existență. Și această forță e de aceeași Natură cu lucrul pe care îl împlinește, se poate spune că e identică cu el. Ce ne face să ignorăm lucrul acesta? Lenea noastră mintală, lipsa de veghe, de luciditate, de sforțare continuă de a vedea realul.
A se admite imobilitatea, chiar inerția, numai ca momentul în care Anteu ia contact cu Pământul, adică ele trebuie să fie numai pauze între două cicluri, Sandhyaglosartrad.. Și Credința și Voința și Speranța trebuie lăsate să se odihnească. E o întoarcere în pântecele matern, o reluare de contact cu Substanța Primordială. Pendularea e inerentă Manifestării. Virtuțile cele mai transcendente nu se pot propaga în ea decât prin plusuri și minusuriglosar.
*
După Olympiodor, Callypso reprezintă fumurile imaginației care ascund Lumina Inteligibilă. Remarc numai că e imposibil să detectezi elementele de lumină ținute captive de către fantezie, să le selectezi, să le pui de-o parte, pentru că amestecul lor e inextricabil, ca și metalul nobil în minereu. După cum acestuia îi trebuie o intervenție exterioară ca să-l umidifice prin apă și foc, tot așa și lui Ullysse i-a trebuit intervenția Athenei, a lui Zeus și a lui Hermes, ca să scape din captivitatea lui Callypso.
În noi înșine, nu putem evertua acest pol catalizator, inima fiind acoperită de nenumărate sedimente parazitare. Trebuie deci să facem să joace simbolismul spațial, să actualizăm diferențele calitative ale distanțelor, diferențe care sunt existențial increate de noi. Mai precis, trebuie să deplasăm centrul nostru de gravitate, polul esențial din noi în dosul nostru, în occiput și deasupra noastră; atunci Ullysse, elementul virilsolar e liberat de îmbrățișările imaginative, și cine știe? - poate că și aceasta este redempționată.
*
A smântâni sufletul și carnea.
Vorbeam de simbolismul șarpelui. Mai întâi, acest simbolism e bivalent, deci, din perspectiva noastră, de jos în
640 (119)sus, mai întâi apare șarpele malefic, care cuprinde în el ca într-o coajă, ca în propria lui piele pe care o leapădă, pe șarpele benefic. E de ajuns ca șarpele să audă sunetul de fluier al Eternității ca să se prefacă în agathodaimonglosar,trad. în Dragon, să ridice capul și să se "verticalizeze" în vârful cozii. E numai mirare atunci. Se preface în Marele Nume.
*
Clemența prin litere devine Rigoarea prin pronunțare. De aceea trebuie evitată pronunțarea când nu se ridică deasupra tăcerii ca uleiul deasupra apei, ca aburul din apă. Ar mai fi un învățământ practic: când suntem impuri, amestecați cu bine și rău, este permisă o tendință spre înălțimi care servește de instrument discriminatoriu între superior și inferior. Dar această tendință trebuie să rămână inefabilă, căci, îndată ce intervine pronunțarea unui nume, apare și rigoarea. Numele trebuie exprimat când puritatea e câștigată. Nu numai atât. Chiar fără o impuritate precisă, Numele devine teribil dacă nu-l înconjoară ca o aură, prezența, Hudurglosartrad.-ul, care-i topește ceea ce are terific în el. Pe de altă parte, Numele pronunțat, tocmai din cauza rigoarei lui, devine un instrument de sesizabilitate, de încarnare. E prin excelență făcut pentru Realizarea descendentă.
*
Șeful Infernului e numit "câine care strigă totdeauna: dă, dă!" E o aviditate nesățioasă, inepuizabilă, yoniglosartrad. macrocosmic dar și în noi. Mai ales ce vrea, și haina de glorie care învăluie ca o lumină sufletul nostru; îi trebuie pe Prunickos, pe Helena; o devorează ca lumină și ne lasă numai focul. Dar aici e o luptă de întrecere, de viclenie. Domnul Iisus Hristos s-a coborât în gura lui, și el l-a înghițit cu delicii; a fost numai o momeală, un cârlig de undiță. A fost, când Domnul a înviat, să-și verse mațele afară, împreună cu drepții pe care îi ținea captivi, așteptând ca la Parusie să fie ei înșiși, Leviathan, pescuit, scos afară pe mal, să servească drept mâncare locuitorilor Paradisului, cum spune Kabbalaglosar.
641 (120)După cum dulceața plăcintei cu mere adoarme vigilența lui Cerber, după cum voluptatea contactului cu călcâiul Fecioarei, pe care-l mușcă, adoarme vigilența Șarpelui, Marele Dușman, tot așa coborârea Verbului în Intrad.fern l-a adormit prin voluptate și și-a lăsat prada.
Mă întreb dacă toate acestea nu pot servi ca indicii tehnice, pentru a smulge Infernului nu numai prada, dar și pozitivitatea lui (în fond pozitivitatea lui e făcută tocmai din această pradă, din acești prinși). Anume, constituirea unui fir de undiță fără nici o soluție de continuitate și constituit așa de sus în jos: asimțirea Inefabilului, cât se poate mai mult ca Suprem; Numele coborându-l din Inefabil, ca firul de paianjen din grinda lui, apoi introducerea Numelui, sans y avoir l'airtrad.,trad. în matricea Infernului care-l înghite cu lăcomie; apoi urcăm din nou firul undiții și obligăm pe Leviathan să dea drumul tuturor captivilor lui.
Ceea ce e capital, ceea ce e absolut indispensabil, pentru a evita o catastrofă, e că atât coborârea cât și ieșirea din Infern trebuie să se facă fără nici un lapsus de concentrare atentă, mai mult, fără ca accentul de gravitate al ființei și al operației noastre să se coboare din punctul cel mai înalt pe care-l poate atinge, cum am spus mai sus sans y avoir l'air. Acest lucru e perfect vizibil în tradiția creștină.
În timpul patimilor, al coborârii în Iad, natura divină a lui Hristos rămâne impasibilă, neafectată de vicisitudinile ființei lui individuale.
Și ce mai rămâne din Infern dacă i se smulg captivii? O simplă nălucire, o tendință numai spre Neant fără ca acesta să fie atins niciodată deoarece e o simplă imposibilitate. Și ce este această nălucire de Neant? Reflexul pe planurile inferioare ale existenței al Indeterminismului divin, al Inefabilității lui, e determinațiunea lui negativă căreia i s-au tăiat rădăcinile. E particula In detașată de finitglosartrad., căreia trebuie să-i preceadă necesarmente. Dar făcut în două, ce rămâne din cele două particule din Infinit? In, o unică tendință spre Neant, iar Finittrad.ul,trad. părând că-și are rațiunea suficientă în el însuși, adică însăși reprezentarea verbală a Infernului. Finit căruia nu i s-a aruncat de gât lațul lui In, nu mai recunoaște nimic în afară de el, devine o negațiune existențială, adumbrită de satelitul sumbru In.
642 (121)Infinit, Principiul Suprem, In finittrad. Infernul însuși.
Or, această despărțire a lui In de Finittrad. o facem în fiecare moment. Realizarea noastră spirituală este să unim din nou cele două capete, unind Șekhinaglosartrad. cu Principiul, Șekhina captivă în Kliphotglosartrad.-urile ei finitetrad..
Orice coborâre la un nivel inferior e numită moarte, în sensul Neantului bineînțeles, căci este și o moarte par en hautglosar;trad. tot așa de bine se poate spune că orice urcare la un nivel superior e numită moarte. Dar în prima formă a formulei, Cel care nu are moarte, coborându-se în Infern, adică la un nivel inferior, capătă moarte, dar nu moare, și înviază din morți cu moarte pe moarte călcând. Luciditatea, prezența reală se scoate de oriunde. Ce atrage Infernul? Aparența asta de patibilitate, de slăbiciune, de nonrezistență.
Focul de sus consumă focul de jos.
Iată un text din Eliade: "Bien qu'omniscient, Vishnou se montre dans les aréas comme s'il était dépourvu de connaissance; quoique esprit, il se montre comme s'il était matériel; quoique le vrai Dieu, il se montre à la disposition de l'homme; quoique tout-puissant, il se montre comme s'il était faible; quoique sans soucis, il se montre comme s'il avait besoin d'être soigné; inaccessible (aux sens), il se montre comme tangibletrad.".32 Eliade nu dă explicația acestui fapt; ea e tot ce-am spus mai sus. Creștinismul (cel puțin cel exoteric) vorbește numai de mântuirea oamenilor; în realitate e vorba de mântuirea tuturor lucrurilor, smulgând morții și Tartarului acul lor.
*
Ockam: "est articulum fidei quod Deus assumpsit humanam. Non includit contradictionem, Deus assumere naturam assinam. Pari rationem potest assumere lapidem aut lignumtrad.".33 Ce justificare a politeismului! Ultimele două cuvinte ale frazei, par să fie o aluzie la lithogeneză și la xilogeneză, ca urmare la anthropogeneză. Totuși, după o anumită doctrină natura se mântuiește prin om și are nevoie de intervenția directă a Zeului în ea.
În realitate, e vorba de aspectul esențial al Arborelui și al Pietrei, acela care însumează aspecte geometrice și angelice. S-ar putea spune, că manifestându-se în ele, Dumnezeu le-a
643 (122)eliberat nu numai din infern, dar și jurisdicției omului căzut, jurisdicție devenită abuzivă.
"Le sacré se manifeste sous n'importe quelle forme, même la plus aberrante... Ce qui est paradoxal, ce qui est inintelligible, ce n'est pas le fait de la manifestation du sacré dans les pierres et les arbres, mais le fait même qu'il se manifeste et par conséquent, se limite et devient relatiftrad.".34
Ilimitațiunea primordială devine antinomie în Manifestare. Principiul e atât de absolut încât auto-limitarea lui e teologie apofatică. Se limitează, pentru că e Infinit, asta prin analogie în sens invers. Și cu cât limitarea lui e mai grosieră, cu cât distanța între auto-limitare și Principiu e mai mare, cu atât e mai Absolut în misterul lui, nelimitațiunea sa, manifestă.
Dionysie Areopagitul spune că tot ce se spune despre persoana fizică a lui Hristos e apofază. Frază incomprehensibilă. Cum să se manifeste apofaza în maxima ei rigoare în lumea noastră? Printr-o limitațiune cât mai stringentă. Prin Iisus se manifestă nu numai Verbul, ci Adevărul, Totul, Absolut și Infinit, pentru că vorbea cu publicanii, cu vameșii și accepta omagiile păcătoasei. De aceea, tot ce face un Avataraglosartrad., sau numai un realizat descendent, e incomensurabil cu ceea ce fac ceilalți oameni, chiar dacă acțiunile sunt asemănătoare până la amănunte, chiar la acei care le fac sacralizat, chiar la inițiați de mare rang.
Căci o acțiune a unui spiritual manifestă, laudă Principiul, deci toată acțiunea lui e coextensivă Ființei, pe când fapta, consistența, scandalul Avatarului, neagă Infinitul.
La Inițiat actul e catafatic.
S-ar mai putea spune că Desăvârșitul, în actele lui vizibile, manifestă o alternanță de catafază și apofază. Dar se aplică analogia în sensul invers. Cele mai înalte acte, cele mai sublime sunt catafaze, exprimă strălucirea lui Ișwaraglosar;trad. cele mai obișnuite, mai trecătoare sunt apofatice prin evidența lor negativă. Nu numai cele mai obișnuite, dar cele mai reprehensibile, cum le fac uneori marii Inițiați. Masacrele, abuzurile aparente ale simțurilor, duritatea implacabilă, aparenta frivolitate, etc. etc.
644 (123)Niciodată o astfel de ființă nu poate fi judecată după criteriile obișnuite, chiar dacă duce viața cea mai anodină, cea mai asemănătoare cu aceea a semenilor săi. Lie-Tseu, care după desăvârșire, se întorcea acasă, și acolo ajuta nevestesii la treburile gospodăriei, îngrijea de porci și devenise asemănător cu ei, e incomensurabil, înspăimântător. Ce apofază încarnată până la unghii! Ce enormă "dimensiune" între ceea ce făcea și polul lui esențial!
*
Dermenghem relatează că S. Abdurrahman nu iubea fluierul din care anumite tradițiuni făceau instrumentul lui Iblisglosar care-și ușurează veșnica lui angoasă gemând în trestii. Trestia din care se face fluierul e fiica apei, și mai precis a nămolului, deci a lui borborosglosartrad.. Exprimă substanța, iar angoasa substanței e aceea de a nu se putea depăși pe ea însăși, de a năzui spre ceva care nu e ea, și de a recădea totdeauna în ea însăși. ce școală în fond! Pythagoricienii se purificau după ce cântau, după ce auzeau muzica de flaut.
Dar de ce teribila ei atractivitate?
Pentru că e muzica Abisului care e "direcția" gravitații.
Dar de ce seducțiune este a Abisului? Pentru că e o realizare fără efort, o voluptate imediată, pentru că e o uitare, elixirul invers al Amintirii.
Și unul și altul ne fac să uităm eul nostru, ființa noastră din lumea aceasta. Mai e și seducțiunea melancoliei care nu renunță la mândrie. Neputând să te stingi în noaptea metafizică, e dulce să te cobori în tenebrele uitării, mai ales când ai naivitatea și lipsa de calificare intelectuală pentru a crede că această uitare este o extincțiune, un sfârșit al eului.
În realitate, redeșteptarea e teribilă, în tenebrele exterioare și în scrâșnirea dinților. E vorba nu numai de dinții tăi, ci de dinții tenebrelor însele, dinți ascuțiți care te sfâșie și măsele de piatră care te macină, și te scuipă apoi, pulbere atomică în Materia Prima.
În fond, spre cinstea omului, ce oroare de el însuși are, dacă orice cale, orice seducțiune îi este bună, numai dacă îl face să se uite pe el însuși. Și pentru cei mai mulți, calea cea mai
645 (124)accesibilă este trecerea de la intelecțiuni la concepte, de la concepte la senzații, de la senzații la instincte, care nu sunt altceva decât curenții oceanului inferior. Puterea Abisului e că la dânsul ajungi prin simplă inerție, lunecând la vale, pe când ascensiunea cere o moarte, de fiecare clipă, o sângerare de fiecare colț de stâncă, de fiecare stei pe care te aburci.
*
Adevăratul miracol e substituirea unei calități la un defect. Vertigiul abisului de care vorbeam mai sus care e "defectul" capital pe care-l poate avea un om, și el poate fi pozitivat. Dizolvarea asperităților individuale, în atitudine pasivă față de Divinitate, uitarea care devine în mod automat extincțiune dacă îți "reamintești" de Ceruri. În fond, și Infernul se țese din Unicitate, plasa ei prinde tot și e un lucru posibil s-o percepi chiar față în față cu tripla figură a lui Satan. Dante de exemplu.
Ceea ce e esențial este să nu te lași dus de Unicitate care e Indefinită și să treci la momentul indicat, la Unitate. Numai sub lumina acesteia, meandrele Labirintului se transformă în firul Ariadnei.
Trebuie să înlocuiești efortul de a te sustrage borborosului, care e mai greu decât sforțările lui Laocoon de a scăpa de șerpii care-l încolăcesc, prin simpla contemplare a Cerului. În mod existențial multiplicitatea se transformă în Unicitate și aceasta în Unitate; în mod organic încâlceala, labirintul din noi devine un câmp de vibrații al coordonatelor din noi, tendoanele și vinele lui Python, coardele lirei lui Apollon.
Defectul nostru cel mai mare e că nu avem încredere în operația asta pur contemplativă, ne îndoim de eficacitatea ei. Suntem intoxicați de superstiția atletismului, și maximul de sforțare ce ni-l închipuim e acela al sclavilor lui Michel-Angelo, care în fond, nu se ridică ci se prăbușesc. Pe când simplul surâs al lui Buddha!
*
646 (125)"La force et la vie ne sont que des épiphanies de la Réalité ultimetrad.".
S-ar putea spune că ceea ce e condițiune limitativă pe planul nostru de existență, este çifatglosar,trad. Atribut divin, in Principiu. Prin analogie în sens invers, ceea ce e limitațiune, servitute în lumea noastră, e Nume divin în Cauza Primă. Nu era just când spuneam că limitațiunile noastre sunt Apofazele Principiului?
"Ces actes élémentaires deviennent chez le "primitif", un rite dont l'intermédiaire aide l'homme à approcher la réalité, à s'insérer dans l'ontique, en se délivrant d'automatismes (dépourvus de continu et de sens) du devenir, du profane et du néanttrad.".35
Spus mai limpede, actele elementare devin plenitudine, realități în sensul transcendent al cuvântului, când devin materie de rit, când li se adaugă dimensiuni conceptuale, li se suprapune o geometrie sacră, în care trec în alternanță de cantitativ și calitativ. O cruce, care e însuși scheletul, armătura limitațiunii mele în timp și spațiu, devine ritual făcută, absoarbe în brațele ei, vertical și orizontal, toată dialectica Cosmosului, de data aceasta nemaifiind o servitute, ca aceea purtată pe Calvar, ci plenitudinea însăși a Strălucirii și a Harului divin, atotcuprinzătoare, cuprinzând Înălțimea, Adâncimea, Lățimea și Lungimea Intelectului Divin.
Trei degete ridicate și apoi reunite, gest infim și condiționat mărturisesc cele trei Fețe. Cred că am găsit în sfârșit cuvântul just. Limitațiunile noastre devin epifanii atunci când devin cu intenție mărturisire.
Spus altfel, orice posibilitate divină de manifestare trebuie să se manifeste, necesarmente are un reflex, un terminusglosartrad. în lumea noastră. Aceasta fiind depărtată de Dumnezeu, reflexele de care vorbeam sunt necesarmente captive în ea; altfel n-ar putea zăbovi în ea. E suficientă voința omului, care e centrul în lumea lui, pentru ca aceste captive, să-și recapete prin intenția manifestată, dimensiunile lor divine, învăluite în exil. Și chiar posibilitățile de non-manifestare își aruncă umbra în manifestare, și această umbră poate deveni suportul asimțirii Supremului. Crearea martorului în noi, martor care nu e altceva decât Îngerul; odată actualizat, ne aduce darul Domnului, care este Universalizarea, împlinirea, bascularea Cantitativului în Calitativ. Prezența Unității, actualizarea ei
647 (126)lângă și deasupra Multiplicității, n-o reduce, prin simplul act de prezență, la Unicitate?
*
Clipa, "tăioasă ca tăișul unei săbiitrad." operează o mutațiune bruscă, declanșând o mutațiune bruscă. Din cauza lipsei de comună măsură, între ea și succesiunea temporală. În "clipa clipei" se produce un vid, un hău (din punctul de vedere al manifestării) care înghite insațiabil tot ce nu este de comună măsură cu el. Clipa se obține prin proiecțiunea verticală in excelsisglosar,trad. chiar din punctul de vedere literal; asta din cauza valabilității simbolismului spațial, dar sunt și alte cauze mai adânci.
Utilizând un simbol material (proiecțiunea unui ax vertical deasupra mea) ca să prind clipa prin harponare, nu fac altceva decât să spațializez timpul, ceea ce este însăși definiția hermetică a Eternității.
Sunt momente (cele mai dese) când nu stau în poziție verticală. Axa intemporală este aceea a locului unde stau, abstracțiune făcând de persoana mea? Nu cred, sau mai bine spus, nu numaidecât. Când stau culcat sau înclinat, căutând o asimțire a Universalului, văd că el se situează spațial, mai degrabă în prelungirea sușumneiglosartrad. microcosmice. Intră în joc simbolismul substituirilor, în genul substituirii unei axe echinocțiale axei polare. Punctul din centrul inimii le unește pe amândouă.
*
648 (127)După Aristotel metodele catartice consistă să ducă la culmea ei pasiunea de purificat, transvazând-o pe un plan superior. Această din urmă operațiune se efectuează prin disoluția elementelor individuale din noi, prin omorârea Eului; asta se obține, ducând pasiunea la paroxismul ei. Căci realizarea nu e calificabilă cel puțin exterior prin bine sau rău.
Este realizare, este mijloc inițiatic ceea ce aduce uitare apoi nimicirea eului, a individualității, cu condiția ca acestui proces să i se suprapună o dimensiune intelectuală, să se impună întregului fenomen o stază ascendentă. Astfel resimțită și astfel realizată, ceea ce se întâmplă este ceea ce spune tantraglosar:trad. ceea ce duce în Infern pe un om obișnuit, liberează pe tantrictrad.. Mai întâi pasiunea de purificat și purificatoare trebuie integrată într-un ritm, cu alte cuvinte haosul ei trebuie transformat într-un cosmos, prin imprimarea, din afara ei, a unei vibrațiuni transmutatoare.
Or, un ritm pozitiv, de la sine are o tendință ascendentă, o apetență naturală de a se integra în vibrațiunea inițială, în vibrațiunea prototip, care este Verbul, Parașabdatrad.. E șarpele care la auzul Descântătorului se ridică vertical pe vârful cozii.
*
Orice adevăr care nu șterge urmele creaționale nu e un adevăr. În realizarea spirituală, a cunoaște și a fi este același lucru. Adevărul este existențial (în realitate, cu mult deasupra Existenței). Prin urmare, o asimțire autentică a Adevărului nu poate deloc fi o suprapunere a lui pe Individualitatea noastră peste tot ce este în noi. Adevărul fiind Absolutul, nu este comună măsură între el și făptură. Sau făptura devorează Adevărul, ca Titanii pe Dionysos, sau topește limitațiunile, adică tot ce este creat. Procedeele etice, imperativ morale, considerentele de contenență sunt cu totul secundare. Adevărul dizolvă Manifestarea din cauza organicității lui care reduce la el organicitatea creațiunii pentru că aceasta este numai o specificare a lui. De aceea Adevărul trebuie considerat în același timp și neabstract și transcendent.
De aceea Platon considera entuziasmul ca un mijloc de a regăsi Anamnesisulglosartrad. și Ideile eterne, tocmai pentru că entuziasmul participă și din Existență și din Absolut.
649 (128)Transcendentul nu e existență și asta nu însemnează că nu are organicitate, pentru că, altfel cum ar putea ieși ceva viu, din ceva care nu e chiar principiul vieții însăși? Dealtminteri entuziasmul nu e altceva decât evertuarea guneiglosartrad. sattwaglosartrad. din indistincțiunea lui Prakritiglosartrad.. De aici transferul în planul superior al stărilor morbide și patibile; le reunim, creem o simbioză între ele, adică între starea depresivă și spiritul posesor, devenit spirit protector.
Această simbioză provoacă o transă care e mântuitoare și tămăduitoare, prin faptul că ea mijlocește transferul centrului de gravitate al ființei noastre pe planul posesiv, adică al planului de forță. A fi totdeauna de partea aceluia mai tare; maximă cinică în lumea profană, dar autentică în realizarea inițiatică, pentru că în esoterism în mod necesar cel mai tare nu poate fi decât cel superior. Chiar diavolului, când i se suprapune luciditatea, veghea, cunoașterea, i se produce o hemoragie a ceea ce este teribil, puternic în el, o transfuzie de jos în sus, care până la urmă îl lasă o zdreanță, un reziduu, o grămadă de cenușă.
Și atunci, cenușa aceasta nu mai e ceva negativ (cineres ne vilipendasglosar!)trad. ci principiu de sesizabilitate. A transforma pe Satan în putere de incantațiune e una din definițiile procesului de realizare inițiatică. Cum? Topindu-i limitele. Silueta e puterea lui Satan, principiul de iluziune, pe care o împinge până acolo că dă iluziunea că există, că este altfel decât realitatea lui, adică, inversul unei puteri autonome, care își justifică opozițiunea lui pe ceva real.
*
"Le rite consistait toujours dans la répétition d'un geste archétypal accompli in illo temporeglosar (au début du monde) par les Ancêtres ou par les Dieuxtrad.".
Mai întâi, nu de Strămoși, ci de Strămoș căci, necesarmente, totul iese din Unitate. Apoi, "illud tempus", sau "la început", nu e vorba de un început temporal, ci de un principiu, și anume principiul a tot ciclul care avea să iasă organic și necesar din el. Prin urmare, e un gest împlinit în Eternitate și care se întoarce în Eternitate, după ce a împlinit "în exil" tot ciclul lui de posibilități.
650 (129)Nu numai aici, în exil, în tribulație, gestul, ritul, e grevat de servitutile lumii în care se împlinește, de condițiunile și limitațiunile lui. De aceea ritul e de aici și de dincolo, e "departe și nu prea departe", adaugă lumii pe care o regenerează o dimensiune de dincolo, un echivoc, o ambiguitate, și constituie în țesutul ambianței, o intervenție supranaturală, o ruptură de continuitate, prin care se insinuează Eternitatea.
Dar, continuă autorul, "on essaie "d'onticiser" par l'intermédiaire de l'hiérophanie, les actes les plus banaux et les plus insignifiantstrad.".36 Cum pot exista aceste acte banale în gestul prototipic? Ele există necesarmente, prejudicial, căci, ritul, gestul creator inițial cuprinde în el toate posibilitățile ciclului de existență declanșat. Astfel, simplul gest vertical și orizontal al crucii, cuprinde în el toate coordonatele, toate posibilitățile Vortexului Sferic Universal. Nu numai Creatorul, dar și Demiurgul în diferitele Cicluri pe care le actualizează, trebuie să facă un rit inițial care cuprinde absolut tot ce se produce în cursul lui.
A presupune, că într-o umanitate, de exemplu, se va face ceva care nu e cuprins în Actul primordial, echivalează cu afirmația că există o posibilitate în afara Infinitului, cu alte cuvinte, a imagina un Infinit limitat.
Ritul autentic, împlinit legitim și autentic, constituie o "chemare" perpetuă spre momentul primordial, o anamnesistrad.. Prin repetiție, topește aparențele de vegetație luxuriantă, tufozitățile, suprastructurile lumii; apare armătura geometrică de pe primul fond. De aceea și ritul este geometrie, pentru că evertuează ceea ce este geometrie, schemă în planul ciclic. Demiurgul geometrizează.
Altfel vorbind, s-ar mai putea spune că ritul primordial reprezintă Unitatea și repetiția lui în planul de existență, Unicitatea, care învăluie multiplicitatea ca atare. Și misiunea lui e să reintegreze multiplicitatea în Unitate.
*
O metodă: întâi întrebarea: unde sunt? și vei constata că este în tine o putere discriminatorie care judecă ce e în tine
651 (130)pozitiv și negativ, plus sau minus. A le separa cât mai mult posibil. Apoi a proceda cu bunătate cu mizeriile din noi; să vezi în ce au ele mai morbid, mai neputincios, o imensă aspirație spre plenitudine; să le-o spui; și atunci se deșteaptă din amorțirea lor, din ignoranța lor; elementul lor pozitiv se transvazează în planurile superioare de fire. Totul e intenția de promovare, de mizericordie, conștiința de ghid.
Așa e condusă Șekhinatrad. din exilul ei în Țara Făgăduinței, așa sunt topite Kliphoturitrad.letrad. care o țin în captivitate. Dar mai de mult vorbeam și de altă metodă: a ignora ilustra captivă, ținând, ca Demiurgul la cârma lui cosmică, ochii ațintiți spre stele. În realitate sunt două metode cu aceeași țintă.
Prin contemplarea stărilor superioare de fire se desfundă de la sine, fără știrea operatorului, chiar în Kliphoturi, canalele ce stabilesc legătura între Prezența imanentă și Țara Făgăduinței și aceeași transvazare se produce ca și prin prima cale. Numai că prin aceasta din urmă, transvazarea se produce prin etape, și Șekhina peregrinează de-a lungul cauzelor secunde.
Bineînțeles, le putem aplica și pe una și pe alta; depinde de starea metafizică în care ne aflăm: cu cât conștiința noastră intelectuală e mai prezentă și mai puternică în momentul ales cu atât putem face economie de etapele intermediare.
*
Numinaglosartrad., Nominatrad.. Totuși mitologiile atribuie aceste Numina - Nominaglosar,trad. tribulațiunii, pătimirii, conflictelor. Și nu poate fi altfel. Numele ca să creeze, să opereze în lume, trebuie să fie tribulante, sau altfel spus, să ia aparența, deficiența, limitațiunile lucrurilor pe care trebuie să le promoveze.
Dacă s-ar manifesta prin esențialitatea lor (ceea ce e o contradicție) vehiculul s-ar topi imediat și ar fi negată în Dumnezeu posibilitatea manifestării ciclice, care e identică cu creațiunea. Din punctul de vedere microcosmic, pronunțarea unui Nume, sau a Numelui Mare, sau chiar a Numelui Inefabil, are ca rezultat o topire a limitațiunilor noastre, dar și o încarnare a Celui chemat.
652 (131)Pământul se ridică, Marea se ridică în trombe. Norii și Cerul se coboară și în mijloc apare Thelesmaglosartrad.. Religios, hasidismulglosartrad. exprimă foarte bine aceasta: când se ridică în noi dorința de a ne uni, de aici de jos cu creatorul nostru de Sus, deșteptăm, la fel, în Creatorul nostru, dorința de a revărsa asupra noastră toate bunurile: Binecuvântarea, Harul, Viața, Sănătatea. Perspectiva aici e strict monoteistă și religioasă.
În fapt aceste Binecuvântări se coboară cu Numinatrad. și se întâlnesc cu Daimoniiglosartrad. care sunt dorințele noastre îndrumate in excelsistrad.. Puterea de urcare a acestor daimoni e foarte limitată și nu trece de domeniul intermediar, chiar în partea lui inferioară. Trebuie numaidecât să se coboare Numina,trad. să se întâlnească, adică să coincidă, ceea ce e foarte greu și rar, ca să-i prindă de păr, de mâini și de orișice, până la planul de reflexiune, adică în punctul unde dispare puterea de gravitație a pământului și începe puterea de atracție a cerului. Schimburi de bune procedee, de atribute, cantitatea împrumută de la calitate, calitatea de la cantitate. Și atunci se naște Balaurul.
*
După tradiția hindusă, aerul (vayuglosar)trad. a țesut Universul, legând ca printr-un fir lumea aceasta cu cealaltă și toate ființele împreună, cum suflul (pranaglosar)trad. a "țesut" viața omenească.
Eterul precedă imediat aerul, ale cărui caracteristici sunt ubicuitatea, omogenitatea, continuitatea, care sunt reflexul pe planul formal, Etherulglosar situându-se pe Axa Verticală ce unește lumile, a Eternității, Atotprezenței Principiului. Prin urmare Aerul actualizează în lume ce urmează să fie, continuitatea și ubicuitatea. De aici, suflul imobil din dumbrăvile Persefonei.
Aerul asigură continuitate țesutului cosmic și sub formă de suflu îl animează, îi dă condițiunea vitală.
Prin știința suflului, prin armonizarea, euritmia, afânarea lui, putem actualiza în noi, putem vehicula influențele cerești printr-o răspândire de o extraordinară finețe, în lumile manifestate, și în sens invers, putem dizolva aceste lumi, sau cel puțin să le topim elementele haotice, făcând să apară în Țesut planul Marelui Arhitect.