fără voia lor; similia similibusglosartrad. și damnatul se duce în infern prin afinitate și comunitate de lungime de undă.
De ce seducțiunea fluidului vital? Pentru că își poartă în el toată efectivitatea. La o tendință ascendentă, beatitudinea e la capătul drumului, e o finalitate. În fluidul vital, în Agent, a cărui situație e prin definiție intermediară, Beatitudinea, un anumit fel de beatitudine, e în fluidul însuși, atâta vreme, cât nu-l întrebuințăm ca un instrument; această beatitudine e o mângâiere, o excitare, o emotivitate, care tocmai din cauza facilității, comodității, satisface, deci ține prizonieră pe toată lumea.
Oarecum indiferentă în ea însăși, se împrumută și răului și binelui, din cauza situației ei intermediare, dar, metafizic și bine, nu este atrasă de bine și de rău, ci de două forțe care la nivelul cel mai complet nu mai sunt antagoniste ci complementare, Yin-Yangglosartrad.-ul, Solve-Coagulatrad., etc. E adevărat că e solicitată ca să coopereze, să fie instrumentul, și al forței descendente dezintegrante, dar și al forței ascendente integrante. La nivelul cel mai înalt aceste două forțe sunt calea polilor manifestării, Purușaglosartrad. și Prakritiglosartrad., cărora nu le convine nici o morală. Fără ele manifestarea nu ar fi posibilă. E un șarpe dar și o aureolă, deci vechiul raport între Șarpe și Fecioara care are o diademă de douăsprezece stele în jurul capului.
Dealtminteri, fiind focul ce însuflețește toată lumea, nu aduce lumea cu ea, ci ea se împrumută lumii, și o face să fie ce este, conform posibilității divine.
Seducțiunea pe care o are abisul e un reflex inversat al Beatitudinii divine, pentru că ce e mai jos se reflectă în ceea ce e mai sus. Dar polul superior avându-și rațiunea suficientă în el însuși, Beatitudinea îi este inerentă, consubstanțială, pe când polul inferior nu-și are rațiunea suficientă în el însuși, de aceea seducțiunea lui e o uzurpare, e un furt, o mască; odată dispărută, grozăvia abisului se dezvăluie aceluia ce-i cade victimă. Dar seducțiunea cea mai mare a Abisului consistă în faptul că realmente face pe Om să-și uite eul, ca și stările superioare (reflexul Superiorului pe planul inferior). Că o știe sau nu, că o vrea sau nu o vrea, topirea asta a eului e scopul căutării ultime a omului; fie prin extaz, fie prin beție. De aceea, Agentul Universal, e un foc care poate aparține și
682 (161)chinurilor infernului dar și jertfelor de tămâie ale Cerului. Cum să facem conversiunea în sensul ascendent? Să lăsăm femeia învăluită de soare să-i pună piciorul pe cap.
Scânteile captive din coji pot veni la noi sub formă de ispite, de păcat, de multiplicitate, dar astea nu sunt caracteristice scânteilor ci cojilor care le țin prizoniere. Niciodată kliphoturileglosartrad. nu au mai mare dorință să ne aducă la cădere, ca în clipele rugăciunii, când ne atârnăm de Dumnezeu, pentru că în momentul acela o parte din forța de sus poate să le mărească vitalitatea; tot așa, se poate spune, că în momentul rugăciunii, scânteia prizonieră caută să se unească cu planul divin în care suntem intrați, și că e luptă între scânteie și Kelephatrad. care să prindă mai întâi forța ce iese din Arborele Vieții.
*
Cei vechi dădeau generațiunii numele de umid. În Vortexul Sferic Universal, orice figură poate fi trasată, deoarece punctele care îi constituie spirele sunt la o depărtare infinitezimală unul de altul. Prin urmare, orice figură, orice schemă e susceptibilă să fie înscrisă în masa vibratoare. Mod geometric de a vorbi de Posibilitatea Infinită. Deci, prin alte figuri, pot fi înscrise și cele două triunghiuri ale Pecetei lui Solomon, sau mai bine zis cele două conuri a căror secțiune longitudinală constituie pecetea lui Solomon. Or, după interpretarea tradițională, triunghiul cu vârful în sus reprezintă Focul, și cel cu vârful în jos Apa, sau ce le corespunde pe celelalte planuri de fire. Deci, ce se organizează după tendințele triunghiului inversat poate fi numit, pe drept cuvânt, ca fiind Umidul.
Viața Cosmosului este produsă de o mișcare simultană a celor două triunghiuri sau conuri, de-a lungul unui Ax comun, o mișcare dublă, una de depărtare care aduce cele două triunghiuri în poziția △▽, alta de apropiere care le aduce în situația ✡. Astfel se întâmplă în Lume miracula rei Uniustrad..
Sufletele muritorilor pier prin umid și umiditatea e moartea sufletelor, cu precizarea că motivul este starea prealabilă de cădere în care se nasc sufletele oamenilor cu o enormă
683 (162)preponderență a elementului umid în lumea celui ignat și cu accentul de gravitate care cade pe partea lor substanțială.
"Când", spune Plutarc, în tratatul său De sera numinibus vindictatrad.",45 rațiunea e ca topită de voluptate, când partea neraționabilă și animală din noi, umezită și făcută carnală, deșteaptă în suflet amintirea corpului".
Totul își are contrapartea: Anamnesisglosartrad.-ul care e amintirea părților etherate din noi își are contrapartea în amintirea mâlului când sufletul e purtat spre umid; rațiunea care e topită de umiditate nu e numai facultatea discursivă, rezonabilă, ci mai ales Noustrad.-ul.
Totuși, în cazul unui om ce a învățat să se dedubleze, luciditatea nu piere complet și asistă ca martoră la umezirea sufletului; totul nu e pierdut și ceea ce e destinat să narcotizeze definitiv sufletul, poate fi prilejul să pescuiască din Umidul Radical elementele lui valabile și celelalte care nu-i aparțineau dar le reținea prizoniere.
Domnul Hristos Pescarul Sufletelor. Aceasta aparține misterelor rectificării. Simbolul arată până unde îi merge eficacitatea. În pescuitul obișnuit, peștele este scos din apă spre moarte, în operația simbolizată, peștele este pescuit din Apele Inferioare și dus în Apele Superioare, care îi decuplează viața, exaltând-o în aceleași proporții.
Asta, bineînțeles, la eroii solari, destinați theosisglosartrad.-ului. La oamenii obișnuiți, copilul e conceput, păstrat, născut în umid, și toată viața lui ulterioară e îmbăiată de Apele Inferioare. De aceea, ca să se promoveze măcar virtual, elementele lui eterne, trebuie consacrată, ritualizată proiecțiunea, ritualizare care are darul ca virtual, cum spuneam, să dea răsuflători elementelor transcendente din viitorul om. Poziția bărbatului și a femeii e structurată pecetei lui Solomon, în mișcarea complementară Yin-Yangtrad. de care vorbeam mai sus. Focul și apa își efectuează un transfer de atribute. Omul, solar privește spre mâl, femeia, lunară se uită spre cer. Dar de câte ori e salvată eficacitatea rituală a Actului? Căci, în mod obișnuit, bărbatul este iremediabil rezorbit, înghițit, mistuit de genunea feminină.
Procesul invers se indică de la sine: trebuie să ne detașăm de sensibil pentru a câștiga viața inteligibilă, ceea ce are dublu avantaj de a usca sufletul și a transmuta, din umid, elementele susceptibile de a deveni foc. Asta se obține, printr-o dedublare
684 (163)inițială care proiectând pe Cer, o stea care e Noustrad.-ul atrage, pe unde ce-i sunt proprii, aburii ce se ridică sub adumbrirea ei de pe suprafața Apelor. A deștepta, a urca sufletul din închisoarea lui e o qvasiimposibilitate: prea îi place uitarea. Vișnuglosar devenise purcel și se tăvălea în glod lângă o scroafă pe care o credea maicăsa. Toate chemările zeilor nu-l putură deștepta; lumea se pierdea. A trebuit ca Șivaglosar, intelectul Transcendent, să-l trăsnească, să-i ardă coaja de ignoranță pentru ca scânteia să reintegreze Cerul.
De aceea, trebuie o chemare de Sus, Anamnesistrad., pentru reamintirea patriei pierdute. "Bachus sfâșiat de Titani", scrie Olimpiador, "e sufletul omenesc împărțit de patimi, și bucățile corpului lui Bachus reunite de Apollon, sunt simbolul trecerii de la viața chinuită a pasiunilor, la viața simplă a inteligenței. Inițiatul era regenerat și sacralizat, identificându-se cu Bachus".
Sfâșierea e inerentă trecerii, căderii de la calitativ la cantitativ, căci "Numerus stat ex parte Materiaetrad."46 și trecerea de la cantitatea continuă la aceea discontinuă, duce în cazurile cele mai grave la atomizarea agregatului uman. Căci nu e numai o cădere ci și o resorbire, o foame nesățioasă care-l mistuie pe cel ce cade în Infern, sau, în cazuri extrem de rare, face numai o călătorie recapitulativă în stările antecedente ale aceleia în care se află acum.
*
Scânteile Luminii divine aspiră după eliberarea din acel exil pe care îl numim răul. Și cum sunt prizoniere, ni se prezintă ca "gânduri străine", ca păcate care vin spre noi. Nu e vina lor, ci a cojilor care le țin prizoniere. Vin de preferință în momentele de rugăciune, pentru că atunci forța de eliberare a omului e mai mare, căci în asemenea clipe, ființa centrală, împlinește funcțiunea centrală a lui. Oficiază ca Mare Preot. Și atunci se întâmplă o luptă pe mai multe planuri.
Omul luptă să nu decadă din rugăciune, din sacerdoțiul lui, iar Kliphoturiletrad. luptă pentru contrariul, să sugă omului seva lui spirituală și prin asta să-și întărească vitalitatea, căci prin ele însele sunt niște năluciri devenite teribile în urma vampirismului. Pe de altă parte, Lumina pe care o țin în
685 (164)captivitate tinde să spargă exilul din coji și să se unească cu Lumina din om, vertical în ființa lui și în puterile lui și care le poate face să treacă pe un alt plan. E lupta între Asuraglosar și Devaglosar pentru posesiunea Someiglosar. Și atunci e numai o alternativă; sau puterea eliberatoare, mântuitoare a omului se risipește, i se fură, și cade pradă Cojilor și exilul Șekhineiglosar se mărește, sau omul sfarmă coaja, unește puterea lui cu aceea a Exaltatei și Puterea și Slava Domnului nu mai sunt în robie, cum spune Psalmistul.
Când operația e reușită, ca să adoarmă vigilența și puterea Cojilor, omul se preface că le cedează, că își lasă înghițită forța de ele, până când cele două forțe, aceea a omului din afară și aceea prizonieră se identifică; atunci; Kliphatrad. explodează și mai bine, se dizolvă, și pulberea ei merge să servească de îngrășăminte Arborelui Vieții. Totul pentru reușită, e în funcțiune de luciditate și de prezența de spirit.
Niciodată olom-ul Kliphottrad.trad., nu ne va putea lua prinși, oricât de mari ar fi aparențele de triumf ale ispitei, câtă vreme Martorul impasibil din noi asistă lucid și conducător. În cazurile supreme își degajează din el un aspect de pătimire, de tribulațiune cu care momește Infernul, înnebunit și pierzându-și stăpânirea la gândul unei victorii atât de enorme și atunci înghite undița învăluită cu aspectul păcatului; atunci nu un singur suflet ci toți locuitorii infernului sunt mântuiți. Infernul însuși se dizolvă în singurul aspect pozitiv, acela al Rădăcinii tenebroase a Cosmosului.
Revenind la cazurile obișnuite, scânteia divină captivă se prezintă omului sub formă de Ispită, pentru că nu poate face altceva. S-ar putea spune că există între Scânteia divină și Kelephatrad. ce-o ține în captivitate, o complicitate aparentă, un punct comun, anume că nu poate ajunge la noi decât prin masca ispitei, pe care e nevoită s-o îmbrace dar dorind cu toată esențialitatea ei ca omul să n-o creadă și să vadă dincolo de ea; a doua e ispita însăși; la ea nu e o mască și se apropie de om cu instinct de voracitate și de vampirism. Omul e perfect stăpân pe alegerea lui, mai ales că centrul de gravitate al deciziunii cade mai mult pe luciditatea lui, nu pe voința care aici e un instrument.
Și atunci, se înțelege vechiul cuvânt, care explicitează formula: cu cât cineva e mai mare pe atât de mare e instinctul
686 (165)lui și după mărimea ispitei se cunoaște un suflet cât de sfânt e în rădăcina lui. Căci cu cât mai sfântă și mai atotputernică este aceasta, cu atât se precipită în cantitate mai mare, și scânteile și Kliphoturiletrad., cu intenția deosebită, unele pentru mântuire, altele pentru tâlhărie, dar amândouă sunt masca comună a ispitei. Un înțelept spunea: fii bun cu bestia din tine.
*
Orice plăcere, orice durere, fixează și înțepenește sufletul de corp, ca un cui; pentru că mai ales privim partea cantitativă, întunecată a plăcerii și a durerii, sau cu expresii din Kabbală, pentru că tăiem rădăcinile plantelor; plăcerea și durerea se înțepenesc pentru că privim înapoi, adică se pietrifică ca și nevasta lui Loth. Asta înseamnă, că putem accepta durerea și plăcerea dacă privim spre rădăcina lor cerească, în cerul plin de germeni, în care e grădina Raiului.
Shakespeare:
„But thought's the slave of lifevers.trad.vers.
And time that takes survey of all the world
must have a stop”.
Tot răul vine de la faptul că gândul nu e în justul său loc, care e centrul. Gândul în derivă, în rătăcire și în tribulațiune, răstoarnă echilibrul vieții. Atunci când viața e stăpâna gândului, și ea devine bufonul Timpului, care nu poate fi stăpânit decât de un gând impasibil și concentrat. În locul Timpului ca simplă condiție a vieții, viața dereglată prin rătăcirea gândului, devine o condiție a timpului, adică solicită din el, actualizează aspectele lui cele mai sinistre, cu rezultate catastrofice pentru că supraveghează întreaga lume. Atunci nu este decât o singură soluție: suprimarea Timpului. Shakespeare nu merge în etape la stăpânirea gândului, pentru ca apoi să avem stăpânirea vieții și a lumii. Procedeul preconizat de el e radical: trebuie suprimat timpul, sau mai exact vorbind, pentru că în sensul literal lucrul nu e posibil decât la capătul unei căi de realizare inițiatică, trebuie ca intuiția noastră intelectuală, purificată prin concentrarea gândului, să aibă intuiția acelui plan de existență, unde nu mai există timp, sau, de e posibil, intuiția Supremului.
687 (166)Iar ceva admirabil în Richard al III-lea. Regele spune: „De ce să mă tem? De mine însumi?” Și Ratcliff răspunde: „Nu, mylord, nu te speria de spectre”. Nu numai interpretarea obișnuită, că întreaga lume fenomenală e o nălucire, e valabilă aici, ci că viața adharmaglosartrad. ca aceea pe care a dus-o Richard, spectralizează ființa noastră, îi dă aparențele subtilului inferior. Crima împietrește, pentru ca apoi să depășească stadiul comportării, trecând în cantitate discontinuă unde se mișcă spectrele. De aceea nu cred că interpretarea în sensul caracterului iluzoriu al lumii este suficientă, pentru că asta nu l-ar deosebi pe Richard al III-lea de un om just.
*
Dorința neliniștită a omului, nerăbdarea lui îi ascunde că își dorește propria lui finalitate, spune Leonardo da Vinci, întâlnindu-se cu Shakespeare. Căci această dorință neliniștită și nerăbdătoare, e același lucru cu viața și bufonul Timpului. Finalitatea omului e firește reintegrațiunea, dar mai precis și mai tehnic, trebuie să potolim marea pasiunilor, adică a modificărilor, prin introducerea unui element de continuitate și de omogenitate care este evertuarea unui punct central care să înmănuncheze și să armonizeze aceste pasiuni; cu altă imagine, trebuie, deasupra mării agitate, să facem să răsară o stea care e ochiul fix al Dumnezeirii. Și această stea e finalitatea pe care o caută nu numai omul dar și pasiunea care-l bântuie, pentru că în cele mai rele rătăciri ale ei spre acest punct central tinde.
Ceea ce e admirabil e că Leonardo nu găsește că această dorință neliniștită e rea în sine; din contră, îi zice chintesență de spirite elementare, cu alte cuvinte dorința neliniștită e aspectul negativ, față de tribulațiune, al Păcii! E fața întunecată a Șekhinei, care nemaifiind solicitată de sus, ajutată să iasă din exilul ei, se zbate ca un prizonier să iasă din frânghiile ce o strâng și atunci avem neliniștea și angoasa. Dar, dacă steaua a răsărit, dacă apare Fecioara cu diadema de stele, atunci dorința se transformă în pace quintesențială; precizăm, nu se pleacă neliniștea și apare pacea, ci neliniștea devine pace, adică își recapătă adevărata ei înfățișare; monstrul
688 (167)sărutat de lumină, devine Zână. Angoasa e vrăjită de fluierul fermecătorului, pentru că, în ultimă esență, neliniștea nu-i altceva decât continua svârcolire a Șarpelui, a Dragonului din fundul apelor, sub călcâiul Fecioarei, sau la Fiat-ultrad. Verbului ce liniștește prin armonizarea spirelor în jurul punctului central evertuat în mijlocul Haosului. Strângând mai de-aproape chestiunea, chintesența ocupă punctul central în crucea celor patru elemente; or, acest punct profund ascuns sub Haosul lumii noastre căzute, nu poate fi actualizat decât de o Chemare de sus; până atunci chintesența, evacuată din centrul ei, rătăcește în lume, pe care o chinuiește și de care e chinuită, pentru că nici una nici alta nu trebuie să facă altceva decât să privească în sus; și când e chemată, atunci își retrage spirele din planul orizontal pe care-l chinuie și de care era chinuită, și le înfășoară vertical de-a lungul Axei polare pe care a suscitat-o Fiat-ul cosmogonic.
Se produce o armonizare, în sensul că se determină un flux omogen de vibrațiuni, întâi în planul orizontal, de la periferie la centrul lui, apoi printr-o schimbare de direcție care e și o transmutațiune, de-a lungul Axului ce trece prin centrul planului, și această chintesență aspiră să părăsească timpul și să revină la mandatarul ei, precizează Leonardo.
Dorința neliniștită a quintesenței e urmarea influenței Naturii pe când integrarea e făcută de chemarea de Sus; omul fiind modelul lumii e medium-ultrad. prin care se produce toată această operație suverană.