DESPRE PEISAJUL LIRIC
Lirismul nu e o aspirație vagă, difuză și confuză, un soi de exudație a lucrurilor, ca ceața pe un lac. E o dimensiune obiectivă a ambianței, nu o sumă de senzații subiective haotice, nesolicitate. Mă gândesc mai ales la hoinarul care hălăduiește peste arături, adulmecând mesajul naturii, ca prepelicarul dâra iepurelui.
Solicitarea lirică a Naturii este o știință exactă, fără nici un element de anarhie. E aproape algebrică: simbolul odată capturat, trebuie integrat unei ecuații cu mai multe necunoscute, ecuație în același timp limpede și grăitoare. Drumul mare obișnuit duce la un punct asemănător cu cel de plecare. Numai cărarea duce în țara de dincolo de negură.
Lirismul peisajului folticenean e constituit din suma senzațiilor oamenilor care l-au iubit și l-au însuflețit în și prin jocurile copilăriei, sau prin plimbările de maturitate de-a lungul și de-a latul lui. Ce mod mai direct și mai existențial de identificare cu ambianța, cu o livadă sau cu un huciglosar, decât integrarea simbolică în ele a unui hagialâcglosar, sau a luptelor între zei și titani, cu alte cuvinte încăierarea între haiduci și neferi, sau proiectarea oului lumii în toate direcțiile spațiului în jocul oinei? Și când în maturitate revii pe pajiștile și în pădurile copilăriei, vechile competiții se rezolvă într-un murmur armonic, zvon de pe celălalt tărâm. Vezi că bătrânul tei și bradul svelt sunt aceiași ca acum patruzeci de ani și ai senzația unui timp suprimat. Se recreează timpul mitic. Locurile pe care s-au jucat în copilărie oameni deveniți celebri se prefac în stadioane pe care s-au luat la întrecere umbre ilustre și se iau încă. Nu mai percepem jocul lor, dar ecoul lor persistă. Lucrurile dispar, dar le rămâne dâra.
Pe câmpul de turnir se încaieră competitiv, apoi sfârșesc prin a se îmbrățișa, nu oameni, ci câmpuri, linii de forță, care se revarsă în final în Unitate. Jocurile copiilor de odinioară devin dănțuiri euritmice. Ambianța îngână un cântec
153 (157)crepuscular, chiar în plină amiază, la ora când, cum spuneau anticii, Marele Panglosar doarmesursa. Novalis spune că pentru omul atentsursa toate asperitățile Universului se rezolvă într-o masă vibratorie cu mesagii de la orizontul lumii. Bizară transmutațiune care preface în Okeanosglosar huciul lui Cocârță, livada lui Hoișie și huciul bisericuței mușatine de la Buciumeni. Dealtminteri, pe acesta din urmă, demult, Sadoveanu l-a transformat în Dumbrava Minunată.
Închei aceste note cu o pagină înaripată a lui Eugen Lovinescu, model neîntrecut, după cunoașterea mea, de descriere a unui peisagiu animat de umbre ilustre:
„Și acum, în amurgul zilelor de vară, tocul îmi cade din mână, pașii mi se îndreaptă de la sine spre păduricile din marginea orașului, pe unde am fost de atâtea ori și pe unde mi-am stimulat cele dintâi emoții literare… Iată viața, iată singurul ei sens estetic: drumul urcă la deal printre sălcii, trece pe lângă bătrâna casă cu sfincși roșii și cu cariatide, pe lângă bisericuța Foltícenilor vechi și se deschide deodată pe tăpșanul de sus al «băncuței» cu luminozitatea văii Șomuzului, ce se prelungește adânc, departe, spre biserica și conacul Șoldăneștilor dintre plopii răsfirați cu verdeața tărcată a lanurilor pline și apoi, ocolind la stânga, prin satul Oprișenilor, prin livezile încărcate, pe lângă biserica, în curtea căreia odihnesc astăzi oasele lui Dragoslav, pașii se îndreaptă în lata uliță a Rădășenilor, în arămurile ce se lasă peste dunga viorie a Carpaților apropiați, pe lângă zăplazurile marii grădini, unde, în zumzetul albinelor și-a scris opera tăcutul Sadoveanu, pe lângă bojdeuca ciobotarului Petre în care a stat Creangă pe când învăța la catihetglosar, pentru a pogorî în mijlocul orășelului, spre casa cu stâlpi albi, în care s-a născut celălalt povestitor moldovean, Nicu Gane – popasuri muzicale, ce dau senzația de continuitate, de fraternitate între morți și vii și îndeamnă la scurmarea mai departe a brazdei cu destine perene…” (E. Lovinescu. Memorii I).
154 (158)Și în fremătătoarele lui amintiri, Aurel George Stino redă cuvintele lui Sadoveanu, la sărbătorirea a cincizeci de ani de viață: „La Folticeni am sorbit Apa Vie a sufletului românesc.”
Astăzi, pe drumeagurile evocate magic de E. Lovinescu, s-a așternut asfalt cu bandă înflorată la mijloc. Casa veche cu sfincși, dărăpănată, s-a transfigurat în dispensar model, strălucitoare de tinerețe. Excelentă lecție de istorie, de inevitabilitatea ei, mai ales că în filigrana ei, dăinuie Folticenii vechi, ca murmur de fond.
Pagini bucovinene, Anul II, Nr. 5 (17), Mai 1983