PE MARGINEA PREMIULUI NOBEL 1934
Premierea lui Pirandello face din nou actuală o problemă veche a artei dramatice: unitate de timp și de caracter. O face actuală bineînțeles pentru acei ce nu se ocupă mai de aproape cu arta; chestiunea în realitate nu e de azi, având în vedere că efectele mai adânci și mai originale pe care le poate scoate artistul constau tocmai în nuanțarea, gradarea, ruperea acestor unități de timp și de caracter. Premierea lui Pirandello e iarăși interesantă pentru că ne revelează câteva particularități etnice pe care le vom sublinia la sfârșitul acestui articol. Dar înainte de a evidenția ce a vrut Pirandello în teatrul său și dacă a reușit ce a vrut, e mai bine să încep cu câteva amintiri personale.
Sunt aproape zece ani (asta nu ne întinerește) de când trupa lui Georges și a Ludmilei Pitoef a dat o serie de reprezentații la noi, având în repertoriu Sf. Joan a lui Bernard Shaw și o piesă de Bonodet pare-mi-se; [dar] bucățile de rezistență ale repertoriului, punctul lui de atracție, piesele ce făcuseră și faima protagoniștilor, constau în teatrul lui Pirandello, pe atunci în toată voga sa, discutat și admirat de toți snobii, ceea ce ne arată la ce grad de popularitate ajunsese. Erau în repertoriu bucățile cele mai celebre ale maestrului: Henric al IV-lea, Șase personagii în căutarea unui autor. Impresiile de atunci îmi revin cu o prospețime și cu o viață neatinsă de timp; tinerețea aceasta și-o datorează complexității lor, amestecului de contrarii pe care le cuprindeau, surpriza, mirarea, sentimentul vag al unor șmechere sforării, supărarea că nu le puteam însă descoperi deși le bănuiam un interes nedesmințit nu pentru acțiune în sine, ci pentru problema estetică pe care o punea, problema unității de caracter și de timp, tratată cu puțin mai înainte de Proust, pe atunci în toată plina și noua lui glorie.
75 (79)Cortina s-a ridicat asupra unui hall foarte modern dintr-o casă de sănătate. Dar în acest decor contemporan se plimbau, discutând grav, personagii cu niște costume atât de bizare că nu le-am putut fixa deodată epoca. După haina lungă și după jartierele încrucișate peste pulpe, par a fi din Evul mediu.
Toți aveau aerul că pregătesc o conspirație. Dar iată că intră un doctor în halat și apoi alte persoane în costume cât se poate din secolul al XX-lea. Se lămurește în sfârșit situația. Un așa zis bolnav își închipuie că e Împăratul Sfântului Imperiu, Henric al IV-lea. Conform celor mai noi metode pentru vindecarea ideilor fixe, doctorii au hotărât să nu-1 contrazică în nimic, ba chiar să-i dea iluzia completă a realității. Personajele costumate sunt prieteni și cabotini plătiți pentru asta. La sfârșit mai apare cineva: ciorapi lungi de vânătoare, pantaloni scurți și strânși, haină largă și brodată, un guler ca o roată de dantelă: e un nou angajat; numai că bietul nu știa de Henric al IV-lea a Germaniei și credea că e vorba de Henric al IV-lea regele Franței. De aceea îmbrăcase un costum din sec. al XVI-lea. Impresia generală, o poate ghici cititorul din aceste câteva detalii. Mai întâi o oarecare nedumerire, o jenă, simțind lipsa coloanelor de sprijin cele mai tradiționale din teatru; apoi o reacție puternică și siguranța, convingerea de a te găsi în fața unui geniu dramatic, a unui inovator îndrăzneț, deschizând în artă perspective imense, nebănuite, terenuri necercetate încă, susceptibile să îmbogățească, să interiorizeze nesfârșit posibilitățile teatrului. Impresia se menține și la celelalte reprezentații iar Șase personagii în căutarea unui autor părea un rezumat, un catehism al artei noi, liberă de unități artificiale, pierzând simetria dar câștigând în schimb întinse posibilități de introspecție psihologică, de poezie originală.
În realitate Pirandello nu e nici geniu, nici măcar inovator în sensul adânc, interiorizat al cuvântului. E un italian sudic, foarte abil, foarte fin, posedând desăvârșit o tehnică specială, tehnica de a crea o situație originală capabilă să smulgă, pentru moment, de din afară (deci nu interior,
76 (80)psihologic, ceea ce singur ar justifica procedeul), personajele teatrului său, de sub stăpânirea de fier a unității spațiale și caracteriologice. Dar să descriu ghicirea acestor adevăruri, sub formă de experiență vie, nu că pun un preț prea mare pe experiența mea, ci tocmai, pentru că o consider obișnuită, normativă, deci comună tuturor spectatorilor. E un proces de sensibilitate și judecată, pe care îl are orice spectator atent al lui Pirandello.
Cea dintâi neîncredere pe care o inspiră Pirandello e de natură foarte subtilă și foarte greu de definit. Simți o lipsă, un truc, dar nu poți să-l formulezi. Ar fi următorul: psihologia pirandelliană sfarmă unitatea de caracter și de timp numai într-un mod material; le ia în mână și le azvârle pe jos prefăcându-le în bucăți. Sau altfel spus: procedeul său nu e o dizolvare a unităților pe dinăuntru, nu e o acțiune de corodare, de eroziune, printr-o analiză supraascuțită, prefăcând până la urmă cel mai tare granit în nisip fin; nu e ploaie de observații, de trăsături ușoare, fine, imperceptibile aproape, luate fiecare în parte, dar care repetându-se una după alta, implacabile și neîncetate, găuresc betonul cel mai rezistent. Pirandello nu e un alchimist ca Proust, Joyce, Meredith, sau ca orice alt mare artist. Materia rămâne aceeași totdeauna: până la sfârșit pământul e tot pământ, piatra tot piatră, fierul tot fier, și tinicheaua tot tinichea; nu e nici o schimbare de substanță, de densitate. Rămâne tot în aceeași dimensiune. Sfarmă materialele în bucăți, dar aceleași rămân și acum, tot ce-au fost și mai înainte. Dacă țin pumnul strâns sau îl întind cu degetele desfăcute, tot mâna mea este. Într-un cuvânt clar ce exprimă totul: procedeul lui Pirandello nu-i nici mai mult nici mai puțin decât o tehnică. O rutină. Alchimistul prestigios se preface într-un italian foarte fin, foarte abil, un genial Frego Fregoli. Iar în premierea lui de către scandinavi, când d'Annunzio n-a avut încă Nobel-ul, văd numai un efect de epatare, al unor nordici furați și uluiți de piruetele unui medieval foarte ager,
77 (81)foarte isteț, virtuoz dansator pe sârmă, iluzionist și Pierrot incomparabil.
Vremea, Nr. 366, 2 dec. 1934
