de aur e o lume în care toate elementele sunt resorbite într-un trăznet, devenit piatră. Se poate judeca cine e în stare să-i suporte intensitatea! E un trăznet care e un cristal, porosglosar din cauza Aerului și translucid din cauza Apei. (Și în limbajul curent se vorbește de "apele" unui diamant).
Imperfecțiunea, slăbiciunea, "lepra" metalelor și alte expresii similare indică o debilitate, o privațiune, o lipsă de act. În lumea noastră nu avem metalele adevărate, ci vestigiile lor, avem doar reziduuri; într-o realizare inițiatică, trebuie să le considerăm ca niște terminusglosartrad.-uri sensibile; trebuie să găsim firul etherat invizibil care le duce la imaginea lor cerească, unde este Actul lor pur. Nu de alta, acest fir, cu toată umiditatea intermediară pe care o traversează pentru a ajunge la pământ, rămâne bun conducător de trăznet și oricând riscăm trăsnetul titanilor, dacă ne încăpățânăm să nu ne desprindem de pământ. Afară de asta, mai este un risc: metalul din lumea noastră nu este un terminus în sensul total al cuvântului; e, la rândul lui, o etapă intermediară în coborârea în Infern, unde sunt adevăratele lui "matrițe" în Prakritiglosartrad.. Dacă nu urmăm drumul ascendent, nu trebuie să ne închipuim că rămânem indefinit "la mijloc"; mai târziu sau mai devreme vom suferi "atractul invers al Naturii"; riscăm deci nu numai fulgerele Cerului, dar și dizolvarea în Materia Primă, dacă vrem să păstrăm metalele așa cum sunt.
Cea dintâi "Materie" care se întâlnește în realizarea lui Magnum Opusglosar și cu care se bate războiul crâncen cel nevăzut e aceeași cu care Eul obișnuit are de-a face întruna: dinamismele mentale. Acestea trebuie, în primul rând, reduse la Materie Primă, prin suprimarea agitației lor, prin separarea de chiar originea lor care este creierul. Aici e prima, cea mai grea și cea mai importantă separațiune. Odată aceasta obținută, facultatea mentală se difuzează în întreg corpul subtilizat, ii devine coextensivă. Se produce o ubiquitate a ei și capătă o virtute de "pătrundere" a oricărui lucru, chiar a pasiunilor și a senzațiunilor. Să ne aducem aminte de textul Apostolului Pavel, pe care l-am citat mai sus, asupra virtuțiilor Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă aceste puteri există în cuvântul rostit, cu atât mai mult și eficace se găsesc în Cuvânt nerostit, în fondul indistinct de unde se urcă la suprafață cuvintele formulate sau, în terminologie hindusă, când realizăm yogaglosartrad. citta-vrittiglosartrad. nirodach99.
446 (133)Trebuie să ne reamintim ce am mai spus în diferite dăți: Intelectul superior se oglindește în inferior de-a lungul unei raze, identică cu Axul vertical ce unește toate lumile prin centrul lor; la capătul dreptei polare găsește masa de reflexiune care e constituită din senzațiuni și din pasiuni; în orice caz, nu facultatea noastră discursivă, puterea rezonabilă, care se răsfață pe un plan intermediar și unde are iluzia primejdioasă a unei autonomii, a unei lipse de dependență față de Superior și față de Inferior. În realitate, în starea în care se află acum omul, facultatea discursivă, gustul inepuizabil de raționament în vid sunt, în mod principal, utilizate ca să împiedice o comunicare a Superiorului cu Inferiorul, să împiedice Zenithul și Nadirul să se reflecte unul în altul. Raționa-mentele, clasa mijlocie a facultăților umane!
Când mentalul e potolit, Intelectul Superior se poate uni cu morfismele lui din exil, senzațiile și pasiunile, poate să le rectifice, să le infuzeze esențialitatea lui și, astfel, să le răscumpere. Se produce Thelemaglosartrad.100 care primește vim superio-rum et inferiorum101.
În loc ca Intelectul să dinamizeze vana facultate discursivă, dinamizează de acum înainte pasiunile și senzațiile răscumpărate și rectificate.
În general, se înțelege prin "rumân", țăran. Faimosul răspuns al lui Balș când, în timpul luptelor Unirii, se făcea apel la "sentimentele lui de român": - "Român e țăranul, eu sunt boier moldovean". Dar dacă mergi mai departe, vezi că în popor starea de agricultor e socotită ca singura normală, celelalte fiind oarecum accidente, cazuri anormale, și că, și aici e important, agricultorul fiind singurul om normal, e rumân, și nu rumânul e normal fiindcă e agricultor. Cu alte cuvinte, "rumân" este designațiunea genului uman. Câteva exemple sunt semnificative; iată ce scrie cronicarul Stoica Ludescu: "O mare ciudă (minune), multe răutăți au făcut diavolul neamului rumânesc, încă din ceputul lumii, de la moșul nostru Adam!" De unde urmează că Adam era rumân. Ar fi posibil asta dacă rumân ar desemna o națiune? Devine perfect clar când se înțelege prin "rumân" om. Probă că în copiile ulterioare ale Cronicii s-a înlocuit "neamul rumânesc" cu neamul omenesc.
Tot așa într-un basm cules de Rădulescu Codin, "Omul sălbatec", o variantă a întâmplărilor lui Ulysse cu Ciclopul: trei ciobani sunt prinși de un uriaș; cei doi mai mari sunt aruncați
447 (134)în cazane ca să fiarbă. Cel mai mic orbește pe uriaș cu apă clocotită, jupoaie un berbec și-l aruncă în alt cazan. Uriașul orb mănâncă pe cei doi întâi și când ajunge la al treilea cazan unde fierbea berbecul, il gustă și zice: "Mă, da' carnea asta nu e de rumân. Mi-a scăpat tâlharul." E evident că n-a vrut să spuie: carnea asta nu e de țăran, ci: carnea asta nu e de om!
Țăranii italieni și rușii iși spun hristianiglosartrad., de la Hristos, tot cu o subințeleasă și inconștientă extindere la tot neamul omenesc. Dacă ai noștri iși zic "rumâni", numele nu vine de ia Ram, avatar precedent lui Hristos? Și nu e o designațiune a rasei hiperboreene primordiale? Lucrul ar mai putea fi posibil și din cauza unei inversiuni a primei silabe a cuvântului rumân: ur-manglosartrad., adică "Omul primordial" și Manuglosar Primordial, Adi-Manu. Am putea spune că numele Ur-man e mai aproape de limba primordială decât sanskritul Adi Manuglosartrad.. E de considerat și numele de Ramanatrad., atât de răspândit în India. Din punctul de vedere al Nirukteiglosartrad.102, este Ram-Man.
10.XI.1966
Revelația budistă e mai mult aparentă decât reală, afară de domeniul metodei, unde este adâncă. A spune de exemplu că, la moarte, diferite elemente ale omului se dizolvă în diferite elemente cosmice componente, e adevărat pentru omul profan, dar inexact pentru acel care și-a asimilat, dacă nu totalitatea, măcar rădăcinile acestor elemente, pentru că a asimila este a transforma, adică a trece în informal. Și dacă nu este transformare, există transmutație, ceea ce e o transformare virtuală. Or, trecerea de dincolo de formă implică imuabilitatea.
Budiștii mai spun că și Atmaglosartrad. reintră în Akașaglosartrad.; dar a fost vreodată absent din el? Nu mai rămâne decât karmaglosartrad., acțiunea, forța impersonală deja legată de viața unei ființe date și care va merge să determine o nouă ființă.
Această karma poate fi perfect același lucru cu jivatmaglosartrad., pentru că în fond este Atma în măsura în care animează o interferență de condițiuni între un plan anumit dat. Și pentru ca această karma să poată determina o nouă ființă, trebuie ca, la rândul ei, să fie determinată de prototipul ei etern, Atma. A determina o nouă ființă nu însemnează altceva decât a actualiza niște posibilități principiale, necesarmente conținute în posibilitatea divină pe care o reprezintă orice ființă, care este mai bine zis.
448 (135)Această karmatrad. animează posibilități care au vibrațiuni ondulatorii echivalente cu ale ei, oarecum în prelungirea ei. Deci agregatul pe care-l va anima va fi determinat de calitatea ei vibratorie dacă în cursul precedentei existențe, și ca un rezultat al ei, au predominat sattwaglosartrad., rajasglosartrad. sau tamasglosartrad.. Noile elemente sunt așa cum au fost "impulsionate" de fostul lor karma. Distribuția de morți și renașteri se face așadar în cele șase direcții ale crucii celor trei guneglosartrad., adică se înscrie în mișcarea vibratorie a Vortexului Sferic Universal. Mai precis, karma determinat e constituit dintr-un anumit dozaj al celor trei gune care, să nu uităm, sunt de natură vibratorie. Aceste vibrații ale unei determinațiuni care e o posibilitate au o tendință de a se propaga până la "marginea" lumii, prin plusuri și minusuriglosar, vieți și morți, alternanțe de agregațiune și disipațiune. Această propagare se face prin elementele psihice, fizice și spirituale afine cu ea. De abia la "limita" lumii impulsiunea se dezagreghează și se reintegrează în Principiu. Că budiștii numesc această năzuință a unui karma de a-și epuiza posibilitățile – sete, nu schimbă mult doctrinar, dar metodic e adevărat că setea e un termen mult mai vorbitor.
Karma deci trece la limită, în cursul traectoriei animează și dislocă agregate psihice, le busculează și, până la urmă, ele se vor agrega într-o constelație proprie, ce le va permite să se resoarbă și ele.
Cuvântul e un spirit atotputernic care devine vizibil în aburii, în suflul ce se plimbă deasupra Apelor și apoi în mâlul rezidual din fundul lor. Căderea, ignoranța au adus o etanșeizare, o despărțire factice, dar rezistentă, în aceste diferite Regnuri. Totul e să reconstituim omogenitatea lor prin Unificare, restabilind continuitatea de la grosier la subtil, la spiritual și invers. Atunci, Cuvântul poate circula nestingherit de sus în jos, de jos în sus, operând diferitele tawhidglosartrad.-uri. Se ridică începând de la piatra care e fundamentul nostru, baza noastră, o scară a lui Iacob, până la porțile Cerului, de-a lungul căreia coboară și urcă îngerii.
Problema importantă nu este resorbirea elementului grosier în cel superior, căci problema nu se pune chiar așa. Ceea ce trebuie e imbucarea lor unul în altul, armonic și ierarhic. Vorbind în termeni de fizică modernă, în acel moment se face contactul, atunci când centrul elementului inferior coincide cu
449 (136)centrul elementului superior și un același curent străbate toate stările de fire care, în mod obișnuit, din cauza căderii, sunt rășluite una față de alta cu iluzia de autonomie și fără comunicare între ele. Trebuie, după splendida imagine din Odyseiaglosartrad., ca inelele de la coada securilor așezate la rând să fie așezate în aceeași linie pentru ca Ulysse să poată trimite o săgeată care să treacă prin ele. Așa trebuie să fie toate centrele multiplelor noastre stări de fire. Atunci se stabilește un curent ascendent vizibil și unul descendent invizibil, un horn ce trage bine și care rectifică, transmută, toate elementele firii, transmutațiune care nu e tocmai o resorbție, ci o dinamizare a tuturor printr-o forță unică. Aceasta este când inferioară, când superioară, cu irizări, cu măști surprinzătoare, succesive și concomitente, văl al Mayeiglosartrad., dar care nu mai e acela al iluziei, ci e refracțiunea misterelor dominicale (asrar rabbanyahglosartrad.) pe oglinda lucie a Apelor Inferioare și Superioare. Elementele lumii rămân aceleași, dar transmutate în propria lor glorie, transformate în splendoare care e în același timp fața și masca lui Dumnezeu, și acest echivoc, această ambiguitate e însăși Identitatea.
Altfel spus, Lumina și Căldura fac să apară într-o masă amorfă liniile ei de forță, nervurile ei împotmolite, degradate, rușinate de umezeală și promiscuitate. Și când apar nervurile, dispare în același timp și materia pe care o susțin și care devine Radiantă. Căci una din două: ori materia inertă este sensibilă, și asta nu e posibil decât cu sacrificiul liniilor de forță care se sacrifică pentru ca materia amorfă să devină vizibilă; sau reapar, se ridică la suprafață nervurile, dar cojile, keliphoturileglosartrad. ce le țin captive trebuie să devină incandescente până la flacăra albă, la flacăra albastră.
Când alchimiștii spun că Putrefacțiunea face din Pamânt Apă, din Apă – Aer, din Aer – Foc sau Cer, trebuie subliniat și nuanțat că fiind atât de aproape de moarte, zidurile și bolțile Putrefacțiunii, elementele devin tangente unul cu altul, bune conducătoare ale lor între ele și atunci compostul se transformă într-o coadă de păun, în care Fața lui Dumnezeu se irizează și se ascunde, cu alte cuvinte devine indicibilă, și asta e Magnum Opus.
Suflul care însuflețește toate lumile și le omoară trebuie să le pătrundă în esențialitatea lor fără să fie pătruns de ele, dar în suprafață apare ca un spirit neliniștit, pentru că e tras din
450 (137)toate părțile în continuă sfâșiere, pentru că dacă s-ar fixa partea de lume părăsită, ar cădea în haos. De aceea educația care procură omului o impasibilitate profană e o catastrofă pentru om, pentru că injectează plumb în părțile cele mai inefabile ale sufletului său. Nu există decât o singură impasibilitate valabilă: aceea care e ontologică, se plasează la punctul generator al dualităților și al antinomiilor. Pentru a dobândi această impasibilitate nu e nevoie de o constrângere externă (doar cel mult incipientă), ci de contemplarea planului cauzal din noi, care, până la sfârșit, duce la o pace existențială firească planului unde ne-am deplasat centrul de gravitate al conștiinței noastre.
Un profan impasibil e un monstru, un dezmoștenit, decăzut din demnitatea umană. În el, impasibilitatea achiziționată sau moștenită e tamastrad.. Mercurglosar la el e iremediabil inrobit de Saturn. Postum, cade ca un pietroi în fundul iadului.
Tot ce e dat imediat e discontinuu, deci divin, căci discontinuul e clipa. Să dăm mare importanță, să primim ca pe un oaspete regal orice mirare, orice surpriză sufletească ce străbate pâcla care ne desparte de lumea cauzală. Mă gândesc la șocul ce ni-l dă un peisagiu, oricât de cunoscut ar fi el, când il privim brusc, fără premeditare. Are o fulguranță care e un mesaj divin. Se diluează apoi, nu din vina noastră, ci pentru că intră în rotile timpului care o pulverizează și o reduce la cantitate. De aceea e mai bine, după ce am primit impresia, să închidem ochii și s-o lăsăm să pătrundă în centrul ființei noastre, și când ii redeschidem, să ne uităm în altă parte.
11.XI.1966
Ceea ce face structurat nestructuratul, continuu discontinuul este intenția noastră, activitatea noastră. Ea e calea șivaităglosartrad. a destructurării structuratului, care constă în a vedea elementul fulgurant în devenire. Atunci, tot ce este manifestat se destramă. E de ajuns să insinuăm, să intercalăm atenția noastră imobilă într-o succesiune temporală sau într-o expansiune spațială pentru ca devenirea să se destrame instantaneu, căci în fața concentrării numai discontinuul persistă și discontinuul nu este manifestate.
Mai este și calea vișnuităglosartrad.. Ceea ce se structurează pe discontinuu sunt intelecțiuni, posibilități divine care se proiec-
451 (138)tează în lumile condiționate și, în cursul vieții noastre, suntem luați ca instrumente, colaboratori ale acestei realizări. Asta nu e altceva decât rassembler ce qui est éparstrad., reunificarea membrelor lui Osiris sfâșiat de Set și tovarășii lui, ale lui Dionysos devorat de Titani, ale lui Făt-Frumos tăiat în bucăți de zmeu, în sfârșit, în limbaj hindus, reconstituirea prin altarul vedic a corpului lui Purușaglosartrad., împrăștiat în vederea facerii lumii. Totul este ca această reconstituire a lumii de către noi să ajungă un Prototip ceresc și nu la formațiuni de opacități, de mase ireductibile, reziduale. Această dublă activitate a omului, pozitivă și negativă, are o singură origine: nevoia de a pune capăt angoasei pe care o resimte în fața evanescenței lumii.
O virtute care în lumea profană e considerată eminamente pozitivă, prevederea, e funestă în planul spiritual, pentru că ne crucifică în devenire. Prevederea implică în mod necesar că în sinea noastră obligăm viitorul să fie la fel cu momentul prezent, când în fiecare clipă ce vine poate să survină miracolul sau cataclismul.
Cultul modern al intensității este un substitut sacrilegiu, o bufonerie a Plenitudinii. Nu trebuie să se uite că intensitatea iși are terminustrad.-ul inevitabil în opacitate, în compactare.
Intuiția Celui Prea Înalt, chiar face mai mult decât toate "intensitățile", dacă nu e o profanare să imperechiem aceste cuvinte. Ea implică și în simultaneitate și în durată, Plenitudinea. Eternitatea, în lumea noastră, se prezintă sub forma unei legi suverane, transformatoare, care tinde spre reintegrațiunea lumii în Cauza ei. Ia aparența unor alternanțe de plusuri și de minusuri, iși ia haina sacrificială a tribulațiunii în viață și moarte, în aceea a slăbiciunii pentru ca să poată prinde toți ganglionii. Cum poți deveni colaboratorul acestei opere de universală răscumpărare? Privind-o ca atare și adăugându-i, suprapunându-i o dimensiune de Eternitate. La omul profan, Dumnezeu ii adaugă dimensiunea Lui, pentru ca astfel să-i repartizeze toate actele, fie în sus, fie în jos, dar cu o inevitabilă finalitate de reintegrare. Am putea spune că pe profan Dumnezeu il duce fără voie spre o finalitate de care el nu are habar. Pe când Spiritual, adaugă el o dimensiune de Eternitate asupra Dumnezeului în tribulațiune din lume. Spiri-tualul reintegrează în fiece clipă pe Dumnezeu în Principiu, liberându-L din exilul Lui. Mai e nevoie să amintim recu-
452 (139)noștința lui Dumnezeu? Trebuie să insistăm, de n-ar fi decât pentru ingeniozitatea tezei: Dumnezeul transcendent eliberează pe om. Omul eliberează pe Dumnezeul imanent. Dumnezeu se pune într-un raport de comună măsură cu omul. Familiaritatea asta il face mai indescifrabil ca oricând, pentru că e o determinațiune negativă. Nimic mai primejdios în itinerariul nostru ascendent decât prea marea bunătate a lui Dumnezeu cu noi, căci ne poate fixa timp de mii de kalpesglosartrad. într-un Paradis limitat.
O posibilitate intrată în Devenire se naște, trăiește și moare. Perfect comprehensibil, cel puțin conceptual. Dar în Principiu? Ce poate fi posibilitatea aceea în care concomitent nașterea, viața și moartea se neagă una pe alta? Căci și acest ternar trebuie să existe ca posibilitate în Nemanifestat. Ce sunt Nașterea, Viața și Moartea, ce este Devenirea în indistincțiune? Apofaze. Indicibilul. Se neagă una pe alta, Ființa fiind suma posibilităților de manifestare nemanifestate, acestea nu sunt în realitate mai puțin universale decât posibilitățile de nemanifestare. Dar atunci sunt și ele determinațiuni negative, pentru că, în Absolut, antinomiile devenirii sunt apofaze ca și Vidul, ca și Tăcerea ultimă. Dar asta are și un reflex în lume, și atunci ceea ce este mai efemer în ea, e mai indicibil, mai misterios.
Vorbind în limbaj existențialist, dar care e și acela al lui Böhme, Angoasa persistă și în Infinit și încă exaltată, multiplicată indicibil. Contemplațiunea desăvârșită trebuie să fie Sfâșiere și Beatitudine, o moarte de fiece clipă, o Plenitudine, o spontaneitate, o fulgurațiune de fiece moment. Sufletul contemplativului e o Semeleglosartrad. fulgerată întruna, care însă nu moare niciodată și naște perpetuu pe Dionysos. Și astea la un loc dau contemplarea, cunoașterea lui Zeus. Contingentul sub specie aeternitatisglosartrad. e cea mai completă Apofază.
11.XI.1966
Ce este "bucuria celui Etern"? Dacă este Etern cum poate să aibă bucurie? Aici vedem valabilitatea oricărui simbolism, oricât de contingent. Bucuria e sinteza tuturor Numelor divine.
453 (140)12.XI.1966
Una din dovezile că ești pe o cale bună de realizare spirituală stă în faptul că silogismele incălzindu-se, premisa tinde să se identifice cu concluzia și astfel se face un scurtcircuit. Într-o cale autentic inițiatică, logicul se identifică cu ontologicul, pe când în speculația profană raționamentul e o morișcă, învârtindu-se steril în jurul ei, ca un câine ce caută să-și prindă coada.
După cum, pentru producerea Manifestării, Oul lumii se lungește pentru a deveni elipsă și astfel, căpătând un centru și un epicentru, se produc polii primordiali ai Firii, tot așa și în realizarea inițiatică procesul e exact același, dar în sens invers. Elipsa caută să devină cerc, cele două centre să se identifice, adică jivatmatrad. să se identifice cu Atmatrad. și în logică (fiindcă fenomenul se produce în toate actele omului), premiza majoră cu concluzia. Coincidența celor două centre se face insensibil, suaviter magno cum ingeniotrad., dar în momentul reintegrațiunii, a trecerii la limită, se produce o fulgurațiune, rezultatul scurtcircuitului. Când simți deci că expunerea doctrinală începe să fulgureze, că o concluzie de raționament devine aperçuglosartrad., înseamnă că cele două centre din tine s-au apropiat și încep să-și schimbe vibrațiunile unul cu altul. Și ce altceva e mirarea platoniciană decât un scurtcircuit?
Un scurtcircuit în lumea noastră nu e măsurabil în timp, pentru că și miracolul și cataclismul sunt în realitate intemporale. Aparent, la un moment dat se pare că fulgurațiunea încetează; în fapt, intervenind incomensurabilul în circuitul vieții zilnice, se retrage apoi din nou în lumea lui, unde e întotdeauna cataclism și miracol. Un om care a atins desăvârșirea e într-o stare permanentă de cataclism și antinomia asta ii arată starea de identitate. De aceea, este riguros indescifrabil pentru cei din jurul lui și, ca să întrebuințez o formulă cunoscută, e o enigmă vie, formulă admirabilă prin absurditatea, prin contradicția ei. Dar cum e posibilă contradicția aceasta? Prin faptul că nu este. În realitate, e lipsa de comună măsură între cei doi termeni, unul fiind absolut, celălalt relativ. Dacă cel ce subsistă împreună, e pentru că termenul relativ, recte limitativ, devine determinațiune negativă. Vehicolul fizic și psihic al unui jivanmuktatrad. e o apofază care indică negând o stare indicibilă de Identitate. Coexistența infinitultrad.ui cu finitulglosar e lucrul cel mai greu de înțeles în lume, pentru că finitul e o designațiune negativă a
454 (141)infinitului. Iar intuiția infinitului, aproape imposibilă, este până la sfârșit obligatorie pentru toate ființele.
14.XI.1966
Êtretrad. semblable à Dieu est le commandement de l'humilité103, pentru că această asemănare implică o extincțiune totală a contemplantului, infinitatea lui Dumnezeu nesuferind nici o tovărășie. De ce argumentația asta atât de simplă nu e accesibilă imensei majorități a oamenilor?
Omul înțelept și experimentat se ține ferm în mijlocul tuturor schimbărilor și, fără să bage nimic în seamă de ceea ce simte în el, oprește pe Sine, în mijlocul unei atât de mari diversități, ochiul simplu al intențiunilor sale.
Mijlocul acesta nu este numai constatarea empirică a faptului că suntem înconjurați de adversitate și de alternanțele vieții și ale morții. Este constatarea, mărturisirea metafizică a centralității omului și a faptului că, drept urmare, putem face din orice punct al devenirii în care ne aflăm centrul lumii în jurul căruia toate lucrurile se învârt. Nu trebuie să bage în seamă nimic de ceea ce este în el, adică vicisitudinile, fărâmițarea interioară corespunzând haosului exterior, pe baza analogiei dintre Microcosmos și Macrocosmos. Când nu mai bagă de seamă multiplicitatea, ipso factoglosartrad., il arrête sur moi l'oeil de son intention104, adică îndepărtarea multiplicității din noi aduce necesar irupțiunea Unității care, exact vorbind, nu îndepărtează multiplicitatea, ci o topește, având în vedere lipsa de comună măsură între ea și Unitate. Singularul ochi nu e poate un hazard. E vorba de ochiul lui Șivaglosar, singurul care se poate opri asupra lui Dumnezeu. Și putem spune invers: faptul de-a suscita în noi intuiția planurilor universale, aduce după sine și necăutat deșteptarea ochiului frontal al Eternității. Am putea adăuga că tehnicile de redeșteptare ale lui cu mijloace exterioare sunt aproape inutile, afară doar pentru a îndepărta bolovanii cei mai grei.
Nu putem rupe lanțurile care ne țin legați strâns: putem numai să le topim. Și le topim când prin contemplație ne adăugăm o dimensiune informală care din cauza lipsei de comună măsură între ea și noi devine un acid, un Vitriolumglosartrad., pentru limitațiunile noastre. De aceea Dumnezeu nu se poate introduce în noi decât sub forma morții care, făcând o simbioză cu suflul nostru vital, creează haina aceasta de foc pe care o au toți desăvârșiții în care Atmatrad. se invelește într-un vehicol de ve-
455 (142)nin care e corpul lui incoruptibil. Căci Dumnezeu fiind deasupra și a Morții și a Vieții în stare unitivă a omului, trebuie să creeze în om un principiu comun al lor, care e Veninul, Vitriolul de care vorbesc hermetiștii. Se spune că sunt mari Inițiați care iși țin capul înfășurat cu un triplu văl pentru că privirea lor ucide: de ce o picătură din sângele lor și din sudoarea lor n-ar fi otrăvitoare? La gradele superioare, toate stările superioare impregnează analogul lor din vihicolul nostru fizic.
Lipsa de comună măsură între Principiu și Manifestare are un dublu aspect: mai întâi, acela de anihilare a Manifestării, coexistența nefiind posibilă, dar și acela de însumare, de universalizare a contingentului care, neavându-și rațiunea suficientă în el însuși, are necesarmente un terminustrad. în Principiu ca posibilitate. Această dublă acțiune e concomitentă și se creează ceva inefabil, ambiguu, ceva ce este și nu este, dușmanul și Profetul lui Dumnezeu, Mikaelglosar și Lucifer, ceva care este principiul bătăilor Inimii Lumii, punctul lor de distribuție, și care totuși nu e Dumnezeu, dar este ca Dum-nezeu, holocaust și răzvrătit continuu și concomitent în fața Tronului Celui Prea Înalt, dacă n-o fi chiar Tronul.
"Și Lumina a strălucit în întuneric și întunericul nu a recunoscut-o." Dar faptul de-a se fi manifestat în Întuneric implică totuși o recunoaștere de partea acestuia și o risipire a lui care e resorbirea. E resorbit și totuși nu recunoaște, adică e Indescifrabilul.
Lumina, în realitate, nu e Dumnezeul total, ci reprezentantul Lui direct în Lume; și, ca atare, e sacrificială și pentru ca sacrificiul să se poată împlini trebuie ca Întunericul să n-o recunoască. Nerecunoașterea aceasta e o "mărturie", o shahadaglosartrad.105 à reboursglosartrad., e reziduul, cenușa sacrificiului; cenușa e produsul focului, il neagă, il mărturisește prin prezența și existența ei și, ca atare, e de aruncat la gunoi când e izolată de restul ritului sacrificial, dar indispensabilă, considerată în arhitectura totală a sacrificiului, căci cine conduce sacrificiul până la capăt cum trebuie transformă cenușa în principiu de sesizabilitate, în sare; Cineres ne vilipendasglosartrad. spune un dicton alchimic.
15.XI.1966
Combustiunea și rarefacțiunea sunt calea originară pentru transmutațiune. De aici, importanța pe care o are destinderea în exercițiile de Yogatrad.. Prin ea limitele vasului hermetic se dilatează, se identifică cu epiderma devenită subtilă
456 (143)sau trec chiar dincolo. Între centrul ființei noastre și periferia ei se creează o zonă rarefiată și omogenă în care vibrațiile se răsfrâng și se restrâng nestingherite; toată ființa noastră devine un rezumat organic al Vortexului Sferic. Comunicarea nestingherită dintre centrul și periferia ființei noastre pe ritmul unor bătăi de inimă are darul să facă ocultul manifest și manifestul ocult. Prin alternanța asta lucrurile, trecând de la o extremă la alta, de la o față la cealaltă, recuperează pe cea de a treia, care e cea adevărată, adică limita între cele două opoziții. Tot în sensul acesta, alchimiștii spun că uleiul poate fi extras din orice lucru. Or, uleiul e partea cea mai subtilă, mai inefabilă a ființei noastre, răspândită în ea, ținută într-o dură captivitate de Saturn. Prin rarefacțiune, cleștele lui Saturn se deschide și uleiul, conform naturii lui, se ridică la suprafața ființei noastre care, într-o asemenea stare de rarefacțiune, e într-o ipostază "ideală", depășind limitele corpului nostru unde poate fi lesne cules de "îngeri" sau de facultățile firii noastre superioare. De acolo, ne este administrat cu înțelepciune, cu luciditate, ungând și subtilizând cele mai ascunse, cele mai ruginite rotițe ale individualității noastre. Operația aceasta e prototipul miruirii care, într-o formă sau alta, se găsește în toate tradițiile.
Să ne reamintim că în epocile tradiționale, parfumurile erau uleioase. Untdelemnul de pe barba lui Aaron e o imagine în lumea de jos a uleiului ce curge pe fața Celui Prea Înalt, după Zohar. Transferul acesta de la o extremitate la alta face ca însușirile oculte să devină aparente și cele aparente, oculte. În realitate, iși împrumută unele altora calitățile. Orice este exterior fiind legat de ceva interior, reprezintă numai o față a realității. E capătul unui lucru al cărui capăt opus nu este sensibil; totul e să facem firul bun conducător de vibrațiuni subtile și spirituale, pentru ca extremitățile să poată comunica ondulatoriu. Pentru asta, în primul rând trebuie înlăturată umezeala și rugina firului. Orice întâmplare din afară nu cere decât să lucreze asupra interiorului nostru și orice lucru ocult să se manifeste, numai să găsească drumul liber.
Trebuie să încurajăm, să promovăm mișcările pendulatorii din noi, ocult-manifest, centru-circumferință, pentru că numai așa putem detecta, actualiza axul median de-a dreapta și de-a stânga căruia se produce mișcarea pendulatorie. Aceasta se obține în două etape succesive: 1. rarefacțiunea, destinderea cât mai desăvârșită a corpului și a sufletului; 2. ridicarea unei stele la Zenith, din care se coboară un fir de aur care,
457 (144)reflectându-se pe suprafața liniștită a Apelor, creează, mai exact actualizează, un alt fir în prelungire verticală și care nu e altceva decât axul median de care vorbeam. În realitate, cele două faze sunt simultane: când obținem destinderea, steaua se reflectă pe suprafața lucie a apelor (căci, în fapt, nu-i vedem decât reflexul, steaua rămâne invizibilă, atât cât mai suntem în Formal!) sau când o determinăm conceptual în Zenithul Intelectului nostru, apele se liniștesc ca prin farmec. Trebuie să notăm bine că și viața de toate zilele a omului se poate promova ca magie cultuală, când e în intențiunea lui să lucreze asupra Interiorului său astfel ca acesta, treptat, să devină din ocult, manifest. Ocultul, când e solicitat, se destinde ca un om care, deșteptat din somn, iși rupe legăturile și zăbrelele. Omul din interiorul nostru și cel din exterior iși strigă în pumni unul altuia din depărtări, doar s-or auzi unul pe altul și, mai târziu, s-or găsi. Până atunci, să ne rugăm Îngerului să culeagă chemările celor doi oameni și prin căile cunoscute lui să facă să ajungă la urechile fiecăruia strigătul celuilalt.
Legătura ontologică dintre Atmatrad. și Jivatmatrad. face ca orice gest al nostru să solicite rădăcina lui cerească și întrebarea și răspunsul se înscriu pe ecranul intermediar al sufletului care, dacă gesturile noastre sunt bine economisite, devine la planche à tracertrad. a Marelui Arhitect al Universului.
Această planșă e un termen mediu în care aspirațiile ascendente devin "materia" literelor și influxurile descendente, "forma" lor. Și atunci, literele devin "intersignuri", semnalizări, și pentru cei de jos și pentru cei de sus. Rugăciunile se înscriu în negativ pe planșă, semnalându-se Inteligențelor cerești care trimit binecuvântările, roua cerească ce joacă rolul unui acid revelator ce transformă negativul în pozitiv, ca pe o placă fotografică.
În toate tradițiile, Divinitatea se manifestă într-un nor care nu este numai o vamă despărțitoare ci, mai ales, un mediu propice de adaptare a focului ceresc pentru lumea care trebuie să-l suporte. Nourul, ecranul intermediar, il amortizează, dacă ne putem permite expresia asta modernă.
16.XI.1966
Orice element este evertuat de elementul imediat superior în care se transmută, dar în lumea noastră un rol deosebit, de "revelator", de intermediar, pare să-l joace Aerul. Printre altele, pentru că e un simbol firesc al Sfântului
458 (145)Duh și pentru că reprezintă un grad mai mare de indistincțiune decât Apa și decât Focul, având în același timp o mai mare densitate decât acestea. Deci pe apă o exaltează, pe foc il face mai dens, corporificându-l sau, mai exact vorbind, pregătindu-l pentru corporificare. În el se elaborează germenii pentru lumile inferioare (în special în cazurile de corporificare a mesajelor spirituale) și pentru lumile superioare, când se pregătește universalizarea elementelor subtile. Avem pentru primul caz coborârea Sfântului Duh în apostoli, sub formă de limbi de foc, vehiculate prin vânt; pentru al doilea, Înălțarea. Și, în general, orice răpire extatică se face printr-o exaltare a suflului deasupra noastră, adică deasupra conștiinței de veghe. O aplicare practică găsim în exercițiile de pranayamaglosartrad..
Peștele e captivul elementului acvatic, dar e de ajuns ca vântul să plece în jos un ușor nor și dragonul se înalță în sus. Practic vorbind, dacă asupra umidității noastre coborâm o prezență spirituală sau numai subtilă, omogenă și indistinctă, ea devine un athanorglosartrad. obscur, un mediu visceral în care se elaborează ființa și organisme supranaturale.
17.XI.1966
Continuitatea apelor inferioare cu Apele Supe-rioare se stabilește prin suflu. Pentru ca interacțiunea apelor de pe pământ și ale celor din nori să fie perfectă, fecundă, sincronică și cantitativ și calitativ, trebuie un mediumglosartrad. între ele, prin care să-și comunice armonic influențele. Acest medium este aerul, suflul în care se produce schimbul de atribute, schimb invizibil ochilor noștri. Aerul e un mediu de gestațiune; după tradiția extrem orientală: în apele de jos trăiește peștele, în nori, pasărea mitică Hac (cocorul mitic și legendar). Deși complementari, trăiesc separați și sunt prin asta imperfecți. Dar dacă suflul vital al omului (facem aplicarea microcosmică) ridică apele de jos spre nori, fie prin evaporare, fie prin furtună, și prin asta o ceață ușoară se apropie de pământ (ceața, locul epifaniilor și al teofaniilor), pasărea Hac se apropie de pământ, peștele se ridică în trombele de apă și de acolo în ceață; când se întâlnesc, pasărea Hac iși împrumută aripile peștelui, peștele împrumută păsării corpul și solzii săi, influențele cerești întâlnesc un principiu de sesizabilitate și iși implantă imediat ghearele în el; în mijlocul tunetelor și al mugetului apelor se naște Balaurul, pe dosul căruia sunt scrise învățăturile secrete ale legii. De aceea, despărțirea