reprezintă spirele indefinite care, plecând de la punctul central I, se propagă până la marginea lumii, O întorcându-se apoi printr-o mișcare de reintegrare în punctul de plecare.
Când contemplația e bine fixată pe Unitate, pulsația Vieții și a Morții nu dispare complet pentinsele Ape, decât într-un stadiu de totală extincțiune. Până atunci, alternanța constricțiunilor și a disipațiunilor se regularizează într-o imensă euritmie care cerne un praf de aur, limita între lumi. Este un fel de reziduu, dar care se depune nu în fundul Apelor inferioare, ci pe bolta Apelor superioare.
De mult am impresia că Prin Munții Neamțului este un ritual de inițiere cu simbolism itinerant. Ceea ce împiedică descifrarea lui este intensa vitalitate a episoadelor, unul din vălurile cele mai greu de ridicat de pe un mit. Este prejudecata că pagini care au așa intensitate vitală nu pot avea alt sens decât cel imediat. Totuși amănuntele semnificative abundă. După episodul cu Floricica, recapitulare exhaustivă a reliquatului trecutului, desfacere dureroasă a tuturor legăturilor cu ambianța simbolizată, cum se și cuvine, prin femeie, Hogaș pornește cu Pisicuța spre Nikita, în mers de gebea, care unifică alternanța drept–stâng într-o egalitate care e un produs a lor. Și de ce Pisicuța în această călătorie nu ar fi ceea ce e Calul Năzdrăvan pentru Făt-Frumos?
Îndărăt, poarta spre Floricica se închise, scrâșnind în urmă cu neunse și hrentuite incheieturi de fier ruginit; e poarta Infernului care, prin miracol, se deschide pentru cel care intrase pe ea, deoarece lăsase orice speranță de pe lumea asta, pentru o speranță stelară. Deși e zi, lumea are pentru călător ceva nocturn și spectral, soarele se uită cu înțepenirea lucie și sticloasă a unui ochi de mort; copacii, în "neclintita lor însuflețire", trimiteau un ultim "salut", și aici fraza revelatoare, ... "celui ce călca pentru cea din urmă oară hotarele așezate între cele două lumi". De ce două lumi și de ce pentru ultima oară, dacă e vorba de o călătorie profană? Pe când inițiatic, sensul e vorbitor. Realizarea inițiatică e o călătorie pe o lamă de brici (șiratglosartrad.-ul musulmanilor, care trebuie să-l treacă pentru a ajunge la Paradis), hotar între două lumi; "adierile răsăritului
418 (105)... treceau ca fâlfâitul rece și fioros de aripi fantastice de lilieci cu zbor negru, iute și tăcut; florile câmpului mă priveau cu atâția ochi roșii ai duhului pustiului". Deci, o întreagă natură paradisiacă, care irizează o atmosferă sinistră; din cauza golului din sufletul autorului, se va zice: dar numai atât? Realitatea este că lumile superioare pe care trebuie să le cucerim apar la începutul voiajului inițiatic ca niște schemetrad., ca o placă negativă, plină numai de virtualități pe care numai expunerea la soare le transformă în lucruri pozitive. Apoi, imediat, o altă frază revelatoare: "Pisicuța, străbătând parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă numai cât o muchie de cuțit, și hipnotizat de eterna leganare a pasului ei (cu alte cuvinte mersul Pisicuței se intercalează între lumi ca un fir de continuitate; Pisicuța e suveica ce poartă bătătura prin urzeala lumilor), – așteptam pe fiece minut să mă prăbușesc în noianul gol și fără fund de sub picioarele mele ... Ființa mea se topise, se idealizase (se redusese la o schemă inteligibilă, nu sensibilă) și, ca un fir de ață fără sfârșit, mi se părea că sufletul meu se depăna lung în urma mea..." Acest fir de ață nu este altceva decât firul Ariadnei, care ajută pe Theseu să iasă din Labirint, în al cărui centru il ucisese pe Minotaur, fructul pasiunilor lui Pasiphaeglosartrad....
Cu alte împrejurări, cu alte mijloace, casa Floricicăi, cu viermuitul ei de femei, cu promiscuitatea elementului feminin, nu reprezintă ea același lucru ca și labirintul?
Iar ceva semnificativ: ... "marșrutul il lăsase pe seama Pisicuței", cum făcea și Făt-Frumos. Excursionistul nostru se trezi în mijlocul unui "pod". Iși lăsă privirea "pe cursul fugător al undelor...". Punctele sunt ale autorului.
"Și dacă niciodată n-ai avut, fie bărbăția, fie fantezia de a-ți scutura de pe suflet și de pe inimă prostiile omenești, după cum un arbore, la suflarea vântului, iși scutură foile sale netrebnice", atunci desigur că n-ai rămas întotdeauna decât ceea ce ești; o păcătoasă "ființă superioară", un nemernic "Împărat al Făpturii".
E descrierea aidoma a ceea ce se numește, la începutul inițierii masonice, "despuierea metalelor", adică a accidentelor adventice și parazitare ale ființei noastre; dacă nu face asta, în fond dacă omul nu se reduce la materia lui primă, la Prototipul lui originar, atunci rămâne numai o potențialitate de "Împărat al Făpturii", "nemernic", cum o spune Hogaș, adică cineva care ocupă un loc nemeritat. De reamintit că și calul din poveste, după ce a mâncat banița cu jar, se scutură de bubele și
419 (106)răpciuga lui. Ar fi curios de știut dacă în anumite inițieri nu era un ritual cu gestul fizic al scuturării, așa cum te scuturi de groază și de scârbă; rit din care s-ar putea să fie rămas ceva la Quakeri.
Efectul acestei nedespuieri a vechiului om e imediat: "nu te simți nici topindu-te sub o rază de soare sau o mângâiere de vânt, nu te-ai putut intrupa nici în norul alb, ce plutește pe înalte și albastre aripi de văzduh ... Nu te-ai simțit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul și suflet din sufletul larg al naturii...". Nu te-ai simțit nici o clipă, am adăuga noi, identificat măcar virtual cu Omul Universal, căruia "norul alb", "raza de soare", "mângâierea de vânt" ii sunt mesagiile permanente dar nesimțite, către om.
Urmează apoi o tehnică foarte precisă a exercițiilor de concentrare, ekagrateglosartrad., a căror practică este condiția sine qua nonglosartrad. a oricărei inițieri; și care constă în oprirea vârtejului gândurilor și a scurgerii vieții. "A sta suspendat în cer și neclintit deasupra unui curs de apă", adică a te dezidentifica de scurgerea universală a lucrurilor, a o considera, fiind desprins de ea, "... că lunecă grăbit sub picioarele tale"; "a porunci cu puterea voinței tale gândului să-ți încremenească în suflet și sângele să-ți înghețe în vine" (splendidă exprimare tehnică, așa ceva nu se inventează); "a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconștient ce-ți socotește clipele scurte ale vieții" (asta-mi amintește de exercițiile de hatha-yogaglosartrad. ce controlează și acțiunea inconștientă a organelor); "a te preface în cremene însuflețită sau în ființă de cremene" (pur și simplu uluitor: rendre le fixe volatil et le volatil fixetrad.; o tehnică fundamentală în Alchimie); "a percepe cu simțul potențat al urechii tale susurul colosal și nehotărât al imensului curs de viață ce însuflețește vinele lucrurilor" (adică a deștepta în tine simțurile oculte, inisipate de viața de toate zilele, pentru a percepe armoniile ascunse ale Naturii); "a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului către nesfârșit" (iar tehnica fundamentală a dezidentificării cu curgerea universală, constituindu-te centru și axă a Vortexului Universal, ceea ce nu e rezultatul unei hipertrofii a Eului, ci al unei atingeri a lui. Asta pentru a tăia scurt invinuirea care se aduce de obicei, de către profani, realizării inițiatice, că ar fi "egoistă").
420 (107)2.XI.1966
În momentul separațiunii, elementul solar din noi reintegrează propria sa natură, se produce o "multiplicare", o "dinamizare" superlativă a puterii sale, care revenind asupra elementului lunar, pasiv, unde fusese până acum captiv, lucrează ca un "acid", ca un "venin", ca un "dizolvant"; "superfluitățile" lor sunt topite și, la rândul lor, elementele pasive sunt reintegrate în Principiu. Böhme: "corpul care zace în Saturn (deci într-o stare de totală captivitate), îmbrăcat în hainele cele mai mizere (în veșmânt de rob), e manifestarea vieții lui Marte (o sexualitate excesiv centrată pe satisfacerea ei proprie); totuși calitatea "Marte" din om e aceea care reflectă, în starea de cădere, forța "Mercuruluiglosar Primordial"; Sulfulglosar fix, Arsenicul captiv.
"Fierul tratat cu Apă și Foc devine Oțel", Cosmopolitul asimilează "Oțelul Filosofilor" cu "Magnetul Înțelepților". Odată actualizat, acest Magnet, care e Principiul Manifestării, câteodată asimilat cu Supremul (i se spune și Vidul), atrage ca un Magnet toate elementele pasive din noi, pentru a le asimila lui. "Când mă voi ridica la Cer, voi trage totul după mine", zice Domnul. Dar acest Magnet, în aspectul lui imanent, e prizonierul forțelor obscure care-și trag viața din el, pentru că el le animează în starea lor de cădere. Când este eliberat prin "separațiune", adică prin determinarea în noi și deasupra noastră a unui pol esențial, cu care Magnetul se unește prin similitudine, atunci toate forțele obscure sunt obligate să urmeze Magnetul răscumpărat și înălțat, pentru că fără el viața lor e imposibilă; atunci sunt nevoite să-l urmeze în Cer, unde și ele sunt răscumpărate, ca să spunem așa, fără voia lor.
Sunt multe echivalente ale termenului de "Separațiune", al cărei rezultat este polarizarea netă a omului, în pol esențial și pol substanțial. Primejdia e teribilă. Elementul esențial din noi, odată liberat, n-are altceva mai grabnic de făcut decât să ne părăsească și să ne ducă în patria lui cerească; polul substanțial, care nu poate trăi fără complementarul lui, se risipește, se dizolvă, cade în Materia Primă; de aici, necesitatea absolută a închiderii ermetice a Athanoruluiglosar și, prin asta, constrângerea celor două complementare să trăiască, deși separate, într-o proximitate care le obligă la o luptă cathartică.
Echivalentele Separațiunii: disoluțiune (a forței care agreghează masa amorfă a Minierii); extracțiune (fără ca Miniera să bănuiască ce i se sustrage, căci trăiește din ceva pe care l-a ininte-
421 (108)ligibilitatea ei nu poate s-o priceapă; se trezește dintr-o dată goală de ceva); preparațiunea Mercurului Înțelepților, prin "evertuarea" lui din Mercurul vulgar, sub influențe cerești; prepararea Apelor corozive, căci Mercurul liberat, emancipat din închisoarea lui umedă, lucrează ca un dizolvant asupra reziduurilor pe care le lasă în urmă-i; moarte, la lumea profană; abluțiune, reducere la Materia Primă, conjuncțiune, denudare.
Versul lui Eminescu: "Stelele-n cer mișcă auritele zodiivers." – este admirabil prin trecerea de la vizibil la invizibil, de la Stele la Zodiac, pe care il indică numai, în mod schematic, dar nu-i poate manifesta realitatea. E o trecere de la Materie la Formă.
Cu o stea, sau mai multe, Eminescu reconstituie constelația zodiacală, cum reconstituia Cuvier animalul preistoric dintr-un vestigiu; numai că la Eminescu trecerea este de la Vizibil la Invizibil, de la cantitate la calitate. De aici, frumusețea surprinzătoare a versului, care irupe în lumea noastră realități uranice. Eminescu ilustrează, fără să fi cunoscut, vechea formulă hermetică: Coelus sensibilis Deusglosarsursatrad., adică, explicitat: "Omul trebuie să sensibilizeze Cerul pentru a contempla pe Dumnezeu", – sau – "Omul creează Cerul, sensibilizând pe Dumnezeu", – sau – "Ceea ce este vestigium pediglosartrad. pe pământ, sunt stelele în Cer".
Cum stelele, care sunt "fixe", pot mișca zodiile? E vorba de o mișcare invizibilă, ținând mai mult de muzica sferelor, ceea ce însemnează că privind stelele ne insumăm într-un sistem de direcții ale unei geometrii misterioase, căreia stelele-i sunt doar reziduuri.
O metodă de a universaliza ambianța și pe noi este să descoperim, prin atenție și meditație, punctele vii ale unui lucru. Odată acestea asimțite, lucrul, în materia lui, în câmpul de interferență al acestor puncte, devine cenușă și se transformă în constelație, care mișcă "zodiile" cunoscute și necunoscute. Orice car e Carul Mare; și încărcătura de intelecțiuni pe care acesta o vehiculează, cine o mai știe?
Pentru ca stelele să miște "auritele zodii" trebuie ca, la rândul lor, să fie mișcate de altcineva. Și de ce altceva decât de Iubire? Versul lui Eminescu e varianta lui: "Amor che move il sole e l'altre Stelleglosarvers.vers."91.
Revenind la Hogaș: "A sta suspendat în aer și neclintit deasupra unui curs de apă ce lunecă grăbit sub picioarele tale". Cum imobilitatea e calitativă și scurgerea cantitativă, a sta astfel sus-
422 (109)pendat înseamnă a te face centru și a obliga cursul de apă să curgă în jurul tău, a-i da o formă circulară, cu alte cuvinte, a preface Bistrița în Apa Sâmbetei, în Okeanosglosar – "... a porunci cu puterea voinței tale gândului să-ți încremenească în suflet și sângelui să-ți înghețe în vine", altfel zis, o dublă și concomitentă imobilizare; a gândurilor și a patimilor; "... a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconștient ce-ți socotește neindurat clipele scurte ale vieții", adică prin suprimarea gândului, prin potolirea pasiunilor, suspendăm timpul.
O spune în proprii termeni Hogaș: "Deodată totul se opri. Firea încremeni pe loc și statua mea equestră, cu pod cu tot, o luă la goană pe cursul Bistriței la deal! Clipa neclintită a eternității mele se topi în văzduh". Hogaș intră într-o lume unde totul se inversează după legile analogiei. Bistrița iși întoarce cursul, într-o mișcare inversă de integrațiune. Iar la capra dimpotrivă a podului, scriitorul e vămuit de un Charon rustic care ii întinse o mână ruginită și-i cere 12 bani pentru trecerea podului, câte un bănuț de fiecare zodie, câte trei de fiecare element.
E semnificativ că Vameșul stă la capul podului, când ar trebui să stea la intrarea lui. Realitatea este că recipiendarul intrase în noua lume ieșind prin poarta Floricicăi, moartea dintr-un ciclu fiind nașterea într-un nou ciclu. Poarta de la ograda Floricicăi și podul de pe Bistrița constituie cele două capete ale aceluiași "istm" (barzachglosartrad.), prin care trece acel care tinde spre transhumanareglosartrad., în lexicul lui Dante.
Explicarea obiectelor sacre, a Avatarului, a Universului întreg (aproape imposibilă, căci cum pot două lucruri ce n-au comună măsură să stea alături unul de altul, ca și cum ar fi complementare?) este că antinomia e expresia în lumea noastră a indicibilității divine. Inefabilul divin se traduce, chiar dacă nu explicit, în lumea noastră, prin stupoarea pe care ne-o inspiră faptul că nefiind infinită, lumea subzistă alături de Infinit, care nu suferă lângă el nici o tovărășie. Prin urmare, lumea nu e lângă Infinit, ci această asociere exprimă o indicibilitate.
Arcanul Operei stă în Sulfultrad. Filosofilor, care se găsește într-o închisoare foarte întunecată, ale cărei chei le ține Mercur. Acesta, la rândul lui, suferă custodia lui Saturn.
423 (110)Sulful, e principiul solar, elementul imuabil, fără de care coordonatele noastre individuale nu ar putea subzista, totuși prizonier al lor; nu e vorba deci de a smulge Sulful din lațul de interferențe, ci de a-l reinvigora, de a-i actualiza forța. Dacă Sulful ar părăsi agregatul, acesta ar pieri; or, nu acesta este scopul operei alchimice, care vrea o purificare a individualității prin Sulful liberat, așa încât toate elementele omului să se integreze în Prototipii lor perpetui.
Mercurtrad., care ține în închisoare elementul transcendent din noi, este o sensibilitate difuză în întreaga noastră ființă, o apetență inquietă și disponibilă care, la rândul ei, suferă atracția polului inferior al ființei lui, a lui Saturn deci, mai mult decât a Sulfuluitrad.. Toate aceste trei elemente trebuie să le dezghiocăm unul din altul, pentru ca, odată libere, să-și recupereze integritatea, să se dinamizeze unul pe altul, sfârșind cu o conjuncțiune a lor, de data asta eminamente pozitivă și definitivă.
Cel dintâi trebuie să ajungem să resimțim partea subtilă a ființei noastre și a lumii dimprejur; asta însemnează, [in] principal, să separi Mercurul de Saturn, să-l liberezi din sclavajul în care-l țineau cei doi Uriași. Aici e lupta cea mai grea, pentru că niciodată Titanii nu pot subzista fără să mănânce un Zeu. Ei știu că Zeul, odată liberat din robia lor, i-ar răscumpăra și pe ei.
Captivitatea lui Mercur se datorează în bună parte lui însuși; e așa de labil, de disponibil, încât se duce spre prima rezistență pe care o întâlnește, aceea a lui Saturn, imediată, palpabilă, incontestabilă. Ce poate ști el de Sulful a cărui duritate diamantină e făcută din transcendența lui? Un Mercur individuat, ca acela ținut captiv de Saturn, nu mai e un adevărat Mercur, ci o vitalitate inferioară, bună cel mult să animeze senzațiile, instinctele și pasiunile – adică exact ce le trebuie – și cât le trebuie, demiurgilor inferiori, ca să însuflețească, să primenească și să mențte baza tenebroasă a Cosmosului. Trebuie suspendată acțiunea corpului animal asupra sufletului și în general asupra tuturor funcțiunilor noastre subtile. Condiția prealabilă a tuturor exercițiilor în această direcție este o deplasare, cel puțin intențională, a centrului de gravitate al întregii noastre ființe, spre planurile superioare; în special, trebuie să avem senzația netă că veghea e în punctul central al întregului nostru Microcosm. Ca prin farmec, înclestarea elementelor noastre titanice slăbește și prin fisuri subtilul se separă de grosier. Pe când un atac direct poate fi catastrofic, fie că nu reușește, fie că produce leziuni nevindecabile în organismul nostru fizic și psihic. Căci în Arta Regală trebuie să
424 (111)avem milă, să tămăduim și [entitatea] din lanțurile căreia vrem să scăpăm. E un fel de tămăduire fără voia pacientului, o caritate cosmică.
3.XI.1966
Leul care devorează orice mentalitate (orice natură individuată) e focul solar odihnindu-se în propria lui substanță, adică neimprumutat servituților individuale, nealterat, în sensul strict al cuvântului, adică ne-alienat. Astfel liberat, odihnește în el însuși, se alimentează din el însuși, realizând un perpetuum mobileglosartrad. care echivalează cu Atot-putința. Or, această inalienabilitate e relativ ușor de stabilit, dacă ne putem da seama în fiece moment de câtul de substanțial și de acel de accident care este în noi. Accidentul este, firește, multiplicitatea, pe care orice om cu intelletti sanitrad.92 o poate diagnostica imediat în el și în jur. E de ajuns să constatăm existența multiplicității, pentru ca, din clipa aceea, să nu mai fim în ea. Nu ne putem da seama de un lucru decât dacă suntem în afara lui. N-am ști nici termenul de multiplicitate, dacă n-ar fi posibilitatea de a ne așeza, măcar teoretic, în Unitate. Cum se vede, omul e fără scuze.
Amestecul impur de Unitate și Multiplicitate, de Sulf și de Mercur, creează pasta obișnuită a umanității curente. Ele iși anulează una alteia calitățile, amestecându-și impuritățile; de aici, în omul obișnuit, un amestec de neliniște, de febrilitate mercurială, care rămâne veleitară, fără posibilități de efectivitate și de fixitate, care e o torpoare, de inerție sulfuroasă; din cauza Sulfului impur, Mercurul nu-și recuperează agilitatea, puterea de identificare cu obiectul dorinței lui moștenind-o și însumând-o la sfârșit într-un Principiu care-l depășește. Tot așa Sulful umezit nu mai are puterea cathartică ce-i este definitorie, puterea de a fixa, de a face permanente cuceririle Mercurului.
Cu cât vom face mai bine separațiunea, cele două substanțe se vor purifica și se vor dinamiza una prin alta. Separațiunea este o dezidentificare. Golit de orice contaminare sulfuroasă, Mercurul iși recapătă prodigioasa lui agilitate și o ia la goană peste câmpii ca taurul lui Mithra. Dar Mithra, Zeul, Conștiința, Luciditatea este călare pe dânsul. Până la urmă, taurul se sleiește pentru că totuși nu-și are rațiunea suficientă în el însuși, și reintră în cavernă, care-i locul lui de plecare și de întoarcere – mortis et vitae locus93 cum se spunea în vechile mistere despre punctele vitale, unde extremele se ating și
425 (112)dualitatea se rezolvă în Unitate. Această moarte nu e o suprimare, ci o sublimare, o universalizare a Mercurului într-o simultaneitate a posibilităților lui care este o permanență al cărei agent estre Sulful. Acesta, ca să revenim la separațiune, degajat de umiditățile mercuriale, iși recuperează o forță care este de o natură cu totul alta. Anume, forța Sulfului rezidă în posibilitatea de a se odihni în el însuși, de a tinde spre Centrul său, ca spre propriul lui obiect, deci posibilitatea de a fuziona subiectul cu obiectul, având-și rațiunea suficientă în el însuși. Sulful e propriul său liman; țărmul necesar spre care cu toții tindem e la Sulf propria lui natură. Eliberată, această natură a Sulfului devine puritate, glorie, autonomie. Căci devine Axă, de care tot Universul are nevoie și care n-are nevoie de Univers.
Nu suportă nici o impuritate lângă el, dar impuritățile au nevoie de el chiar pentru necurățenia lor, căci fără el mixtele devin cenușă, ceea ce și trebuie să se întâmple. Lipsită de viață, de consistența pe care i-o dă Sulful, impuritatea se destramă; ceea ce e incurabil în ea, cade sub formă de cenușă, de fecale, pe humusul care e la baza întregii manifestări, iar volatilul și fixul integrează respectiv în Mercur și Sulf, pentru ca, la rândul lui, Mercur purificat, după un prestigios foc de artificii, să adere la Sulf, ca și căldura în lumină, indestructibil și inseparabil. Sub această "formă", supremul nu mai seamănă, nu numai cu Sulful impur, dar nici cu cel liberat; devine un foc răcorit de Mercur cu care e unit acum definitiv, o flacără proaspătă, nemuritoare și care face nemuritor.
"A transporta Omul Roșu în afara apelor Egiptului" e o indicație foarte precisă că pasiunile nu trebuie ucise, ci transportate în Țara Sfântă, transmutate în energii pure, din instincte ce sunt, din apele corupțiunii și ale uitării originii lor cerești și, prin consecință, ape de corupțiune. Flamel94 pune în legătură apele Egiptului cu "gândurile ordinare ale oamenilor"; prin implicație, asta înseamnă că dacă gândurile obișnuite ale oamenilor sunt coruptibile – pentru că sunt efemere și limitate – atunci substratul lor, mintea fără unduiri, vrittiglosartrad., e Țara Sfântă în care gândurile se transmută și se refugiază într-un gând nemuritor, incoruptibil, imuabil. Cum se vede, exercițiu la îndemâna oricui.
Trebuie să suscițí o forță și să nu te lași călărit de ea; cu ce poți s-o călărești tu? Nu cu trupul tău, nici cu una din
426 (113)senzațiile sau funcțiunile psihice, ci numai cu intelectul, cu o prezență, cu o veghe lucidă, continuă, care persistă și rămâne mereu aceeași chiar în mijlocul unor valuri înalte ca niște munți. Poate să urmărească galopul patimilor, să se muleze lor, cu condiția ca în centrul ei luciditatea și seninătatea să rămână neștirbite.
Calea uscată e caracterizată prin prezența activă a Focului. El solicită forțele binare ale umidității, le transformă în Mercur dublu, care curăță toate impuritățile, toate "leprele" lui Saturn și ale Mercurului obișnuit. E prin excelență o cale intelectuală.
Cel mai banal, cel mai umil gest al nostru se referă în mod necesar la un prototip divin; prin urmare, simplul fapt de a scrie mă face părtaș cu scrierea Koranului Ceresc, mai mult, coautor al celor mai geniale opere ce s-au scris și se vor scrie în umanitatea noastră.
Intenția e suficientă. Verticalitatea condeiului meu se integrează în țâțânile Axei lumii și, ca atare, prin continuitatea țesutului cosmic, particip nu numai la "verticalitatea" a tot ce s-a scris în lume, dar și la "orizontalitatea" sa, adică la efectivitatea, la valoarea efectivă a unei tragedii de Shakespeare, chiar dacă scriu o rețetă de bucătărie sau copiez un Proces-Verbal. Mai mult: ceea ce scriu devine fatal un element necesar al tuturor intelecțiunilor Demiurgului, pentru că e cuprins în posibilitatea acestui ciclu. Dar participarea la posibilitate însemnează și participarea la calitățile ei. Mă întreb dacă în mod practic nu există tehnici care creează geniul, într-un scriitor lipsit de orice talent, prin această solidaritate? E o chestiune de concentrare și de crearea prin ea a unor linii de forță – canale care conduc până la mine, care scriu, influxul genialității mondiale.
Să ne închipuim scrisul cel mai banal, pur mecanic, un scris de birocrat; oricât de monoton, oricât de plat, oricât de cantitativ l-ai socoti, dacă e făcut ritual, consacrat, adică pus sub protecția, adumbrirea calității pure, sfârșește în mod necesar prin a deveni calitativ, căci tocmai acesta e rostul, tâlcul mitului, să transforme cantitativul în calitativ. Sub ochiul lui Dum-nezeu totul devine Act pur, Calitate. Atunci, concluzia nu poate fi alta decât că un conțopist care scrie la Registratură, sub lumina și invocația divină, sfârșește prin a deveni genial, presupunând că ar vrea-o. Căci un aspect al Ritului este că, centrat pe Suprem, ii putem da, în terminusglosartrad.-ul lui, o direcție care depinde de voința noastră, care și ea trebuie identificată cu voința divină. Cel care-și pune scrisul sub raza aceluia care ține Pana
427 (114)Universului și scrie prototipul tuturor Cărților Sacre și al celorlalte, poate infuza, à la longueglosartrad., ce vrea el în scrisul său.
Poate însă face ceva și mai înalt: să renunțe la orice aplicație contingentă, după cum alchimistul de mare clasă, deși cunoscând toate modurile practice ale Alchimiei spirituale și materiale, nu se coboară niciodată să le împlinească.
Este o deosebire esențială între a fi indulgent cu slăbiciunile noastre și între a fi bun cu ele. Nimic mai contraindicat decât prima variantă; a doua se impune cu evidență. A fi indulgent cu slăbiciunile înseamnă a fi tu însuți slab și invinsul lor; a fi bun implică recunoașterea că există ceva bun în ele, adică ceva pozitiv, pentru că metafizic cuvântul bun nu are alt sens decât a fi pozitiv. Atunci ce este luminos în întunecimea lor se emancipează și se unește cu intelectul aceluia care se uită la ele. În mod practic, e bine ca acestea să fie rostite când ești față în față cu păcatul tău, pentru că formularea are o virtute incantatorie și șarpele din transgresiune ridică pentru prima oară capul spre tine, rostitorul, adică spre Intelect.
4.XI.1966
Mercurul vulgar iși pierde elementul dual care ii este propriu în borborosglosartrad., în Umidul radicalglosar; mai exact vorbind, devine niște potențe, plusul și minusulglosar, activul și pasivul. Asta din cauză că, suferind în mod precumpănitor atracția materiei prime, se contaminează de "confuziunea" ei, care este, după cum se știe, reflexul invers, în jos, al Indistincțiunii, al Sintezei Principiale.
Calea umidă stă într-o disciplină care degajează, separă cu mare precauție mercurul, așa cum este, înăclăit și murdărit din strânsoarea lui Saturn, fundul congelat al Infernului. După această separațiune, se procedează la purificare.
În calea uscată, pe deasupra mlaștinei, a "compostului" unde stau amestecați de-a valma Saturn și Mercur, se suscită Soarele spiritual, care dispensează o lumină egală și detașată asupra întregului "peisagiu". Atunci, sub simpla sa prezență, Mercurul se animează, iși recuperează caracterul dublu, în timp ce mlaștina se usucă, noroiul se preface în pământ, care se fărămițează, se pulverizează și cade la fund, eliberând astfel pe captivul său, printr-o simplă restaurare a ierarhiilor reale.
428 (115)Agentul decisiv care operează tot e o putere extramundană, care nu are nimic de-a face cu elementele "minierei", transcendentă lor, pentru că, în realitate, e Principiul lor comun, din care ele procedează prin diversificare. Or, ceea ce restabilește o prezență actualizată și conștientă în lume, este dharmaglosartrad., și ce e dharma în Athanortrad., decât repunerea la locul lor ierarhic respectiv, a elementelor, care în starea de haos precedentă trăiau în devălmășie și promiscuitate?
Vehiculul forței spirituale în lumea intermediară este Pranaglosartrad., Suflul care, afânat, se strecoară în toate "cavernele", în toate fisurile pământului și recuperează Mercurul vulgar, rob al Plumbului. Emanciparea Mercurului dublu e semnalată în corp printr-o resimțire separată a căldurii, a elementului sanguin și a luminii prin rețeaua de nervi; amândouă sunt dinamizate de suflu și, prin asta, despărțite una de alta; unificarea lor sau, mai exact vorbind, înmănunchierea lor (căci nu mai poate fi vorba de un nou amestec pe planul intermediar), se face pe planul cauzal, unde multiplicitatea se rezolvă în Unitate.
Practic vorbind, etapele ar fi următoarele: mai întâi câștigarea senzației corpului, ca fiind un tot omogen; această simplă senzație este deja un transfer în planul subtil. Această senzație, la rândul ei, trebuie topită în senzația sângelui nostru, care e în special o senzație calorică. E curios cum în asemenea experiențe organele noastre, senzațiile noastre particularizate și localizate, se rezolvă în "câmpuri" de forță. Ultimele cuvinte sunt de altminteri definiția planului subtil. Din senzația calorică se ridică în sus senzația luminoasă care, împreună cu cea calorică, formează întregul plan psihic intermediar. Ceea ce e capital este că aceste diferite planuri separate nu trebuie să se suprapună unul altuia, static, ci să fie însuflețite, dinamizate, de un Fiatglosartrad. transcendent, care le dă o formă de vârtej în care, prin spire insensibile, inferiorul se transformă în superior și acesta în Suprem. Fără acest impuls, separațiunea e precară, admițând că s-ar fi putut efectua.
Un text hermetic foarte important spune că: "Soluțiunea senzației corpului în propriul lui sânge este soluțiunea masculului prin mijlocirea femeii"; este indicațiunea unei posibilități de a pozitiva cea mai mare și mai puternică ispită din viața noastră. Odată tehnica începută, trebuie dusă până la punctul când femeia se topește în bărbat într-o întrepătrundere totală și – de e posibil – "concentrarea" ei în centrul inimii noastre. Distragerea elementului feminin din noi a adus perdițiunea neamului omenesc. Eva oferă mărul lui
429 (116)Adam ca ființă distinctă. Heruvimul cu spada lui nu face decât să ducă până la capăt gestul lui Adam: ceea ce el a separat cu voința lui, Îngerul ii desăvârșește separațiunea cu spada de foc. Textul din Philosophoumenaglosartrad. care spune că în sânge se găsește spada de foc care interzice accesul la Arborele Vieții ar putea arăta că în sânge se separă, printr-o spadă de foc, senzația de Intelecțiune, căldura de Lumină, și că această spadă e existențială. Să căutăm să le reunim din nou, bineințeles de jos în sus și, pe măsură ce îndeplinim asta, Îngerul și spada lui se dizolvă. Îngerul e tetramorf, adică închipuie cele patru elemente. Cu partea lui dinspre Rai e sintetic; cu fața dinspre noi, ne crucifică centrifug prin cele patru stihii. Orice sforțare de unificare ne pune în afară de loviturile armei lui. Exprim ideile confuz, cum ies din condei. Mai târziu se vor cristaliza.
În sânge, "Îngerul", prin simpla cataliză, atrage spre el, deci în sus, elementul luminos, lăsându-ne nouă numai o căldură obscură. Dar de ce aspectul acesta de paznic, de spadă? Pentru că, așezat la barzachtrad.-ul dintre căldură și lumină, trebuie să păzească Lumina de sus de contaminarea miasmelor căldurii de jos. Dacă n-ar fi el și spada lui infailibilă, lumina și căldura s-ar vălmăși dând într-o promiscuitate, într-un haos, în care numai borborosultrad. inferior ar fi câștigătorul. În fond, custodia Îngerului e un act de mizericordie a lui Dumnezeu. Suntem acuma separați de lumină, dar cel puțin o putem vedea. Și a vedea însemnează, până la sfârșit, a te identifica. Altfel: roata de foc a spadei e punctul ultim pe care-l atinge puterea de atracție pământească; de la Înger în sus începe atracțiunea cerească. Dar, prin lipsa de comună măsură între Principiu și manifestare sau, mai simplu, prin mizericordia divină, atracția cerească nu e oprită de obstacolul Îngerului (pentru că îngerul nu are de păzit ce-i mai sus de el) și atunci, oricât de jos am fi, putem să imprimăm ființei noastre o mișcare ascendentă, de integrațiune în universal, care depășește cu mult "stațiunea" Îngerului și chiar a Paradisului pe care-l păzește.
Unirea zeului din dreapta, care e flacără, și a zeiței ce-i la stânga, care e lumină, într-un androginglosar, se împlinește în "spațiul etherean al inimii". E un simbolism tantricglosartrad. pentru că acordă zeiței lumina și zeului căldura, când căldura e substanțială și lumina esențială. Prin urmare Etherulglosartrad. e și căldură și lumină. Împlinirea e rezultatul unei deplasări de conștiință,
430 (117)din dualitate în Unitate, ceea ce se traduce, în simbolismul spațial al corpului omenesc, prin concentrarea atenției noastre în linia de forță a axului median care ne desparte în două. Mijlocul cel mai sigur și mai simplu de a evertua acest ax este concentrarea pe ochiul frontal al lui Shiva. Dreapta ce coboară din el atinge vârful inimii. Încă o dată izbește faptul că reflexele Intelectului transcendent nu trebuiesc căutate în combinațiile mentalului nostru, oricât ar fi ele de ingenioase și chiar juste; trebuiesc căutate în datele imediate, existențiale, ale corpului și sufletului nostru. Intelectul nu e în meditația discursivă a inteligenței noastre, ci în punctele consacrate ale ființei noastre fizice, inima, ochiul central și celelalte limite ale trupului; în "materia primaglosartrad." a psihicului nostru, locuit de modificările lui superficiale, așa și metalele nobile de lepra lor. Da, e mai intelectual să determini o axă imaginară, străbătându-te din creștet până-n tălpi, decât să crezi că obții iluminarea printr-o morișcă de silogisme.
Și iată ceva convingător: se spune că în momentul morții sau al unui pericol de moarte sau al unei spaime, toată energia vitală difuză în corp afluiază în inimă, al cărei vârf începe să strălucească cu o lumină supranaturală. Asta înseamnă că viața și cunoașterea sunt identice din moment ce cunoașterea vivifică același centru. O mare intensitate vitală, bine îndreptată, poate să conducă la o cunoaștere valabilă și invers. De aceea, la cei vechi, cunoașterea avea un puternic ton emotiv, ceea ce nu însemnează deloc că era sentimentală. Din contră, așa-zisa cunoaștere obținută prin agilitate mentală e sentimentală în fond, adică, neavând nici o raionare vitală, sentimentul decade de la valorile lui de mirare și se întunecă în senzațiuni.
5.XI.1966
Böhme spune că foamea e totodată principiul nașterii creaturale și acel al Renașterii, adică și ceea ce împinge spre corp și ce împinge spre Eternitate. Și aici e o analogie în sens invers: foamea mică e perdițiune; foamea excesivă asigură liberațiunea. O foame relativă leagă de relativ, adică de morfismele Creațiunii; o foame totală devine atribut divin și se identifică cu setea Manifestării, luată în totalitatea ei, de a se resorbi în Principiul ei. De aici metodele tantricetrad. de a împinge foamea, dorința, la maximul posibil; în acest mod, departe de a-l țintui pe propriul lui corp, ii arde pasiunile și