Cerului de Pământ e operațiunea fundamentală și primordială, nu numai în Alchimie, dar și în toate tehnicile de realizare inițiatică, fără de care orice realizare e lovită incipient de caducitate. Trebuie să determinăm un pol calitativ în noi, despărțind cerul de pământ, tocmai ca să le putem reuni din nou, dar purificate, rectificate. Trebuie să evităm invălmășeala, promiscuitatea superiorului cu inferiorul, în modul panteist, pentru ca reunirea să se facă în mod sintetic, adică într-un punct superior, principial față de cei doi termeni. Și acest loc nu e altul decât piatra filosofală (recipit vim superiorum et inferiorumtrad.).
Marele secret al Artei stă în unirea Cerului cu Pământul într-un singur obiect, prin mijlocirea unui element terț care-i apa evaporată, amestecată în mod necesar cu Suflul. Această zonă trebuie să fie cât mai omogenă și cât mai neutră, pentru a putea fi bună conducătoare a două elemente atât de puternic caracterizate cum sunt Cerul și Pământul. Poziția ei mediană e și o poziție sintetică.
Unitatea Divină cuprinde posibilitatea Creațiunii; totuși, aceasta trebuie să aibă în ea un semn al originii și al dependenței ei; aceasta este Unicitatea. Din cauza Unicității, natura este omogenă. Când realizăm în noi omogenitatea, răzbatem până la Unicitate și de acolo, printr-o scurgere imobilă, la Unitate. De aici, necesitatea găsirii unei zone mediane de care am pomenit mai sus și care este un început de omogenitate. Dubla polarizare din natură se rezolvă în Unicitate ca Primul și Ultimul, pereche care e pe un plan mai principial decât obișnuitul binar plus-minus, masculin-feminin. Între primul și ultimul se intercalează o fulgurațiune permanentă care este Fața reverberantă a Unității. Toate acestea se pot recupera, dacă ne putem exprima astfel, și de jos în sus, dar "figura" lor, schematrad. lor cea mai limpede, și-o găsesc când, asimțind Unitatea, o lăsăm să se propage în jos ca o pânză de păianjen. Nici nu mai ajungem la Multiplicitate. Ne oprim la Omogenitate. Realizarea aproximativă sau virtuală a omogenității, chiar numai în momente de destindere, creează în noi un fel de atotființă, căci omogenitatea nu e altceva decât
460 (147)perceperea Vortexului Sferic Universal, cu mișcarea lui isotropă și imobilă. Pe țesutul Vortexului, voința noastră plastică poate să proiecteze ce vrea, pentru că nu mai avem de a face cu o fantezie, când ființa noastră e un cimitir amorf în care poți evoca numai strigoi; prin omogenitatea țesutului Naturii, dacă o percepem, putem să dăm Voinței noastre o canava vie care e însuși țesutul de vine și de nervi al Universului, și atunci producem ființe vii care continuă să subziste și după ce concentrarea noastră a incetat. Nimic mai natural decât să creăm în noi zei și genii protectoare, căci omul are privilegiul de-a crea entități mult mai puternice decât el. După cum spune Fabre d'Olivet, Sanctuarele antice nu proclamau unitatea divină, pentru că ea atrage după sine proclamarea omogenității naturii și, de aici, explicarea originii Răului. Or, după argumentația lui Bayle, Dumnezeu fiind infinit, nimic nu poate fi în afara de El, totul iși are originea în El, ceea ce revine la a face din Dumnezeu autorul răului. Dacă, din contra, răul nu vine de la Dumnezeu, atunci există ceva străin de Dumnezeu, deci Dumnezeu nu e infinit, quod absitglosartrad.. Din Scylla în Charybdaglosartrad.... Dificultatea subzistă atâta vreme cât vom da răului și binelui caracterul moralist pe care il au în epoca noastră. Dar dacă din gen proxim în gen proxim generalizăm conceptele de bine și rău, vedem că se resorb într-o dualitate cu multiple nume, care e la însăși baza unei lumi care se naște, trăiește și moare; or, aceste operațiuni sunt o pură imposibilitate, fără dualitatea de care vorbeam și fără de care ele nu s-ar putea propaga. Ca să luăm operații fundamentale, cum s-ar putea produce sunetul sau lumina (și echivalentul lor în celelalte lumi) fără o succesiune, fără o alternanță de plusuri și de minusuriglosar, adică de plinuri și de goluri? Tot universul manifestat producându-se printr-o polarizare a Unității între doi poli nemanifestați, e necesar ca tot ce e produs să participe la Esență și la Substanță, ca tot ce există să aibă în el o reprezentare, un terminusglosartrad. al acestei dualități fundamentale. Viața e făcută dintr-o alternanță de morți și invieri infinitezimale, imperceptibile nouă. Și dacă percepem o anumită naștere și o anumită moarte, e numai pentru că ele se produc de la o stare la alta, stări pe care facultățile noastre actuale nu le percep. Răul și chiar Binele, așa cum se percep în mod obișnuit, sunt limitațiuni, provincialisme ale Minusului și ale Plusului, ale Generațiunii și Corupțiunii. Fără unul din termeni, nici un fir de grâu n-ar putea rodi și, ca să reiau exemplul lui Schuon, o hostie consacrată n-ar avea consistență.
461 (148)A merge pe capul Șarpelui, iată ce ne învață magia luminii; în acest arcan sunt ascunse toate misterele. Ca să mergi pe capul șarpelui, trebuie să-l găsești, ceea ce nu e deloc simplu, din contra, e unul din lucrurile cele mai grele din lume. Cum poți găsi punctul acela invizibil, acel nod vital, pitit în valurile nenumărate ale spiritelor? Exact acul într-un car cu fân! Mă întreb dacă proverbul n-are o origine esoterică. Capul șarpelui e istmul prin care o stare comunică și trece într-o stare superioară prin care-și comunică influențele sau, vorbind în termeni de rău și de bine, forțele inferioare caută să-și treacă veninul într-un plan ce le depășește. Ca atare, e strict invizibil. Dacă din întâmplare il întâlnești, e mult mai probabilă mușcătura lui decât să-i calci pe cap. Ca atunci când umbli prin mărăcini. A încerca punctul acela vital e ca și cum ai încerca să numeri Inumerabilul. Reluăm fraza: a merge pe capul șarpelui, iată ce ne învață magia luminii. Condiția premergătoare a gestului care-l presupune e să știi mai întâi ce-i Lumina, lucru aproape total ignorat. De abia când știi, poți să începi căutarea. Dar atunci nu mai e nevoie, deoarece cunoașterea Luminii face pe șarpe să-și ridice capul din mărăcini, ca la auzul fluierului vrăjitorului. Și atunci nu-i mai calci pe cap, ci prin capul lui călcat de călcâiul tău se alcătuiește o continuitate omogenă și organică prin care șarpele inferior se imbucă în coada șarpelui din mine, care la rândul lui se imbucă în coada șarpelui ceresc, coadă ce se află în mijlocul florii cu o mie de petale de deasupra capului meu. Perspectiva aceasta e o perspectivă strictă de continuitate, deci de multiplicitate indefinită a stărilor de fire; or, e ceea ce perspectiva exoterică nu poate admite, de aceea pune dușmănie între lucrurile ce sunt în realitate complementare.
De obicei privim lumea din jurul nostru ca la teatru. De ce n-am admite că Dumnezeu, în care gândul și actul se identifică, nu a creat lumea din joc? Cel puțin, de această natură este dialectica divină. A nu lua în serios, a se juca, simbolizează caracterul mai mult sau mai puțin iluzoriu al manifestărilor divine privite de autorul lor. În realitate, e o seriozitate teribilă în acest joc divin pe care noi nu-l putem înțelege; luăm drept
462 (149)joc ceea ce la Dumnezeu este o jerbă de determinațiuni negative. Iși afirmă Infinitatea sub două moduri: primul, arătându-și Lui Însuși caracterul iluzoriu al Lumii; iar în al doilea rând, mascându-și Infinitatea prin acest joc de iluzii, adică prin lumea însăși. Non-Manifestatul se infiltrează în lume prin inconsistență. Și lumea nu devine consistentă decât atunci când devine o mărturie a Divinului, adică tocmai când este iluzorie.
O posibilitate de manifestare este o permanență divină a cărei desfășurare și reintegrațiune e un joc, adică e un dans. În sensul acesta se poate spune că Dumnezeu a creat lumea din joc, pentru că devenirea ei de la α la ω este un dans ale cărui figuri sunt cunoscute dinainte și care nu sunt altceva decât normele, modurile proprii ale fiecărei posibilități de a se manifesta.
"The philosopher's stone is nothing else but the perfect exaltation of God"106. Adică ieșirea din noi, excessus mentisglosartrad.. Partea exaltată din noi, tot ce poate lua și grupa satwa-gunaglosartrad., se exaltează și atingând firmamentul, devine diamant, deci piatră filozofală. Și, prin simplul act de prezență deasupra capului nostru (întrebuințez un simbolism spațial) foarte suav, subtil, pe nesimțite, transmută în metal nobil părțile esențiale ale individualității noastre și, mai târziu, chiar toată această individualitate. Căutăm piatra filozofală în toate părțile și nu știm că o avem ca o cască de diamant în jurul capului. Aceasta e exprimat puțin diferit de aforismul hindus: energia urmează gândirea. Asta vrea să spună: gândirea se imobilizează în intelect care, imuabil, iși retrage Șaktiglosartrad. în el însuși. Întrebu-ințând o expresie sinistră, mentalul imobil exersează o acțiune vampirică asupra pasiunilor și senzațiilor noastre, pe care le stoarce de vitalitate. De aceea, o asceză negativă e catastrofică, adică e numai interzicerea exterioară a activităților lor; trebuie transmutate și asta se poate face numai când sunt exaltate de o prezență intelectuală de deasupra lor, care le este Principiul și logic și ontologic, deci cu puteri transformante. Și când putem fi siguri că lucrul acesta se întâmplă autentic în noi? Atunci când simțim o sfâșiere care e și o beatitudine. Știm că atunci sattwaglosartrad. arde în mijlocul ființei noastre care în mod necesar ii servește drept combustibil.
Lucrurile triviale capătă o importanță nouă numai prin faptul că devin materie combustibilă. Să ne reamintim ce devine un
463 (150)gunoi, un excrement aruncat pe câmp. Poate să hrănească un spic care, ulterior, poate să devină materie euharistică. Prezen-ța, adăugarea unei dimensiuni intelectuale la actele noastre le suprapune un element de imuabilitate care e substituit de Eternitate. Eternitatea e o piatră filosofală cu o putere transmutatorie căreia nimic nu-i rezistă. Căci asta e totul: să faci lucrurile să-și reamintească de Dumnezeu. În fiecare ființă, pomenirea lui Dumnezeu există, dar declanșarea n-o pot face singure din cauza situației lor pasive, periferice în lume; numai omul care ocupă locul central le poate împrumuta inițiativa lui și nu este mai mare facere de bine.
24.XI.1966
Cele două hadithuriglosartrad.107: "Tot ce este pe pământ este blestemat în afară de amintirea lui Dumnezeu" și "Nu este păcat mai mare decât existența". Existența luată separat, tăindu-i-se rădăcinile plantelor, devine asociaționism (sirktrad.) și în cazurile virulente, chiar idolatrie (kufrglosartrad.). Pentru a evita aceste tansgresiuni fundamentate și care duc inexorabil în infern, trebuie mai întâi să descoperim germenele de aur care este terminustrad.-ul lui Dumnezeu în lume și de la care plecând, lumea este creată prin expansiunea posibilităților lui. Dar cum să-l găsești, pentru că până în momentul detectării e absolut la fel cu celelalte puncte ale planului, pretutindeni și nicăieri? Prin ceea ce alchimiștii numesc Magnetul filosofilor, care e însăși Amintirea, adică asimțirea Universalului adăugat deasupra existenței ca o dimensiune intelectuală plimbată pe deasupra ei, ca Suflul pe deasupra Haosului, deasupra Apelor inferioare. Punctul central al existenței noastre, atunci evertuat, silit să iasă din borboros-ultrad. lui ca Vișnuglosar din mlaștina în care ședea sub înfățișarea unui purcel, ca trufa din pământ. Acest "Magnet al Filosofilor" apare ca un "vid" privit din lumea aceasta. Am putea spune că germenele de aur, răscumpărat, scos la suprafață prin dhikrglosartrad.-ul rostit este Ființa; acel scos la suprafață printr-o adorațiune tăcută a Supremului este Ne-ființa, Numele Mare Inefabil. Se mai poate spune că pentru a resimți Ine-fabilul, acesta trebuie contemplat de jos în sus, dintr-o perspectivă limitată care-i servește drept cutie de rezonanță, fără totuși să-l mărginească. Și acesta este miracolul Marelui Nume; nu e posibil decât în lume, încarnat în ea, fără totuși să se limiteze. De aici, superioritatea unui jivan-muktaglosartrad. asupra Îngerului Feței chiar. Prototipul însuși al Marelui Nume Inefabil
464 (151)este Iisus Hristos coborât pe pământ. Paradoxal vorbind, Iisus din Nazaret e mai mult decât Logosul din cer care e numai vidul exprimat. Bineințeles, toate aceste considerații sunt metodice. "Tot ce este pe pământ e blestemat, in afară de amintirea lui Dumnezeu". Perfect just, dar tocmai din cauza asta numai creatura lui Dumnezeu poate să-și amintească de Dumnezeu, căci Acesta nu poate să-și amintească de El Însuși și această lipsă și-o înlătură creând lumea ca o determinațiune negativă a Lui, lume care neagă pe Dumnezeu prin substanța ei, dar și-l amintește prin esența ei, Îl ignoră prin materia ei, dar Îl afirmă prin "forma" ei și acest "+ -", antinomia aceasta, e Marele Nume Inefabil.
Numele Lui vine de la El și amintirea Lui duce la El, spune Schuon. Dar aceasta conține în adevăr Supremul? El adaugă: lucrurile devin atunci transparente și ne comunică razele arhetipurilor lor imuabile. Nu suntem mai sus de Ideile platoniciene, deci cel mult la nivelul Ființei. Adevăratul Mare Nume il putem dibui în sfâșierea pe care o resimțim când Absolutul se întâlnește cu limitatul din noi ca pe un câmp de bătălie. Absolutul nu distruge limitatul, distrugere care ar mai fi o vagă comună măsură între ei; face mai mult, il transformă în determinațiune negativă.
Neantul nu e o posibilitate, dar afirmarea Neantului este o posibilitate; de aici, infernul. De aceea Neantul e posibil ca o tendință, nu ca un termen. Damnatul afirmă Neantul, dar ființa lui il neagă, antinomie care e aspectul infernal al Marelui Nume Inefabil.
Nu e logic așa? Dacă Infernul este Tenebrele exterioare, atunci trebuie să fie și Tenebrele interioare adică, modificând de abia termenii, tenebrele inferioare sunt și tenebrele superioare, exteriorul și interiorul, inferiorul și superiorul fiind nume divine solidare, indefectibil inseparabile și prezente simultan oriunde se manifestă. Este un text spendid de Saint Yves d'Alveydre care arată pronunțarea aceasta inefabilă a Marelui Nume de către natură. E vorba de Agarthaglosar: "Et aux grandes heures de prière pendant la célébration des mystères cosmiquestrad. (și ce vrea această celebrațiune decât captarea inefabilului cu gesturi concrete, fără ca prin aceasta să fie limitat) bien que les hiérogammes sacrés ne soient murmurées qu'à voix basse dans l'immense coupole souterrainetrad. (sau chiar
465 (152)deloc sensibil), il s'accomplit à la surface de la terre et dans les cieux un phénomène acoustiquetrad. (adică un fenomen de rezonanță). Les voyageurs et les caravanes qui errent au loin dans les rayons du jour ou dans les clartés nocturnes s'arrêtent, hommes et bêtes, anxieux, écoutant. Il leur semble que la terre elle-même ouvre les lèvres pour chanter. Une immense hartrad.-monie sans oeuvre visible flotte en effet dans l'espace". (E probabil că această imensă incantațiune face să apară în ambianța subtilă a pământului liniile ei de forță, geometria ei sacră, care se avântă spre schemele ei cerești.) "Elle déroule des spirales grandissantes, ébranle doucement l'atmosphère de ses ondes et monte s'engloutir, comme pour y chercher l'Inéffa-bletrad.". (Dacă poate desfășura spiralele ei, e pentru că această armonie-incantațiune topește toată zgura, toate accidentele Naturii, nelăsând să subziste din ea decât țesutul ei fundamental care, și el, e de esență spiraloidă. Când ecoul e de aceeași natură cu chemarea, lumea se rectifică în sensul alchimic al cuvântului și redevine paradisiacă.) "On ne voit au loin dans la nuit que le tremblement de la lune et des étoiles veillant sur le sommeil des montagnes et des valeés et le jour que le resplendissement du soleil sur les sites le plus enchan-teurs de la terre.trad."108
Se repetă întruna fraza nătângă a lui Amiel: "un paysage c'est un état d'âmetrad.", dar puțini se întreabă dacă nu peisajul are în el însuși o prezență pe care o iradiază. Ne închipuim că numai omul, prin exclamații, percepe frumusețea ambianței: în realitate toți, chiar și animalele și lucrurile, o resimt. Altfel, cum s-ar incadra ei așa de perfect în ea? Scene precum aceea descrisă de Ossendowski o arată: "Tous les voyageurs se recueillent avec respect, écoutent en silence et murmurent leur oraisons dans la grande Âme universelletrad.".386
Orice se încadrează în natură, de n-ar fi decât prin forma lui și cu atât mai mult prin existența lui. Orice ființă sau lucru, pozitive prin însăși ființa lor, nu pot să fie decât harmonic într-o ambianță pozitivă, prin acțiune și reacțiune concordantă și pentru că un termen terț le înglobează în el, unificându-le. Termenul terț este inevitabil un imn cosmic pe care-l cântă Anima munditrad. Creatorului ei, imn care este rațiunea ei suficientă. Căci ceea ce vine de la Creator ca plenitudine se întoarce la El ca laudă. Numai Plenitudinea se poate cobori în jos fără să se micșoreze prin asta și numai Lauda exprimă puterea In-telectului de a deveni ceea ce cunoaște. Imnul tăcut al naturii, tămâia ce se urcă din ea, e modul ei de intuiție intelectuală. În
466 (153)fond, ceea ce se numește profan dragoste de natură, sensibilizarea ei, natura ca stare de suflet, nu e adevărat decât atunci când omul e în dharmaglosartrad. lui, adică atunci când iși îndeplinește ministerul lui de intermediar între Cer și Pământ. Atunci le servește ca istm, ca nod vital intermediar și fie că o resimte sau nu, fie că o vrea sau nu, Natura iși ia prin el o direcție sattwicătrad., direcție care n-are nimic subiectiv, nimic liric.
Totul vorbește și totul semnifică, totul iși poartă propriul nume vizibil în Forma sa, simbol al naturii sale. Dar pentru asta nu trebuie altă știință decât aceea al Identității. Ca ministrant între Cer și Pământ, prezența divină trece prin omul contemplativ și evertuează forma ascunsă și captivă din Natura înconjurătoare.
Adevărata evocare a morților este descoperirea urmelor pe care le-au lăsat în noi și prin descoperire se înțelege trecerea lor de la putere la act. Atunci devenim un simplu inel în care inelele anterioare sunt moșii, iar cele următoare sunt constitui-te de posteritatea noastră spirituală, care nu trebuie numaidecât înțeleasă ca fiind hominală, ci ca totalul actelor noastre corporale, psihice, mentale și contemplative, acte care, odată trecute la viață, iși taie cordonul ombilical care le leagă de noi și devin ființe independente, câteodată mult mai puternice decât noi și capabile la rândul lor să genereze. Or, această evocare nu poate fi făcută de-a dreptul, pentru că toate aceste urme ale trecutului și germeni ai viitorului sunt în devălmășie în noi. Le facem să iasă din indistincțiune printr-o proiecțiune verticală care e o ieșire din timp, deci din "mijlocul" timpurilor. Atunci moșii și posteritatea se disting, apoi se agregă într-o piramidă hierarhică, al cărei vârf devenim noi. Ne ajută ca și contraforții turnul unei catedrale, dar și noi ii răscumpărăm și devenim ministranții binecuvântărilor cerești. Se poate închipui ce importanță are aceasta pentru acei ce sunt încă în stare de tribulațiune. Chiar religiile esoterice accentuează importanța pe care o au rugăciunile pentru morți.
25.XI.1966
Rostul riturilor, al practicii cotidiene a meditației este dublu: 1. să actualizeze influențele spirituale primite de mutaçawufglosartrad. la inițierea sa, reimprospătarea, pritocirea lor, ceea ce este îndeobște cunoscut; 2. să împiedice rana primită de
467 (154)individualitatea noastră prin inițiere să prindă coajă și astfel să înghețe apele inferioare. Riturile și practicile inițiatice au drept scop să mențină rana vie.
Omul care a realizat o înaltă stațiune spirituală integrează trăsăturile lui tipice într-un prototip. Or, omul fiind înainte de toate o ființă gânditoare, Manavaglosartrad. se integrează în mod natural în Manuglosartrad., care e modelul lui geometric. S-ar putea spune că inițiatul accede la Centrul suprem când devine o schemă. Dar o figură geometrică fiind imuabilă, și acel care o reprezintă în lumea noastră și omul care de jos în sus se identifică cu ea sunt "fără tată, fără mamă, fără genealogie, care nu are nici început, nici sfârșit de viață, dar care este făcut astfel asemănător Fiului lui Dumnezeu". Am mai putea spune că omul eliberat devenind schemă geometrică, e firesc ca și lumea eliberată să devină cub, sub specia Ierusalimului ceresc.
Schematrad. geometrică a unui om ne predă aspectul lui calitativ. Un talisman, un horoscop sunt figuri geometrice și cu cât o viziune cerească e mai puțin asemănătoare cu natura, cu atât e mai mare calitatea; de aici, valoarea incomparabilă a viziunilor apocaliptice. Însuși Marele Arhitect al Universului, ca să-și poată îndeplini funcțiunea, adică să fie ideea și matricea totodată a tuturor construcțiilor universului, trebuie, la rândul lui, să fie o figură geometrică. Când ne va fi dat s-o putem contempla?
Pentru çalihglosartrad. lucrul cel mai grabnic este să-și actualizeze geometria. Dar altele sunt măiestriile planului spiritual decât științele lumii acesteia. Pe când un templu pe pământ începe de la temelii, lucrul cel dintâi ce trebuie să-l facem în realizarea spirituală e să determinăm cheia de boltă, piatra de unghi în creștetul capului și chiar mai sus; atunci și restul clădirii iese din el ca un arbore cu rădăcina în sus, ca Ierusalimul ceresc ce se coboară din văzduh și nu crește din pământ.
Devenim Mari Arhitecți ai Orientului și ai Occidentului când între Orient și Occident determinăm o axă verticală care e o proiecțiune în intemporal. Atunci de o parte și de alta a ei se produc Orientul și Occidentul, spațializând Eternitatea.
În muzica tradițională, transmisiunea intelecțiunilor se face cu ajutorul ritmurilor. Ar fi să mergem totuși prea departe dacă
468 (155)am nega în bloc muzicii moderne capacitatea de a vehicula emoțiuni intelectuale. Nimic mai puțin tradițional în factură decât muzica lui Parsifalglosartrad.. Totuși e incontestabil că transmite în ansamblul ei și în părți prezențe în sensul huduruluiglosartrad., care sunt de ordinea esoterismului. Dar aceste elemente nu constituie partea esențială a mitului, fac mai degrabă parte din ansamblul lui substanțial. Așa cum e emoțiunea, chiar impură și amestecată, nu-i mai puțin de ordin esoteric și inițiatic. Parsifal nu transmite intelecțiuni, dar transmite parfumuri și suntem așa de văduviți de orice element tradițional în artă că ar fi stupid să ne arătăm dificili. Wagner s-a impus prin osmoza geniului său, prin structura sa psihică și atenția lui în legătură cu reziduurile psihice ale miturilor pe care le-a tratat, reziduuri care nu s-au resorbit ca partea lor centrală și care au putut chiar subzista ca influențe rătăcitoare. În rezumat, când am reușit să ne asimilăm suficient adevărurile tradiționale, putem să ne apropiem fără primejdie de unele opere de artă geniale și să ne asimilăm elementele pozitive din ele și, cine știe?, să exercităm asupra lor o influență răscumpărătoare.
Bănuțul pe care mortul il dădea lui Charon e ca sinteza întregii lui vieți redusă la un punct vital care rezumă toată ființa lui și toate faptele mortului. Acest rezumat produs de agonia, de constrângerea morții, singur poate asigura trecerea mortului într-o altă stare de fire, căci între două planuri de existență nu există comunicare decât printr-o poartă strâmtă pe care nu o poți străbate decât despuiat de toate bogățiile inutile, fie fizice, fie psihice. Strânsă într-un singur punct, toată ființa mortului poate intra în acel Luztrad. indivizibil care e barca lui Charon, punct macrocosmic nespațial și netemporal, numit de hinduși sandhyaglosartrad., locul de trecere în întuneric dintr-un ciclu în celălalt. Charon grămădește cu lovituri de lopată umbrele în barca lui. Nu tolerează nici o caracteristică, nici o umflătură, nici o modalizare. Totul trebuie redus la un punct. Dar ținând cont că e vorba de un barzachglosartrad. prin care toate ființele trec, chiar și damnate, nu e vorba aici de o reală depășire a lumilor condiționate, de o adevărată realizare spirituală, ci de o cimentare a părților unei ființe prin mijloacele rituale ale inmormântării. E o strângere într-o armătură unde e coeziune interioară și cine are o asemenea coeziune nu mai are nevoie de barca lui Charon pentru că el însuși a devenit Barcă și Arcă de Alianță. Pentru marea majoritate a oamenilor, obolul dat lui Charon e o dovadă sintetică pentru acesta că toate riturile funerare au fost
469 (156)îndeplinite. Barca lui Charon nu poate trece decât oameni. Ceea ce acesta cere pasagerilor lui e dovada că sunt încă oameni; or, nenorociții cărora nu li se fac riturile de înmormântare rânduite de Dumnezeu încetează de a mai fi oameni. Riturile tradiționale asigură supraviețuirea defunctului în prelungirile stării umane. Chiar dacă o asemenea prelungire e expiatorie și purgațională, ea face incomparabil mai mult decât trecerea într-o stare individuală non-umană.
Forma de migdală a bărcii lui Charon și a Luztrad.-ului arată că e un uratraglosartrad., adică ceva care nu se mai poate disloca. E un element indestructibil și odată integrat în el, instalat în el, și omul devine nemuritor și indestructibil.
S-a atribuit un caracter sacru personajelor din povestea lui Tristan și Iseult (sau Essylt în mitologia celtică). Chiar din secolul al șaptelea, Tristan ar fi fost un semizeu, crainicul simbolic al misterelor, păzitorul puilor de mistreț sacri, adică al elevilor druizilor, rival al unchiului său Mark, regele-cal, și amant al lui Iseult, despre care s-a putut presupune că numele său însemnează "spectacol misterios", obiect de contemplațiune, zână irlandeză, iapă cu coama albă, sau încă figurație a apei ceaunului lui Ceridnem, care dă inspirație barzilor, vindecă și invie, adică ridică pe inițiat la viața spirituală.
Casa de sticlă în care Tristan, nebun, vrea să ducă pe Isolda era în mitologia druidică vasul morții, care merge dincolo de nori până în cercul ceresc al lui Gwynfyd. Deși nu posedăm versiunea originală a lui Tristan, trebuie să încercăm să-i actualizăm trăsăturile fundamentale, să le reinviem cu ajutorul a ceea ce găsim în celelalte tradiții.
Regele Mark, regele-cal, este, cum o indică numele său, personificarea clasei cavalerilor, în timp ce Tristan, ca păzitor al puilor de mistreț sacri, era din partea Mistreților, deci din partea druizilor, a clasei sacerdotale. Mitul se desfășoară sub soarele sumbru al Melancoliei, melancolia uzurpării puterii de către Kșatryiaglosartrad.. De unde ne e permis să legăm mitul lui Tristan de acela al lui Dürer, al lui Shakespeare, al lui Cervantes. Căci adevăratul soț legitim al lui Iseult e Tristan, Iseult care e lucrul inițiatic, prezența reală într-un centru inițiatic. Tristan e constrâns prin starea sa de serv, prin subordonarea lui nelegitimă, dar consimțită prin jurământ, să-și slujească stăpânul, să-i cucerească o soție care, în rea-
470 (157)litate, ii era destinată lui. E o uimitoare asemănare între cucerirea lui Essylt de către Tristan pentru regele Mark și cucerirea fetei Împăratului Roș de către Harap-Albglosar pentru stăpâne-său, Spânul, cu diferența că în Harap-Alb, până la sfârșit, se restabilește raportul real între cele două caste și fiica împăratului ii rămâne definitiv lui, pe când în Tristan unirea între cei doi a-manți e efemeră, neintegrabilă în ambianță și sfârșește în catastrofă. Uzurparea cavalerilor e prea bine stabilită, prea consacrată de timp și de moravuri, ca să se poată face ceva. Dacă Tristan vrea să ducă pe Essylt în casa de sticlă este pentru că vrea s-o răpească undeva unde tradiția există încă integral prezentă în ierarhia ei. Essylt, disputată de brahmani și de Kșatryiatrad., e același lucru ca Somaglosartrad. disputată de Asuraglosartrad. și Devaglosartrad.. De unde șovăielile ei; neavând ca termen median rațiunea ei suficientă în ea însăși, șovăie între unul și celalt.
Cine e Essylt cu mâinile albe, cu care Tristan se însoară fără să facă din ea soția lui? E o închipuire a puterilor lumii acesteia, care imită până la iluzie lucrul inițiatic, destinată să ație calea çalihtrad.-ului. Altă concordanță curioasă cu Harap-Alb: fata pe care Împăratul Roș a pus-o alături de fiica lui, care se aseamănă ca două picături de apă și pe care Harap Alb trebuie s-o deosebească de cealaltă cu prețul vieții lui. O face cu ajutorul reginei albinelor, care știe perfect să deosebească între floarea autentică și imitare.
Dacă textele alchimice recomandă separațiunea, e numai în vederea conjuncțiunii. În starea noastră actuală, conjucțiunea e imperfectă și elementele antagoniste se pulverizează unul pe altul. A separa Soarele de umbra lui înseamnă să procedezi astfel încât umbra să nu dispară, pentru că și ea iși are rostul și memoria ei. E necesară pentru ca între ea și soare, odată separați, să se actualizeze Piatra filosofală, care este lucrul necesar între corpurile perfecte și cele imperfecte.
30.XI.1966
Der Stein der Unsichtbarkeittrad.109. Piatra aievea. Indicație semnificativă și foarte prețioasă, căci fixează consistența pietrei, centrul ei de gravitate în lumea subtilă, domeniu pe care-l regentează și-l administrează în întregime Mercurglosar. Dar Mercur, ca să fie un bun ministrant, trebuie să
471 (158)aibă o atitudine cu totul socială, [să fie] perfect pasivă față de cer, spre care fața trebuie să-i fie întruna ridicată, și perfect activ față de pământul pe care nu trebuie nici să-l privească. Ca să atragă cerul, trebuie să-l contemple, n-are nevoie să se uite spre pământ, care se ridică, aspiră spre el, ca spre punctul, barzachtrad.-ul prin care poate să primească influențele de sus. Se mai poate spune că Hermes e prin excelență administratorul și distribuitorul forței duale, solve-coagulaglosartrad., care produce și resoarbe luminile. Dar pentru ca această forță să lucreze în plin, armonic, cu eficacitate, Mercur trebuie să privească în slava cerului, unde rezidă Principiul unic al acestei forțe duble.
Un aforism din Filqlete exprimă aceasta admirabil: "In polo est cor Mercurii qui verus est Ignistrad." – (În pol este inima lui Mercur care este adevăratul Foc). Mercur e umed, însă inima lui e foc. Odată evertuat, e și foc și apă. "In quo requies est Domini suitrad."(prin resorbirea contrariilor, în pacea principiului lui unic) "navigans per mare hoc magnumtrad." (adică chiar și mai ales când navighează Mercur sau vasul ce-l conduce pe marea devenirii) "cursum dirigit per aspectum astri septentrionalistrad.". Această unitate nu este numai un țel, dar și o premisă. Lumea se întoarce de unde a plecat, realizarea spirituală redescoperă ce-a fost de totdeauna.
Flammen und Tränenglosartrad.110. Există întotdeauna în athanorulglosar care lucrează din plin. Flăcările se ridică în sus, se condensează și cad ca lacrimi. În acest schimb de oficii concordante se ridică la suprafață Materia primă, ca smântâna de lapte.
Dictonul hermetic "Deum extrahere a cordibus statuarumtrad."111 semnifică același lucru ca injoncțiunea de-a extrage soarele din umbra sa și din umbră, lumina. Asta înseamnă: 1. nimic în manifestare nu e în stare pură; nici un termen al unei dualități nu e total el însuși; trebuie să aibă și o dâră a termenului contrar; simbolul extrem oriental al yinyanguluitrad. ne-o dovedește cu prisosință; 2. dâra unui termen din celălalt termen o putem considera ca prizonieră, din punctul de vedere metodic, inițiatic, prizonieră pe care trebuie s-o liberăm, dar nu brutal, prin dezorganizarea celuilalt termen, ci printr-o foarte subtilă topire a gratiilor "închisorii".
"Die Seele ist von der Materie verschlungen bis aus dem Verstand des nous. Dieser aber ist ausserhalb des Menschen:trad.
472 (159)er ist ein Dämontrad."112. Prin noustrad. trebuie să înțelegem purul intelect care nu se poate cobori în suflet ca să-l libereze de Materie decât atunci când fața lui întoarsă spre Multiplicitate e pacificată și unită ca o oglindă. Atunci pe fața oglinzii apare figura Daimonului. De aici, primejdia practicii concentrării mentale, după primul aforism din Yogasutratrad. a lui Patanjali, fără o prealabilă cunoaștere doctrinală metafizică. Fără ea, figura transcendentului ia în noi înfățișarea lui Kala Muchaglosartrad.113. Cea mai bună metodă pentru a invoca daimonul nostru este de a pacifica valurile mentalului nostru. În prealabil, trebuie o familiarizare virtuală, teoretică cu El.
"Der Drach speit Jason aus, nachdem er den von Athene verabreichten Trank genommen hattrad."114. Pentru a extrage viul din mort, sufletul din corp, Lumina din umbră, Purușa-miniaglosartrad.tură din inimă, cea mai bună cale e de a face să se coboare peste haos o lumină intelectuală, o prezență spirituală. Nu trebuie să ne oprească gândul că intelectul nu are o natură spațială. Nu e exact. Oglindit pe fața Haosului, Intelectul e "sfâșiat" de spațiu, și-i ia "similitudinile". Asta permite conjuncțiunea. Cum resimte Materia această prezență? Probabil sub forma unei dulci ebrietăți, a unei beatitudini ca aceea a Șarpelui sub călcâiul Fecioarei care la ea, lipsită fiind de posibilitatea de intelecțiune, se manifestă printr-o strângere a ghearelor, o destindere, o înmuiere care o face să-și lase prăzile și captivii fără să-și dea seama. În sfârșit, fiecare iși are beatitudinea pe care o merită Polifem imbătat de vinul lui Ulysse.
Pe pământ nu cade decât umbra Spiritului, pe Ape – imaginea lui, căci e în natura Apelor să reflecte. De aici, injoncțiunea înțelepților de a reduce totul la Apă. Elementele se topesc în Apă și prin ea se indrăgostesc de chipul oglindit și Spiritul, la rândul lui, se indrăgostește de propria lui imagine. Cele două dorințe converg într-un singur punct, unde se oficiază o hierogamie care e floarea de lotus sfântă de pe suprafața apelor, după aspectul vegetal sau mineral al simbolismului. Mercurul este sus Fecioara, jos Șarpele. De aceea simbolul din Geneză – Fecioara nefăcând decât să prelungească în sus Șarpele și invers. Melusina e o altă reprezentare a aceluiași lucru. Jos avem cuaternarul elementelor, la mijloc șarpele uroborosglosartrad. și sus Fecioara pe semilună ☿.