În căutarea frumosului

ÎN CĂUTAREA FRUMOSULUI

Ni se spune că tratatul despre estetică al lui Kant e un model al genului și floarea de foc a filozofiei sale. Nu l-am citit, deci nu pot să-mi dau o părere personală despre el. Se poate ca în recele și sterilul regat al Dialecticii, Estetica lui Kant să fie în genul ei o desăvârșire. Dar prevențiunile mele contra lui Kant și în special contra esteticii sale nu sunt de loc de natură filozofică și cu atât mai puțin de natură dialectică. Aș putea spune că sunt de natură organică. În adevăr, am o neîncredere inițială față de părerile estetice ale unui filozof care nu a ieșit niciodată din Königsbergul său natal, un maniac al ordinii, după care burghezii din Königsberg își aranjau ceasul, așa de cronometrice erau ieșirile d-lui profesor. Ce putea să știe de frumos Kant, care nu a văzut în toată viața sa originalul unei capodopere?

Cazul lui s-ar putea explica prin existența unei inteligențe formidabile, servită de o dialectică suverană, amândouă aplicate pe o individualitate destul de săracă, anemică, debilă chiar. Semăna cu acei marțieni descriși de Wells, capete enorme sprijinite pe niște plăpânde fibre. Acest dezechilibru l-a târât pe Kant în domenii care sunt destinate exclusiv cuceririi, intuiției, chiar Pasiunii.

Adevărul e că Frumosul în toate accepțiunile lui și în toate ipostazele sale nu e decât o cucerire, rezultatul unei lupte numite Tragedie și al cărei câmp de bătălie este sufletul și trupul omului. Numai așa poate fi posedat. Putem deci să exprimăm o neprimire categorică față de orice teorie a Frumosului care nu s-a manifestat pe această cale, singura posibilă. Frumosul este întotdeauna tragic, chiar când îmbracă forma senină și nepăsătoare a clasicismului. Tocmai acest fapt face prețul artei elene. Artistul este prin excelență un cruciat, și nu-l va pricepe decât numai acela care-i este seamăn.

O veșnică luptă, tragedii intime, drame familiale, credința fanatică și inteligentă totuși în anumite dogme sociale

și morale, o oroare profundă de vremea de acum și de guvernământul țării sale au făcut din viața lui Léon Daudet o magnifică arenă, călcată și bătută de toți taurii pasiunilor. Dreptatea crezurilor sale vine cu totul secundar în discuție. Interesantă, pedagogică, e însăși viața lui, lupta lui. Om de o imensă cultură, crescut într-un rafinat mediu intelectual, a adus în domeniul artei combativitatea lui din viață și același curaj neînfrânt de animal de mare rasă. Nu e nici puritan nici filozof Daudet! Acolo unde vede Frumosul, îi spune pe nume, chiar când e un corp de femeie. Îl strânge în brațe, spre consternarea neoidealiștilor.

La Recherche du Beau^trad. nu e o carte pentru puritani, firește. Cu atât mai bine. Toate aspectele frumosului sunt privite în ea cu o perfectă cruditate, de la corpul impecabil al unei Venus de Bordel din Hamburg până la extazele misticei călugărițe Caterina Emmerich din mănăstirea Dulmen. Gravurile licențioase ale lui Hokusai sunt analizate, cucerite, violate la fel ca și strigătele cele mai suave și mai creștine ale lui Léon Bloy. Cu cea mai desăvârșită puritate și unele și celelalte. Totul e curat pentru cei curați și pe cei care s-ar îndoi, îi sfătuiesc să citească predicile Părinților Bisericii. Vor vedea ce cruditate de expresii aveau oamenii aceia, din înălțimea sfințeniei lor. Mă gândesc la admirabilul capitol Murmurele, vocile și strigătele capodoperelor.

Citez ce spune despre Bloy. „Dar mai este Bloy, teologul mizeriei, acela care așteaptă totdeauna mandate înaintea crucifixului, între o soție pentru el venită din cer și cele două fiice, Veronica și Madleina. Vocea sa de puțin timp umple spațiul. Dacă e moale, îl face sonor. Dacă e aspru, întunecat, îl liniștește și îl luminează, cu bătrânul Cronos, timpul, lamentul imprecatoriu al vocii auguste. Cât te doare, Léon Bloy, că oamenii sunt proști, lăsători și perverși! Cât îți sunt de dragi în fond bipezii aceștia, pe care îi blestemi în stilul Apocalipsei. Ai avut desigur o viață dureroasă, fără bani, dar păzită de nenorociri excepționale, afară de câteva scuipături de

imbecili, pe care le-ai întors în țâșnituri de pompă. Crist, a cărui putere crucială și Măreție sfâșiată ai descris-o așa de bine, te-a drogat în întunericul tău, o rază venită din Evanghelie! Din Femeia sărmană mai mult decât din Jurnalul tău, minunat totuși, vine spre noi, ca uraganul pe șesul vast, verbul tău; încărcat cu imprecații și fulgere. Nu-i decât o schiță din ceea ce aud din cărțile mele, când apune ziua. Apoi, la un moment dat aceste voci se amestecă, se dispun într-o vastă simfonie, alămuri, oboi, viori, alto și flaute ieșite din cuvinte și din unirea lor, oglindirea diferitelor suflete. Oceanul literar se iluminează. E corul august al figurilor de pe proră.”

Vremea, Nr. 289, 28 mai 1933