștine din viața noastră este ceea ce se numește Focul viu^glosar. Se va vedea legătura cu subiectul nostru. Detaliile ce urmează le-am găsit în cartea lui D.A. Vasiliu,²⁵ Focul Viu. Este considerat ca viu numai focul obținut prin frecarea a două lemne. Când e luat din altă sursă nu mai e viu, pentru că nu-și mai are rațiunea suficientă în el însuși. Cu alte cuvinte, ca să-și merite numele, acest Foc Viu trebuie să fie o imitație, un substitut, o „amintire” a Rugului Arzător^trad. pe care l-a văzut Moise pe Muntele Horeb, Rug ce nu se mistuia și care șoptea „Eu sunt cel ce sunt”. „Dumnezeul nostru este un Foc Viu” mai spune Biblia^sursa. Dar focuri vii există pe toată aria indo-europeană. Ne mărginim să reamintim așa zisele focuri ale lui Sfânt Ion de iarnă și de vară, în Iranul mazdeist, unde, Focul, în toate aspectele lui, are un loc central, în India unde focul sacru al lui Agni^glosar este aprins numai prin pronunțarea Mantrei „Ram”^trad..

Pentru a ne mărgini la români, ce aprind focuri vii la lăsatul secului de brânză, primăvara, la Păresimi, Mucenici, Sf. Toader, Blagoveștenie, Joia Mare, Sâmbăta Paștelor, la Paște, Sfântul Gheorghe, 1 Mai, 5 Mai, 24 Iunie, la Sânziene^glosar, 1 August, 26 Octombrie, la Sfântul Dumitru, la 23 și 24 Decembrie, la 1 Ianuarie de Sfântul Vasile.

Dintre toate cu mult cel mai important este focul viu al Sfântului Dumitru, la 26 octombrie. „Se practică, spune D.A.Vasiliu, pe o scară întinsă, cu un ceremonial deosebit: în ajunul Sf. Dumitru și în seara de Sf. Dumitru este datină prin Oltenia și prin partea de apus a Țării Românești să se aprindă niște focuri care se numesc focuri sumedre, dar mai ales la singular, focul lui Sumedru^glosar sau Sâmedru.

În județul Muscel, în partea dinspre munte, copiii din alergat se urcă pe coastele plaiurilor, veseli, trezind bolovani, cărora le dau drumul la vale. Aduc cetină și crengi mari de brad cărora le dau foc, câteodată la un brad întreg.”

Desigur, adăugăm noi, în amintirea pomului pe care s-a urcat și s-a coborât din cer, Dumitru Vierul. Copiii, bărbații,

femeile, strigă mereu: „Hai la focul lui Sumedru, hai la focul lui Sumedru”. (Atragem atenția asupra asonanței lui Sumedru cu Sumerieni, mai ales cu Cimerieni^glosar, care au populat locurile acestea în adânca preistorie). La întoarcerea acasă fiecare ia un tăciune pe care îl aruncă în livadă, în speranța unei recolte frumoase. Exprimându-ne inițiatic, din rugul macrocosmic fiecare ia o scânteie pentru microcosmul său, focul mic participând euharistic la focul mare.

Aceleași obiceiuri se împlinesc în județul Neamț, în vecinătatea Mânăstirei Albe, strigându-se: „Dru, Dru, la Sumedru Dru”, prima parte din cuvântul druid^sursa și înseamnă „forță”. „Drus” mai este și o denumire a stejarului. Se vede la ce vechi tradiții ne duce povestea lui Dumitru al nostru, Sumedru, Cimedianul.

O informație prețioasă ne vine din comuna Soveja-Putna, în proximitatea Nicoreștilor. Copiii sar peste foc, probă inițiatică prin excelență. „Pe vremuri, spune informatorul, se puneau scaune în jurul focului.²⁶ Caracterul de Masă Rotundă este flagrant și ne arată rădăcinile folclorice și inițiatice ale Mesei Tăcerii^glosar brâncușiene^sursa.

Caracterul solar, pirofor, al Sfântului Dumitru, este arătat și de o tradiție culeasă de Ovidiu Bârlea, după care Sfântul Dumitru este fiul Sfintei Duminici^glosar, al cărei caracter eminamente solar este cunoscut.²⁷ Din pricina acestui caracter solar, cităm din răspunsurile la chestionarul lui Neculai Densușianu^sursa:

„Masa și focul sunt lucruri sfinte”. (2/45 Verșoiu-Buzești, jud. Olt.)

„Focul e fața lui Dumnezeu”. (2/221 Dobreni-Neamț)²⁸

„Focul ține cerul”.²⁹ (Să ne reamintim de Pomul Lumii din basm).

„Văzduhul pe care coboară pasărea e foc”, afirmație care întrece în splendoare pe celelalte. Toată angelogia în câteva cuvinte.

Este curios că pronunțarea moldovenească a cuvântului „vie” este „hie”, similară cu rostirea, tot moldovenească, a imperativului prezent a verbului a fi, „hie!”, imperativ cu care Dumnezeu a creat lumea^sursa. Infinitivul este: „a hi”. Acest fapt arată prezența reală a Verbului în vin, explicând astfel rolul lui euharistic și oracular în multe tradiții.

Din răspunsurile la chestionarul lui Hâjdeu^sursa:

„Îi zice vie, pentru că în toții anii îi taie capul și tot vie este”.

„Via nu moare”.

„Cel dintâi must se duce ca frupt la biserică”.

„Când se toarnă în poloboc cea dintâi cofă, trebuie să chiui”.

Vom încheia cu o altă poveste a lui Moș Sandu Rău.

Copilul se mira că Moș Sandu lucrează, cu atâta tragere de inimă, la ceva care nu-i aducea nimic.

„Măi nepoate, măi nepoate! Ce știi tu? D'apăi tu n-ai înțăles din povestea pe care ți-am spus-o că hia-i sfântă, că-i adusă de sus de strămoșul nostru Dumitru? Dar iacă, am să-ți mai spun o poveste, tot cu hia. Poate o ții minte, s-o spui și tu la alții.”

Și Moș Sandu povesti Basmul Poamei roșii.

„La început n-a fost decât poamă albă. Pe toate dealurile nu vedeai decât vii cu poamă albă.

Cică odată se lăsase pe pământ o secetă mare. Secaseră fântânele, izvoarele, râurile. Într-o zi au intrat în sat niște străini. Un bătrân cu o cârjă în mână, cu cealaltă ducea un măgăruș de căpăstru. Alături de bătrân, o femeie tânără cu un copchil în brațe. Femeia era slabă, cu buzele crăpate de vânt. Copilul la fel, abia mai sufla.

Nimeni din sat nu a vrut sau nu a putut să le dea apă. Nu aveau.

În cele din urmă au ajuns la marginea cealaltă a satului, unde într-un bordei sărăcăcios locuia Iana Sânziana^glosar, Floare Albă, nu de nalbă.

Iana Sânziana, Floare albă, nu de nalbă, era o fată frumoasă cum nu se mai văzuse, dar damblagită. Mergea greu prin casă. Se târa de ici-colo numai în mâini. Trăia din tors și din împletit. Picioarele îi erau reci și nu le simțea, de parcă nu erau ale ei.”

Ileana Sânziana, Floare Albă, nu de nalbă este un aspect pe planul nominal al poamei albe, cum i-o arată numele. Cum se știe, în împlinirea euharistiei se utilizează numai vin alb. Din motive de opacitate ciclică, lumea, dizgrațiată prin secetă, nu mai poate primi fructul alb originar, culoare albă a Polului, deci hyperboreană, decât atenuat și anemic. Nu e vina substanței divine, perfectă în ea însăși, ci a unei umanități ce se însera. Endosmoza nu se mai efectua prin țesuturile sclerozate de căldură. Circuitul sanguin, alb într-o umanitate mai mult vegetală la obârșii, ieșită dintr-o grădină, nu mai încălzea o carne și un psihic năpădite de elemente pasionale.

Această specificare a poamei albe în poamă roșie este echivalentul exact românesc al celor două Soma^glosartrad. succesive din tradiția hindusă ca și al trecerii (în tradiția iraniană) de la Haoma^glosartrad. albă, care nu se culege decât pe muntele polar^glosar Alborj, la Haoma galbenă, și aceasta pierdută.

Iana Sânziana, Floare albă, nu de nalbă este una din cele mai frumoase formule hieratice din câte există. Nalbă, pe

lângă sensul firesc și imediat pe care-l are, poate fi și contragerea lui nu albă și atunci este posibilă locuțiunea floare albă nu nu albă; avem adică două negații care dau o afirmație, o afirmație la absolut. Iana Sânziana nu e albă în contrast cu negrul, ci e albă absolut deasupra tuturor culorilor.

Din altă perspectivă și referindu-ne la cealaltă formulă „Iana Sânziana din cosiță ruja-i cântă^sursa, nouă împărății ascultă, Dumnezeu se minunează”, ruja fiind roșie, găsim o referință alchimică la cele două „opere”, l'oeuvre au blanc și l'oeuvre au rouge^trad., Albido^glosar și Rubedo^glosartrad. cu progresivitatea în sensul ezoteric al enunțării, adică invers; perspectiva este de data aceasta cosmologică. În unele variante ale formulei, ruja este înlocuită cu floare, care poate fi și albă. Dante, când vrea să marcheze discret trecerea de la templarism la rozacrucianism, vorbește de o roză albă:

„In forma di candida rosa^vers.

Mi si mostrava la Milizia Santa.”

Mai este posibilă o lectură delfică a formulei „albă nu de nalbă albă nu-albă sau albă-nu albă”, ceea ce este o oglindire ortografică a Yin-Yangului^glosartrad.: în jumătatea albă a cercului, un punct negru, în jumătatea neagră, un punct alb.

Cu câțiva ani înainte se întâmplase o mare nenorocire cu ea, Iana Sânziana floare albă nu de nalbă și cu ai ei. Un căpcăun de la Miază Noapte o văzuse și se îndrăgostise de ea și o ceruse de nevastă; ea nu a vrut. Căpcăunul a trimis din nou daruri și pețitori. A fost iarăși refuzat. A trimis a treia oară o căruță încărcată trasă de șase cai, plină cu blănuri scumpe, podoabe de tot felul și trei dimerlii pline cu galbeni. În fața părinților și a celor doi frați au citit o

scrisoare amenințătoare a căpcăunului: să primească darurile, să dea fata, altminteri să se teamă de mânia căpcăunului.

Fata s-a sfătuit cu părinții și frații și a dat solilor răspuns îndrăzneț: să afle înălțimea sa căpcăunul că Iana Sânziana, floare albă nu de nalbă, nu are nevoie de daruri, nici părinții și nici frații. Și să mai afle Măria Sa că Iana Sânziana floare albă nu de nalbă nu se teme de mânia Măriei Sale.

Solii au plecat, dar nu peste mult timp au venit oamenii căpcăunului și pândind o clipă, când frații lipseau de acasă, au răpit fata. Frații când s-au întors au văzut ce se întâmplase, au luat-o prin pădure, pe un drum scurtat, și s-au luat la bătaie cu oamenii căpcăunului. Aproape toți răpitorii au fost răpuși și cei doi frați au căzut.

În timpul luptei, Iana Sânziana, floare albă nu de nalbă, s-a desfăcut din frânghii și s-a strecurat din car și s-a ascuns în zăpada înaltă, făcându-și loc în ea. A degerat acolo și a damblagit. Hrănindu-se numai cu ierburi și târându-se în mâini a luat-o în jos. Oameni de treabă au întâlnit-o și au dus-o acasă. Nu a mai găsit părinții care muriseră de inimă rea.

De atunci Iana Sânziana, floare albă nu de nalbă, sta singură, trăind din tors și din împletit. Apoi au venit anii de secetă și viața tuturor oamenilor s-a făcut peste măsură de grea. Cu atât mai mult viața Ilenei.

Iana refuză pe căpcăunul nordic, ceea ce pare o negație a Tradiției Primordiale^glosar, hyperboreană, în esența ei. În realitate, strugurul fiind un fruct solar este incompatibil cu frigul polar și atunci configurația lui existențială are drept

să se modifice, conform necesităților vremurilor. Bineînțeles, ce spunem este cu atât mai adevărat pe plan spiritual. Fiecare tradiție secundară are, în mod firesc, propriile ei puncte cardinale, zenitul și nadirul ei; altfel nu s-ar deosebi de Tradiția Primordială; ori adaptările și readaptările sunt condiția însăși a dezvoltării ciclice. Moș Crăciun este dușman de moarte al strugurelui, încă agățat pe arac, fără prejudiciul caracterului său superlativ benefic. Cu drept cuvânt, evreii considerau Egiptul ca o imagine a Iadului, din care i-a scos Dumnezeu și, după rătăciri de patruzeci de ani prin lumile intermediare, i-a dus în Țara sfântă, în Țara făgăduinței și ea imagine a Paradisului; ceea ce nu împiedică civilizația egipteană să fie una din cele mai auguste din lume, din punctul de vedere al totalității și al continuității.

O civilizație care are drept mijloc un centru inițiatic și ca băutură euharistică vinul este solidară cu vița de vie, din amândouă punctele de vedere, practic și spiritual^*. Toate condițiile unei civilizații ortodoxe trebuie să se îmbine și să facă un tot. Vinul trebuie să fie un produs firesc al ariei

tradiționale respective. Mai precis spus, vinul și civilizațiile care atârnă de el trebuie să fie fructul zonei temperate. Având în vedere caracterul solar al viței, ne este permis să ne întrebăm dacă civilizația vinului nu este civilizația atlantă^glosar eminamente solară. Este semnificativ faptul că în basmul nostru poama albă devine poamă roșie după cum vom vedea, ceea ce ar arăta două lucruri: 1) poama albă originară poate să fi fost altceva decât fructul căruia îi dăm acest nume; 2) transformarea în poamă roșie indică transformarea, adaptarea tradiției nordice în tradiție atlantă, a cărei culoare simbolică este roșul.

Mai putem spune că băutura proprie a civilizației hyperboreene, specifică ei, este apa cristalină de izvor de munte trasă din zăpezile veșnice prin țevile pământului și ale pietrelor. Subsidiar, îți pui întrebarea, ce semnificație a avut smulgerea viței de vie de Burebista și Deceneu^sursa?

Aria viței de vie se întinde indefinit pe anumite latitudini. Este o indicație a zonelor în care s-a răspândit migrația atlantă în timpul și după cele 3 catastrofe care au dus la prăbușirea ei completă?

În intervalul dintre cele două tradiții, în sandhya^glosartrad., Iana, în bordeiul ei obscur devine parca torcătoare.

Deci, la ușa Ianei s-au oprit trei ființe omenești, un bătrân, o femeie tânără cu un copil în brațe.

În momentul când ciclul ajunge la un punct mort, se produc intervențiile divine directe: la poarta Ilenei s-au oprit al nouălea Avatara^sursa, cu tatăl lui adoptiv, Marele Dulgher al Universului, cu Maica Precista^glosar. Noi știam că plecaseră în Egipt. Se poate vorbi numai de o localizare

folcloristică, populară? Tâlcul poate fi mai adânc decât acela al unei adaptări. Mitul nostru arată Sfânta Familie^glosar luând direcția contrară axului Betleem-Piramide. Concomitent cu curgerea vizibilă a unui râu mai este și una invizibilă, în sensul contrar, de data asta din sud-nord, spre obârșii, spre izvoarele mediate ale tradiției^*. Acesta a putut fi itinerarul invizibil al Sfintei Familii. Ne reamintim o observație a eminentului elenist, Charles Picard, numind Egiptul și Creta^sursa „dubleurile” vizibile ale Hyperboreei.

Bătrânul a cerut Ilenei o picătură de apă, dacă nu pentru ei, pentru pruncul nevinovat, să-i ude buzele uscate și crăpate de vânt.

„Iana Sânziana, Floare Albă nu de nalbă, s-a uitat la cele trei ființe omenești și s-a umplut de milă. Le-a dat să bea din fundul ulcicuței puțină apă ce o culesese dintr-un izvoraș din pădurea veștedă, cale de o jumătate de zi de mers.

După aceea, Iana Sânziana Floare albă nu de nalbă, s-a uitat din nou cu mare dragoste la mamă și la prunc și-a spus:

— Tare-i mic și drăgălaș și tare-i slăbuț! Dă-mi-l oleacă să-l țin în brațele mele că mult mi-a fost pe lume drag să am și eu un prunc și n-am avut noroc.

Femeia i-a dat pruncul. Dar îndată ce Ileana l-a luat în brațe, s-a întâmplat o minune nemaivăzută; pieptul i s-a umflat și țâțele i s-au umplut de lapte!

S-a mirat și a strigat:

— Doamne, Dumnezeule, pe cine am primit în casă? Cine sunteți voi?

Răspuns nu a primit, dar femeia a spus cu blândețe:

— Nu te speria! Dă-i pruncului să sugă.^*

Iana Sânziana, Floare albă nu de nalbă, s-a descheiat la iie și-a dat pruncului să sugă. Pe măsură ce sugea, pruncul se înzdrăvenea și prindea viață. În jurul capului a început să i se facă un cerculeț de lumină. Când a văzut aceasta, Ileana a strigat cu putere:

— Vai mie, păcătoasa! Voi sunteți trimiși de Dumnezeu în casa mea și eu stau ca o nemernică jos, fără să mă pot scula să vă slujesc cum se cuvine.

— Ascultă Iana Sânziana, Floare albă nu de nalbă.

— De unde știi cum mă cheamă?

— Ascultă, pentru binele ce ne-ai făcut ce dorință ai?

— Să pot sta în picioare! Să pot merge!

— Atunci ridică-te și dă-mi pruncul!

Iana Sânziana s-a ridicat în picioare după atâția ani și i-a dat femeii aceleia pruncul, apoi s-a plecat la pământ și le-a mulțămit.

— Scoală-te, a strigat femeia străină. Și ține bine minte ce-ți spun: cât vei mai fi în viață, mult, puțin, vei fi de-acum mereu în putere să te ții în picioare și să mergi. Iar după ce vei muri, tot în picioare vei fi și tot de folos oamenilor ca și acum.

Apoi străinii au ieșit pe poartă și s-au dus.”

Alăptarea pruncului Iisus de către fecioara imaculată, Iana, paredru al hyperboreanului Ianus^glosar, este un semn mai stringent al dependenței noii tradiții de Marea Tradiție Primordială, decât omagiul celor trei magi^sursa, căci în cazul din urmă magii vin la Betleem, iar în basmul românesc Sfânta Familie trece Dunărea spre nord.

„A doua zi, în zorii zilei, au năvălit în sat călăreți pe cai aprigi, cu coifuri, îmbrăcați în zale, cu platoșe și suliți și-au umblat din casă în casă, speriind femeile și copiii, tot întrebând și cercetând.

Au năvălit și în ograda sărăcăcioasă a Ilenii și au strigat mânioși.

— Noi suntem oștenii împăratului Irod. Să ne spui îndată unde au plecat străinii care au fost pe la tine ieri?

— Nu știu, a răspuns Iana, Floare Albă de nalbă.

— Cum nu știi, au răcnit ei. Oamenii din sat spun că la tine au intrat în casă. Cu tine au stat de vorbă. Ce-ați vorbit?

— Nu știu, a răspuns Ileana.

— De unde veneau și unde se duceau?

— Nu știu!

— Pe ce drum au apucat?

— Nu știu.”

Ileana ar fi putut să scape teafără, printr-un răspuns evaziv, care n-ar fi fost o trădare. Să se observe însă această succesiune de determinări negative, când este vorba de Dumnezeu coborât printre oameni. De altminteri însăși încarnarea Verbului este o determinare negativă. Ileana își mărturisește Dumnezeul, prin vedicul: neti, neti,^trad. nu, nu.

„Dacă au văzut ostașii împăratului Irod că nu pot afla nimic de la Iana Sânziana, Floare Albă nu de nalbă, au legat-o de stâlpul bordeiului, s-au depărtat la vreo 20 de pași și-au tras cu arcurile, străpungând-o cu săgeți. Apoi au încălecat și s-au mistuit în întunericul nopții care venise, lăsând satul îngrozit.”

Năvălește deci la Nicorești armia antihristică a lui Irod Împărat^sursa, hăituind Familia Sfântă. Irod reprezintă spiritul nemrodian. Este curioasă asonanța dintre Nimrod^glosar și Irod, identitatea ultimei silabe. Personajele fac parte din aceeași

familie spirituală, dacă se poate vorbi așa. Nimrod-Irod și Sfânta Familie alcătuiesc un cuplu de contrarii, apărând în momentele critice ale ciclului, căci în asemenea clipe Răul și Binele nu mai pot fi difuze ci se personifică în entități precise. Răul adulmecă Binele, care pentru el este evanescent. Dintr-o perspectivă puțin schimbată, inițiatul procede la captarea inaccesibilului prin adulmecări care până la urmă se topesc în parfumul Paradisului. Acesta este tâlcul marilor mituri vânătorești. Există însă și o wilde Jagd^glosartrad., o vânătoare sălbatecă vomitată de Infern, pomenită de numeroase legende. Aceeași putere alungă oastea lui Irod pe urmele triadei sacre. Apocalipsul arată că la consumarea timpurilor^sursa, Balaurul^glosar, vechiul dușman, va urmări pe Femeia învăluită cu soare, încununată cu cele douăsprezece constelații zodiacale. Dar Dumnezeu o va ascunde în pustie. Niciodată cantitatea nu va prinde calitatea în lațurile ei, pentru că îi scapă prin găurile rețelei. Sfânta Familie se refugiază la poalele Piramidelor, Sfinxul^glosar fiindu-le păzitor, sau într-un Egipt nordic mitic, care este u-topic, adică fără loc, ne-spațial.

Profetul Muhammad a trebuit să fugă din Mekka^sursa, unde dușmanii căutau să-l omoare, spre Medina. Această fugă marchează începutul Hegirii, era musulmană. Gonașii erau să-l prindă pe el și pe tovarășul său, Abu Bekr, viitorul calif. S-au ascuns într-o peșteră. Într-o clipă, la intrarea peșterii, un păianjen a țesut o pânză și o turturea clocea în cuibul ei. Cum putea cineva să ajungă în fundul peșterii fără să alunge turtureaua, au făcut o justă socoteală dușmanii și au urmat mai departe drumul.

Revenind la Nicorești, săgețile irodiene au pătruns în trupul vertical al Ilenii, formând o serie de cruci cu trei dimensiuni. Stâlpul bordeiului este Axa Polară, Axis Mundi^trad..

„A doua zi în zorii zilei, când au venit oamenii din sat să vadă ce s-a întâmplat cu biata fată damblagită, nu au găsit-o. Dar s-au mirat peste măsură, căci în fața bordeiului,

răsucită până sus, crescând din pământ, era o viță de vie, plină de struguri copți sângerii, dulci și gustoși. Au gustat cu toții. Până atunci nu se mai pomenise poamă roșie. De atunci hia cu poamă roșie s-a întins pe toată lumea. S-a împlinit și proorocia făcută de Maica Domnului cu pruncul în brațe, că Iana Sânziana va fi și după moarte în picioare și de folos oamenilor.”

În subsidiar indicăm că Nicoreștii sunt patria celui mai vestit vin roșu din țară.