„La matière de la Pierre est le Mercure commun, mais animé…”

amândouă, Limitatul și Nelimitatul sunt percepute concomitent, Limitatul nu mai este ca atare ci devine determinațiune negativă, prin urmare până la sfârșit, tot Nelimitat și El. Vidul manifestat cum spun budiștii.

*

"La matière de la Pierre est le Mercure commun, mais animé par le soufre d'or et par celui du fer^trad.".

Mercurul^glosar comun e facultatea noastră plastică, tot ce în noi, e susceptibil să fie impregnat, impresionat. Orice poate ieși din ea, dar neavând rațiunea ei suficientă în ea, trebuie să fie animată din afară.

Într-o primă treaptă, trebuie să fie purificată, ca să-și recapete virulența, mordantul, eficacitatea. Atunci, însuflețirea se produce prin Sulf^glosar, o facultate înfocată, care purifică și exaltează și face Mercurul apt să primească cele mai transcendente impregnațiuni. Dar și acest Sulf are deosebite aspecte calitative.

Cele mai înalte, mai subțiri, nu pot acționa asupra Mercurului vulgar, care nu poate fi purificat, decât de un Sulf care are o anumită comună măsură cu el, și anume, Sulful de fier și Sulful de Aur. Îmi face impresia că Sulful de fier e o forță sexuală întoarsă la întrebuințarea lui comună și transmutată într-o energie autonomă cu multiple aplicări. Întrebuințarea ei așa cum trebuie, echivalează, pe un anumit plan, cu atotputința.

Pentru a putea lucra cu eficiență asupra unui corp subtil ca Mercurul, trebuie să devină și el subtil, sau cum spune Platon și tantricii^trad., să împiedicăm forța sexuală, a cărei stare naturală este subtilă, să devină grosieră. Atunci eficacitatea Sulfului fierului asupra Mercurului obișnuit își capătă toată eficiența, toată virulența.

De aceea nu trebuie să permitem nici Sulfului de fier, nici Mercurului comun, hemoragii, mai ales imaginative, ceea ce e mult mai greu decât o asceză obișnuită, de natură mai mult inhibitivă și volițională.

Cât despre Sulful de aur, natura lui spirituală e evidentă în numele lui. E o forță pur ascensională care lucrează în două etape asupra Mercurului comun: concomitent cu Sulful de fier,

purifică aspectele superioare ale mercurului; spun concomitent, pentru că ar fi extrem de primejdios să lăsăm numai Sulful de fier să lucreze asupra Mercurului, care ar face din el o forță fără frâu, dezlănțuită, mortală pentru suflet; pe când acțiunea simultană a Sulfului de aur face din calul nărăvaș un cal năzdrăvan, bine ținut în frâu, servitor supus, devotat, pasionat al lui Atma^glosartrad., al Erosului^glosar Solar.

"Et sachez que notre Pierre n'est autre chose que chaleur naturelle infixée dans son humidité radicale^trad.".⁴⁰

Toate tehnicile inițiatice vorbesc, ca de o operație fundamentală, de Separațiunea, de suscitarea în noi a unui Martor impasibil al Materiei noastre patibile. Și aici am avut de multe ori ocazia să vorbesc de asta; și în alchimie, separațiunea e operația fundamentală: "Dumnezeu a separat Cerul de Pământ". În textul citat, e vorba de separațiunea umedului de uscat care se face prin deplasarea centrului nostru de conștiință din exterior în interior, din inferior în superior. E în realitate un transfer de la substanță la esență, o promovare, o răscumpărare, prin care ne recuperăm poziția noastră activă față de lume, și, alchimic vorbind, față de tot elementul plastic, patibil din Univers.

Dar e o poziție activă fără activitate și care numai prin acest simplu fapt, organizează armonic și catolic tot cosmosul în jurul nostru. Punctul activ imobil din noi, e identic cu germenele de aur Hiranyagarbha^glosar,^trad. și asta explică totul.

"Draconem vici igne animae^trad.".⁴¹ În Geneză ni se arată Fecioara zdrobind capul Șarpelui cu călcâiul. De aceea mulți au fost ispitiți să confunde Fecioara cu Sfântul Duh. E o erezie, just condamnată de Biserică, Sfântul Duh fiind esențialmente activ. Dar tot așa de adevărat este că la început Suflul lui Dumnezeu se plimba deasupra Apelor. S-ar putea rezolva astfel: la început suflul lui Dumnezeu se plimba deasupra Apelor Totale, din care a ieșit toată Manifestarea, inclusiv Fecioara care simbolizează Apele Superioare.

Deci imaginea s-ar putea structura astfel: Duhul se plimbă deasupra Apelor din care a ieșit Fecioara, iar Fecioara domină Apele Inferioare în care stă latent Balaurul, vechiul inamic. Ceea ce e pasiv față de un plan superior e activ față de planul inferior. Ceea ce e Șekhina^glosartrad. față de Dumnezeu, e Metatron^glosartrad. față de lume. Fecioara e și Sofia^glosar, dar care, ca să acționeze asupra

apelor trebuie să se învăluie într-un suflu de foc (Femeia învelită de Soare din Apocalips), cu care subjugă Balaurul. Direct nu ar putea lucra.

Dar tehnic? Suflul afânat prin hudur^glosar,^trad. prin încorporarea în el a unui Nume divin, se intercalează prin ritmul binar în dualitatea cosmică pasională și-i smulge țeapa prin chiar armele ei, și-o organizează în jurul unei axe centrale verticale.

*

Din fiecare act al omului se naște un înger bune sau rău; dar cu condiția ca actul să fie întreg, deplin; din jumătate de act, sau din acte nesăbuite, se nasc îngeri estropiați. Ce orfelinat! Dacă însă ulterior, printr-o proiecțiune în intemporal, redăm actelor întregimea lor, și îngerii își capătă împlinirea și chiar cei răi se pozitivează.

Suferința noastră vine din Suferința Șekhinei și nu inversul, cu toate că în fapt amândouă perspectivele se întregesc. Potolirea durerii noastre singură i-aduce potolirea durerii Ei. Potolirea cea mai bună este adăugarea unei dimensiuni intelectuale durerilor și lipsurilor noastre.

"Eu sunt rugăciunea", spune Șekhina. Atunci orice deficiență a Șekhinei e o rugăciune pentru Plenitudine, întâi spre o plenitudine relativă, imediată, apoi spre totala Plenitudine.

Templul lui Mesia e numit cuibul de Pasăre. E a spune, cu alte cuvinte, că cuibul lui Mesia e ..., că Parusia nu se produce decât atunci, când din mlaștina umană se va ridica la suprafață un suflu de incantațiune al Întregului gen uman, vestmânt, vehicol aerian al Verbului.

Kawwana^glosartrad. este o rază a gloriei lui Dumnezeu care locuiește în fiecare om și cere mântuirea. Orice aspirație spre reintegrare este Kawwana și toate rugăciunile omului își găsesc în ea garanția împlinirii lor. Trebuie să pronunți cuvintele rugăciunii și orice cuvinte ca și cum cerul ar fi deschis în ele; prin urmare, nu cuvintele intră în noi, ci noi în cuvinte.

Până la desăvârșirea acestei tehnici, să reducem gândul de la multiplicitate la Unitate ca să intre în Verb. Reducerea gândului la punct.

*

Cine e cunoscător al cântului ascuns, care poartă interiorul în exterior, hora sfântă, care amestecă simple cuvinte în cântul depărtărilor, acela se va umple de puterea lui Dumnezeu. Spirala care se ridică din adâncuri spre ceruri e o vibrațiune deci și o melodie; că e o spirală, o indică chiar termenul de horă sfântă, care în realitate e un cerc neînchis cu sfârșitul deasupra începutului la o lungime elementară de spiră.

Cuvintele amestecate în cântul Depărtărilor, sunt un parfum, un suflu ce se ridică din materia primă în stare de reintegrare. Trecerea aceasta de la cantitativ la calitativ e inefabilă, deci muzică pură. Și cum poate fi melodia punctului altceva decât Suflu?

*

Când omul vrea regenerarea, o ființă nouă în el însuși, trebuie să ajungă la Nimic, cu toate posibilitățile lui; acel nimic e barzach^glosartrad.-ul, sandhya^glosar,^trad. punctul negru intemporal și nespațial, care cuprinde însă în el toate posibilitățile, în indistincțiune, și ale ciclului trecut și ale celui viitor. Atunci Dumnezeu creează o nouă creațiune în el, care are comun cu vechea creațiune, numai cenușa în care s-a prefăcut cea veche. Acest om nou e ca un izvor ce nu seacă, ca un torent ce nu mai poate fi biruit.

Cenușa, ca simbol al Non-Manifestării sau, la polul invers, potențialitatea totală. Cum e quasi imposibil de atins punctul real de Non-existență, să-l proiectăm simbolic deasupra noastră, și între el și ființa noastră se creează niște linii de forță de-a lungul cărora quintesența noastră urcă spre punct.

*

Zeul rău încearcă să fure omului sămânța sa, emanațiune divină, zonă de lumină, care învăluie Sofia, după căderea ei în Materie.

E vorba înainte de toate de sămânța logos spermatikos^glosar, înainte de a se transforma în sămânța grosieră. S-ar mai putea spune că Sofia ca Intelect divin, ipso facto^glosar,^trad. se învăluie de roua de lumină, de sperma inteligibilă, pentru bunul motiv, că Sofia fiind Principiul Manifestării, când e privită în sensul cel mai înalt al cuvântului, e, prin asta, și principiul vieții, ca principiu al Manifestării. Aviditatea a ceea ce-și închipuie că este neantul, are nevoie numai decât de această rouă fecundă de lumină, căci prin ajutorul ei dă o nălucire de realitate, la ceva care nu are, și nu poate să aibă nici o realitate.

De aceea, așa-zisul Neant e așa de nesățios.

*

O sectă opusă de imoraliști susține, din contră, că trebuie trasă din corp forța împrăștiată a lui Prunikos și a o aduna prin voluptate.

În realitate, acestă doctrină opusă, e complementară cu prima. Odată furată de către tendința-Neant, Prunikos nu e înghițită pe loc ci asimilată, vampirizată, încet, cu precauție și cu economie. Infernul nu e nici Leu, nici Lupoaică, e mai mult o lipitoare, un plan parazitar și vampiric care aderă molecular pe ființa noastră, și pe lume, transvazând spre el forța vitală, sperma divină. Sunt două mijloace de a o recupera. Sau căutarea pe stările superioare de fire ceea ce se produce în toată ființa, de la părțile cele mai inferioare, până la cele mai înalte, o inversare a curentului, și integrarea elementelor vitale cele mai importante - de e posibil toate elementele - în Principiu. E vorba de o transmutațiune, de o transvazare, de o transformare. Și când ai luat Infernului (numesc infern tendința irealizabilă spre Neant), când i-ai sustras toată alimentarea, nu dispare, ci nu mai există, nu mai există nici în trecut, retroactiv.

Celălalt mijloc, de care vorbește textul, e tantric^glosartrad. așa că în realitate nu e opus, ci complementar. Dar chiar acest mijloc violent, trebuie să aibă la celălalt capăt al lui, capătul superior, o rădăcină în cele superioare, pentru ca forța sustrasă Abisului să nu se răspândească pe de-lături, ceea ce poate avea urmări foarte grave. Deși se întrebuințează mijloacele cele mai violente, forța principală a exercițiului, rezidă într-un fir de

argint, un fir de păianjen, inefabil, imperceptibil, dar care atrage toate lumile după el.

*

Cuvântul perfect e acela care e complet adecvat cu gândul pe care-l exprimă. Dar, e mai mult vorba de concentrare, decât de asimțire a prezenței reale care e în cuvânt, ceea ce vine ulterior. Prezența reală se impregnează în noi, fără știrea noastră, când gândul e perfect pe rostirea simplă a cuvântului. Restul vine de la sine.

*

Inequițiunea^glosartrad.* exaltează Voința și-i dă priză asupra Agentului Universal. S-ar putea spune că Agentul Universal vitalizează Inequiția, care în ea însăși e schematică și searbădă. Agentul Universal exaltează Imaginația, care i-o plătește cu uzură, alcătuind până la sfârșit un vehicul de foc care ridică în ceruri. Calul năzdrăvan redus la o simplă schemă, care se recuperează, mâncând cărbuni aprinși. Or, calitatea de foc e aceea a subtilului, deci și a Agentului Universal; gloaba fiind Imaginația, redusă la stare de schelet, pentru că nu i se dă alimentația ce i se cuvine. Tot așa, servește de vehicul, de hrană de foc, de termen intermediar între ele și lumea noastră.

După cum se vede, este o atracție de jos în sus și una de sus, pe verticală; mai este și o mișcare pe plan orizontal în sensul expansiv și constrictiv. Amândouă mișcările constituie o cruce cu trei dimensiuni, schemă a Vortexului Sferic Universal. Detașat din strălucirea glorioasă a soarelui și fixat prin greutatea atmosferei și prin forța atracțiunei centrale, e susceptibil și de o mișcare în sens contrar, ascensională, macrocosmic, în alternanța bătăilor inimii dar microcosmic, mai ales de tendințele, de energia volițională a omului, care-i dă impulsiunea pe care o vrea.

Cu cât tensiunea extremităților acestui Agent Universal e mai intensă, cu atât limita lor comună, care e viața, e mai

* Din franceză: nedreptatea

puternică. Agentul și felul lor de acționare sunt simbolizate de șarpele care-și mușcă coada. Ca să înțelegem simbolul, trebuie să considerăm șarpele ca o secțiune, fie longitudinală, fie transversală a Vortexului Sferic Universal: extrema limită a unei spire coincide cu începutul spirei următoare, distanțată cu un pas infinitezimal de spira precedentă.

Starea de mai mic sau mai mare echilibru a omului, e în funcțiune de alternanța egală a respirului și a aspirului acestor spire. Acest echilibru se poate obține și prin mijloace exterioare (nimic prea mult, cumpătarea celor antici), dar echilibrul în toată plenitudinea lui e realizat prin aspirația spre Universal, spre Suprem, pentru că atunci echilibrul se produce printr-un comandament divin, printr-o lovitură de baghetă magică. Totul se armonizează în jurul unui Fiat^glosartrad. cosmogonic, un punct care declanșează, proiectează din el un sistem echilibrat de coordonate polare.

Aceasta trebuie să fie rugăciunea noastră, anume ca plenitudinea binecuvântată din lumea Gândului să se reverse în lumea Cuvântului. Acest gând nu este un demers discursiv sau dialectic, ci contemplarea a ceea ce este principiul Gândirii, cum dealtminteri Kabbala^glosar o precizează de atâtea ori. Bineînțeles și mișcarea inversă e tot așa de legitimă; prin exaltarea Cuvântului spre Suprem să atingem lumea Gândului, care din cauza principialității ei, e identică cu lumea tăcerii. Și alternanța continuă indefinit atât cât va fi un subiect și un obiect.

Atunci vom găsi ceea ce avem nevoie. Căci se spune: "lasă-ne să Te găsim în rugăciunile noastre". Și această găsire nu e posibilă decât dacă știm că undeva, cândva, este ceva de găsit, ceea ce nu e realizabil decât dacă determinăm o stea polară deasupra capetelor noastre. Dumnezeu e pretutindeni; ca atare e imposibil de găsit, pentru că e prea aparent.

Nu ne rămâne altceva decât să-i dăm de urmă în ceea ce-l simbolizează: determinațiunile calitative ale timpului și ale spațiului, clipa și punctul, și proiecțiunea verticală care le reunește pe amândouă. De aceea Hasidimii așteptau cu rugăciunea, până când pregătiseră în ei Kawwana^trad.. Or, ce este Kawwana,^trad. decât o asimțire a Infinitului, o siguranță că ceea ce se caută se poate găsi, că ne găsim pe drumul bun chiar dacă nu știm exact întorsăturile și etapele lui.

Când îmi fixez atenția pe Dumnezeu, îmi las gura să vorbească ce vrea; căci toate cuvintele sunt atunci legate de rădăcina lor superioară; orice distracție, orice clătinare de atenție este o tăiere a rădăcinilor. Fixarea atenției pe Dumnezeu, structurează ierarhic și armonic toate lumile din noi și înalță scara lui Iacob de-a lungul căreia se coboară și se urcă îngerii.

Și nu e mai simplu, mai eficace să găsim Kawwana (căci tot ce-am spus mai sus se rezumă în cuvântul Kawwana)^trad. asimțind, harponând ceea ce e scopul ei, decât de jos în sus, dibuind prin întuneric, căutând să discriminăm ceea ce e autentic și ce nu, ce e aur și pirite, în cuvintele, actele și tendințele noastre? Căutați Supremul și restul vi se va da pe deasupra, ceea ce, printre altele însemnează, că restul, adică drumul și știința lui apar deodată fosforescente în labirintul nostru, când steaua care luminează și adeverează și călăuzește a răsărit deasupra noastră.

Kawwana, deci, este Intenția fixată pe Dumnezeu în efectuarea unei acțiuni, nu numai culturale dar și oricare alta. Nu trebuie căutată intenția în rugăciuni și în acte, ci actele și rugăciunea în Intenție, ca invizibilul în vizibil, ascunsul în manifest. O conștiință difuză a Scopului, care apoi se înmănunchiază într-un singur punct, pe măsură ce ne apropiem de țintă. Dar în aceeași măsură, suntem deposedați și Dumnezeu ne ia locul în toate acțiunile, vorbele, bucuriile și suferințele noastre.

Nici voința noastră oricât de mare ar fi, nici sforțările noastre, nu pot mișca dunele uriașe de inerție care zace în noi. Numai determinarea unei axe verticale, lipsa de comună măsură între Principiu și lume le poate topi, căci numai prin topire le învingi, căci a exalta Inerția e o imposibilitate. A nu lupta cu ea; a pune pe ea privirea calmă și lucidă a Intelectului.

*

"La femme qui doit écraser la tête du serpent c'est l'intelligence, qui sourmonte toujours le courant des forces... aveugles^trad." nu atâta în sens de suprapunere cât mai ales de transmutațiune. Asta presupune o comună măsură totuși, între

femeie și Șarpe, care nu este altceva decât faptul că amândoi simbolizează pasivitatea, femeia cu Apele Superioare, iar Șarpele cu Umidul radical^glosar. Cu deosebire însă, că Femeia, pasivă față de Principiu, e activă față de Șarpe, pe care-l domină și-i zdrobește capul, conform simbolului de totdeauna, Șekhina^trad..

"C'est disent les Kabbalistes le rivage de la mer, dont le dragon infernal vient lécher les pieds humides avec des langues qui s'endorment de volupté^trad.",⁴² ceea ce nu e lipsit de un anumit element erotic; puterea extatică pe care o are fecioara Maria; voluptatea pe care o resimte, e tendința de a-și organiza haosul în Cosmos, căci vibrațiunile Vortexului sferic, sunt identice cu spirele Balaurului. Călcâiul femeii e un punct nespațial, istm, poartă strâmtă, barzach^trad. între Balaur și Fecioară, ceea ce arată că în procesul de transmutațiune, numai o chintesență trece din stările inferioare în stările superioare. Spirele șarpelui în tendință ascendentă se rezumă la un punct, după schema^trad. unui con cu vârful în sus; vârful lui e călcâiul Fecioarei, de acolo se organizează în spire concentrice dilatante în Fecioară. Dubla mișcare, Solve^glosartrad., Coagula^glosartrad., Aspir, Respir, Sistolă, Diastolă.

David cu călcâiul lui Achile? De ce rămâne numai singura lui parte vulnerabilă? Pentru că, Peleu ținându-l în pumnul lui, îl veștejește, îl mortifică, îl împiedică să ia apele tămăduitoare. Deci la Achile, simbolismul nu este acelaș, barzachul^trad. prin orbire, nu poate exersa puterea lui vitală de atracție și de proiecție. E strangulat de către Peleu. Thetis n-ar fi făcut asta. Dealtminteri, e de observat, că în simbolismul biblic, toată icoana are imprimată în ea o mișcare ascendentă, călcâiul Fecioarei fiind jos și capul ei sus în stele, pe când la scena de lângă Styx, Peleu îl ține pe Achille de călcâi și cu capul în jos, adică tocmai în aer, și-l cufundă în apele infernale, în loc ca apele Styxului să se urce pe el. Mișcarea e deci net retrogradă, inversă, tinzând spre centrul pământului.

Dealtminteri, chiar când operația e reușită, e totuși imperfectă când e făcută de Kshatriya. Pe când în simbolismul biblic totul are o alură intelectuală, deci sacerdotală, în mitul lui Peleu, Achille, în acel al lui Siegfrid și al lui George cel Viteaz, îmbăindu-se în sângele Balaurului, din cauza lipsei de element intelectual, operația rămâne într-un punct imperfectă, și punctul acela e partea vulnerabilă a eroilor, călcâiul lui

Achille, punctul principial, inaccesibil nouă înșine, între omoplați. Și punctul acela atrage în mod magnetic moartea, prin similitudine.

Nu trebuie să ne lăsăm seduși de frumusețea, de farmecul pe care-l au miturile războinicilor, pentru că această atractivitate mascheză un deficit de intelectualitate, al cărui rezultat este totuși victoria morții asupra omului care a câștigat Imortalitatea. Pe când în operația pur intelectuală, nu poate să existe, deci în mod definitoriu, faibilitate; moartea, prin acest fel de operație, își pierde tot ghimpele ei.

*

Cojile lumii spirituale sunt transparente, acele ale lumii materiale sunt opace, ceea ce înseamnă că Kliphoturile^glosartrad. nu sunt desființate, ci transmutate. Devin aripi din încălțări de plumb, sau, vorbind în alt simbolism, devin cristale prin fuziunea cu schemele intelectuale pe care, după transmutarea lor, le suportă și le vehiculează. Modul de transmutare a materiei amorfe în cristale nu trebuie să ne preocupe, deoarece e un secret al lui Prakriti^glosartrad.;^trad. or, Prakriti e ininteligibilă, deci și operațiunile ei. La fel, e și pierdere zadarnică de timp, să încercăm să le elucidăm. Dealtminteri, nici nu e nevoie.

Principalul pe care trebuie să-l știm e că sub influența actului Pur al lui Purușa^glosar,^trad. potențialitățile lui Prakriti trec de la putere la act, de la coji la cristale.

Acei care se supun corpului în această viață, deci nu vor să imprime în materie o forță ascendentă, își fac o îmbrăcăminte, o coajă de opacitate, pe care, e prea târziu, postum, s-o mai poată topi. Ca s-o topească în căldura lumii divine, trebuie s-o facă încă din această viață, în care, cu toate aspectele ei îngrozitoare, mai este libertatea de inițiativă; ce se mai poate spera, într-un plan de existență în care a dispărut inițiativa? Îmbrăcămintea de întuneric, de smoală, nu dispare decât odată cu planul în care această întunecime s-a integrat. Și un asemenea plan, prin definiție lipsit de elemente intelectuale, nu poate avea sfârșit decât prin atomizare, prin nimicirea lor în Cantitatea discontinuă.

Se poate uneori ca ființa din acest plan, în anumite cazuri favorabile să scape de nimicirea în pietrele de moară ale

Infernului, dar ceea ce e sigur, este că ele îi macină facultatea de beatitudine.

*

Tradiția universală și unanimă asupra importanței cenușii.

"Cauți foc?"

"Îl găsești în cenușă".

Importanța ei este că nu e un reziduu ca oricare altul, ci un reziduu rectificat. Nu mai este o materie de păcat, ci una gata să devină principiu de sesizabilitate. În definitiv, cenușa se depune în fundul Athanorului^glosar, se precipită în rădăcina tenebroasă, în timp ce îngerii se reped spre acoperișul vasului. E o concomitență. Deci, cenușa e rezultatul unui rit, al unei separațiuni sacre; de aici, importanța și posibilitățile ei.

Dealtminteri, prin omogenitatea, egalitatea ei, reprezintă foarte bine în Athanor, Materia Primă, la o adică, o Materia secundă a unui anumit plan de existență.

*

"... Ich sagte mir die Worte vor und merckte das sie streckten über das Gebet hin und reinigten und stärckten es^trad.".⁴³ Cuvântul pronunțat ritual, cu Kawwana^trad. își recuperează dimensiunea de anamnesis^glosartrad., și atunci ce e mai firesc decât să încerce, să aspire să se reunească cu sinea lui, Verbul. De aici, calitatea lui exaltantă când e rostit cum trebuie.

Hudurul^trad. e inerent oricărui cuvânt oricare ar fi el; e fiul intenției, și nu e nevoie să fie intenția specifică a cuvântului sau a frazei, care e greu de perceput în realizarea ascendentă. E de ajuns o intenție de depășire a aspirației spre Universal pentru ca hudurul^trad. să emerjeze la suprafața frazei și a cuvântului, liberat din captivitatea Kliphoturilor^trad.. Atunci prezența reală iese nu numai din cuvintele legitime, dar chiar din hulă, din revoltă, din nălucire.

La rugăciune nu trebuie să fie nici o întrerupere între inima și mintea celui ce se roagă. Reunirea lor într-un singur organ survine la un stadiu înaintat de realizare; deocamdată reunirea se face prin focul, ardoarea care se ridică în sus ca un fum de

sacrificiu și leagă inima cu capul. Nu se spune că tămâia reunește, însumează toate numele divine.

Strigătul fără sunet se aude în interiorul nostru, de câte ori se întâmplă o sfâșiere în ființa noastră, adică, ori de câte ori o scânteie sfâșie prin expansiune și exaltare coaja ce o ține captivă, pentru a se reuni cu Soarele spiritual. Atunci în punctul în care se întâmplă această sfâșiere, se aude strigătul fără sunet. În momentul acesta scriu. Vârful condeiului apăsat pe hârtie e Bindu^glosar,^trad. punctul care cuprinde în el toate lumile. Când încep să scriu, cuvintele, fraza, intenția, sfâșie punctul, și ceea ce scriu nu mai trec cu cerneală ci cu sângele Mielului.

Aici perspectiva este descendentă. Vârful condeiului nu e Kelepha^trad. ci Ființa care se sacrifică pentru a se infuza Manifestării. În repaus, vârful e Unitate, când încep să scriu, și punctul începe să se implice, devine Unicitate.

Traduc pe hârtie o tăcere care se răspândește ca o boare, și e traducerea cea mai adecvată a pasajului din I Reg. 19. 12.

Eterul e imobil și atât de prezent. De aceea, suflul reprezintă mai bine sacrificiul, pentru că vivifică și expiră.

Păcatul mare consistă în faptul că putând face metanoia^glosar,^trad. în fiece clipă, omul totuși n-o face; în ultimă esență este o convingere inertă, că cea mai mare parte din viața noastră zilnică, nu e reductibilă la Principiu, adică asociaționism calificat. Avidya^glosartrad. torpoarea, nălucirile din noi sunt materia asociaționismului și nu pasiunile.

*

"Il y a en nous trois centres d'attraction et de projection fluidique: le cerveau, le coeur^glosar ou l'épigastre et l'organe génital^trad.".⁴⁴

Important e să le faci să lucreze concomitent și în orice caz nu antagonist între ele; nu putem spune că am izbândit, când facem să lucreze centrul vertical, reducând la tăcere pe cele două inferioare: trebuie ca toate să activeze, căci ființa noastră, în întregimea ei trebuie să se reintegreze în principiul ei. În orice caz, deșteptarea, activarea acestor trei centre, trebuie să se facă numai de sus în jos, pentru că focul superior evertuează pe cele de jos, și niciodată invers. În realitate, cele

trei centre lucrează la oricine și la ignorant, dar numai atât cât trebuie să însuflețească planul lui vegetativ și etheric.

Adevărat, ..., adevărata conflagrațiune, flacăra unitivă urcându-se de jos în sus, o poate face numai Înțeleptul. Acest agent subtil, e o flamma non ureus^glosar,^trad. pentru că e focul vital care animează toate lumile și pentru asta trebuie să aibă o subtilitate care îi permite să pătrundă orice și oriunde; având o asemenea subtilitate, nu arde în sensul obișnuit al cuvântului, afară de cazurile când e deșteptată imprudent și brusc. Atunci e mortală. Acest agent e totdeauna activ, totdeauna luxuriant de sevă, totdeauna înflorit de visuri seducătoare; de imagini dulci. Că e veșnic așa, e pentru că totdeauna lucrează dedesubtul și deasupra lucrurilor, intermediar între schemele ideale și încarnarea lor definitivă; e prin excelență un agent animator, dar nu obligator înșelător, căci atunci când acțiunea noastră e pusă de acord cu imaginile lui, are un mare rol pozitiv și Agentul e atunci la baza oricărei opere de creațiune; de asemenea, tot el preia imaginile inerte, instinctele corporale, iar ce face subconștientul nostru, ca dărâmături și paragine, le subtilizează, le înaripează, și dacă omul are conștiința planului cauzal, le trimite acolo, unde se topesc; purgațiunea e totală, și scânteile sunt liberate din captivitatea lor din coji.

Practic, privind din punctul de vedere al economiei vieții noastre, când simțim lucrând în noi acest agent luxuriant, e bine să-l rezorbim în planul spiritual, imediat superior, dacă nu este cazul să-l încarnăm, ceea ce se întâmplă foarte rar. Totul e să nu lăsăm luxurianța aceasta să se joace cu ea însăși, fără finalitate, căci atunci se poate transforma în influențe rătăcitoare, și omul devine casă cu stafii. E o higienă de fiecare moment, și care, prin sacralizare și aspirație exorcizează locul bântuit.

De aceea, Magicienii o declară gata să servească și binele și răul; e un circulus^glosartrad. vital, totdeauna renăscând cu o viață neîmblânzită și care dă vertigiu imprudenților. Pentru că e un circulus,^trad. se integrează și ea în spirala Vortexului Sferic Universal, în bine și în rău, adică, prin circuitul spiraloid e susceptibilă să se coboare și în jos, dar să se ridice și în sus. Când acestei mișcări circulatorii i se adaugă o prezență spirituală, un hudur,^trad. o luciditate cârmuitoare, în ciclul ei

descendent, prinde în mreaja ei forțele de jos, le atrage în sus și le răscumpără. Cea mai primejdioasă dintre operațiuni devine mântuitoare când nu-s pierdute din ochi stelele. Cu aceste spire inferioare lucrează Verbul când își aruncă plasa în lumea noastră mai întâi, apoi în infern.

Îl lasă gol de locuitori, pentru că regiunile lui înghețate, peisagiile lui încremenite, la Fiat-ul^trad. de sus, trebuie să elibereze spirele pe care le oprimează, și odată aceste spire evertuate, tot peisajul înghețat al Infernului se dizolvă și liniile lui de forță devin evidente; și dacă liniile de forță ale Infernului se actualizează, necesarmente ele se integrează în liniile de forță superioare, în baza legii fundamentale a continuităților stărilor de fire.

Deci, Verbul nu eliberează pe locuitorii Infernului, eliberează Infernul însuși, suflându-i nălucirea și arătându-i structura lui reală. Când Herakles mistuit de veninul infernului se aruncă în rugul de pe muntele Oeta, nu face decât să arunce spirele focului inferior care-l consumă în spirele focului superior al rugului sacrificial în care se aruncă. Puse la locul lor, în armonia cosmică, integrate în ansamblul Vortexului, spirele inferioare își înnădesc capetele cu extremitățile spirelor superioare, Vortexul se reconstituie în stază ascendentă (adică lăudând pe Dumnezeu) și Herakles este liberat.

Damnații rămân așa din cauza lipsei lor de curaj; s-au supus corpului în timpul vieții lor și asta le-a construit un corp interior, o scoarță care devine închisoarea lor și supliciul lor după moarte, până când ajung s-o facă să se topească în căldura luminii divine. E spus, în limbaj comun religios ce-am spus mai sus despre Herakles, despre integrațiunea spirelor inferioare în spirele superioare. Nu ajung decât prin sforțări nesfârșite și cu ajutorul drepților care le întind mâna; acești drepți sunt spirele superioare care încearcă să reconstituie circuitul, pentru ca forța de jos să se convertească în forța de sus; dar focul Sf. Duh este mai întâi un foc purgatorial, care nu e altceva decât munca focului spiritual în captivitatea din care caută să se elibereze.

Puțini damnați au curajul lui Herakles și astfel rămân în infern care este perpetuu de drept și de fapt prin decizia damnaților, dar sufletele nu sunt precipitate în el, sau reținute,