senzațiile, necesarmente relative. Această potențializare a dorinței nu e rezultatul unei incordări de voință titanică, e surâzătoare, obținută numai prin simpla raportare a foamei la Universal.
Discipolul lui Böhme, Gichtel385, glosează: "Totul se reduce în a converti sufletul nostru și a îndrepta foamea noastră în interior, ca să dorească pe Dumnezeu și să nu se oprească până când Sophiaglosartrad. și Spiritul Sfânt întâlnesc Dorința". Aici se pune o problemă foarte delicată: a îndrepta dorința fizică spre Dumnezeu nu înseamnă s-o debilitezi, deoarece ea nu-și poate schimba natura. A o oferi lui Dumnezeu înseamnă să-i iei aproape toată virulența; ajunge la suprafața Apelor o foame ofilită, în orice caz în stază de transmutare, adică, prin definiție, muribundă; căci un lucru surprins în momentul când trece într-un lucru superior e în mortificație, din cauza "istmului", a "Porții strâmte" prin care trebuie să treacă. E și asta o cale, mai puțin primejdioasă, dar mai este și altă metodă directă, în care virulența dorinței e decuplată și lăsată să-și facă drum până la antipozi, unde tot pe Dumnezeu Îl întâlnește. Dorința magică sau magnetismul dorinței animice e creatorul și generatorul a ceea ce Sufletul a conceput în imaginația sa. Deci: a generaliza dorința până la o omogenitate care o face coextensivă întregii ființe. În mijlocul ei, trebuie să se îmbăieze imaginea pe care ne-am făcut-o despre ținta pe care vrem s-o atingem; e în special puternică și eficace, când imaginea e a unei calități, a unei puteri spirituale. Totul e ca nimic din imaginea creată de închipuirea noastră să nu rămână neimbăiat de foame, devenind facultate subtilă și subtilizând la rându-i vehiculul ei fizic.
E adevărat că și inversul, antipodul operațiunii e tot așa de adevărat: a îmbăia imaginea într-o Prezență Reală (Hudurglosartrad.), actualizată printr-o intensă concentrare pe Informal. În realitate, amândouă metodele fac un 8. Când dorința fizică s-a constituit într-un cerc perfect, înconjurând obiectul pe care vrem să-l obținem, ca circumferință Centrul, atunci trece în cercul superior, prin osmoză și continuitatea planurilor de fire, într-un cerc, de data asta constituit de Intelecțiuni; aici cercul e gata făcut, pentru că Spiritul, cum au spus-o Platon și Dionisie Areopagitul, are prin natura lui o mișcare circulară; pe când mișcarea circulară a dorinței e un efect al unei voințe prestabilite. Când, deci, cele două cercuri s-au atins, se transformă într-unul singur, obiectul dorit deplasându-se în noul centru, care e punctul în care cele două foste cercuri se atingeau. E mai bine, în loc să întrebuințezi imagini, de a căror
432 (119)calitate nu ești niciodată sigur, să imprimi compostului dorință – aspirație, o mișcare ascensională care, ea, trebuie să ocupe locul imaginii de care am vorbit și care se obține prin incantațiune-rugăciune. Böhme: facultatea uleioasă nu-și exercită facultatea vivificatoare decât atunci când e cuprinsă de agonia morții (și a unei dorințe devenită sfâșiere prin intensitate) care o mișcă și o exaltă. Cercând să fugă (e vorba de facultatea uleioasă), evadează și creează astfel "viața vegetativă", care e "reziduală" față de formele superioare de viață. Facultatea uleioasă care e Inefabilul e multiplicată când întâlnește Dorința devenită agonie prin trecerea la limită, și atunci omul capătă Corpul de glorie. Operație care în același timp e și cea mai simplă și cea mai rară din lume; dacă nu e prezență intelectuală în ea, eșuează; dacă este, încetul e de ajuns să imprime un caracter satwicglosartrad. întregii operații, caracter care el singur procedează la transmutațiile cele mai rare, cele mai inefabile, fără ca să mai fie nevoie ca noi să intervenim. E de ajuns veghea noastră, determinarea noastră de a păstra "compostului" o tendință ascensională și de exaltațiune.
Gichtel: sub puternica dorință a rugăciunii, sufletul se aprinde într-o lumină clară, în care se ridică Fervoarea Cereas-că, triumfătoare. E remarcabil că Gichtel unește dorința cu rugăciunea, asta înseamnă că admite implicit posibilitatea transmutației dorinței în rugăciune, ceea ce la exoterici n-ai să găsești niciodată.
Focul interior al omului care dorește înghite această prezență cerească a Luminii, pe care sufletul o imaginează infometată, o atrage spre el și o face prezentă – apoi arde curată și produce în inimă o lumină frumoasă și clară. Totul depinde însă de dozare, căci altfel, dacă dorința e mai puternică decât Prezența, aceasta e sfâșiată de către Titani, care o întrebuințează exclusiv pentru viața lumilor inferioare.
E foarte semnificativ sfârșitul fabulei. După ce Titanii sfâșie pe Dionysos, sunt trăzniți de Zeus și transformați în cenușă. Cu alte cuvinte, este o restabilire a echilibrului; excesul de titanism atrage o intervenție fulgurantă a luminii, care arde materia hoață, silind-o să dea înapoi ce-a furat. Și cenușa devine astfel un element pozitiv.
Ilustrând același lucru cu alte simboluri, e de remarcat că Rugul Arzător se prelungește în flacăra pe care o suportă. E ușor să luăm rugul ca simbol al naturii inferioare, ca să vedem că această natură nu e deloc contrarie spiritualității ei ci, când e ierarhizată la locul ei, devine un eminent suport al
433 (120)spiritualității, ba chiar un alimentator al ei: spinii se prelungesc în flacără și lumină, care fără ei n-ar putea arde. Totul e ca acești spini să fie îndreptați în sus.
Misterul acesta al transmutației inferiorului în superior e indicibil. Cum e posibil? Nu știu, dar sunt obligat să constat realitatea faptului. Trecerea aceasta de la cantitativ la calitativ e de necuprins; o am ca aspirație în mine, dar ca realitate macrocosmică. În definitiv, miracolul e același ca la untdelemnul din candelă care se preschimbă în flacără prin poarta strâmtă a unei simple feștile. Dar niciodată, fără acest istm, nu ar fi o flacără utilă. Aplicată de-a dreptul pe combustibil, ar izbucni o conflagrațiune. Această transmutație e posibilă numai pentru că forțele unui plan de existență nu pot trece în planul superior decât prin punctul central, prin care singur, comunică. Când neființa ne este atrasă în sus, avem impresia că trece in excelsisglosartrad. cu toate punctele ei; în realitate, trece printr-un singur punct, fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama de asta. Chiar în formele colective de extaz, forțele converg într-un punct macrocosmic, care le înmănunchiază, ca să le împrăștie apoi în planul superior: o icoană, o piatră sacră, o relicvă și altele. Totul e ca această operație să fie împlinită ritual.
Așa se întâmplă în formele violente ale unui extatism de tip bahic, cibelic și menadic, în care forța pură a naturii e evocată și dusă la autodepășire și la violență asupra ei însăși. În efectul lor descendent, ele pot fi identificate cu "apele corozive", cu "veninurile". Dar în proiecțiune verticală, după ce-au trecut prin poarta strâmtă, devin Elixir de beatitudine, Balsam, Ulei supraesențial. Cum procesiunile orgiastice se făceau în jurul unui sanctuar de obicei, nu e greu de ghicit care era punctul vital care le colecta forțele. Cât despre apa corozivă pe care o reprezintă femeia, în dragoste, pozitivarea ei se face numai când creăm printr-un intens act de concentrare termenul median care strânge în el forțele risipite de cei doi parteneri. Trebuie evocat în acel moment Allahglosar, sub aspectul său de moștenitor.
6.XI.1966
Fulguranța inițială care e la originea unui gest e o manifestare a Unității. Într-o lume condiționată, continuitatea gestului și eficacitatea lui e asigurată prin perpetuarea lui. Și atunci observăm că gestul nu mai are spontaneitatea, prospețimea fulguranței inițiale și se continuă prin inerție, care e
434 (121)un fel de ison întovărășind elementele calitative ale gestului. Această inerție nu e altceva decât unicitatea, disjunctă, poate arbitrar, de calitățile pe care le vehiculează. Am putea spune că inerția e limfa gestului sau substanța lui, esența fiind constituită de elementele cantitative ale gestului. Inerția e un fel de curs de apă lent care vehiculează obiectele ce sunt puse la suprafața lui. Ceea ce e suspect la inerție e capacitatea ei narcotică, ușurința cu care ne pune în stare de "uitare", de lene, de punere în adormire a "veghei". Pe de altă parte, e incontestabil că inerția e naturală oricărei activități condiționate de timp și de spațiu; ca atare, e pozitivă și trebuie integrată în încercările noastre de a recupera dimensiunile metafizice ale gestului. Ca să nu inâclăiască calitatea e de ajuns, în cursul împlinirii gestului, să ne "reamintim", să "menționăm" aspectul lui de prototip de fulgurațiune.
În definitiv, gestul are o organicitate care e mai greu perceptibilă în Prototipul ei, mai ales câtă vreme servituțile spațiale și temporale ne curmă gâtul și umerii cu jugul lor. În stare de cădere, organicitatea e mai ușor de perceput în partea substanței decât în partea esenței. Nu-i adevărat și pentru ființa noastră? Ce resimțim mai ușor, organele fizice sau cele psihice?
Revin la fraza enigmatică dar și atât de adâncă a lui Böhme: "calitatea uleioasă nu-și exercită facultatea ei vivificatoare decât atunci când e cuprinsă în angoasa morții, care o mișcă și o exaltă".
Calitatea uleioasă sau, tot în limbaj hermetic, uleiul super esențial, e distilatul cel mai subtil al Spiritului și se răspândește pretutindeni, fie că e perceput sau nu e perceput, acceptat sau neacceptat. E identică cu Verbul de care Sfântul Pavel spune că e "viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, incheieturile și măduva, judecă simțurile și gândurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face [căruia ii vom da socoteală]". (Evrei 4,12-13)
E viu și lucrător pentru că e vivificator. De altfel, în toată fraza e considerat nu atât sub aspectul de Creator, cât sub cel de vivificator, de susținător al Lumii. Chiar când o distruge în anumite morfisme ale ei, în fond o primenește; mai tăietor decât orice sabie, adică se intercalează în toate joncțiunile,
435 (122)între toate perechile de complementare, pentru că e deasupra și Principiul lor. Sabia aici e firul Unicității, al Continuității, de-a dreapta și de-a stânga căruia se produce dualitatea prin polarizare; ne putem închipui ce efect de disoluție în sensul pozitiv al cuvântului, adică de mortificare a ceea ce trebuie transmutat, are dhikrglosartrad.-ul susținut sau nu de pronunțarea unui Nume divin. În operația de tăiere a agregatelor tamasiceglosartrad., nu e nevoie să intervenim noi decât prin pronunțarea Numelui; treaba o face sabia.
Încă o dată, toată operația e privită ca intervenind după producerea Manifestării, adică în momentul când Dumnezeu devine imanent ca să prindă în plasa Lui toată Făptura, ca și coborârea istorică a Domnului Hristos ce se produce după Creațiune. Sabia are două tăișuri pentru că vindecă și ucide, produce și resoarbe. E lucrătoare, pentru că orice ar face, devine Act pur, efectivitate. Desparte toate agregatele, toate complementarele, judecă simțurile și gândurile inimii, ca o prefiguratoare a Parusiei și a Judecății din urmă.
Și aici se vede imposibilitatea de sistematizare când e vorba de doctrine tradiționale. Dintr-un punct de vedere, Cuvântul poate opera cum il arată Sfântul Pavel, pentru că e transcendent lumii și că "suprapunerea" lui pe aceasta o vivifică și o omoară, pentru că "atacă" nodurile vitale ale ei, adică acele puncte critice începând de la care se produc și se resorb cuplurile de dualități care constituie baza lumii. Pe de altă parte, ca imanent, Dumne-zeu "suferă" împreună cu lumea, fără să fie afectat de nici una din limitațiunile ei, a căror aparență totuși o ia. S-ar putea spune că deosebirea între Dumnezeu transcendent și Dumne-zeu imanent este că al doilea, prin decizinue unilaterală, iși ia o aparență de comună măsură cu lumea, pentru ca s-o poată susține, mântui, resorbi. Or asta n-o poate face dacă nu dizolvă cojile, Keliphoturileglosartrad., care sclerozează nodurile vitale ale țesutului cosmic; de aceea trebuie să desparță sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă...; sau în altă parte: "am venit să despart părinții de copii, soțul de soție... n-am adus pacea, ci războiulsursa". Verbul, în pogorământul lui, nu face război negativului, necesar în Economia Lumii, ci opacităților care o sclerozează, care sunt mai jos decât Iadul însuși care, în afară de fundul lui, e o tendință descendentă dar nu o încremenire, o înțepenire, dincolo de moarte și de viață.
Din cauza acestui aspect de comună măsură cu lumea, Verbul apare, privit ab extraglosartrad., ca sfâșiat de ea, rupt de cuplurile divergente, căci privită din afară Dualitatea apare ca opoziție și
436 (123)în câmpul de luptă al acestei opoziții Verbul e sfârtecat, pătimește și moare, pentru ca să invie la nivelul complementarismului și să se inalțe la nivelul Unității. Dar când Verbul a luat asupra lui această cădere, fără să fie părtaș la ea, în sensul culpabilității, nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia.
Numai din perspectiva aceasta fraza obscură a lui Böhme iși capătă toată semnificația: "Calitatea uleioasă (Verbul manifestat) nu-și exercită facultatea ei vivificatoare (mântuitoare) decât atunci când e cuprinsă în angoasa morții (patimile Domnului) care o mișcă și o exaltă" (Îl invie și Îl înalță).
Microcosmic, Incantațiunea e efectivă, virulentă, când e resimțită ca o sfâșiere, când inălțându-se spre Fața divină iși rupe nodurile dureroase care o rețin în pasta tandră a cărnii. Ceva mai misterios încă: chiar când, prin esența ei, incantațiunea se exaltează, emite concomitent un impuls descendent care intră în incheieturile ultime ale ființei noastre, așa cum o descrie Sfântul Pavel. Atunci este completă.
Acest fenomen e explicabil și prin faptul că efortul omului, ascendent, iși găsește imediat un ecou descendent în Dum-nezeu ("când omul face un pas spre Allah, acesta se ridică de pe Tronul Său și face o sută de pași înaintea omului"). Tendința ascendentă se înalță până la esența divină, tendința descendentă coboară până în fundul Iadului și acesta e dhikrtrad.-ul. E de remarcat, metodic, că dacă pornirea ascendentă trebuie să fie suscitată, controlată, menținută și vivificată de om, prin atenție și sforțare, [el] nu are să se ocupe de tendința descendentă a incantațiunii, care e treaba exclusivă a lui Dumnezeu.
Incantațiunea poate fi identificată cu Somaglosartrad., rezultatul, chintesența dublei tracțiuni a Șarpelui, în sens opus, de către Asuraglosartrad. și Devaglosartrad..
"Ape corozive", "Dizolvantul Universal" sunt expresii cosmologice, traducând adevărul metafizic al lipsei de comună măsură între Principiu și Manifestare. Când acesta sau, mai exact vorbind, Prezența lui e în lume, ea este topită din cauza acestei lipse de comună măsură. Tehnica suverană a acestui Magisteriu este "aducerea" unui hudurtrad. în lume; mai este și o cale indirectă, când voința și imaginația lucrează ca substitute ale Intelecțiunii și produc corodări în lucruri, în metale, prin care se produce eliberarea chintesenței ținute în robie. Această chin-
437 (124)tesență e și ea un corodant. Se mai obține același efect și prin unirea complementarelor când se știe că ea duce la o fuziune; și acest asentiment al fuziunii e iarăși un dizolvant.
O aplicație a analogiei în sens invers: când Zenithul spiritual e asimțit, [atunci] e răscolit, "evertuat", și Nadirul lui, care e reflexul său invers; amândouă sunt așezate pe aceeași linie, și asta fără nici o intenție din partea noastră. Odată Nadirul "deșteptat", nu mai are altă voință decât să se unească cu Zenithul. Convergența lor lucrează ca un dizolvant asupra obstacolelor intermediare: opacitățile psihice, învârtoșarile, scleroza corpului și a subtilului. Partea noastră de inițiativă revine în sforțarea de a face cât mai poroase aceste obstacole, de a descleșta inclestările, de a netezi drumul cu alte cuvinte, mai precis într-o operă negativă de destindere, de reducere la o materie primă virtuală, de a face din ființa noastră individuală un câmp bun conducător al curentelor ascendente și descendente ce se stabilesc între Zenithul și Nadirul nostru.
A utiliza armele Infernului. Monotonia ii este oarecum coextensivă, căci coincide cu Ininteligibilitatea lui Prakritiglosartrad.. Aceeași monotonie în japaglosartrad., în repetarea acelorași rituri, adică suprimarea accidentelor substanței, dar nu în folosul ei, ci pentru a-i crea o față netedă, în care să i se vadă posibilitățile ca într-un fund de lac. Astfel detectate, sunt atrase de către Purushaglosartrad. la suprafață și încorporate Cerului, pe când profani Materia Primă ii atrage la fund. Probabil că și la Inițiere, cât și la contrainițiere, o parte din tehnici sunt identice, de exemplu acelea care aduc Materia primă la o suprafață lucie. Deosebirea începe după aceea. Magicianul Negru se aruncă la fund după potențele lui Prakriti; Theurgul le incantează, le aduce la suprafață și le ridică spre Cer ca pe niște maree.
7.XI.1966
Una din explicațiile misterului transmutațiilor stă în faptul că în domeniul Devenirii (singurul în care acestea o-perează), lucrurile nu-și au rațiunea suficientă în ele însele. Fiind o devenire, trecerea de la potență la act le este definitorie.
438 (125)Or, în lumea devenirii, Mercurulglosar nu este o stare, ci o "influență", o "calificare", o "posibilitate", care se caracterizează prin aceea că orice "metal" care se îmbăiază în el este purificat și dinamizat, potențat la maximul lui. Orice lucru ce devine tinde să fie prin instituție divină și Mercurul face asta, pentru că dizolvă o altă tendință a Naturii, aceea de a se înțepeni, de a deveni inertă într-un anumit loc și într-un anumit timp. Această inerție o dizolvă Mercurul, care nu suferă decât ceea ce se duce în sus sau cade în jos, ceea ce, ca Psyhopompglosartrad., se oferă să le-o facă. E foarte sensibil în privința asta. Mercurul e foarte virulent împotriva punctelor de oprire, de înțepenire, cum e corpul de exemplu.
Artefius spune că soluțiunea corpului și coagularea spiritului se fac cu una și aceeași operațiune. De aceea, în practică, nu trebuie să le supraveghem pe amândouă. E de ajuns o tendință ascendentă pentru ca materialitatea corpului nostru să devină translucidă și să se dizolve, în opacitățile ei cele mai caracterizate. Cu mijloacele de investigație ale planului nostru de existență, nu putem repera, descoperi, punctele de inclestare, nodurile ființei noastre fizice și subtile, pentru că investigația vine din exterior; pe când, de sus, planul inferior e o carte deschisă. Se întâmplă ce se povestește în "Porcul fermecat" de Ispirescu. Soția Porcului ii găsește locuința din fundul codrilor. Nu poate intra în ea din cauză că nu are nici o ușă, nici o fereastră; atunci, face o scară din oscioarele găinilor date de Sfintele Luni, Miercuri, Vineri (liniile de forță, schemele Sferelor lor respective), plus degetul ei cel mai mic, ca ultimă treaptă (Zeciuiala sacrificială), și așa intră în turn, adică prin vârful lui, de sus în jos. Așa intră și bărbatul ei sub formă de hulub.
E semnificativ cum se aplică dictonul Tablei de Smaraldglosartrad.: "as-cendit a terra in coelum iterumque descendit in terram et recipit vim superiorum et inferiorum"95. Realitatea e că trecerea în centrul planului orizontal în care ne aflăm se face și ea tot printr-un salt în "văzduh".
Mercurul e fixat prin mijlocirea a ceea ce-l conține; deci, în primul rând, corpul purificat, dar când §§§ debordează limitele corpului și se răspândește spre orizont și Zenith, se aplică alt dicton hermetic: "vas tuus est mensura ignis tui" și fixativul devine Uranus însuși, limitele extreme ale asimțirii, ale intuiției noastre.
Totdeauna un poet genial are juste intuiții metafizice și cosmologice, chiar atunci când doctrina ii lipsește. Eminescu e
439 (126)plin de asemenea intuiții. Tot așa și Leopardi, a cărui poezie "Il Infinitoglosartrad."96 mi-a căzut sub ochi; "sedendo e mirandoglosartrad." (mirarea!), concepe "sovrumano Silenzio, e profondissima quietetrad.". Apoi aude vântul, ca o voce a lor și, în același timp, ca un fel de rezumat al lor, "la morta stagione, è la presente e vivatrad." și sunetul lor. Suflul care-i reamintește și Infinitul și Devenirea! Și foarte just, pentru că e barzachglosartrad.-ul lor. Mai precis, vântul ii reamintește "il suon di leitrad.", adică sunetul Manifestarii și e firesc, pentru că suflul vehiculează Etherulglosar a cărui calitate sensibilă este Auzibilul.
"E in questaglosar immensita s'annega il pensier miotrad."
Cu cele ce au precedat, se poate spune fără exagerare că această "negare" e în realitate o "universalizare" a Gândului, a trecerii la limită din formal în Suprem. Adică, de la meditația discursivă de până acum, trece la Contemplație. Și atunci e natural ca: "Il naufragare m'è dolce in questo maretrad.".
Corpul Hermetic vorbește de o "haină de foc" pe care Intelectul o asumă liberându-se de corp.
Dacă ne gândim la o eliberare "in corp", lucrul vine târziu, prea târziu, în fazele ultime ale Magisteriului; dar este și o eliberare, simbolic "deasupra corpului", care se produce când proiectăm asimțirea noastră deasupra capului, lucru perfect legitim dacă ținem seama de simbolismul direcțiunilor spațiului, care sunt net calitative. În cazul acesta, când intelectul și emoția intelectuală care-l învăluie iși deplasează accentul de gravitate din inimă și creier deasupra capului, se poate spune că Intelectul s-a liberat de corp și ca atare a îmbrăcat o "haină de foc". Foloasele sunt imense și e de ajuns să menționăm faptul că acest soare răsărit în Zenithul nostru "usucă" cojile exterioare ale Intelectului, ba chiar planurile inferioare ale ființei noastre în al căror Apex se găsește.
Simplul fapt că sufletul, prin acest foc, este vindecat de umiditățile lui, ii permite să recupereze puterile pierdute prin păcatul originar (Eva, factor umed), îndeamnă să insistăm asupra acestui exercițiu de deplasare a conștiinței pe planurile superioare. Cu încetul, Intelectul coboară spre punctele lui de plecare, dacă putem să ne exprimăm așa, pentru că două lucruri complementare tind irezistibil să se reunească și o fac când nu mai găsesc nici un obstacol în câmpul neutru care le desparte. Obstacolele sunt pasionalitatea, multiplicitatea, aviditatea, tendința de a se împrăștia.
440 (127)A vorbi de receptivitate față de natură, nu stabilește complet relațiile noastre cu ea, nu le precizează cu toată rigoarea. Mai întâi, această receptivitate trebuie să se identifice cu puritatea; apele sufletului trebuiesc limpezite complet; nu e vorba de o fuziune romantică cu Natura, fuziune care e și o efuziune, un imbold spre ea, un dialog neliniștit. Pasivitatea noastră trebuie să fie totală, făcută din atenție, venerațiune, receptivitate.
Apoi, nu e vorba de o unire cu natura; nu trebuie să avem alte inițiative decât aceea de a nu avea nici o inițiativă, de a inhiba, de a topi în noi tot ce ar avea caracterul unei intervenții, al unei colaborări.
Receptivitatea noastră nu trebuie să fie față de natură cum se vede, ci față de primul ei fond, față de mesajul secund al ei. Să primim înfățișarea matematică a ei, o muzică a proporțiilor, ecourile ei în fața noastră și față de propriile ei morfisme. Trebuie să sensibilizăm mai mult schematrad. naturii decât pe ea însăși, schemă care nu e împietrire, ci o mineralizare; să vedem într-o pădure și într-un lanț de munți, liniile de forță ale Ierusalimului ceresc; să percepem că schemele ființelor din fabulă, din constelații, sunt mai vii, mai esențiale, mai organice, decât reprezentarea naturalistă a acelor ființe. Occidentul a devenit atât de grosolan, atât de superstițios încât iși închipuie că aspectul direct al unui brad e mai esențial decât geometria lui. În imaginea bradului, mesajul lui cel mai tainic nu e elementul lui sensibil, ci tendințele lui care sunt invizibile: verticalitatea, imobilitatea, colosala lui putere de concentrare.
O justă contemplare a Naturii, așa cum se făcea în epocile tradiționale, se transvaza, am impresia, printr-un quadrilaj nevăzut, care filtra și viziunea noastră și imaginea Naturii; rămânea o licoare, după ce un enorm reziduu era oprit de o parte și de alta a ochilor rețelei. Lucrurile vizibile din natură iși trimiteau un mesaj invizibil, iar cele invizibile, un mesaj vizibil: de aici zeii.
De altminteri, orice viziune dublă, adică polarizată între subiect și obiect, este per speculum in aenigmatetrad., adică prin reflexie inversă; dar ca să se producă această inversiune, trebuie să treacă printr-un focar pe unde se face inversarea. Or, acest punct unde se produce inversiunea, este chintesența însăși a Naturii și a contemplării noastre. Fără el, lucrul privit e ca și cum nu ar exista; pentru că să devină sensibil, trebuie
441 (128)să treacă pe poarta strâmtă, printr-un barzachtrad. care e invizibil. Ca să îmbrățișăm natura, trebuie s-o prindem în punctul și momentul acela când e invizibilă și care-i produce vizibilitatea, după cum în ochi tocmai punctul mort unde intră nervul optic în el e acela care e cauza vizibilității.
Contemplarea cea mai desăvârșită a naturii se reduce la o serie de puncte invizibile, și care sunt noduri vitale ce ne animează: pe ea și pe noi.
Îmi închipui că Îngerul nostru, când supraveghează o contemplare chiar informală, supranaturală, a noastră, iși dă seama că e pozitivă și reală atunci când între noi și lucrul contemplat, într-o zonă misterioasă, apar constelații ce erau până atunci în întuneric și care sunt limite între cele două țărmuri ale contemplației; puncte care sunt chintesențe celor două lumi, adică o sinteză a ceea ce din lumea de jos poate fuziona cu mesajul lumii de sus.
Lucrul se poate demonstra și mai stringent: punctul ne-spațial, prin care un obiect trebuie să treacă pentru ca să se oglindească într-un subiect, e identic cu ceea ce hindușii numesc sandhyaglosartrad., punctul nemanifestat care desparte două manifestări ciclice și care e rezumatul și generatorul lor, ceea ce le face realitatea. Privim o piatră sau o figură umană; la prima vedere, nimic mai material; în realitate, mesajul este nemanifestat, pentru că în mod necesar trece printr-un punct nemanifestat, care ii face realitatea și a lui și a noastră, punct care, la prima vedere, pare un terminusglosartrad., un rezultat, când în fond este un început, un generator, și el mă produce și pe mine și pe piatră, și pe mine și pe omul pe care il privesc, într-un mod indicibil, pentru că e din măduva misterului.
8.XI.1966
Arta regală trebuie să facă apt organismul să suporte natura de foc a hainei spiritului. Asta nu înseamnă că organismul trebuie el însuși să devină foc, ci punctele lui esențiale, vitale, prin care un plan comunică cu un plan superior și e "informat" de către acesta. Pentru asta trebuie dat un impuls sattwictrad. întregului organism. Acum, trebuie notat bine: orice tendință ascendentă e făcută consistentă și eficace de tendința descendentă care o întovărășește în mod necesar și concomitent. Sattwatrad., în stare pură, nu poate să existe în Manifestare, pentru că ar dispare și ea imediat, resorbită în Principiu. În lume, Sattwa este necesarmente incadrată, con-
442 (129)figurată de Rajasglosartrad. și Tamastrad., pe care le conține eminamente. Prin urmare, o tendință sattwicătrad. cuprinde obligatoriu Rajas și Tamas, dar – asta e esențial – [acestea] nu mai au caracterul privativ, limitativ, care le caracterizează când accentul de gravitate e pus pe ele. Într-un organism în care centrul de greutate e pus de Sattwatrad., Rajas și Tamas sunt vehiculul lui, podoaba lui; constituie puterea lui de incarnațiune și care nu mai e, în acest caz, cu servituți de limitațiune, ci cu puteri de răscumpărare, de magnifiere, de tămăduire, de proslăvire. Ca să reiau exemplul lui Schuon, trebuie să existe, fatal, Tamas într-o hostie consacrată; e același Tamas ca într-un bolovan?
Așa trebuie înțeleasă și spusa alchimiștilor pe care o reproducem la început. Organismul făcut apt să suporte haina de foc a spiritului e un organism "rectificat", transmutat, care păstrează aparențele corpului obișnuit, dar care în realitate e de pe acum o carne glorioasă.
Este o tendință descendentă și în grădina Paradisului, care-i face consistența. Iată un alt aforism hermetic care explicitează pe precedentul: "Magisterulglosartrad. e la termenul său când materia e perfect unită cu veninul său mortifer". Veninul mortifer e vădit identic cu Vitriolultrad.. Or, cum e obținut vitriolul? Visitando Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem Ve-ram Medicinam97. Vitriolul-venin e rezultatul unei coborâri, adică al unei impulsii descendente care nu mai e o cădere. Carnea obișnuită a omului, materia acestei lumi, suportă ușor Spiritul căzut, dar nu suportă Spiritul coborât. Pentru asta, trebuie să sufere o transmutațiune care o abilitează să-l sufere, căci altfel pătimește soarta lui Semeleglosartrad.. Ceea ce, mai ales, nu poate suporta Fața lui Dumnezeu sunt accidentele Materiei, adică staza ei de divergență și de multiplicitate. Pe acestea se arde Unitatea. Pentru asta, lumea, carnea ei, trebuie să se reducă mai întâi la Materia ei Primă (mai exact, la Materia ei Secundă). Aceasta se unește cu Veninul, cu Vitriolul, pentru că și ea este un Venin. Spiritul este un venin, ca și materia rectificată, pentru că ceva care are o putere de înviere are și o putere de omorâre. Tot ce se situează pe o axă verticală care traversează lucrurile prin centrul lor, le distribuie și le resoarbe, le dă viață și le omoară. O materie unită cu propriul ei venin este aceea care și-a echilibrat perfect antinomiile, până la coincidere, în a cărei suprafață nu mai este nici un punct care să nu fie viață și moarte concomitent. Dacă Prezența, Hudurultrad. inevitabil divin nu distruge lumile, este că nu poate contraveni unei alte posibilități divine, care este Manifestarea... Cum
443 (130)aspectul vizibil al lui Dumnezeu e tot așa de tainic ca și cel invizibil (și nu două cercuri concentrice succesive, quod absitglosartrad.), trebuie să se ascundă unul pe altul și secretul lor comun e un venin, un dizolvant. Și mă întreb dacă Veninul nu este identic cu Mirarea platoniciană? Orice lucru extatic în lumea asta este un corodant. Aspectul interior al lui Dumnezeu, El și-l indică prin propriul Lui deget, vizibil pentru toți.
O aplicațiune a Numelor, Primul și Ultimul, Aparentul și Ascunsul, este și următoarea: planul nostru fizic, corpul, comunică cu Cauza lui, prin centrele lui tainice, invizibile, care sunt Chakreleglosartrad. lui, dar și prin Forma lui, luată în sensul aristotelician al cuvântului. Când realizăm, prin concentrare, globalismul ființei noastre, integralitatea ei prin auto-resimțire, ca un tot și ca un hieroglif exprimându-i interioritatea, atunci am găsit alt punct limită prin care putem comunica cu Transcendentul, dus și întors. Și cum Vizibilul și Invizibilul sunt complementare, faptul de a ne autoresimți Aparențele, Periferia, Epiderma, redeșteaptă centrii noștri ascunși; și aceasta e singura cale normală spre ei, mai exact redeșteptarea Aparentului și Ascunsului este sincronică. Nicăieri în lume Dumnezeu nu e mai prezent decât în inima mea și-n orizontul extrem unde creasta munților se pierde în cer.
Iar când facem Invocațiunea, trebuie s-o resimțim plecând din centrul inimii noastre și, în același timp, devenind, constituind însăși epiderma corpului nostru. Prins între două focuri, ce mai rămâne din acesta, ce-i mai rămâne de făcut? Să se reducă în cenușă, să devie Materie primă.
Sulfulglosar e numit și incombustibil, printre alte nume (theion a-pyrontrad.), pentru că, după ce arde tot, se arde pe el însuși, și atunci ce mai rămâne? O putere de ardere, o stare igniferă, care nu poate fi decât indestructibilă, pentru că e o posibilitate. Ceea ce arde tot, și pe el însuși, e o permanentă. Posibilitatea de combustiune nu se poate să dispară, pentru că n-ar mai exista combustiune. Când ne concentrăm în mod valabil pe Foc, o facem pe posibilitatea lui; identificându-ne cu ea, ne identificăm cu chintesența focului și nu cu accidentele lui vizibile. Atenția noastră intelectuală redă Focului rațiunea lui suficientă și atunci este theion apyronglosartrad. sau flamma non urensglosartrad.98.
Brihadâranyaka Upanișadglosartrad. o spune cu alți termeni: a triumfa de a doua moarte, pentru că moartea nu mai are priză asupra lui, moartea devine o parte a ființei sale.
444 (131)A cultiva moartea din viață: prin incantațiune, prin concentrațiune care, cel puțin virtual, însemnează o așa brutală sustragere de la viața ambiantă, încât echivalează cu o moarte. Orice e o "amintire" a unor posibilități transcendente, trebuie să ardă ceva din cele de jos pentru a se aciuia. Și ce arde? Tot ce e putrescibil, trecut, corupt în noi și, prin asta, și în jurul nostru. Mai mult: moartea distribuită voit în noi, printr-o tehnică inițiatică, inserată în țesutul vieții noastre, deci complementară cu Viul, devine ceva care nu e nici unul, nici celălalt și care este Apă Vie – Apă Moartă. Nu trebuie să uităm că amândouă sunt indispensabile pentru ca sănvie Făt-Frumos.
9.XI.1966
A te uni cu moartea și cu Vitriolul, nu ca stări ci, ca tendințe. De altminteri, după dictonul hermetic, trebuie să faci fixul volatil și volatilul fix. Asta însemnează că grosierul, opacul din noi devine volatil, adică e mortificat, ceea ce nu se poate decât printr-un dizolvant care e și din venin; din contră, spiritualul se corporifică, nu prin cădere, ci printr-o coborâre asemănătoare cu aceea a Ierusalimului Ceresc; pe de altă parte, ceva nu poate subzista decât prin fixare și cum corpul a devenit fix, se întâmplă "o deplasare a luminilor", o inversiune a firii inițiatului, imperceptibilă pentru profan, în care "baza", "fixul" lui, e Spiritul, și Volatilul, Corpul. De aici, toate minunile pe care le poate face cu el. Admirabila vorbă a lui Milarepa: "boalele, duhurile rele, păcatele, mizeria sunt în mine artere, sămânță și fluide".
Coborârea în părțile inferioare ale ființei noastre produce o "rectificare"; la rândul ei, aceasta face ca și corpul să secreteze un "vitriol" care dizolvă fixul.
O exaltațiune terestră seacă, pentru ca să se unească cu focul ceresc, trebuie să traverseze toate lumile intermediare și să asume natura lor. Deci, se unește cu vaporii umezi care ii dau forța ascensională, o curăță de servituțile ei cele mai grave, opacitatea și greutatea; după ce-a trecut prin filtrul norilor, asumă o natură de foc, care acționează asupra umidului din vapori și devine fulger pur, care cade ca un trăznet, adică fără să mai fie împiedicat de pături intermediare, suprimate, resorbite în el, însumate prin "rectificațiune". Asta ne face să ne dăm seama ce este: realizare descendentă, ca un trăznet, spre deosebire de incetinelele realizării ascendente. E piatră și fulger, lumină și bolovan: zidurile Ierusalimului Ceresc. Vârsta