OPINIA PUBLICĂ
Că asupra unui subiect dat, oamenii se împart imediat în două tabere opuse și aproape ireductibile e unul din adevărurile cele mai prime, cele mai banale din câte există. Divergența de opinii pare să fie principala caracteristică a oamenilor, de orice rasă și de pe orice latitudine. Experiența asta o poate face orișicine urmărește la procese depozițiile de martori. Asupra întâmplării celei mai precise, celei mai neîndoielnice, douăzeci de martori vor avea douăzeci de păreri deosebite. Fiecare a văzut ceva ce nu a văzut celălalt. Fiecare acuză pe celălalt de lipsă de perspicacitate și de distracție. Așa că te întrebi cu grijă și cu spaimă, dată fiind legea aceasta fundamentală a diversității de opinii, dacă acei care sunt puși să dea hotărâri imparțiale sau să ia măsuri – pe orice domeniu, care să fie într-adevăr pentru binele tuturor – te întrebi dacă și aceștia își fac numai iluzii asupra imparțialității lor, dacă nu sunt și ei supuși legii inexorabile a subiectivismului și a parțialității. Te întrebi dacă judecătorul poate da într-adevăr o sentință justă, dacă șeful de întreprindere, șeful de administrație, ministrul și toți acei puși în posturile de comandă a țării, sunt realmente capabili să ia măsuri drepte, pentru binele tuturor, sau nu sunt supuși și ei – cu cele mai bune intenții, cu cele mai lăudabile sforțări, legii fatale și inexorabile a subiectivismului și a parțialității.
„That is the questiontrad.!” Și o chestiune de o gravitate excepțională. Căci ne aflăm în fața a două date, două realități, tot așa de necontestabile, tot așa de precise și una și alta: 1). subiectivismul, parțialitatea fatală, inevitabilă a omului, ca entitate fizică și morală; 2). absoluta necesitate, pentru anumiți oameni, în anumite situații, să ia hotărâri de o cât mai pură imparțialitate, hotărâri care devin cu atât mai bune, cu atât mai eficace, cu cât sunt mai imparțiale, mai curate de orice
104 (108)subiectivism! După cum se vede, două realități de ordin nu se poate mai diferit și care par și sunt în realitate ireconciliabile. Să optăm pentru prima lege, subiectivismul fatal al personalității omenești, și să admitem că nu putem face nimic decât ceea ce ne exprimă numai pe noi? Sau să optăm pentru realitatea efectivă, pentru posibilitatea unor hotărâri imparțiale, riscând astfel să clădim pe o bază falsă, pe o necunoaștere a naturii profunde a omului? Tragică dilemă, una din cele mai tragice din câte există!
Atunci iată soluția pe care o propun: să părăsim pentru moment chestiunea astfel pusă, și s-o privim altfel, s-o privim pragmatic. Să luăm istoria adică și să cercetăm dacă au existat oameni, șefi de guvern și de state, care în ciuda subiectivismului inerent al naturii umane, au fost totuși capabili să ia hotărâri imparțiale, să guverneze pentru binele tuturor, pentru binele comunității, al țării, al lumii chiar. Și atunci dăm o a treia evidență, care pare absolut opusă celor două enunțate mai sus. Anume, că au existat realmente oameni, care fiind la fel cu ceilalți, adică subiectivi și personali, au știut totuși să transcende, să se învingă pe ei înșiși sau mai bine zis partea joasă din ei și să aibă o atitudine în conducerea afacerilor publice, ce a fost o adevărată binecuvântare divină pentru popoarele lor sau chiar pentru lume. Asta e cu atât mai de mirare, cu cât în viața lor obișnuită, erau la fel cu ceilalți oameni, supuși acelorași patimi politice și personale ca și ei.
Și aici apare nodul vital, partea pasionantă a chestiunii! Să recapitulăm într-o frază: 1). omul e subiectiv și parțial. Asta e o lege de fier. 2). Sunt momente și situații când totuși imparțialitatea e o condiție sine qua nonglosar de acțiune; 3). asemenea acțiuni juste și imparțiale au existat și există! Le găsim în istoria lumii…
Atunci ne întrebăm: nu este oare o posibilitate pentru om ca printr-o ținută interioară, sub amenințarea unor factori gravi și copleșitori, să-și iasă din el însuși, să-și iasă din piele,
105 (109)să se transcende și să se pună pe el însuși la o înălțime de vederi și de concepție care par complet inaccesibile restului oamenilor? Credem că da.
Această transcendere, acest grad înalt de imparțialitate poate fi atras și printr-o atitudine, printr-o asceză interioară. Totuși, sunt extrem de rare cazurile când se poate vedea aceasta. Cred mai degrabă că în afară de om sunt curente, mituri, imperative categorice, cărora le este supus, și în bătaia cărora stă omul politic, și care-l modelează, îl constrâng, s-ar putea zice aproape fără voia lui, să ia hotărâri și să facă acte ce depășesc cu mult umila lui personalitate. Aceste forțe, aceste mituri ar fi: interesul național, politica externă și opinia publică. Prins în brațele lor de fier, acest biet animal meschin, parțial, subiectiv și pătimaș care este omul, e zdrobit, malaxat, scuturat, silit să-și iasă din piele, să se întreacă pe el însuși, să fie la înălțimea lor. Pe urmă, când redevine persoană particulară, se miră el însuși cum a fost capabil de asemenea gesturi. Explicația e că a fost posedat, în sensul religios al cuvântului, de forțe imense de natură larg umană, colectivă, care l-au silit să-și iasă din pielea lui.
Una din cele mai evidente manifestări ale acestei părți e aceea a opiniei publice, a acestei opinii publice atât de hulite, atât de disprețuite, dar care reușește în anumite momente să se impună irezistibil. Și nu din cauza puterii ei materiale. Câteva regimente ar putea scălda în sânge fără teamă pe acei care o compun. Ci puterea ei morală, care prinde oamenii responsabili în brațele ei de fier și-i silește să lucreze spre mai marele bine al țării. Căci opinia publică nu-i părerea lui a + b + c, ci massa lor la un loc, care este un al treilea element, și depășește abisal personalitățile mici și comune din care e formată. O asemenea presiune a opiniei publice am trăit-o nu de mult…
Vremea, Nr. 345, 8 iulie 1934