6.I.1967 – 9.I.1967

Evident, Marele Nume ascuns e inefabil, dar n-ar putea fi indicațiuni care să ducă la asimțirea lui? Astfel, nu l-am putea desemna ca nodul de interferență al tuturor liniilor de forță ale unui mediu dat? Prin urmare, n-am putea ajunge la el, ridicându-ne deasupra condițiilor, opozițiilor și complementarelor care condiționează o anumită stare de fire? Dezident-ificarea cu mediul aduce identificarea cu centrul lui generator și faptul că privim de sus un plan de existență atrage aterizarea noastră lină, ca printr-o parașută, în centrul lumii, în alt mod, riguros inaccesibil, pentru că orideunde ar fi el privit, numai o perspectivă a lui ne este accesibilă. Marele Nume secret e un murmur incompatibil cu orice lucru din lumea noastră și, în același timp, compatibil în ambele cazuri din lipsa de comună măsură între El și multiplicitate.

Dacă impunem mentalului (și prin mental înțelegem și restul psihicului, pe care-l regenerează) pacea și unificarea de care se vorbește în toate disciplinele inițiatice, multiplicitatea dispare de la sine, cum oricine o poate constata prin experiență. Dar cum vidul nu poate exista în Manifestare, locul i-l ia Unitatea și asta ca o consecință a trecerii de la efect la cauză, conform procesului de realizare inițiatică ce este exact invers celui de producere a lumii. Or, această trecere de la lume la Principiul ei este în același timp și o trecere de la formulațiune la Inefabil, de la sunet la Tăcere, adică o trecere la Marele Nume ascuns.

Atâta timp cât tribulațiunile, rătăcirile, questa^glosartrad. noastră nu înseamnă un transfer insensibil de la cantitativ la calitativ, ele sunt zadarnice, fără ieșire, pe bunul motiv că indefinitatea, ce stă de partea cantității, nu poate fi niciodată epuizată, pentru că e "nenumărată".

6.I.1967

Principala seducțiune a lui Satan e comoditatea. E de ajuns să ne uităm împrejur ca să vedem cu ce derizorii, nătânge mijloace ține în robie enorme colectivități umane; televizorul, radio, spectacolele sportive, cinematograful. În vechime oamenii erau mai dificili. Să pot privi un spectacol în pijama, să nu mai fie nevoie să mă îmbrac, să ies, ca să văd un spectacol, să pot să gătui instantaneu glasul celui mai mare cântăreț al lumii, o falsă senzație de atotputință, iluzia auto-

crației, iată pe ce mizerabilă farfurie de linte și-a vândut omul dreptul său de întâi născut!

E de admirat cât de bun administrator este Satan pentru seducțiunile lui, cât de judicios le administrează. Am putea releva la Prințul cantitativului un simț foarte rafinat al calitativului, al valorilor și al favorurilor pe care le distribuie tuturor acelora care au făcut un pact cu el. Momeala e făcută dintr-o falsă calitate pe care Satan o dă unei ispite. Nu e maestrul iluziilor? Dar ca să mânuiești așa de bine iluzia, trebuie s-o știi ca atare, prin urmare trebuie să știi care e adevărul. Și de unde știe Satan care e Adevărul? Și dacă-l știe, de ce nu se conformează lui? Toate astea duc la ideea de Misiune a celui ce se numește, cu un nume generic, Vrăjmașul.

Metafizic, iluziile lui Satan se încorporează în iluziile Mayei^glosartrad., iar acestea nu sunt decât o specificație a Inefabilității divine. Cea mai mare păcăleală pe care o poți face Diavolului e să vezi aspectul simbolic al momelilor lui; prin asta liberează din exilul lor elementele pozitive care se agreghează imediat atributelor divine, iar cojile se pulverizează, nemaiavând elementul lor de coeziune, căzând ca o pulbere radioactivă peste omenire. Și pe această pulbere o irizează Satan cu alte seducțiuni din arsenalul lui. Dacă printr-un proces de discriminațiune perpetuu, omul ar libera din Keliphoturi^glosartrad. partea pozitivă a seducțiunilor, lumea s-ar topi în Cauza ei primă și toate aspectele inferioare ale lui Lucifer s-ar însuma în El, care ar rămâne Înger al Feții, nemaiavând a face altceva.

Vidul pe care-l creăm în noi e bineințeles un vid relativ, pentru că e creat cu mijloace volițonale, deci individuale. Nu putem să ne golim decât de gânduri, de senzații, de sentimente, dar nu de drojdia din fundul vasului, care e o apartenență a lui Prakriti^glosartrad. inferioară, de caracter net tamasic^glosartrad.. Și în cazul acesta cum poate inteligența să lupte contra ininteligibilului? Această materie secundă, depusă la fundul ființei noastre e o mamă inepuizabilă de monștri, ca și Gaia în timpul luptei Titanilor cu Zeii. Și nu e alt mijloc de a lupta contra lor decât acela al luminii. Trăznetele lui Zeus sunt intelecțiuni și nu omoară ofensiv, cum pare la prima vedere, ci prin simplu act de prezență. Titanii nu pot suporta fulgerele lui Zeus, cum nu poate suporta Mefistofeles ploaia de petale de trandafir.

Rugăciunile sunt făcute sau cu vorbe dinainte stabilite, făcute, ca să exalteze puterile interioare ale sufletului; sau, când ne centrăm, ne agățăm de Dumnezeu, nu are nici o importanță ce anume cuvinte spunem, căci toate se integrează în hudur^glosartrad.-ul divin. Chiar dacă rostim non-sensuri în cazuri ca acesta, sunt scântei care se conglomerează avid în jurul rugăciunii noastre, ca să fie eliberate din exilul lor. În asemenea cazuri, le mântuim fără să mai fie nevoie să știm ce sens au. Cred că acestea sunt rugăciunile cele mai misterioase care se pot spune și non-sensul lor aparent e un fel de pregătire, de anticameră a Tenebrelor Divine, care nu se lasă apropiate decât în mirare și neințelegere.

Apropierea de Dumnezeu, în lumea aceasta, este negativă într-un dublu sens; indistincțiunea divină se prezintă în viață ca un vid scenic, care creează vidul și în actele vieții noastre zilnice, care se sleiesc, se devitalizează, se sting unul după altul. E ușor de închipuit cu ce invidie privești cele mai mici acte ale unui profan care, din cauza continuității lui totale cu această lume, au o amprentă de plenitudine, de eficiență, care nouă ne este interzisă. Suntem spectrali în această lume și simple scheme^trad., veleități, în lumile superioare.

O justă cunoaștere a Cauzalului are darul să coboare asupra noastră o Prezență transcendentă care topește limitațiunile din cauza lipsei de comună măsură între Ea și lume. Nu mai e nevoie să luptăm agresiv cu elementele negative din noi care se dizolvă într-o plinătate, într-o totalitate pe care nu o pot suporta.

7.I.1967

După legea corespondențelor, toate lucrurile iși au, prin firul Unicității și prin continuitatea stărilor de fire, un reflex pe celelalte planuri. În general, lucrurile nu sunt centrale, de aceea analogia lor e simbolică și inversată. Numai

omul, care ocupă un loc central în lume și prin urmare se identifică esențial cu Axul lumii, se continuă prin centrul tuturor planurilor de existență fără similitudini; esențialitatea lui e riguros identică cu esențialitatea tuturor lumilor și nu analogică. O ființă periferică, pentru a putea face saltul calitativ într-un plan superior de existență, trebuie să se identifice mai întâi cu centrul planului în care se află, cu alte cuvinte să devină un Atribut al lui, apoi, trecând în starea superioară, să fie repartizată la ceea ce-i corespunzător cu ea în planul atins. Or, lucrul acesta nu-l poate opera, ea fiind periferică, decât cu ajutorul a ceea ce este central în lumea ei, în cazul nostru omul, unei ființe periferice neaparținându-i inițiativa. Aceasta este caritatea cosmică a omului care, exprimându-ne de-a data asta în mod religios, răscumpără toată făptura care i-este subordonată. E oarecum un proces invers aceluia prin care Adam numește creaturile; mai exact, la începutul lumii, Adam a avut o acțiune demiurgică expansivă și productivă, iar la sfârșitul ei aceeași acțiune va fi resorbantă și extinctivă. De aici, obligativitatea pentru orice om să aibă atitudine simbolică față de el și față de lume, să nu-și permită nici o identificare cu accidentul, să vadă Numele și nu Forma, în lumea în care este centrul. În fiecare clipă, omul poate cădea în păcatul de șirk^glosartrad., (dezintegrarea divinului și a ființei – n.ed.) adică în acela de a tăia rădăcinile, ale lui și ale lumii, din planurile cauzale. A aduna ceea ce este împrăștiat e principala lui datorie de locotenent al lui Dumnezeu în lume. Și nu adună prin colecționare, prin acumulare, ci printr-un tawhid^glosartrad., o mărturie unitivă de fiece clipă.

Ceea ce face admirabile aceste lucruri, dar le și îngreunează perfectarea, e că niciodată nu poți ști dacă și Katha^glosartrad., multiplicitatea care ți se oferă, vrea eliberarea sau numai o foarte prețioasă licoare care-i dă vitalitate și-i permite să trăiască mai departe în separatismul, în idolatria ei. Căci ceea ce se numește ispita, momeala diavolului, e mai puțin îndreptată contra noastră, contra mântuirii noastre, cât împotriva nevoiei de acea prețioasă licoare, acea apă a vieții, acel ulei superesențial, cum ii spune Böhme, fără de care multiplicitatea nu poate trăi, și pe care numai omul singur o poate dispersa. În fond, fiecare lucru fiind un nod de tendințe, cu o parte a lui solicită liberarea, cu alta vrea să rămână fixat în limitațiunile lui.

Nu numai atât, dar mai intervine multiplicitatea și sub o altă formă: coborârile din lumile superioare, cu scopul de tămăduire a inferiorului. Și ele nu pot opera în lumea noastră decât

tot prin mijlocirea omului, pentru că se coboară pe Axa verticală. De felul acesta sunt, probabil, intelecțiunile, intuițiile, aperçu^glosartrad.-urile.

Ispitele ce-l solicită pe om vin din lipsurile și nevoile lui. E o privațiune care se cere indestulată. Dacă reușim să facem din aceste lipsuri și nevoi, prin intenție, lipsurile și nevoile insești ale Șehinei^glosartrad., ispita devine impulsie ascensională, se răscumpără pe ea însăși și pe noi. Și Gloria lui Dumnezeu fiind dezlănțuită, fața acestei lumi piere.

Putem ocroti incubația spirituală nu numai prin tăcere și izolare, dar și printr-o activitate în sensul multiplicității. Spectacole, lecturi profane, visăraie, tot ce duce la pierzanie, pot avea și rolul acesta pozitiv de a deruta vigilența Adver-sarului, de a-l face să creadă că nu este nevoie să intervină cu tot potențialul lui de război, pentru că are în mână pe cineva care este garantat de pe acum. De ce profunzimea, devenirea interioară nu s-ar putea ascunde în dosul pădurii de nepătruns a frivolității și a mondenității? Triboulet, unii bufoni ai lui Shakespeare, poate Falstaff? Nu cu ei și-a pus mintea Diavolul. Pe când cu Sfântul Antonie în pustiurile Thebaidei...

Știu că se va spune că aceștia toți și-au luat masca păcatului ca să-și ascundă calitatea lor spirituală. Dar n-au avut-o și înainte de perfecțiune, în timpul realizării inițiatice? Căci înfățișarea exterioară a unui mare spiritual nu-i este dată gratuit; nu e o mască pusă de dinafară, ci e o mască de carne, crescută din posibilitățile, din natura profundă a ființei lui. Triboulet a fost desigur bufon și înainte ca să devină un Rosacrucian.

Dacă reușim să facem în noi separațiunea Cerului de Pământ, să actualizăm martorul impasibil, e preferabil să nu dăm prea mare importanță inconsecvențelor și agitației ființei noastre exterioare, singura accesibilă Adversarului. Cum am spus, în modul acesta ii putem adormi vigilența.

«Les mésaventures de quelques-uns, qui ont bien soigné leur apparence, V.Sch., même ce pauvre diable d'Avr.^trad.»¹⁴⁴

8.I.1967

De cum ne deșteptăm, spaima timpului pierdut în somn ne apucă; dacă a fost somn greu sau, din contră, somn

adânc, mizerabila noastră ființă conștientă are impresia de gol și atunci se aruncă nebunește după toate falsele plenitudini pe care le oferă imaginația și multiplicitatea cu o mie de fețe. Căci în somn am fost la poarta morții și toată flecăreala sufletului nostru nu este suficientă pentru a-i acoperi spaima. Mi-aduc aminte de o femeie care în clipa când trebuia să se ducă pe masa de operație de la spitalul Elisabeta, se afla înconjurată de familie. Fața ei, obișnuită de altminteri, se acoperi cu cenușa morții; cei dimprejur începură să spună fleacuri și «bancuri»; nenorocita avea un râs convulsiv care se sleia brusc și obrăzarul neantului ii apărea din nou pe figură; idioții dimprejur iși continuau glumele; cu asemenea obol avea să mulțumească pe Charon.

Sunt mai mult eu care în fiecare dimineață imi caut o plenitudine în oniric, în ceartă, în nervi ce ar putea fi ușor stăpâniți, numai și numai ca să nu rămân singur cu mine însumi. După vreo două ore imi recuperez echilibrul și pot întreprinde chiar o muncă inițiatică. Ca să mă scuz, am uneori impresia că somnul meu este așa de impur, așa de posedat, încât o zgură cât palma de groasă se depune pe ființa mea și atunci o scutur cum pot, chiar cu slobozirea convulsivă a nervilor; ca animalele care se rostogolesc și zburdă pentru a se purifica. Bineințeles, scuza este fără valoare, căci sunt exerciții de yoga^glosartrad. speciale pentru curățirea noroiului nocturn și care fac inutil scandalul și gâlceava exterioară. Încerc să pozitivez ireparabilul.

După cum căutăm o plenitudine cu orice preț, fie aceea în Dumnezeu, fie un substitut al ei în beția lumii, tot așa multiplicitatea se aglomerează în jurul Tawhid^trad.-ului nostru, căutând existența fie răscumpărată în Unitate, fie furându-i sucul pentru a putea să-și trăiască mai departe separativitatea. Când nu are plenitudinea integrării, caută cel puțin plenitudinea iluziei. E o luptă pe viață și pe moarte. Sau noi recuperăm esențialitatea multiplului pentru a o transforma în Soma^glosartrad. ablațională, sau multiplicitatea ne suge Soma. din noi (căci fiind regi ai Creațiunii, suntem și Regi ai Graalului), într-un fel de transvazare care e un act vampiric. În mod obișnuit, lipitorile sug sângele din noi; nemaiauzitul realizării inițiatice stă în faptul că noi trebuie să recuperăm sângele din lipitori, trebuie să devenim lipitorile lipitorilor. Mai mult, putem

utiliza lipitorile ca să sugă sângele din morfismele separate ale manifestării, pentru ca, într-o fază ulterioară, să-l transvazăm în noi. E definiția tantrismului^glosartrad. și, în definitiv, a călătoriei infernale. Găsesc o afirmație hasidică foarte semnificativă în această privință:

«Wer eine Seele hat, der mag sich in dem Abgrund hinablassen, festgebunden durch seinen Gedanken wie durch ein starkes Seil am oberen Rande, und wird zurückkehren^trad.»¹⁴⁵. Acest «oberer Rand^glosartrad.» e opera Tawhid^trad.-ului, adică fixarea pe Unitate prin intermediul Gândului ca pe Steaua Polară. Și cum toate ale acestei lumi le știe Vrăjmașul, afară de existența planului metafizic, coborârea noastră lucidă în Abis o ia drept o cădere și mușcă momeala. Etapele sunt următoarele: momeala e victima peștelui (ceea ce nu remarcă nimeni), care la rândul lui e victima firului subțire de capătul căruia atârnă momeala. Admirabilă imagine a realizării inițiatice! Hristos coborât în Împărăția Stăpânitorului acestei lumi, care și-a înghițit prada. El nu știe că, venit în lume, Logosul e nedespărțit în Treime și că din cauza aceasta Leviathan va fi tras încet la țărm «suaviter magno cum ingenio^trad.», pentru a fi ospățul Sfinților la sfârșitul lumii, cum o spune Kabbala^glosar.

«Similia similibus^glosartrad.». Natura fascinează, învinge și domină Natura; sulful^glosar e conținut de sulfuri, umiditatea prin umiditate, aviditatea noastră învinge aviditatea lumii, dacă se lasă înghițită de ea pentru a o putea trage mai bine în sus. Metafizic, aceasta se explică prin continuitatea stărilor de fire între care nu poate să existe soluție de continuitate. Dacă în sistemul vibratoriu al lumilor, în scurgerea lor ondulatorie, introducem un element fix care e Unitatea metafizică, totul se organizează în jurul acestei Axe determinată de noi de-a lungul căreia katholikos ophis^{glosartrad.trad.}-ul se încolăcește, nădăjduind sfârșitul tribulațiunii lui și o reintegrare, căci în punctul unde și-a pus Fecioara călcâiul se întâlnesc și capul și coada lui.

9.I.1967

Trebuie să realizăm nu numai teoretic, dar și prin simțire, că Sinea se sforțează să se exprime prin toate învelișurile care-o închid. E exact procesul invers aceluia preconizat de Hasidimi – desrobirea Șehinei^trad. din exilul ei. Când privim procesul de resorbire a Manifestării în Principiu, e valabil punctul de vedere hasidic. Prezența divină, Șehina^trad., se vrea eliberată de cojile ce-o țin captivă. Și când această eliberare se

desăvârșește, lipsită de orice element vivificator lumea se preface în cenușă; scânteia se ridică în Soarele inteligibil, iar cenușa, într-un proces invers, cade în Materia primă, în care se dezintegrează complet, pentru a deveni apoi potențialitatea unor noi lumi.

Procesul invers e acela al producerii Manifestării. Principiul vrea să se exprime, cu toată perfecțiunea, cu toată tăria inerentă Logosului; esențial, expansiunea e perfectă, dar creațiunea fiind duală, esența ca să devină eficientă în lume are nevoie și de o substanță, care e rebelă, ingrată, rebarbativă. Bineințeles că nu e vorba de Creațiune propriu-zis, care în ansamblul ei este perfectă, identificându-se cu Omul Universal, ci, mai degrabă, de producțiune, de lucrarea demiurgică ce figurează^glosartrad. lumile, dintr-o materie dinainte dată. Și aici găsim o materie ingrată, cum o numeam mai sus, pentru că această materie preexistentă e făcută din masa amorfă, din penele creațiunilor precedente, vechile regate ale lui Edom, cum le numește Kabbala. Acestea sunt un câmp de dărâmături care nici nu-și pot imagina că ar putea fi altceva, fiind ininteligente și ininteligibile – și care, pentru viața larvară, sumară, pe care o posedă, nu au nevoie mai mult decât de scânteile divine pe care le țin înlănțuite cu sălbăticie, într-o indescriptibilă robie. Or, aceste dărâmături, conglomerate într-o materie secundară, amorfă, trebuie să slujească drept substanță acțiunii creatoare, mai exact producătoare a Sinei. Amorful rezistă oricărei violențe, oricărei lovituri; e ca și cum ai bate cu ciocanul într-o mlaștină; nu e reductibil decât la o acțiune corozivă care dizolvă și arde totodată. De abia atunci e susceptibil de noi forme, de noi informații. Totul e să-i redai plasticitatea.

Trebuie să ne izolăm de natura noastră inferioară și s-o izolăm, s-o studiem, să-i impărtășim senzațiile, fără să fim afectați de ele. Așa că, în timp ce emoțional suferim impresii, intelectual suntem judecători. Din cauza identității Sinei, și în mine și în Demiurg și, în general, în tot ce este Act, operațiile noastre sunt identice, cu deosebiri enorme din punct de vedere al cantității, dar egale din acela al calității; și cel mai mic gest calitativ se agreghează Actului pur cu consecințe incalculabile. Colaborarea cu Marele Arhitect al Universului nu e o simplă vorbă.

Încă o activitate a Sinei poate fi și aceea prin care întrebuințează unele pasiuni ca să extermine alte pasiuni antagoniste, rămânând arbitru între ele. Mi-amintește un procedeu enigmatic al lui Iason, în cucerirea Lânii de Aur. După ce a semănat dinții Balaurului, o vegetație de zmei a crescut din ei, care ușor

ar fi putut deveni primejdioși pentru erou. Atunci a aruncat în mijlocul lor o piatră, pentru a cărei posesiune s-au incăierat cu toții, până la o totală exterminare.

Piatra e o fulgurațiune intelectuală coborâtă din Cer în mijlocul lumii. Se înțelege că nimic nu e mai prețios pentru niște Asura^glosartrad. decât posesiunea ei, deoarece le asigură existența, continuitatea vitală. Căci acești monștri de putere grosolană sunt în fond niște debili, care nu pot trăi decât pe măsură ce-și consumă propria lor viață. Faptul că Iason azvârle piatra arată că putem arunca în mijlocul pasiunilor noastre o particularizare, o misionare a intelectului nostru, ca să lucreze în mijlocul lor ca momeală. E extraordinar ce puternici și ce slabi suntem!

O bună comparație: torpoarea morală resimțită de aspiranții la realizare, din când în când, este față de suferința acută ceea ce este regimul celular față de munca forțată. Inerția, chiar tenebrele mintale, dezvoltă – mai bine decât suferința și mânia – răbdarea, indurarea pasivă, credința, devoțiunea. De utilizat, pentru ca această torpoare e pâinea noastră de toate zilele, în condițiunile deznădăjduite în care trăim. Apoi, când și-a făcut oficiul, putem, la rândul nostru, să luptăm contra ei, printr-o forță pasională pe care o suscităm în noi.

9.I.1967

«Un trait nous a surtout frappé, en étudiant ces sociétés traditionnelles: c'est leur révolte contre le temps concret, historique, leur nostalgie d'un retour périodique au temps mythique des origines, au Grand Temps^trad.».¹⁴⁶

Explicația faptului nu e din cele mai grele: în societățile tradiționale, accentul de gravitate al omului cade pe calitativ; mai simplu, centrul personalității este Atma^glosartrad. și nu Jivatma^glosartrad.; natural, societatea, colectivitatea umană, compusă din asemenea persoane, capătă o dimensiune calitativă, care e rezumată, chintesențială, reprezentată de «Îngerul» ei, vorbind în numele ei, grupului etnic respectiv, câteodată sensibil pentru toți (de exemplu, printr-un mare spiritual sau printr-un voievod care reprezintă direct Axa lumii), totdeauna, difuz, indirect, prin morfisme ale lui, ca zânele, Feții Frumoși, animalele mitice și alte entități. Ele asigură o osmoză continuă, care e un gest «alchimic»: inferiorul e tras în țeavă, aspirat de superior, care-l

transmută în el însuși; licoarea astfel obținută se întoarce ca Elixir de viață lungă în organismul tradițional și-l pătrunde până în ultimele fibre, cu o condiție: ca acesta să facă o sforțare disperată spre suprimarea timpului cantitativ și o reușește, nu ca indivizi, ci ca organism special, descoperind, aducând de sus în lume, ca pe un Ierusalim Ceresc, Anul mare, Anul mitologic, constituit din durate, exclusiv de orice stereotipie, evoluând firește ca orișice e ciclic, în jurul unui centru, dar tocmai din cauza acestei mișcări circulare, privind centrul din perspective, în fiecare clipă, reînnoite, reimprospătate.

Calitativul coborând în lumea noastră, întâlnește cele două servituți principale ale ei: timpul și spațiul. Am spus că această coborâre a influxului spiritual e o «tinctură» care, prin necesitate, transmută ce întâlnește. Cum transmută deci timpul și spațiul? Deplasându-le unul în altul, silindu-le să-și preschimbe între ele atributele. Timpul se spațializează, devenind un substitut de Eternitate, substitut, dar autentic, organic, nu prin decizie umană, iar spațiul se temporalizează, direcțiile lui căpătând dimensiuni temporale, dar cu nimic cantitativ în ele, pură durată și interferând la liniile lui de intersecție ceea ce este dincolo de timp și spațiu. Linia care unește două solstiții duce la fundul lumii și la cheia ei de boltă, iar linia care unește cele două echinoxuri, «strângând», «ștergând» tot ce se găsește pe planul orizontal, mistuindu-l, în punctul de interferență cu axul solstițial. Pentru asta însă se cere o condițiune obligatorie, trăirea mitologică a Calendarului, cu toate sărbătorile, cu toate praznicile lui creștine și mai ales precreștine. Și atunci, în punctele și în clipele de interferență de care vorbeam, se întâmplă miracolul, integrarea colectivității virtual în totalitatea ei și efectiv prin reprezentanții ei reali, care uneori erau ascunși în Centrul Lumii. Se deschideau Porțile Cerului și ale Pământului, se oprea timpul în Noaptea de Sânziene, întreaga făptură era răscumpărată; proba era că omul înțelegea limba păsărilor, a dobitoacelor și a florilor. Guénon vorbește de importanța faptului ca un popor să-și aibă reprezentanții lui în Centrul Suprem; ce să mai spunem atunci de vremurile când în fiecare sat existau oameni care vedeau Cerul deschis în noaptea de Înviere și înțelegeau limba păsărilor la Solstițiul de vară, pentru câteva clipe care aveau darul să transmută în durată solară tot timpul unui an?

Repetiția în fiecare an a acestei trăiri calitative a timpului și a spațiului avea același rost ca și japa^glosartrad., repetiția în pronunțarea mantrelor; prin pronunțarea lor indefinită se ajungea la o clipă

în afară de timp când se integrau în Sunetul Primordial, manifest și coextensiv Eternității.

Cu o astfel de elaborare a receptivității ei, colectivitatea se impregna periodic de prototipuri, de mituri care sunt eterne in divinis^glosartrad., și le repeta, le retrăia în cursul anului și chiar în cursul întregii ei istorii. O scară a lui Iacob se scobora din Cer pe Pământ, «Îngerii» ducând năzuințele oamenilor și ale întregii făpturi în Ceruri, de acolo coborându-se cu Haruri. Divini-zându-se simbolic, omenirea se integra în planul cauzal și astfel se atenua, cel puțin în aspectul său implacabil, lipsa de comună măsură între Principiu și Manifestare.

Această lipsă de comună măsură pune pe oameni într-o alternativă: sau sunt zdrobiți de ea, zvârliți și exilați la extremitățile lumii, în regatul «cojilor», în tenebrele exterioare, sau iși sacralizează separativitatea și prin asta o fac să dispară, căci relativul se integrează în Absolut și prin asta devine tribulațiunea sacrificială a lui Agni^glosartrad. în condițiile lumii noastre.

A cunoaște – cum spun Hasidimii, cântecul tainic care manifestă Interiorul în exterior, este a percepe mai mult sunetul cuvântului decât sensul lui. Nu elementul lui noțional manifestă misterul lui. Pentru asta trebuie să percepem în el intrariparea pe care o cuprinde, puterea lui de exaltațiune, rezonanțele lui. Se face deodată un transfer de la acest plan nerațional la conținutul lui intelectual, fără să mai fie nevoie să mai treacă prin stadiul intermediar de noțiune.

Se povestește despre ilustrul zadik^glosartrad. Rabbi Suria din Hanipol că nu putea spune nimic din predicile și din pildele maestrului său, marele Maggid din Mezerici. De ce? Pentru că de la prima vorbă a acestuia: «Stă scris», cădea într-un fel de stare extatică, într-un delir intelectual, care împiedica pe Maggid să continue; de asta trebuia scos afară. În realitate, pricepea mai mult, mai adânc și mai complet decât acei care ascultau întreaga predică.

«Faire extraordinairement les choses ordinaires^trad.»¹⁴⁷, ce este altceva decât a adăuga la fiecare gest ce-l facem, la fiecare cuvânt ce-l rostim, dimensiunea intelectuală care-i este proprie sau, mai bine-zis, o prezență spirituală, din care gestul și vorba iși vor specifica tot ceea ce le este propriu, sucul personal.

Deoarece cuvântul «extra-ordinar» este sinonim cu «supranatural»; cu alte cuvinte, gestul și cuvântul, prin adăugirea acestui element transcendent, iși pierd caracterul lor creatural, recuperând caracterul originar de «Idee».

E o operație exact contrarie a ceea ce se numește în Kabbala «tăierea plantelor»; plantele tăiate iși recuperează rădăcina, care e înfiptă din nou în câmpul cu stele. Și unele pelerinaje ca acelea de la Compostella (Campus stellae^glosartrad.), nu vor fi avut alt scop decât să ajute pe pelerinul «d'amore^glosartrad.» să-și inrădăcineze din nou plantele în Cer?

«Offrez-vous aux haleines de vôtre Seigneur^trad.»¹⁴⁸ – citez hadith^glosartrad.-ul în franceză, pentru că nu găsesc cuvântul românesc care să exprime în același timp ideea și de «suflu» și de «parfum». Dar cum unei chemări de sus trebuie să-i corespundă un răspuns de jos, e necesar ca ființa noastră întreagă să devină un suflu și un parfum, ca să se amalgameze cu răsuflarea ce vine de sus. Lucrul nu e greu de înțeles, ci greu de făcut. Cu alte cuvinte, trebuie să deplasăm accentul de gravitate al ființei noastre în planul spiritual, adică să facem să predomine în noi guna^glosartrad. sattwa^{glosartrad.trad.}, care e pur conformism cu lumina intelectuală, în hadith-ul nostru, cu aspirațiunea imbălsămată a lui Dumnezeu spre făptura lui.