singular, prezent. Și aceasta pentru că îndărătul acestei afirmațiuni a noastre este un alt "mărturisesc" al lui Dumne-zeu: la ilaha ill-Allah134. Ceea ce dă un aspect patetic tawhidglosartrad.-ului este faptul că situația noastră centrală în starea de fire în care ne aflăm face nu ca noi să solicităm scânteile captive din lucruri, ci ca ele să ne solicite pe noi, ca singuri și legiuiți mijlocitori între ei și Cer. Gravitatea excepțională a distracției și a ușurătății. Refuzăm caritatea cosmică.
Cu alte cuvinte, de la sine scânteile vin la noi în mod spontan, implorând liberarea. Nici nu trebuie să ne dăm osteneală să le căutăm. Și atunci când nu le încorporăm în disciplina noastră de tawhid, se răzbună pe noi, oferindu-ne fața lor de perdițiune care este multiplicitatea și distracțiunea. La fiecare moment, la fiecare pas, suntem asaltați de multiplicitate, care solicită de la noi să deschidem poarta Unității; și dacă nu o facem se transformă în roi de viespi, în nod de lipitori care ne sug toată vitalitatea spirituală. Imposibilitatea unei atitudini neutre față de Multiplicitate.
29.XII.1966
Schopenhauer vorbește de "Voință și Repre-zentare". Un cuvânt e în plus, pentru că, în realitate, voința se identifică cu reprezentarea. Nu există voință fără reprezentare, fără o materie plastică, fără un condensator, care o strânge într-o singură imagine, într-un singur punct, o singură cutie de rezonanță care o amplifică și o dinamizează ori dă caracterul de voință, adică o tendință de la un punct spre alt punct, de la potență la act. Căci fără reprezentare voința e o simplă potențialitate și chiar Dumnezeu, după doctrina lui Böhme, ca să-și actualizeze Voința, a creat din El Sofiaglosar, Înțelepciunea Divină, ca o oglindă în care și-a reflectat imaginea Universul ce avea să vie, imagine care singură a actualizat voința ce i-a dat dimensiunile de Atotputernicie. De aceea, nu intensitatea actului volițional are importanță; aș putea spune că intensitatea strică realizării; că reprezentarea e tot, atenția ne-clintită și neștirbită asupra lucrului ce ni l-am propus.
Se spune despre rabbi Mendel din Kojk, ultima personalitate excepțională a hasidismuluiglosartrad., că se ruga fără osteneală și fără agitație și totuși după rugăciune era schimbat, ca și cum s-ar fi întors din altă lume, și de abia mai recunoștea pe cei din jurul lui. Lucrul era posibil pentru că la el voința era total adâncită în reprezentare, care e lipsită de orice element orgiastic și
502 (189)trepidant. Și această extincțiune a Voinței în Reprezentare e în realitate cel mai mare act de voință.
Esența vorbei, deci și a rugăciunii, merge la însăși rădăcina sufletului și acolo nu mai este deosebire între subiect și obiect. Intenția se scufundă în țelul ei. În momentul acela, orice vorbă e creatoare și conținutul ei aproape că nu mai are importanță, căci oricare ar fi el, nu este decât un morfism al Verbului. E Tawhidtrad. în sensul transcendent al termenului. E Unitatea dinamizată, conjurată și vorbindu-și ei singure despre ea singură: "Lumea crede că se roagă lui Dumnezeu. Nu e așa. Căci rugăciunea însăși e esența lui Dumnezeu" și voința capătă astfel caracterele Atotputerniciei.
Omul care vrea să întemeieze unitate între gândul și acțiunea lui, realizează unitatea lui Dumnezeu cu Făptura, ceea ce în ultima esență înseamnă transfigurarea Naturii, exaltarea ei într-o stare de posibilitate necreată. Orice facem cu Tawhid iși pierde caracterul creatural. Se poate imagina o facere de bine, o caritate cosmică mai desăvârșită? Cum spun Hasidimii: "Prin ceea ce fac în acest moment unesc Șehinaglosartrad. cu Dumnezeu." Și din cauza analogiei în sens invers, această însumare a lui Șaktiglosartrad. în Principiu, care e totală în Absolut, e invizibilă, nu se poate sensibiliza în Relativ; ceea ce nu împiedică să fie tot așa de eficace.
"Moindre douleur en la projetant dans l'univers, mais univers altérétrad."135. (Simone Weil)
Aceasta se întâmplă numai dacă operezi după o geometrie total cantitativă. În fond, dacă proiecțiunea se face in excelsisglosartrad., direcțiunea aceasta spațială e calitativă și, ca atare, punctul proiectant resoarbe durerea fără să fie mânjit de ea, căci este un raport de ireversibilitate între durere și punct, care nu mai e geometrie, ci ontologie. Punctul-Ființă topește suferința care topește tot ce este manifestat, prin esențialitatea, prin natura lui și nu printr-o grație.
Atunci, care este rolul rugăciunilor? De a actualiza în noi și în ambianță polul calitativ; mai precis, rugăciunea operează proiecțiunea limitațiunilor în Infinit, adică le qualifiază. Și atunci cum se poate spune că Universul este alterat? Dacă rugăciunea duce la actualizarea în noi a polului nostru calitativ, asta nu înseamnă că e singurul mijloc. Sunt pentru asta mijloace de jnanaglosartrad. – și chiar de hatha-yogaglosartrad.. Nu trebuie să avem
503 (190)superstiția lui modus operandiglosartrad. când toate mijloacele duc la un același rezultant.
De aceea: "Dire que le monde ne vaut rien, que cette vie ne vaut rien et donner pour preuve le mal est absurde, car si cela ne vaut rien, de quoi le mal nous prive-t-il?trad."136. Când vorbești de rău, il pui implicit în corelație cu Binele, pentru că nu pot exista unul fără altul. Cum toată manifestarea e esențialmente duală, faptul că arăți răul din ea implică în mod necesar și fără să mai fie nevoie de demonstrație că acolo unde este Răul (în lume, de exemplu) există riguros și Binele, nici unul din termeni neputând exista singur. Când ai știința Răului, o ai și pe aceea a Binelui. Mai mult, recunoașterea unui cuplu de complementare presupune recunoașterea uneori conștientă, uneori nu, dar inevitabilă, a unui principiu comun al lor și, în fond, proiecțiunea în spațiu a durerii, de care vorbea S.W., este imediat găsirea complementarului Răului, dar în ultimă esență, a principiului comun amândorura.
30.XII.1966
Lungă conversație cu Horia aseară asupra acestui jurnal. El crede că valoarea lui ar crește dacă ar pleca de la concretul psihic și fizic, dacă observațiile, oricât de transcendente și universale ar fi, ar avea ca punct de plecare o țâșnitură spontană din categoria relativității. Eu susțin că la cineva care e pe calea unei realizări inițiatice, chiar înainte de a ajunge la țărm, tendința și intenția ascensională a Intelec-tului evertuat și dinamizat de disciplina spirituală transformă elementele secundare ale ființei omenești (și prin elemente secundare înțeleg sufletul și fizicul), capătă un caracter rezidual, a cărui menire, în cursul realizării, e să se precipite într-un caput mortuumglosartrad. în rădăcina lumii, cu excepția acelor elemente apte să se integreze și să se transfigureze în universal. În cazul acesta, ce importanță mai au: 1. reacțiunile psihice inferioare, din moment ce tot vor fi precipitate în pulberea lor atomică; 2. elementele psihice superioare, a căror finalitate e să se sublimeze. O sămânță a cărei necesitate este copacul, mai poate fi interesantă în stadiile ei intermediare? În orice caz, un interes mai mult de curiozitate.
În realitate, problema se pune mult mai amplu. Plecând de la realitatea ierarhizării Universului în cele trei lumi, fără de admiterea căreia orice realizare inițiatică e strict iluzorie, când finalitatea inițiatică e spirituală, ce importanță mai are Psiholo-
504 (191)gicul? Cu totul relativă. Merită el atenția sârguitoare necesară unei observațiuni lucide și valabile a reacțiunilor psihologice?
Când nu predomină în mine tendința sattwaglosartrad., nu-i ia locul tendința rajasglosartrad., cum ar părea natural, ci tamasglosartrad.. Cauza e că psihicului și fizicului li s-a cerut în timpul meditației o sforțare excepțională, iar în momentul relaxării cad pe ele însele extenuate și-și fac digestia de fulgurații intelectuale. De abia după odihnă, dacă nu intervenim, iau un avânt pasional. Atunci e primejdia de rătăcire, căci starea de tamas de care vorbeam mai sus e în realitate, și o stare de asimilare, de gestațiune, pe când în coloratura lui rajas toți caii năravași din ființa noastră zburdă. Acest moment primejdios e și cel mai interesant pentru un psiholog, pe care sleirea sufletului în Universal sau înghețarea lui în Infern nu-l pot atinge cu nimic.
Am remarcat că solicitările pasionale după perioada de torpoare ce urmează ostenelii spirituale sunt de natură vulgară, căutând compensații imaginative la lipsa plenitudinii spirituale, care nu poate apare decât în ultimul moment al realizării inițiatice. Or, aceste compensațiuni imaginative sunt de cea mai proastă calitate și ar fi o catastrofă dacă ar fi adevăratul meu eu. În realitate, sunt accidente, excrețiuni psihice, de aceeași calitate ca și excrețiunile fizice.
Compensările prin lectură sunt aproape de aceeași proastă calitate. Caut, servite de-a gata, pasiuni, intensități, plenitudini pe care nu le am. Caut viața în loc să caut moartea. La Biblioteca Academiei am cerut două volume de Cioran, știind totuși perfect că e o prăpastie între gândirea lui și a mea. Plăceri adventice, petits particuliers de l'oeuvretrad., frumusețea stilului, dramatizarea ideilor. În realitate, Dumnezeu e obositor și atunci cauți diversiuni, care știi că sunt lipsite de orice valoare deoarece nimic nu poate exista în afară de El; și atunci toate activitățile noastre adventice sunt o degradare și o uzurpare a Actului Divin. Dar, încă o dată, toate astea nu sunt decât convulsiuni ale unei periferii a eului care, în esențialitatea lui, e imuabil și impasibil. Deci nu e un caz de alarmare, dar ce valoare mai are atunci introspecțiunea care în cazurile cele mai bune rămâne încă periferică?
În fond, am de luptat cu o lipsă de finețe congenitală, cu voluptăți mai mult digestive; de aceea caut instinctiv tot ce mă poate comoționa, caut electrocutarea. Cum se poate impăca această mediocritate a primului fond cu o sinceră aspirație spre Absolut, cu nevoia de a-l trăi? În realitate, nu se împacă și e în mine o separație care poate deveni un abis.
505 (192)Așteptarea și bucuria că voi mânca bine acolo unde sunt invitat. Gulaglosartrad.137. Acomodarea cu orice ambianță vulgară care face să mă uit, apoi ceva în adevăr foarte nobil și vechi care se tânguie în mine.
"Formés à l'école des velléitaires, idolâtres du fragment et du stigmate, nous appartenons à un temps clinique où comptent seuls les castrad." (E.M.Cioran, Syllogismes de l'amertumeglosartrad.)138. Și asta în capitolul "Atrophie du Verbeglosartrad."! Dar nu vreau să fiu un caz, pentru că nu există cazuri interesante, particularul fiind fără importanță.
31.XII.1966
Telefon de la P., care contramandează venirea mea. Contramandare, contrarietate. În ce parte anume din ființa mea? Vulgaritățile mai întâi. Perspectivă de mâncare, dar și prilej de tâmbălău, de risipă, de conversații inutile, dar care fac impresie proștilor. Am ajuns chiar la acest punct? Numai asta e? Cred că principala decepție este pierderea unei ocazii bune de a mă uita. O viață întreagă am fugit de mine însumi. Dar e prea simplu spus. Am fugit de complexele mele de inferioritate, de spectacolul ratării mele. Asta e adevărat, dar nu e complet adevărat. În fond, fug de ocazia de a mă găsi față în față cu adevăratul meu eu, cu Sinea. Asimt Sinea, m-am angajat pe o cale care duce la Ea, și mi-e teamă de ea pentru că însumează un asemenea vid, o asemenea despuiere și singurătate, încât cel mai calificat se dă înapoi, cuprins de spaimă.
Câtă vreme sunt într-o lume condiționată, Absolutul imi pare în mod necesar a o determinațiune negativă; și aici cred că am pus degetul pe punctul nevralgic. Nu mă dau înapoi cu spaimă dinaintea Absolutului, ci dinaintea determinațiunilor negative care, în mod necesar, fatal, inevitabil și existențial il vehiculează spre mine, atâta vreme cât sunt încă în tunica lui Nesusglosartrad., a existenței condiționate. Nu Absolutul e insuportabil, ci determinațiunea negativă, pentru că e istmul, poarta strâmtă de angoasă prin care imprescriptibil sunt supt, zdrobit, redus la un fir, spre celălalt capăt al ei, unde e Absolutul. Nu e normală spaima, mai ales că trecerea prin poarta strâmtă ține uneori o viață întreagă și nu o poți trece decât prin moarte, cu care se identifică de altminteri. Toată existența noastră suntem zdrobiți între fălcile Păzitorului Pragului.
506 (193)1.I.1967
Am citit Regele moare de Ionesco. Nu moare o individualitate, mor funcțiuni care se resorb una după alta, odată cu protagoniștii și decorurile piesei. Se vede foarte bine procesul de despuiere, de dezghiocare a muribundului; dar ce rămâne? Se despoaie, ce? se dezghioacă, ce? E ca și cum am descoji rând pe rând cămășile unei cepe, până nu mai rămâne nimic. Neant. E o viziune unilaterală a procesului, materialistă în fond. Căci în realitate, pe măsura năpădirii morții într-o ființă, apar funcțiuni și facultăți care erau ținute în robie, în torpoare, de funcțiunile vieții din lumea noastră. Această contraparte e total absentă în piesa lui Ionesco. Dar aceasta e o imputare ontologică, nu literară. Autorul are dreptul să considere orice perspectivă a morții pe care o vrea, nu trebuie să arate moartea sub toate fețele.
Toate aceste incidente sunt fără importanță pentru acela care s-a obișnuit să moară mereu, din timpul acestei vieți. Căci e suficient numai o mică concentrare sau numai atenția asupra Necondiționatului, pentru ca superfluitățile acestei lumi să se topească la fel ca sarea în apă și nu ca la Ionesco, într-un neant, în fond, tot așa de iluzoriu ca și accidentele care-l dezertează pe rege în cursul desfășurării. Regele lui Ionesco nu face decât să schimbe o iluzie pentru o altă iluzie, pentru că, așa cum am mai spus, Neantul nu poate, în mod riguros, să aibă nici o realitate. E o pură imposibilitate, pentru că determinațiunile negative au realitatea numai în Infinit. Și e vizibil, cât colo, în nu Infinitul il întâlnește regele într-o despuiere pe care e imposibil să o calificăm drept catartică, deoarece fiecare din elementele ei e smuls ca și cu un clește.
Piesa e totuși foarte importantă, pentru că moartea Regelui e moartea tuturor oamenilor de astăzi. Și nu numai literar, dar și existențial, e mai bună, mai salubră, mai virilă prezentarea aceasta unilaterală și strâmtă a morții, decât succedaneele de visuri, de compensații imaginare, de onirisme inconsistente cu care căutăm s-o mascăm în acea succesiune neîntreruptă de morți care constituie clipele vieții noastre.
Cum putea Ionesco, într-un peisaj material și moral de disoluție, să redea aspectul transcendent al morții? Să-l fi lăsat măcar presimțit. De ce regele Bérenger nu a murit spunând ceva echivalent cu vorbele lui Percy expirând.
507 (194)But thought's the slave of life and life time's fool,trad.
And time that takes survey of all the world,trad.
Și compensațiile imaginare, dar și intelecțiunile au contribuit să reducă, să topească în mine orice țepi, acele noduri, să le spunem, acele suceli care sunt servituți limitative, într-o individualitate privite de sus, dar care constituie și originalitatea, geniul creator, așa cum sunt înțelese azi. Senzația de exil și în lumea asta și în lumea cealaltă, pe care nu am atins-o, este atroce. Și limitațiunile din mine capătă o polivalență, o ambiguitate, care numai la echilibrul meu nu poate contribui. De exemplu, miopia; când am prezența spirituală în mine, devine un accident fără importanță, ba chiar prin analogie, în sens invers, poate da asentimentul unei vizionări depline, al unei contemplații în Eternitate, ca și Ochilă care, când iși avea ochiul deschis, vedea ca printr-un păienjeniș, dar când il închidea, nimic din Pământ, din Aer și din Cer nu-i scăpa. Dar momentele intelective din viața mea sunt rare, cel puțin conștient. Fac a-ceastă rezervă pentru că viața contemplativă poate să-și urmeze drumul fără să ne dăm noi seama de ea, între momentele de intuiție intelectuală directă. Oricum ar fi lucrul, contemplația nu e sensibilă în momentele obișnuite ale vieții; și atunci ce atroce sunt servituțile noastre! Nu mai sunt limitațiuni ca la ceilalți oameni, la care au devenit familiare tot trăind în concubinaj, în promiscuitate cu ele. Din cauza vieții contemplative și limitațiunile noastre capătă dimensiuni metafizice și devin un fel de pregust de damnațiune. Acesta este voiajul infernal, în fond? Nu diferitele vicisitudini și nenorociri din viață, ci dimensionarea, în perpetuitate a lipsurilor noastre, luminate fiind indirect de Lumina Inteligibilă. Și atunci servituțile nu mai sunt servituți, ci ucigașe ale Eului, și atunci, cu atât mai bine! O limitațiune care nu e adumbrită de contemplație topește individualitatea și o destramă în cantitate discontinuă; pozitiv, lucrează pentru Eternitate, pentru că în măsura disoluțiunii caracterelor locul gol il ia Lumina Inteligibilă.
2.I.1967
A utiliza, a exersa o calificare a noastră (de orice natură ar fi ea) însemnează a o transforma în servitute, în lanț greu, curmându-ne dureros trupul și sufletul. Mănunchiul de
508 (195)raze se transformă în nod de șerpi, cum s-a întâmplat cu capul Gorgonei. Mă uitam aseară la B. și la M. Au devenit amândoi sclavii unei anumite facilități de exprimare a unei faconde meridionale, de cea mai banală calitate, dar incontestabilă. În imensa majoritate a cazurilor nu noi exersăm facultățile, ci ele ne utilizează pe noi. Se întâmplă un transfer în fiece om, pe măsura imbătrânirii, al centrului de gravitate, de la centrul ființei înspre periferie. O adevărată alienațiune în sensul riguros al cuvântului.
Și aici un corectiv: însușirile noastre ne devin tirani, atunci când sunt exersate abuziv, în gol, când vioiciunea atributului e rezultatul unui vampirism pe care calificarea o exercită asupra fondului imuabil al ființei noastre. Nu trebuie să avem încredere în calitățile, darurile, talentele noastre. Sunt principalii noștri dușmani. Nu e nevoie să reamintim superioritatea vieții contemplative asupra vieții active, a tăcerii asupra cuvântului. Numai când această convingere a devenit certitudine și cunoaștere, atributul nu devorează subiectul și, întrebuințând simbolul lui Platon, omul este stăpân asupra carului și nu caii.
O ființă nu e târâtă în jos și în afară decât în măsura în care nu se centrează pe punctul de interferență al tuturor facultăților ei, care e și originea lor ontologică; când această centrare este efectivă, atunci calitățile ființei se declanșează când e nevoie și se retractează în ea când și-au terminat misiunea, ca labafulger a tigrului în nonșalanța și nepăsarea lui. Altfel, facultatea devine funcțiune perpetuă, nu-și mai termină învârtirea, devenind un blestem. O calitate devine tiranul nostru, când nu putem să oprim funcționarea în gol. În această fază are tot atâta legături cu principiul vital, ca mișcările spasmodice ale unei broaște moarte, galvanizate, cu spontaneitatea unui animal viu.
Revin la comparația de la început. Capul Meduzei, cu șerpii din jurul lui, e soarele cu razele sale. Dar nu orice soare, ci soarele negru, adică soarele eclipsat. Atunci razele ii devin autonome, se cred liberate de principiul lor, pornesc la cucerirea lumii și la aventura personală și în realitate se transformă în nod de șerpi. Tot așa se întâmplă când Sinea se ocultează și Veghea se transformă în torpoare. De abia atunci facultățile fac un cor cacofonic, fiecare strigând în legea ei: "Eu", când în realitate adevăratul Eu a dispărut, adică fie și numai specificarea individuală lui Atmaglosartrad., ca să nu mai vorbim de acesta.
Or, fenomenul se întâmplă în măsura în care Veghea perenă se întunecă în noi, deci aproape în toate momentele vieții, in
509 (196)orice proces de identificare cu accidentele noastre. Soarele întunecat care e Capul Gorgonei e, în sensul riguros al Cuvântului, Satelitul sumbru care adumbrește întreaga omenire, devenită o văgăună de șerpi, adică de facultăți individuale innebunite de pretinsa lor liberare. Ne sustragem tiraniei lui numai în măsura în care gândurile noastre se opresc din mișcarea lor de morișcă, pricinuind astfel pacificarea senzațiilor și a patimilor. Dar ce mai poți aștepta de la o omenire în care nu numai defectele dar și calitățile au devenit vicii? Expusă din plin privirii Meduzei, se transformă în piatră. Putem aplica aici analogia în sens invers: o omenire trepidantă, innebunită de acțiune, neastâmpăr și viteză e, în fond, aproape total împietrită de scleroză, inertă la punctul de trecere de la animal la vegetal și de acolo la mineral, exact în etapele descendente pe care le descrie Dante, până la fundul de gheață al Infernului.
Am fost odată androgini și virtual am rămas și după cădere. De aceea nu trebuie să ne mire că realizarea noastră spirituală are alternanțe de moduri masculine și de moduri feminine, în realitate concomitențe. Astfel, după un timp de concentrare activă (dhikrglosartrad., de exemplu) urmează un timp de incubație, de gestațiune, care e feminin. Sau invers, suntem într-o bună contemplație, complet pasivă, complet yintrad. față de Principiu, dar complet activă, complet yangglosartrad. față de Manifestare. Și amândouă atitudinile sunt două fețe ale aceluiași lucru. Totalul fanaglosartrad.140 față de Allahglosar însemnează o stăpânire neștirbită a patimilor din noi, a tuturor valorilor și agitațiilor mentale și psihice. Cât suntem de existențial androgini, o arată faptul că disciplina de acest fel e imposibilă dacă nu i se realizează amândouă fețele, încât nici nu trebuie să le căutăm concomitent, una atrăgând pe cealaltă.
3.I.1967
Superficialitatea, chiar vulgaritatea elementelor psihice dintr-un om, calitatea lor mijlocie, banalitatea lor, arată, în mod obișnuit, natura mediocră a unei ființe, dar – căci este un dar – se poate ca aceste elemente psihice superficiale să trebuiască a fi înțelese în sensul literal al cuvântului, adică neafectând și neaparținând ființei adânci a unui om. Ele atunci sunt elemente reziduale ale unei personalități în etapă
510 (197)de transmutațiune, ca o piele de șarpe sau coconul unui fluture ce se despoaie și, fără mai multă importanță decât acestea, definind tot așa de puțin ființa care le elimină. Pentru că, în orice mod, trebuiesc eliminate, și de ce nu s-ar produce aceasta prin lepădarea lor în ambianță, în viața socială, în raporturile cu ceilalți oameni? Mă întreb dacă perfecțiunea psihică, exterioară, a unor oameni, a unor spirituali chiar, nu e în fond un defect, pentru că arată o stilizare a elementelor caracteriologice; și cine zice stilizare, zice osteneală, zice preocupare în această direcție, deci în fond o asprire (o împlinire a sufletului). O prea mare stilizare a psihicului e suspectă, afară de cazul când se produce dinăuntru în afară, ca perfecțiunea unei flori, a unui fulg de zăpadă, a unei cristalizări. Și chiar atunci, nu e încă perfecțiunea care e în extincțiunea tuturor caracteristicilor negative și pozitive.
Dacă ne proiectăm suferința în Univers, il alterăm, spune Simone Weil; dar Universul, în realitate, e tot așa de nealterabil ca și Oceanul și, în ultimă esență, suferința noastră se topește în Univers, chiar dacă ne învăluie ca o ceață tulbure care ne dă impresia contrariului. Lipsa de comună măsură e elementul decisiv; Universul ne topește dacă suntem consimțitori, ne zdrobește dacă nu acceptăm această topire. Ce importanță are impresia noastră că alterăm Universul, când știm că aceasta este o imposibilitate?
Se poate observa la Simone Weil un gust de perfecțiune cosmetică imediată, de curățenie de pisică, care nu se identifică în mod necesar avec la pureté du non-êtretrad., ci are uneori un caracter limitativ și paralizant de cele mai multe ori. Dacă ne-am șterge de praf și ne-am îmbăia la fiece zece metri în cursul unei ascensiuni, când vom ajunge la vârful muntelui? Trebuie să-l cucerim, ființa noastră rămânând în stare catastrofică, lichefiată, fără praf, mirosind urât. Ce rămâne din operația fundamentală a Putrefacțiunii în realizarea lui Magnum Opusglosar, într-o concepție prea puristă a desăvârșirii spirituale?
Este ceva în mine care nu suferă și e tocmai aceea care constată că sufăr. Căci această constatare nu o poate face decât cineva care e în afară suferinței, e martor. Trebuie, cu toate forțele noastre, să actualizăm la grad suprem martorul din noi; spun să actualizăm pentru că potențial, virtual, există totdeauna.
511 (198)Există o zonă limitată între ființa noastră contingentă, care se alterează și suferă, și între Martorul Imuabil, un no man's land141, fără existența căruia nici un contact nu ar fi posibil între ele; această zonă neutră trebuie ca Sinea să o dispute Eului pentru ca toate elementele disociate ale acestuia să fie canalizate încet, sigur și necesar spre Ocean. În epoca de mărire a Imperiului roman, guvernatorii și comandanții de legiune nu îngăduiau barbarilor să se așeze pe o zonă-limită, pe malul drept al Rinului și pe cel stâng al Dunării, zonă care era în afară de limitele Imperiului.
"Dire que le monde ne vaut rientrad., que cette vie ne vaut rien et donner pour preuve le mal est absurde, car si cela ne vaut rien, de quoi le mal nous prive-t-il?trad."
Admirabilă formulare, aproape oraculară și care arată că răul în lume nu e o realitate obiectivă, ci o iluzionare, o falsă imputațiune, cum spune Șankaraciariaglosartrad.. Dezbaterea nu trebuie să se mărginească la discriminarea elementelor pozitive și negative din lume, ci la caracterul iluzoriu al întregii Manifestațiuni.
În fond, Simone Weil a prins foarte bine sofismul propoziției pe care o combate și fraza ei trebuie explicitată în modul următor: "dire que le monde ne vaut rientrad." revine la a spune că lumea nu e nimic, e un pur neant, și în Neant nu poți face distincția între Rău și Bine, care nu pot fi în el, necum orice dualitate, oricât de primordială ar fi ea, necum nimic. Dacă pesimistul ripostează că prin "le monde ne vaut rien" nu a înțeles că "le monde est rientrad.", arată mai întâi gravitatea întrebuințării iresponsabile a termenilor, iar în sensul relativ, etic al cuvântului, formula e tot atât de absurdă, căci Răul în lume e un "moindre bienglosartrad." care implică în mod necesar existența tot pe același plan unde e Răul, adică tot în lume, și a Binelui, termen inevitabil și cumpănitor al Răului. Toate acestea sunt, cum spune Guénon, probleme care există numai pentru că au fost puse prost.
4.I.67
Capacitatea de a adera fără a se fixa, a se încolăci în jurul unui ax pe care ea și-l alege, a te privi fix, fără să te vadă, o fanatrad. permanentă, o putere de a-și fi propria ei rațiune suficientă, o nepăsare, o nonșalanță unită cu o prezență de
512 (199)spirit perpetuă; o privire ce nu poate fi prinsă, dar în stare de veghe și noaptea, o incantațiune în care expansiunea și constricțiunea, producerea și resorbirea sunt nu numai perceptibile, dar și concomitente, o puritate nedezmințită de adevărurile ei; nemișcare și trăznet când trebuie; o vibrație ondulatorie chiar când tace, desfășurându-se între doi poli sensibili dar neidentificabili, pe care numai ea ii știe, pentru că se situează pe un plan calitativ; nu e o ființă, ci o masă vibratorie cu organe; străină lumii noastre, pe care o străbate numai prin liniile ei de forță ascunse, depănând pasiv un fir al Unicității și resorbindu-și dâra pe măsură ce o lasă în urmă, indemnând la imitație și descurajând-o – miracolul permanent al Materiei Prime și al pisicii.
Superioritatea trăirii simbolice a lumii stă în faptul că prin ea cantitativul dispare și rămâne calitativul, de aceea nu mai e nevoie de cuprinderea multitudinii, a generalului, a colectivului, căci cine prinde în cel mai infim lucru o părticică de lumină pe care o ascunde și o simbolizează, se unește cu toată lumina, cu rădăcina universală, cu Ideea acestei lumini particulare. Și în Universal cine are o parte, are totul, pentru că Universalul nu e divizibil. Nu e nevoie să contemplu lanțul Himalayei de la 100 de kilometri pentru că să actualizez Axa lumii și prezența zeilor în lume; e de ajuns să privesc cu bună intenție și cu o justă privire o moviliță, un mic gorgan, cu o săgeată înfiptă la vârful ei, cum făceau vechii Sciți. Și apoi, în ordine descendentă, a vedea simbolul unui lucru este a percepe țesutul întregului plan de fire în care se află acel lucru, pentru că ochiul devenit vizionar percepe, fără să mai fie nevoie de o altă sforțare, lumina ocultă și din celelalte lucruri ambiante. Transformarea magică a privirii noastre. Fiecare spectacol e pentru prima oară văzut. Pentru noi se creează lumea în fiece moment.
Din cauza acestui caracter realist, imediat, terre à terreglosartrad., al simbolului, nu trebuie să neglijăm nici o posibilitate de a ne scutura sufletul și trupul chiar din inerția lor, sub pretexte protestante puriste și estetice. Un mijloc trivial poate duce la o anumită dezlegare tocmai din cauza analogiei în sens invers. Dansurile orgiastice, tremuratul, actualizează Șaktitrad. amorțită. Se realizează unitatea vitală a corpului, așa de greu de obținut, mai ales pentru occidentali, la care fiecare funcțiune fizică și
513 (200)psihică se baricadează într-un singur organ, uitându-se cu ostilitate peste metereze la celelalte organe. Odată unitatea vitală a corpului realizată, celelalte vin de la sine și se ierarhizează într-un organism de tronuri suprapuse; trupul devine tronul vitalității unificate, aceasta devine tronul Senti-mentului, al asimțirii, asimțirea devine tronul mentalului, care astfel nu mai e sărmana facultate pricăjită și debilitată, ci un erou solar care unește Cerul cu Pământul și le mijlocește influențele; și atunci Șehinatrad., Strălucirea divină, se revarsă într-o curgere lină și compactă de-a lungul tuturor învelișurilor ființei noastre, ca șuvița de ulei transvazată. Ființa noastră individuală devine un recipient hemisferic care primește plenitudinea de la celălalt recipient, hemisfera bolței cerești. Se reconstituie astfel sfera, care nu e altceva decât androginulglosar. De aceea în vechile mistere Cerul era numit sensibilis Deusglosartrad.142 și simpla contemplare a lui ducea la desăvârșire. Căci, în spiritual, arhitectura ființei noastre se clădește exact în sensul invers din această lume: construcția începe de sus în jos și temeliile sunt consolidate la sfârșitul lui Magnum Opus arhitectural, cu condiția ca partea formală a ființei noastre să fie adusă la o stare de pasivitate extatică, susceptibilă să primească și să înscrie în ea schematrad. ființei noastre transcendente, trasată de Marele Arhitect. Părții inferioare din noi nu i se cere decât buna intenție, restul e treaba celor de sus.
Contemplăm cerul privindu-l, chiar cu ochii noștri fizici, ridicând capul în sus; este însă un alt fel de a-l contempla, mult mai transcendent, când cu ochiul nostru frontal privim indefinitatea planului nostru de fire (indefinitate care, din cauza elementelor calitative din ea, e realizabilă la câțiva metri în jurul nostru), iar Cerul il privim cu Brahma-Randhratrad., cu ochiul din creștetul capului. Aceasta e adevărata contemplare unitivă a Cerului. Într-o meditație obișnuită, amândouă contemplările se pot succeda una pe alta, prima fiind pregătitoare, curățind terenul de suprastructurile adventice pe care zilnic ni le depozitează traiul nostru în lumea profană.
5.I.1967
Discuție serioasă aseară cu Z. M-a lovit seriozitatea și puritatea poziției lui intelectuale. Proba indiscutabilă e calitatea bună a dhikrtrad.-ului pe care l-am făcut după aceea. În asemenea ocazie se arată nu numai calitatea primului fond al persoanei, dar și posibilitatea lui de a vehicula adevăruri
514 (201)universale. Are dreptate: nu pot face altceva decât să constat că sunt muslimglosartrad. și să scot din acest fapt maximum de posibilități de care sunt capabil. Nu îndrăznesc să scriu maximul de posibilități ale faptului, pentru că sunt departe de a fi făcut sforțările în această direcție. Mă plângeam de totalul nostru abandon; să scoatem din lăuntrul lui grăuntele de aur pe care il conține; pustnicia, o concentrare excepțională care ți se oferă de-a gata, numai să vrei s-o culegi, ruptura de ambianță, adică de lume, nesolicitată, impunându-se ca o dată imediată a realității.
Apoi, ca un adevărat mesagiu angelic, formula (în franceză) Șaihului Akbar despre Allah: "l'essence suprême et sans similitudetrad."143, care exprimă în primul ei membru transcendența și în al doilea, aspectul de totală lipsă de comună măsură între această transcendență și lume. Dar ce e mai remarcabil în ea, e lungimea de undă cu care Z. mi-a transmis-o. O adevărată incantațiune. Trebuie pronunțat Numele cu spontaneitatea, cu mirarea cu care el însuși s-a pronunțat prima oară:
"Iana Sânziana
Din cosiță ruja-i cântă,
Nouă împărați ascultă,
Îngerii se minunează"
Or, propria noastră autoprofanare, reducerea în promiscuitate cu lumea ambiantă, deci reducerea noastră la elementele noastre cantitative, substanțiale, e așa de evidentă, așa de la sine naturală, încât o percepem din prima noastră complicitate cu lumea din prejur. Prin urmare, crearea singurătății e mult mai ușor de obținut decât într-o lume care oferă seducțiuni încă. Reduși la cantitativ, țesuți în promiscuitate, minunarea nu mai e posibilă; într-o singurătate care se oferă ea singură, omul recuperează instantaneu facultatea de mirare, care e cel mai principal dar inițiatic act al lui.
Numele invocat produce inminunarea nu numai prin El însuși, prin instituție divină, ci și din considerente și realități aparent exterioare lui (spun aparent pentru că tot din el se exteriorizează) – faptul că într-o lume ca aceea în care trăim se mai poate rosti, că nici o împrejurare exterioară nu-l poate jugula, căci se identifică cu actul nostru respiratoriu. Trebuie să ne străduim să ajungem la acel punct în care să ne minunăm de existența noastră, de seria de miracole care ne-a abilitat să pronunțăm Marele Nume, până la urmă să ne minunăm și de răsuflarea noastră.