SECȚIUNE TRANSVERSALĂ PRIN OM
Au fost timpuri când mijlocul de cunoaștere cel mai sigur era sinteza: au fost altele când instrument era analiza. Evident că amândouă – analiza și sinteza – își au rostul lor și utilitatea lor; totuși aceste înclinări, fie ale unei civilizații, fie ale unui individ izolat, pentru una sau pentru alta trădează mai mult decât un gust – ci o atitudine, o caracteristică, un portret moral chiar.
Timpul nostru e al analizei. Ea a dominat secolul al XIX-lea, ea a impus marginile Universului mic, cum îi zice Pascal, până la niște limite neînchipuite mai înainte.
Pascal se înspăimânta de acest univers mic, ca și de cel mare, dar spaima lui ar deveni nebunie chiar, dacă ar vedea până unde au întins oamenii de știință moderni această măcinare, această divizare indefinită a universului. Căci nu mai e vorba de atomi care până deunăzi păreau ultima limită a acestui univers – ci de electroni, de neutroni, nume care, după spusele marelui fizician englez Sir James [Maxwell], nu mai reprezintă nimic, ci sunt numai simple convenții fictive pentru comoditatea savanților. Dar – ne întrebăm noi – Știința trebuie să aibă drept țintă comoditatea savanților sau aflarea Adevărului?
Și dacă e așa, trebuie să lăsăm la o parte analiza inutilă, nesfârșită, decepționantă, și să ne întoarcem la acel mijloc de cunoaștere, vechi de când lumea detrona tempoul de analiză – și care este sinteza.
Pentru Sinteză se cer capacități în același timp mult mai mici și mult mai mari decât pentru analiză. Nu este necesară atenția aceea migăloasă și încordată, emoția, clasarea meticuloasă, dar cere în schimb anumite calități organice, vii, un anumit dar de realizare mediată, de distingere intuitivă între esențial [și secundar], așadar – simțul ierarhiei, puterea de generalizare, fără totuși a vătăma viabilitatea complexului sintetizat.
58 (62)În ultimul timp se observă o înmulțire a încercărilor de sinteză chiar și din partea oamenilor de știință. Nu avem nici o superstiție față de titlul acesta de om de știință – dar cel puțin prezintă garanția unor oameni care au trecut adânc printr-o disciplină analitică zilnică și i-au stors toate posibilitățile, i-au văzut toată vanitatea.
De aceea când vedem pe unii tineri, și nu din ce [în ce] mai puțini, renunțând de bună voie la analiză pentru sinteză, gestul ne apare ca fiind simbolic.
Părăsind „laboratoarele” de psihologie scumpe lui Wundt precum și alte complicații inutile inventate de știința secolului XIX, profesorul Fernand Raoult încearcă să găsească o definiție simetrică a omului, pe care analiza i-a refuzat-o.
De aceea, în ultima sa carte La vie subie, la vie voulue, la vie revéetrad., în loc să pornească de la simple constatări de amănunt, de la acumularea indefinită de detalii cum făcea până acum orice savant care se respectă – el inversează metoda, afirmă inițial niște propoziții care au o înfățișare dogmatică, ilustrându-le apoi printr-o exemplificare imensă din toate domeniile activității omenești. Lui Raoult i se pare că în om se găsește o configurație tripartită a vieții: viața impusă (suportată), viața voită și viața visată („la vie subie, la vie voulue, la vie revée”).
Ce e remarcabil în primul rând în această împărțire e că nici una din ele nu dă întâietate elementului pur fizic din om, nici chiar prima, viața suportată, care ar părea cea mai supusă tiraniei organismului fizic. Căci pentru Raoult „la vie subie” este în mare măsură și corporalitatea noastră, dar [în] principal ambianța socială în care ne-am născut, în mediul de clasă și economic în care ne-am ivit; viața în acest sens este importată, pentru că nu ne-am ales-o noi și pentru că e o servitute în sensul juridic al cuvântului.
Cu alte cuvinte, „la vie subie” e partea de fatalitate din viața noastră.
59 (63)Viața voită se fixează ierarhic pe o treaptă mai sus. Nu mai este rezultatul unei fatalități, ci o creație, o plănuire proprie a individului. Viața voită este într-o anumită măsură exprimarea completă și pe toate planurile a voinței de putere nietzscheene. Superioritatea ei asupra celeilalte se impune cu evidență în primul rând pentru că e creată de noi, pentru că face apel la forțele adânci de realizare din individul uman.
Cred că doctorul Raoult greșește limitându-i domeniul numai la acțiune propriu-zisă: voința de putere, viața voită. Se realizează mai ales, și în forma ei supremă, în opera de artă, în opera de gândire. Pe acestea Raoult le atribuie vieții visate. Și aici e o greșeală fundamentală.
Căci dacă viața visată dă semințele, dă imaginile, dă prototipurile artei, realizarea lor, turnarea lor în forma estetică este exclusiv datorită voinței, numai că în acest caz nu mai trebuie să înțelegem prin voință simpla tenacitate, ci forțele fundamentale ale Cosmosului în năzuințele lor spre realizare.
Viața visată, dacă poate primi semințele, ideile transcendente, e prea statică pentru a le dinamiza sau a le realiza. Acest fel de a vedea corespunde de altminteri clasicismului francez și concepției sale statice.
Ceea ce rămâne remarcabil în cartea lui Raoult e diviziunea tripartită a omului care corespunde celei mai vechi și mai autentice tradiții metafizice și efortul de a privi omul dintr-un punct de vedere transcendental și nu ca pe un simplu produs al pământului, ca varza sau cartoful.
Republicat în Viața Românească, Anul XCVII, Decembrie, 2002