Vălul Mayeiglosartrad. nu mai e ceva care învăluie ochiul sufletului, nu mai e o opacitate, ci un traseu de plan divin. Și lucrul se întâmplă, chiar fără știrea noastră, fără să ne dăm seama de traseu, prin simpla plimbare a suflului deasupra Apelor. Atunci, suprafața li se învoaltă în vibrațiuni concentrice și luminoase, și toate făpturile Adâncului ies la suprafață, extatice. Tot Universul Manifestat devine uimire, contemplațiune și atunci vine ziua a șaptea.
*
Ritul coincide, prin repetițiune, cu "arhetipul" său. Timpul profan e suprimat.
Repetiția, mecanizarea, aduce o reducere la Materia Prima a Timpului. Monotonia supremă, pitorescul, care totdeauna e o nălucire, o învăluire a Adevărului. De aici, în toate tehnicile inițiatice, importanța capitală a lui japaglosartrad.. Dar vidul nu e o posibilitate de manifestare, și atunci, prin suprimarea, accidentelor, a vegetațiilor parazitare de pe fața lumii, trebuie să apară, în mod necesar, altceva, care nu e altceva decât Arhetipul, adică schematrad. geometrică a planului Marelui Arhitect. Însumarea multiplicității în Unitate, nu se poate face decât prin masacrul ei.
Toate superstructurile trebuie șterse ca să apară schema, planul primordial; odată figura geometrică reactualizată, nimic mai ușor decât reducerea ei, la punct.
Chiar fără a ajunge la asta, prin repetiția ritului, Arhetipurile reapar în țesutul cosmic. Altfel zis, zeii reapar în lume. Ambianța se mitologizează, Îngerii se coboară, oamenii se urcă. Orice parte a corpului și a sufletului nostru își are divinitatea ei; prin integrarea ei în rit, se obține o proiectare in illo temporeglosartrad. a tuturor funcțiunilor noastre fiziologice și ce-i altceva asta, decât transformarea noastră în Omul Universal? Și când ai o astfel de dialectică, existențială, o asemenea organicitate a științei Identității, ce mai e nevoie de searbăda dialectică mentală a omului modern?
Occidentalii au îndrăzneala să califice primitive civilizațiile care puneau, pe drept cuvânt, toată greutatea pe primul mod de gândire. Dar ce inapte, ce ineficace, trebuie să apară unui asemenea "primitiv" harlechinadele noastre.
654 (133)Periodicitatea, repetiția sunt mijloacele pentru actualizarea timpului mitic în timpul nostru. Nu numai pentru că, cum o spuneam mai sus repetiția reduce durata la materie primă pe care se poate structura alt timp, dar și pentru că, prin repetare, se poate introduce un ritm nou, diferit de cel al planului în care intervine, și prin care ritmurile cerești se încorporează în lumea noastră. Se poate închipui ce ritmuri pot fi introduse în epoca noastră, transmițând influențele malefice.
Influența însănătoșitoare a muzicii, la cei vechi foarte ritmică. Pe de o parte isonul care reprezenta continuitatea, elementul de unicitate, iar ritmul, elementul calitativ. Materia și Forma. Dar când este conflict între ritmuri? Cu alte cuvinte, când prin rit introducem în viața noastră un ritm total antagonist, lipsit de comună măsură cu ritmul ambianței, coexistența lor nu e catastrofică, și zeul actualizat prin rit nu e imediat sfâșiat de titani?
Nu e o risipire de fiece moment, ca mânăstirile și alte edificii mistice ce surpau în timpul nopții, ceea ce clădeau în timpul zilei? Nimic mai deprimant, decât ideea acestei irosiri de forțe. De treizeci de ani lucrez la ceva care nu se încheagă. Oricât de mare parte aș avea de aici, totuși dușmănia sălbatică a mediului trebuie să fie explicația principală. Nu mă pot izola pentru că sunt încătușat în lumea asta. Nu pot ieși din ea oricât m-aș strădui. Probă ce s-a întâmplat azi. Și apoi descurajarea ce se preface în inerție, în torpoare. Și ce e de făcut?
*
Pasivitatea față de natură, pentru a-i primi impregnațiile, e o pasivitate față de o Cauză secundă. Natura ne dă un mesaj orizontal; ne transmite Urbildglosartrad.-uri, adică ceva care învață jumătate în subtilul superior, jumătate în Informal. De aceea, impregnează în noi aceleași facultăți.
Trebuie însă oprită morișca mentală: o facultate de angoasă și de nemulțumire care nu-i a sufletului, dar, ceea ce apare curios, e mentală. Iar, foarte curios, această inquietudine e mai puțin primejdioasă când se coboară în sentiment, și iată de ce: acolo poate fi pozitivată, făcând-o coextensivă tribulațiilor Verbului. Cel puțin în psihic, angoasa și agitația se integrează
655 (134)într-un fel de organicitate, pe când în mental e o pură nălucire, o fantasmagorie.
Dealtminteri, primul verset din Yogaglosartrad. Șastratrad. a lui Patanjali spune clar: Yoga citta-vritti nirodahglosartrad.. Esențialul e calmarea mentalului.
*
E imposibil să găsești limita dintre cald și rece, foc și apă, mergând de la una la alta, pe când proiectarea verticală în Universal o evertuează ca infailibilitate, căci în cazul acesta Ochiul Divin o prinde cu harponul lui. Dificultatea realizării cosmologice; a practicii juste a științei Balanței. Pe când, ce Balanță poate fi mai impecabilă decât Balanța celor două Urse? In polo est cor Mercurii...trad.37 Inima cerească auzită, deșteaptă prin similitudine inima omenească și ne-o actualizează; și în ea e centrul echidistant al tuturor antinomiilor, al tuturor complementarelor.
A căuta acest centru pe orizontală e o urmărire a Fetei Morgana, căci pe fiecare încrețitură a Oceanului Vieții e o nălucire a acestui centru.
*
Ridicarea scânteilor, redempțiunea lor din gândurile rele, la izvorul lor, nu trebuie făcută în mod analitic, cercetând drumul pas cu pas, palmă cu palmă. N-avem itinerariul distinctiv. E de ajuns să știm care e termenul ad quemglosartrad., și de asemenea punctul de plecare. Când actualizăm în noi prin concentrare și asimțire transcendentă polul esențial, atunci între el și polul substanțial se iscă o vibrație, o linie șerpuitoare, care e itinerariul însuși, direcția și conducta prin care forțele noastre inferioare se transmută în intelecțiuni. Și nu se poate spune în mod literal că niște forțe parcurg un drum ascendent.
Aceste forțe constituie însuși drumul, îl creează din propria lor substanță. de aceea e și posibilă identificarea prin cunoaștere, deoarece, prealabil (simbolic vorbind) există o identificare cu drumul. Cunoscătorul, Cunoscutul, Calea sunt
656 (135)unul și același lucru. Bineînțeles nu tot din Kelephaglosartrad. se eliberează și se integrează în principiul superior al ei; există și o materie reziduală care cade la rădăcina tenebroasă a lumii și a noastră și se adaugă la o masă de cenușă care, mai târziu, dacă operațiunea e bine condusă, devine o prețioasă sare, purificată și albită prin repetata exaltare a Mercuruluiglosar prin Sulfglosar spre Ceruri, apoi coborârea lor până la rădăcină, cu forțe tămăduitoare și albificatoare.
Operația trebuie repetată indefinit până când Sareaglosar este desăvârșit elaborată în Principiu de Sesizabilitate, cum o numește Jacob Böhme. La acest punct, își împrumută, își transferă reciproc atributele.
*
Principalul mijloc de restaurațiune este Kawwanaglosar,trad. rugăciunea meditată fixându-se pe realitățile spirituale. Aici, același lucru. Nu trebuie prin Kawwana, să stabilim care e finalitatea specifică a fiecărui membru al rugăciunii noastre. Prin simplul fapt al stabilirii plafonului spiritual, Kawwanothurileglosartrad. se irighează în masa rugăciunii, cu nuanța lor exactă, cu lungimea de undă, organicitatea și specificul lor propriu.
Nu se poate controla modul de transvazare a individualului în Universal și n-are nici un interes. Asta e treaba Îngerilor care au misiunea să ducă rugăciunile acolo unde ele trebuie să ajungă. Când ni s-a dat prerogativa divină să putem stabili, să ne putem concentra pe planul care este finalul realizării noastre, tot restul e secundar.
*
Curiozitatea și angoasa sunt citta vrittiglosartrad.trad., și metodic vorbind, cele mai grave din noi, mult mai grave decât agilitatea mentalului, mai ușor de stăpânit decât s-ar crede; vreau să spun că acela care începe o realizare inițiatică, stăpânește mai întâi agitația mentală, dar ca să vie de hac angoasei și avidității trebuiește o reacțiune, o putere solară, extrem de rare.
657 (136)Dumnezeu nu e nici ascuns nici manifest (vyaktavyaktaglosar),trad. pentru că e sensibil pe un sinusoid între prăpăstii. Cum poate fi ascuns când îl simțim și cum poate fi manifest când îndepărtarea Lui de noi, incomensurabilitatea Lui, inaccesibilitatea Lui, este măduva șirei spinării Lui? Îl atinge cel mai bine sfâșierea din noi, menținută ca atare, fără vreo intenție de a-i pune vreun sfârșit.
Toate acestea sunt admirabil sintetizate în fraza: "Gott ist eine leise Ahnungglosartrad."38 care cuprinde toate antinomiile în ea. Cu cât theosisglosartrad. se accentuează, devine efectiv, cu atât rămâne mai mult Ahnungglosar,trad. care în stadiile supreme devine Apofază, Determinațiune Negativă, ca și depărtarea lui Eros Kosmogonosglosar. Egumenul adaugă: "când te scufunzi în tine însuți"; or, această scufundare, privită din punctul nostru de plecare, e fără sfârșit, și asta în mod natural, deoarece Dumnezeu fiind incomensurabil și drumul la El e incomensurabil. Incomensurabilitatea aceasta e identică cu ușoara asimțire, și amândouă identice cu Identitatea Supremă.
Și toate aceste neputințe la un loc însumate dau Atotputința! Și toate aceste privațiuni, aceste goluri, dau totala Plenitudine, dau Absolutul.
Și ce vrei mai mult decât o presimțire ușoară, când fără ea nu l-ai putea cuprinde? Pentru că în realitate, "ușoara presimțire" e chiar El însuși! Singura beatitudine, și că El e aici. Unde? Poate în natură, dar sigur în tine. Dar nu mai vrem să știm asta, ci să stăm liniștiți (hesychiaglosar)trad.. E suficient că Dumnezeu știe.
Ultimul membru al frazei arată totul: pentru ca numai Dumnezeu să știe, trebuie ca să dispară cu totul Cunoscătorul, adică trebuie atinsă starea de Fanaglosartrad. desăvârșită. Or, numai acest simplu fapt dă contemplațiunei o completă efectivitate, pe care cuvintele ce precedă ultima propoziție ar părea că o refuză, că o declară imposibilă. În adevăr, Dumnezeu știe singur. Dacă aș ști și eu odată cu El, ar fi asociaționism, șirkglosar,trad. prin urmare numai Dumnezeu știe.
*
Dumnezeu e esența primă în fiece lucru, ca terminusulglosartrad. lui care devine începutul acelui lucru, punctul, începând de la care
658 (137)acest lucru se organizează (adică devine organic), în urma unui Fiatglosartrad. cosmogonic. Poate fi resimțit numai cu cea mai lăuntrică putere a sufletului. Această putere, nu e altceva decât Gemüthglosartrad.-ul, suflul pe care l-a auzit Ilie pe Horeb.
Dacă această putere e liberată, atunci îi este dat omului să-l perceapă în fiecare loc și în fiecare clipă. Se mai poate desemna acest Gemüth,trad. mai bine zis, se poate identifica, prin aceea că are inerent în el o facultate de uimire, față de contemplant dar mai ales față de el însuși, indiferent dacă are sau nu martori. Trebuie să ne închipuim, să discernem dacă un lucru, o priveliște, va avea încă această facultate de uimire și după plecarea noastră. O metodă bună, foarte eficace pentru a deștepta această forță în noi, este sforțarea de a vedea aspectul subtil al oricărui lucru și al oricărei acțiuni.
Orice acțiune, care e cunoscută, oricât ar fi de joasă și lipsită aparent de sens pentru cei ce o privesc din afară, este calea la inima Lumii. În adevăr, este total contraindicat să stabilești o ierarhie de valoare a faptelor, pentru că nu știm cum lucrează legea analogiei în sens invers.
În orice caz, Dumnezeu nu poate îmbrăca aparențele cele mai orbitoare ale acestei lumi. În toate lucrurile, chiar în acelea aparent moarte locuiesc scântei ale Vieții. Ce le poate libera? Aceea ce este asemănător cu ele, ba chiar principiul lor, puterea noastră de atenție. Concentrarea dizolvă coaja scânteii.
Chiar instinctele oamenilor nu sunt rele: "cu cât e un om mai mare, cu atât mai mare e și instinctul lui", dar după cum spunea Plotin instinctul fiind o intelecțiune întunecată și intelecțiunea este un instinct clarificat, e ușor de înțeles cum se face endosmoza între ele; fiind, între instinct și intelecțiune o continuitate organică, existențială, e de ajuns să ridicăm sus steaua, pentru ca instinctul să se transmute de-a lungul firelor de aur.
Copilul Iisus, sub stea, însumează în El, boul și măgarul. Instinctul devine, după expresia Kabbaleiglosar: un car pentru Dumnezeu, prin topirea cojilor care-l țin captiv. Iar coaja se formează exclusiv prin "tăierea rădăcinilor". Când contactul se restabilește, coaja se topește.
Omul trebuie să resimtă instinctul în toată adâncimea lui și să-l stăpânească. "Trebuie să învețe mândria și să nu fie
659 (138)mândru, să cunoască mânia și să nu se mânie", și asta nu prin altceva decât actualizând lângă el și în dosul lui Martorul impasibil.
Gândirea Omului e însăși ființa sa: cine se gândește în adevăr la lume, este în ea. Învățătura exterioară este numai o treaptă pentru interior, pentru că exteriorul reflectează interiorul "per speculum in aenigmatatrad.". Dar e aproape imposibil să știm că exteriorul se inversează în interior. Este suficient să-l deștept pe acesta pentru ca oglinda să reflecteze cele din afară în adevărata lor realitate, pe cei care îi sunt proprii și aparțin secretului lui Dumnezeu. Să nu ne îngrijorăm de zona intermediară unde se fac operațiunile; e deajuns să ne fixăm pe polul +.
*
A spune despre Cer că e sensibilis Deusglosar,trad. înseamnă a recunoaște că spațiul are determinațiuni calitative, dintre care, cea dintâi și cea mai importantă este determinarea axului vertical, de la ochiul nostru divin, și de la Brahma-randhratrad. până la Zenit. Dar dacă Zenitul e sensibilis Deus, asta nu însemnează că și alte puncte și direcții ale spațiului sunt și ele Dumnezeu sensibil, dar în alte moduri și alte nuanțe?
Astfel, tot parcursul diurn al soarelui, domiciliile lui zodiacale, sunt moduri de ale lui, deci de ale lui Ișwaraglosartrad.. Cerul diurn este Brahma sagunaglosartrad.trad. și cerul nocturn Brahma nirgunatrad.trad.. Contemplația aceasta aduce Anamnesisglosartrad. din cauza analogiei dintre Macrocosm și Microcosm: cele șase direcții ale spațiului sunt scheletul vizibil al Omului Universal; contemplarea calitativă a lor, reactualizează în noi pe acest om universal, care, deocamdată, este numai un prototip, o schemă. Dar cea dintâi direcție a cărei Anamnesis trebuie să se deștepte în noi este axul vertical spre Zenit, care le determină pe toate celelalte și le organizează în jurul lui, cu nuanța lor exactă, cu importanța lor ierarhică, ce ar fi foarte greu de dibuit dacă le-am căuta din afară înlăuntru; cu alte cuvinte, ar putea să lase, descoperirea axei verticale la sfârșit, cum fac dealtminteri anumite tehnici cosmologice.
Ce e mai greu, de pildă, decât evertuarea în haosul Uimirii noastre, a mercurului și a sulfului separațiunea lor și
660 (139)conjuncțiunea după prealabilă purificare. Pe când găsirea vergei verticale a Caduceului, aduce imediat împletirea ierarhică a celor doi șerpi în jurul ei.
Același lucru îl spun și Kabbaliștii dar cu alți termeni: concentrarea gândurilor pe Divin în totală singurătate și despărțirea de lume e mai tămăduitoare pentru suflet decât studiul Toreiglosar. Or, această contemplare, această concentrare pe Divin, nu e altceva decât contemplarea lui sensibilis Deus,trad. care e Cerul, bineînțeles cu alte tehnici și suporturi.
Și chiar intențiile zilnice ale omului, îmbrăcatul, mersul pe stradă, considerarea lucrurilor din lumea de afară, trebuie exercitate ca acte mistic simbolice în serviciul lui Dumnezeu. Or, toate aceste gesturi zilnice se organizează pe un schelet care e o schemă geometrică, care, la rândul ei, se reduce la cele șase direcțiuni ale spațiului, plus punctul lor central.
Eliberarea Șekineiglosartrad. din exilul ei e identică cu reconstruirea Omului Universal. Dacă privim mult Cerul, Dumnezeu se coboară și ne răpește ca pe Ganymede. Aceeași linie verticală. După cum spune Eschil, ceea ce este divin este fără sforțare. Lumea fiind un țesut de direcții intelectuale, reîntoarcerea, reintegrarea în principiu se face prin concentrarea gândului pe lucrul care trebuie reintegrat. Și concentrarea discursivă e valabilă, dar concentrarea informală e suverană.
Numai simpla concentrare fără gând, asupra stiloului care aleargă pe hârtie, aduce integrarea esențialității lui în esențialitatea mea, pentru că, existențial sunt același lucru adică esențe intelectuale. Și cum modul intelectual al condeiului nu e raționabil ca al omului, intervenția mentalului meu, nu poate merge prea departe; adevărata operațiune de transvazare începe după încetarea ei, și a fixării gândului fără nici o modificare a lui.
Cum toate direcțiile spațiului se reintegrează în punctul sabatic, concentrarea noastră pe exterior, se reîntoarce în mod insensibil, printr-un demers firesc în centrul inimii noastre. Nu e nevoie de intervenția noastră, căci acest transfer este în ordinea lucrurilor.
Contemplarea Cerului exterior duce natural în cerul interior. S-ar putea spune că se face, chiar imediat, căci perceperea elementului calitativ al Cerului exterior, o clipă nu s-ar putea efectua fără intervenția spontană a Cerului interior.
661 (140)În definitiv de ce ar fi de mai mare calitate căutarea Cerului interior decât a Cerului din afară, din moment ce căutarea Cerului dinlăuntru, necesarmente se face tot pe o schemă spațială.
Căci n-ar fi căutare dacă între căutător și țelul lui n-ar fi o distanță, dacă ei n-ar fi două puncte diferite. În practica inițiatică linia cea mai scurtă dintre două puncte este ricoșeul, zigzagul. Cu cât polii opuși ai unei drepte sunt mai apropiați, cu atât puterea lor de dizolvare a spațiului intermediar e mai mică, mai ales că mentalul nostru care se concentrează direct pe inimă, nu e decât un substitut al adevăratului intelect; prin urmare, evertuează în noi ceva similar cu el, adică un substitut de inimă. Pe când contemplarea Zenitului se face cu centrul nostru superior, Sahasraraglosar,trad. sediul facultăților intelective; cerul contemplat astfel e cel al inimii și al reamintirii, și aduce la polul opus al lui reanimarea adevăratei inimi.
*
Cojile, Kliphoturiletrad.. De ce se produc? Printr-o mișcare retrogradă a Naturii. Nu trebuie să ne întoarcem îndărăt pentru că ne urmăresc Eumenideleglosar. Nu trebuie să ne întoarcem îndărăt pentru că ne transformăm în sare ca femeia lui Loth. O emanațiune divină privind îndărăt, abisul devine piatră, mineral, Kelephatrad.. Dar, se va spune, o emanațiune creaturală trebuie să privească în direcția ei, adică spre extremitățile Cosmosului. Nu e exact. Un înger supus, își exercită mesajul privind spre Creatorul lui.
Dacă își întoarce capul, se pietrifică. Cine știe dacă munții, câmpiile, apele, marile priveliști ale Naturii, Constelațiile chiar, nu sunt Îngeri încremeniți? Nu revoltați propriu-zis. Ci numai și-au aruncat privirea peste umăr din curiozitate. Și-atunci au încremenit. Nefiind rebeli își păstrează frumusețea, pot să transmită mesagii și de la Dumnezeu la om, și de la om la Dumnezeu.
Și omul poate să-i elibereze din înțepeneala lor, din pasivitatea lor care le este coaja, Kelepha ce-i ține prizonieri, tocmai prin faptul că resimte mesajul lor ascuns. Atunci piatra se topește și Îngerul reintegrează patria lui.
662 (141)Nu trebuie să ne îngrijorăm dacă nu liberăm deodată toată esența divină din captivitatea ei. Restul îl vom face altădată. Iar, nu trebuie să considerăm operația ca nereușită, dacă nu simțim beatitudinea scânteii eliberatoare (căci aspectul pur intelectual îl resimțim).
E de ajuns că-l resimte scânteia. Mai târziu îl va trăi și coaja sfărâmată care se va pulveriza, lipsită de scânteie, se va preface în sare, în principiu de sesizabilitate. Mai târziu scânteia se va coborî din nou pentru a se fixa în coaja răscumpărată.
*
Lumea de sus nu e ceva exterior nouă. Lanțurile noastre actuale ne împiedică să resimțim existențial că ființa noastră se întinde până acolo unde merg simțurile și intuițiile noastre. Prin urmare, cel mai înalt dintre Ceruri, pe care-l asimțim simbolic, deasupra Căii Lactee este interior în realitate. După cum spune Kabbala e lumea gândului, dar Gândul de dincolo de formal.
După cum din lemnele aprinse se ridică în sus fumul, dar părțile grele rămân la pământ și devin cenușă, așa și în noi se ridică Voința, Intenția și Înflăcărarea în sus, dar cuvintele exterioare cad ca cenușă, dar...cineres ne villipendasglosar,trad. căci ulterior devin materie de transmutațiune. Cu cât e mai înaltă ardoarea, mai puternică voința intențională, Kawwana,trad. cu atât mai radicală transmutațiunea. Dar această intensitate, această ardoare nu se obține îndreptând cu mâna pasiunea în sus, trăgând-o de păr, ci prin actualizarea polului ceresc în noi care creează între el și substanța pasiunii, un câmp magnetic, magic, o rețea, o ață de păianjen, făcută din linii de forță, de-a lungul cărora pasiunea se transvazează, insensibil, spre Zenitul spiritual. Altă metodă nu există.
Am spus-o de atâtea ori, și o voi mai spune pentru că problema e capitală: transvazarea nu se poate face cu violență ci numai cu suavitate. Individualitatea noastră nu e capabilă s-o evertueze, pentru că suferă sub cuțit, e materia însăși a transmutațiunii. Atâta vreme cât nu vom face să răsară în Cerul nostru steaua polară, care "luminează și adeverează", orice încercare de trecere dincolo e zadarnică.
663 (142)*
Principiul nu poate lucra în lumea noastră, mai exact, nu poate lucra în lumea noastră decât prin fulgurațiune. Posibilitățile țâșnesc prin scânteieri. El e singur, și această singurătate e făcută din lipsa oricărei condiționări. Prin urmare fulgurațiunile lui în lume trebuie să aibă aceeași absență de limitațiuni spațiale, temporale, etc. Atunci cum aceste scântei creează spațiul și timpul?
Printr-un plan prestabilit în Intelectul divin, plan care și el e o fulgurațiune, un punct sintetic, în care limitațiunile sunt, in divinisglosar, çifatyia,trad. atribute divine. Ceea ce structurează fulgurațiunile și transformă seria lor într-o schemă, e o intenționalitate divină, căreia, la un moment dat, tăindu-se rădăcinile, privind îndărăt, cum o spuneam mai sus, se înțepenește, se împietrește, capătă cantitatea și inerția.
Atractul invers al Naturii dă unei schemetrad. fulgurante consistența, împietrirea care e în același timp și un exil, o limită extremă, de unde nu mai poate fi decât întoarcere. Se vede imposibilitatea totală de a da o aplicație materialistă lumii.
Autonegațiunea divină e și ea o fulgurațiune care în manifestare se desfășoară în limitațiuni, într-o succesiune de plusuri și minusglosartrad.uri, în care planul e ce se neagă pe ea însăși în minusul următor. Clipa se neagă de a fi clipă și atunci apare timpul care e în același timp o afirmațiune și o negațiune a Eternității și constituie o colosală ambiguitate.
Căci, clipa, care e fulgurantă, se neagă tot printr-o fulguranță. Ca minus să urmeze logic și ontologic lui plus, trebuie să aibă o comună măsură între ele, de natură să fie de esență. Prin urmare, plusul și minusul sunt amândouă fulgurante, ce se neagă unul pe altul, făcând totuși un tot nedespărțit. Ceea ce are aparența de totală inerție, de înțepenire iremediabilă, o piatră, o prostrațiune, e evanescentă în fond ca un colibri. Atunci toată lumea nu este altceva decât extincțiune manifestată. Schematrad., ca prototip angelic, neagă ceea ce structurează.
Afirmația Lilianei Silburn: "Il n'existe donc pas que des énergies fulgurantes qui n'appartiennent pas à des substances, netrad.
664 (143)sont pas des substances et ne durent pas même un instanttrad."nu e completă, căci în cazul acesta, ce sunt substanțele? Răspunsul nu poate fi găsit, decât cum am spus mai sus, căutând în partea schemetrad.lortrad. geometrice ale Intelecțiunii divine.
Aceste scheme se impregnează în Materia Primă și se animează prin fulgurațiuni, sau mai precis spunând, aceste scheme geometrice impregnează forma lor în Materia Primă, prin fulgurațiuni. Acestea din urmă imprimă în Prakritiglosartrad. tendința de ruptură a echilibrului celor trei guneglosar,trad. dându-le din cauza caracterului lor de pure clipe, o tendință ascensională, de reintegrațiune în polul esențial al Manifestării, după schematrad. bine cunoscută a conversiunii gunelortrad. una în alta în sensul ascendent.
"Ces énergies se succèdent en un perpétuel jaillissementtrad.". Ca să se "succeadă" trebuie să existe o posibilitate de durată; or, aceasta nu poate fi decât de natură schematică. Fulgurațiunile sunt în realitate identice cu vibrațiunile Vortexului Sferic Universal, pe care îl creează și în același timp, de-a lungul căror spire se propagă, în scheme în număr indefinit, căci toate schemele sunt posibile în vibrațiunile Vortexului Sferic; acesta identificându-se în ultimă esență cu Intelectul Divin.
Liliane Silburn trebuie, înainte de a spune că fulgurațiunile se succed, să lămurească, mai întâi ce este succesiunea "qui donne l'impression de la durée, du mouvementtrad.".39 Ca să dea impresia, trebuie să existe posibilitatea de impresiune și aceasta e tot de natură schematică, sau mai bine zis impresia e aspectul dinamic al schemeitrad.. Pentru ca spațiul, timpul, mișcarea să fie formate prin fulgurațiuni, trebuie precizat că ele trebuie să existe, prealabil, în Intelectul Divin, apoi formate odată cu fulgurațiunile, nu din ele.
A distinge clipa, a surprinde-o, a o harpona, aduce imediata disoluțiune a structurilor pe care le-a cauzat. Pentru asta trebuie să punem capăt activității Imaginației, facultatea cea mai demiurgică din noi. Imaginația și Dorința se excită una pe alta, sunt oarecum solidare, așa că renunțarea la una din ele, atrage disparița amândurora. Ne aflăm în fața unui agregat ce trebuie dizolvat: ne constituim mai întâi bine ca spectator al lui, trăgându-ne cât se poate îndărăt. Renunțăm și la dorință și la imaginațiune.
665 (144)Agregatul se preface în cenușă, care nu cere decât să renască dacă e solicitat din nou de cei doi complici. Când lama fulgurantă a concentrațiunii intuitive se inserează între tendințele structurante, intemporalul țâșnește instantaneu. E aceeași operațiune cu proiectarea in excelsisglosartrad., a unui ax vertical, care e o proiectare în intemporal. Prezentul căruia i s-au tăiat legăturile cu trecutul și cu viitorul desființează manifestarea, reducând-o la Principiul ei.
*
Lionardo da Vinci spunea că a cufunda formele în lumină înseamnă să le cufunzi în Infinit. Simbolism cosmologic bineînțeles, care mi se pare că trebuie luat astfel: formele care sunt în întuneric sunt în indistincțiune, nu aceea a Principiului, ci indistincțiunea lui Prakrititrad.. Cufundate în lumină, capătă forma, deci elementul calitativ, în afară de asta se stabilesc între ele raporturi de dimensiuni spațiale, de direcții ale spațiului care sunt net ex parte qualitatisglosartrad..
Prin urmare, pentru un cosmolog e perfect legitim să spună că obiectele cufundate într-o lumină țesută din razele soarelui, sunt ca și în Infinit, deoarece tot ce e de natură calitativă e o poartă spre El, deci e El.
Se poate merge și mai departe, cufundând de data asta lucruri din nou în întuneric, dar în Tenebrele Superioare, ceea ce e adevărata lor extincțiune în Infinit. Lionardo da Vinci nu vorbește de ea, dar asta nu înseamnă că o ignora. Ca pictor, ceea ce spunea e perfect suficient. Pictorul e numai demiurgic, adică știința lui procedează de la Ființă în jos.
Mai este și o aplicațiune orizontală a acestor fapte, în care întunericul și lumina se situează pe un plan orizontal, și devin o succesiune de plus și de minus, prin care se propagă posibilitățile ce trebuie manifestate, deci și opera de artă.
E posibil ca Lionardo să fi simbolizat mai simplu Infinitul prin expansiunea spațială; în fond se reduce tot la aspectul calitativ al direcțiunilor lui.
*
666 (145)Pronunțarea Numelui are alternanțe de rostire ale lui, și de oprire. E conform legii care impune unei propagațiuni vibratorii o succesiune de pozitiv și de negativ, de + și de -. Asta în linie orizontală. Mai este și alta, pe ax vertical; atunci minusurile, negativul, sunt de-a dreptul "reamintiri" ale Vidului; spun "de-a dreptul" pentru că și minusurile orizontale, în fond tot Supremul îl reamintesc, dar nu direct, pentru că pe plan orizontal minusul este complementar cu plusul, deci are comună măsură cu el - ceea ce nu e cazul Neființei cu Ființa.
*
Cea mai înaltă treaptă de care pomenesc cabaliștii, este aceea, când cel răpit se sustrage proprii lui ardori. Odată, discipolul unui Țadik observă o "răcire" la maestrul său; altul îi spune: "există o sfințenie foarte înaltă; când cineva ajunge la ea, e liberat de toată făptura și nu mai poate arde". Astfel, ardoarea se desăvârșește prin propria ei dispariție.
Exact ce spun sufițiitrad. când vorbesc de fanatrad. și de fanau'ltrad. fanaitrad.trad.. E ca un foc ce nu mai are ce mistui și atunci se desființează pe el însuși. Câteodată, acestă mistuire a focului prin el însuși e așa de mare, încât nu mai rămâne nimic din corp, ca în cazurile lui Ilie sau Moise. Nirvanaglosartrad. însăși e consumată de Parinirvanaglosartrad..
*
În toate faptele omului, Vorbire și Privire și Auzire și Mers și Stat și Așezat, este înveșmântat Cel fără Margine. Pură apofază. La prima vedere s-ar părea că e vorba de atribute și atunci s-ar părea că e o manifestare catafatică. Aici este vorba de "Cel Nemărginit" prin urmare, toate gesturile descrise mai sus devin determinațiuni negative.
Dar cum să le percepi ca atare? Mi se pare că tot prin actualizarea Martorului din dosul nostru, care trebuie să fie asimțit ca Supremul Brahmaglosar; prin urmare, odată perceput el, nimic din ce e manifestat nu ar trebui să subziste. Și totuși subzistă, ceea ce ar părea enormitatea că e comună măsură între Suprem și Făptură, quod absitglosartrad.. În realitate, când