Privite de el, timpul, spațiul, viața, trebuie să aibă un caracter ambiguu pe care nici o referință omenească nu o poate explicita. Ele sunt și nu sunt dintr-un loc care nu este.
Când vedem esența inteligibilă a lucrurilor, ea ne apare, probabil, ca niște hieroglife, niște schemetrad.. Asta nu înseamnă că aparența lucrurilor se stinge și ne mișcăm într-un fel de vid relativ. Înfățișarea lor exterioară trebuie să devină și mai vie; o stâncă trebuie să aibă palpitarea unei inimi, apele au o curgere imobilă, probabil inversă, împreunare de vizibil și invizibil, mai bine zis o limită a lor. De exemplu, întâlnirea lui Harap Alb cu Ochilă "care vede toate și pe toți, altfel de cum vede lumea cealaltă".
Atractul invers al Naturii se simte de la primele momente ale manifestării. Fiecare plan de existență e un plan de reflecție de unde începe, pentru această stare și pentru ființele din ea, vertijul spre Neant. Ceea ce este Infernul pentru noi a fost lumea noastră pentru Îngerii care "s-au uitat pe Pământ și au văzut că fiicele oamenilor sunt frumoase". Orice imagine reflectată într-o oglindă inferioară devine eidolonglosartrad.. Ne privim în oglindă, ne iubim, dar când vrem să ne îmbrățișăm imaginea, ajungem în dosul oglinzii și năluca dispare. Eidolontrad. e proiecția pe o oglindă deformată a unei imagini cerești, oglindă făcută din spirele Vor-texului Cosmic. Când, prin concupiscență, trecem dincolo de planul de reflexiune, nu mai rămân decât punctele care formează spirele Vortexului, adică atomii cantității discontinue. Sau; imaginea ia ființă pe Apele de jos, prin puterea noastră structurantă, care e de ordinul cantității continue, deci calitativă; când, trecând în Abis, dispare puterea noastră structurantă, se risipește și imaginea. Eidolon-ul e zugrăvit pe pietrele de moară ale Iadului; vrem să îmbrățișăm imaginea și suntem prinși de pietre care ne macină în cea mai fină făină atomică.
O ispită de caritate sau, mai simplu, concupiscența ne face să încercăm recuperarea imaginii Eidolon-ului de pe fața Apelor inferioare. Cea mai sinistră din ispite! Există un mijloc de a o răscumpăra, dar nu uitându-ne la ea, ci fixându-ne privirea pe Prototipul ei ceresc, a cărui simplă oglindire deformată este. Și nu e recuperată ea, ci elementele calitative din imagine, pe care le ține captive. Chiar în Lumea noastră, mântuim oamenii și lucrurile, nu uitându-ne la ei, ci în Cer. Ce sunt altceva, formulele de sacralizare ale diferitelor noastre activități?
404 (91)Dragonul care trebuie învins și ucis e acela care se sfâșie întruna pe el însuși, Mercurulglosar ca sete arzătoare, ca aviditate. Dar prin cine să fie învins? Tot prin el, dar purtat pe o octavă superioară; căldura devine lumină, corozivitatea, principiu de fixațiune, umiditatea, fulger. Continuitatea este incontestabilă. Am văzut-o ca gravură hermetică în Grillot de Givry, în care un balaur se încolăcește de două ori în jurul lui, în sensul unui ax vertical; în încolăcitura inferioară cuprinde sau structurează lumea, principiu umid, văscos, iar în cea superioară, Soarele, principiu fixant, sec. Dar prin sinuozitățile "optului" comunicarea inferiorului cu superiorul e continuă, "înrudirea" Ume-dului cu Focul e incontestabilă. Asigurarea continuității se face printr-un impuls ascendent, de-a lungul axei verticale care servește de diametru celor două cercuri.
A spune în termeni alchimici că un agregat mixt e lipsit de Sulfglosar sau că se află cu el într-un amestec care-i ia virulența, însemnează, cu termenii speciali ai tradiției hermetice, că mixtiunea în chestiune este într-o stare de totală pasivitate. Numai prin provocarea Sulfului din ea, sau adăugirea lui, Mixtul haotic se preface în Cosmos și la sfârșit se poate reintegra.
Sareaglosar este terminusulglosartrad., punctul limită al avidității mercuriale care, îndreptată mai ales în sensul lumii acesteia, trebuie să aibă un punct de oprire, o solidificare, o înghețare, al cărei rezultat este solidul din Univers. Se poate închipui ce asceză supraumană e necesară pentru a slăbi înclestarea salină în vederea eliberării Mercurului comun, chiar sub forma lui de aviditate, pentru a se putea apoi proceda la purificarea, dinamizarea sau, cum se mai zice, la evertuarea lui; apoi, o operație finală, degajarea Sulfului, care integrează celelalte elemente.
Când Intelectul se eliberează de corpul de pământ, îmbracă o haină de foc, care e veșmântul lui natural.
Spiritul nu poate fi afectat de nimic impur, din cauza lipsei de comună măsură dintre el și manifestare; dar ca să poată comunica cu ea, ii trebuie un termen median, capabil să-i fie și lui haină de foc, dar și ulei supraesențial care să îmbăieze creațiunea.
Inalterabilitatea acestui mediumglosartrad. e garantată când tot Vor-texul are o impulsie ascendentă, ceea ce se obține cu mare strădanie. În mod obișnuit, uleiul acesta median e disputat de Zei și de Titani, de Foc și de Apă. Când e mânjit de umiditate,
405 (92)uleiul se corupe și, după Böhme, toate boalele omului și chiar ale ambianței se datorează acestei intoxicări.
Ne plângem de viață banală; dar în orice clipă din viața noastră putem să ne dăm seama că suntem un câmp de luptă între Titani și Zei; că există în noi o Somaglosartrad.86 disputată de Devaglosartrad. și de Asuraglosartrad.; și că intervenția noastră, simpla noastră veghe, poate grăbi victoria Olimpienilor; prin simpla fixare a privirilor pe stele, Soma e recepționată și îndreptată spre Calea Laptelui.
Ațintirea privirilor pe bolta cerească face să răsară pe suprafața borborosuluiglosartrad. nostru inferior contrapartea telurică a constelațiilor cerești. Se creează un schimb de raze care leagă Apele cu Cerul, formând un corp după o geometrie misterioasă, ale cărui tainice proporții, măsuri, raporturi calitative numai Marele Arhitect le știe. E probabil vorba de muzica Sferelor. Și în timpul acesta nava înaintează tăcut pe apele impăcate.
Privirea fixată pe Cer a Demiurgului-cârmaci o face să atingă de abia apa și să plutească mai mult pe Zefir decât pe Ape. Pe un punct unde alte Ape și alt Cer se întâlnesc într-un orizont, nava necunoscută trece insensibil în Apele Superioare. Probabil că acolo Cerul devine Microcosmos, iar Apele ce fuseseră mai înainte inferioare, Macrocosmos. Natural, intuiția intelectuală călăuzește toată călătoria și această intuiție este un pre-sentiment a ceea ce-i aduce împlinirea.
Dumnezeu suferă orice chin din partea oamenilor, cu condiția ca aceștia să-i simtă esențialitatea. Crima de neiertat este devorarea Zeului încarnat numai din apetit; cu alte cuvinte, Omul mâncând pe Dumnezeu vizibil, trebuie să fie devorat de Dumnezeu, invizibil, de dinăuntru în afară.
Chiar în mâncarea obișnuită, Zeul structurat e zdrobit și iși lasă liberă chintesența care, cum o spun alchimiștii, e o Apă corozivă. Prin urmare, această chintesență trebuie la rândul ei să ne devoreze pe noi, pentru ca echilibrul să fie restabilit și cele două mistuiri să se întâlnească într-un punct, care e o limită comună între Vizibil și Invizibil. Orice mâncare în care ne rezervăm jumătatea zeului se preface în venin, în uleiul corupt de care vorbește Böhme; aduce boala, moartea trupului și a sufletului.
406 (93)30.X.1966
Vechii alchimiști vorbeau de o oglindă care e așezată deasupra a șapte porți. E Intelectul așezat deasupra celui de al șaptelea centru, cu o mie de petale, Sahasraraglosartrad.. Ceea ce este esențial e să potrivim cele șapte porți pe un ax unic, așa ca lumina reflectată de oglindă să străbată fără împiedicare până la centrul inferior, de bază.
Cele două septenarii, ascendent și descendent, sunt polarizarea unei forțe unice, unul care ucide și altul care invie, unul care duce la Necesitate, altul la Libertate. Aspectul dublu, ascendent-descendent al lui Kundaliniglosartrad..
"A ucide viul și a face să invie mortul" are un corolar foarte semnificativ: "Pentru a face să invie Vidul trebuie ca Mortul să moară". Cu alte cuvinte, în omul obișnuit există o asemenea promiscuitate în termenii lui complementari, că nici o ființă nu e complet moartă, nici complet vie, și că aceste două forțe trebuie duse la paroxismul lor pentru ca să se producă emanciparea, separațiunea lor, astfel încât cele două forțe trecând la limită să-și poată opera din nou conjuncțiunea, dar de data asta într-o puritate primordială, atotputernică, autonomă.
Suntem în starea noastră primitivă un sistem coherent de energii sintetizând toate puterile Cerului și Pământului. Îna-clăiți în borboros, energiile s-au transformat în senzații și în pasiuni, care sunt ecoul cutiei de rezonanță constituită din corp, la glasul senzațiunilor. Care e învățătura? Să facem din Duh, sau cel puțin din subtilul superior, cutia de rezonanță a senzațiilor; acest sfârșit se poate obține prin surdina pe care o punem activităților corpului și prin simpla suprapunere a unei dimensiuni intelectuale deasupra senzațiilor, chiar în sensul literal, adică după un simbolism geometric, luat à la lettreglosartrad.. În felul acesta, putem pescui senzațiile chiar la treapta lor inferioară, care este aceea a patimii. O prezență intelectuală adăugată patimii (în acest caz "prezența" semnifică luciditate, auto-control), o "trage în sus" ("zieht uns hinanglosarvers.trad.", cum spune Goethe, exact despre același lucru) și o amplifică în pură energie spirituală. Toată doctrina și tehnica tantricăglosar o dovedesc.
Nu corpul nostru e servitudinea noastră cea mai gravă, greutatea noastră care ne leagă picioarele și mâinile, ci, lucru
407 (94)curios la prima vedere, umbra lui. Umbra e adevăratul element rezidual al lui, cenușa care-i paralizează toate angrenajele. Umbra e intermediară între corp și aspectul lui invizibil, aspect de-a dreptul de esență infernală. Și când omul nu și-a răscumpărat umbra din timpul vieții, după moarte dublul nostru infernal o acaparează și, mascat în ea, poate să-și facă toate mendrele ca strigoi. Basmul lui Peter Schlemihl are un înțeles adânc și-l arată pe autor, Adelbert de Chamisso, ca pe un cunoscător al unui anumit esoterism cosmologic. Când centrul de greutate intelectual și psihic al omului a basculat sub nivelul apelor mediane, apare spontan un emisar al Abisului, care ne propune să ne-o negoțătorească; umbra devine atunci un rezumat al tuturor abdicărilor noastre, o "smântânire" a noastră de către Infern, în sensul invers al ecremării pe care o fac îngerii cu rugăciunile, aspirațiile și incantațiunile noastre. De la pierderea umbrei, rațiunea noastră suficientă e în Iad și atunci ce-l costă pe Satan restul dărâmăturii aparente ce mai subzistă din om, toate satisfacțiile lumii acesteia. Centrul de greutate al damnatului din viață fiind transpus în umbra lui, captivă Diavolului, umbra e ființa lui reală și corpul devine umbra ei.
Ceea ce e curios la Schlemihl e că, odată amputat de umbră, devine un exilat chiar în lumea profană și iși capătă un fel de ubiquitate sinistră, deoarece și-a pierdut lestul. Asta înseamnă că umbra noastră ne ține în echilibru pe suprafața apelor și, prin continuitatea stărilor de fire, menține echilibrul stărilor noastre superioare de fire. Lestul permite corabiei să perfecteze o navigație care-o duce la țărm și, în adevăr, pentru înțelept, umbra lui e o trambulină de pe care poate salire alle stelleglosartrad.. Lucifer, din fundul Infernului, se servește ca primă treaptă de scară în escaladarea Muntelui Purgatoriului, ceea ce înseamnă că, centru și stăpân al Infernului, Lucifer e jumătate în Iad și jumătate în Purgatoriu.
Sunt și momente, cele mai numeroase, când resimțim umbra ca o povară; ca s-o suprimăm sau, mai bine zis, s-o insumăm în tălpile noastre, e suficient să privim Soarele Spiritual care e deasupra capetelor noastre. Atunci nu mai facem umbră. Restaurăm în noi ceea ce se va întâmpla cu Ierusalimul ceresc când Soarele, la Zenith și deasupra Arborelui Vieții, nu va mai produce nici o umbră.
Fecioara e arătată ca zdrobind capul șarpelui. N-am putea considera umbra noastră ca fiind coada șarpelui, ce iese din noi, [iar] restul, infiltrându-se prin călcâi, se înfășoară în restul
408 (95)corpului, până iese prin țeastă și-și pune capul pe fruntea noastră? Suntem strânși într-un lanț din care nu mai e posibilă scăparea decât dacă deasupra noastră, în summus intelletusglosartrad.87, nu se aude incantațiunea care face pe șarpe să-și ridice capul așezat pe fruntea noastră și să se desfășoare și să se integreze în spiritele stărilor noastre superioare de fire. De data asta, ființa noastră arde fără nici un reziduu.
Simbolismul umbrei este identic simbolismului Cenușii. Cineres ne villipendasglosar88. "Să nu disprețuiești cenușa", spune un bătrân dicton alchimic, "in ea se găsește coroana regilor Egiptului".
Când se vorbește de patimile Mântuitorului, de suferințele Maicii Lui, pe de o parte necredincioșii spun că sute de mii de oameni au suferit crucificarea și sute de milioane de mame și-au pierdut copilul – așa că ce ar avea aceste patimi excepțional? – iar credincioșii atrag atenția asupra faptului că însuși Fiul lui Dumnezeu suferă inocent, nu numai de greșeala ce i se imputa, dar și de păcatul originar, și că o asemenea prăpastie între calitatea suferitorului, nevinovăția lui și chinurile și moartea atroce și infamantă pe care le-a suferit este în măsură să ne umple de spaimă și pocăință.
Acest ultim argument, valabil în limitele lui, are defectul de a fi întovărășit de ochi și mâini ridicate în sus. Se pot spune însă lucruri mult mai valabile; în rezumat, ar fi următoarele argumente, de natură intrinsecă și care nu fac de loc apel la sentiment: mai întâi nevinovăția ia haina vinovăției, Atot-puternicia aceea a slăbiciunii, Monarhia aceea a sclavului; de ce? Ca să le însumeze, să se țeasă în ele, și astfel să le răscumpere, să le tragă în Cer cu El, odată cu toată Făptura.
Mai este și ce urmează: trupurile Mântuitorului și Maicii Domnului nu erau intoxicate de păcatul lui Adam, ci erau ceea ce teologia numește trupuri de glorie, adică corpurile ce le va avea toată omenirea la Învierea de Apoi, niște corpuri incoruptibile, refăcându-se mereu cu o incomparabilă rezonanță și în beatitudine și în suferință. Un trup de glorie pe lângă unul obișnuit este ceea ce-i un Stradivarius pe lângă un buștean. Sfântul Augustin spune că cel mai mic chin al Purgatoriului, timp de o clipă, e mai teribil decât cel mai înspăimântător chin de pe pământ timp de o sută de ani, și asta din cauza cărnii glorioase. Or, aceasta fiind carnea
409 (96)Domnului și a Maicii Sale, suferințele ce le-au pătimit, deși acelea a sute de milioane de oameni, sunt unice în istorie, fără precedent și fără urmare, și de aceea de-a dreptul divine și manifestând Nume divine. Intensitatea acestor chinuri este coextensivă Absolutului și trebuie să ne cufunde în mirare, din cauza acestui caracter al lor și nu prin ele însele. Prin asta, orice resimțire sentimentală a Patimilor se topește; rămâne doar ca suport simbolic, ca vehicul de intelecțiuni. E simbol și normă, pentru că ne dezvăluie care sunt chinurile Dumnezeului manifestat și suferințele Șehineiglosartrad. în tribulație și exil. Acoperită de carapacea Keliphotglosartrad.-urilor, suferința nu este sensibilă omului decăzut de astăzi dar, rezumată în două prototipuri divine, se manifestă cu o incomparabilă virulență.
Focul furat din Cer de către Prometeu, mărul, și el furat de Eva, Zagreusglosartrad. furat din Olimp și sfâșiat de Titani, reprezintă una și aceeași tăiere a rădăcinilor plantelor de care vorbește Kabbalaglosar, adică culegerea unui fruct fără a cunoaște arborele care l-a făcut în esențialitatea lui și, ca o urmare inevitabilă a acestei prime greșeli, întrebuințarea derizorie, vană, a acestui fruct cules fraudulos. Degradațiunea urmează degradațiunea; un plan superior, care nu vede ce este mai sus ca el, ii întoarce spatele, fatal animează un plan inferior. Îngerii căzuți animează planul terestru; oamenii căzuți, Infernul. De aici, imposibilitatea unei concepții laice a societății, a trăirii pe un plan intermediar, ignorând ce e sus și ce e jos. Când o lume nu e supusă unei atracții cerești, se degradează și se cufundă în mlaștina lumii imediat inferioare.
Metafizic, Liberul Arbitru se rezolvă în Unicitate și Predestina-țiunea în Unitate. Unicitatea unui lucru este inalterabilitatea, nealienațiunea unui lucru, ceea ce se numește principiul de Identitate. Și Liberul Arbitru și Predestinațiunea se resorb în Actul Pur. Diferențierea în Predestinațiune și Liber Arbitru nu e posibilă în Principiu, unde actul și puterea se identifică. De abia în lumile în care gândul nu devine imediat, nu este Act, e posibilă o libertate care poate duce la Unificare sau la prăbușiri. Căci dacă gândul nu devine imediat act, e din cauza unei infirmități a lui, a unei decăderi, a unei debilitări, datorată faptului
410 (97)că lumea noastră nu e supusă atracției unui Centru unic ci suferă vertijul unuia sau mai multor centre secundare provenite din fărâmițarea Unității divine pe oglinda Multiplicității.
Din moment ce suntem în lumea dualității, sensibilă cel mai dureros prin prăpastia între A-Potență și Act, trebuie să ne resemnăm, să ținem seama de ea, corijând-o. Putem face asta când alegem ca pol complementar al nostru ceva care e indubitabil de partea Axului, un simbol luminos, o Axă, o determinațiune negativă. Toate Tradițiile ne oferă nenumărate posibilități de acestea, în tezaurul de simboluri pe care-l posedă. E de ajuns ca să percepem în ceva diferența lui calitativă față de noi, pentru ca într-un ceva restrâns să se restabilească echilibrul sfărâmat. Secretul lucrului constă în faptul că Act și potență fiind identice, în orice plan unde se manifestă ceva care e o oglindire a actului se stabilește cu restul un raport de organicitate, de domnie naturală, existențială, a Actului, care organizează, ierarhizează și până la sfârșit resoarbe tot ce regentează.
Imensa responsabilitate a omului constă în faptul că poate da la absolut tot ce este în el și în jurul lui o transfigurare calitativă și o pângărire cantitativă. Ființa lui nu ia sfârșit decât acolo unde se termină senzațiile și percepțiile lui; prin urmare, poate profana sau răscumpăra și o galaxie aflătoare la un miliard de ani lumină de el.
Liberarea Șehineitrad. din Exilul ei prin simpla noastră intenție arată că putem detecta în orice punct al Firii scânteia ei calitativă, ca un câine trufele. Pentru asta nu trebuie decât o concentrare sacralizată; cât despre gesturi, sunt reduse la strictul lor conținut simbolic.
31.X.1966
Unele texte dau numele de Oglindă spiritului divin și primordial; când un om se privește în el și se vede, iși sustrage fața de la tot ce are nume de zei și demoni și, unindu-se cu Spiritul Sfânt, devine un om perfect.
În mod curent, sufletul omului, din cauza poziției lui pasive față de Principiu, e simbolizat prin oglindă. S-ar părea că nimic nu s-ar putea modifica în privința asta, din cauza lipsei de comună măsură între cei doi termeni: nu se pot substitui unul altuia. În fapt, în realizarea inițiatică, Dumnezeu se pune oarecum la egalitate cu omul, consimțind să devină polul lui esențial, de care te poți "apropia", care poate fi "cucerit". De
411 (98)abia la sfârșit, tot din iubire pentru om, Dumnezeu iși recuperează instantaneu Incomensurabilitatea ca să absoarbă complet pe om, să-i perfecteze integrațiunea. Până atunci, părerea de comună măsură permite, prin pogorământ divin, schimburi reciproce între om și Dumnezeu, chiar substituiri de atribute, de poziții, când de exemplu roagă pe om să-l ajute, după cum se vede cu prisosință în Koran. Ca să revenim la punctul de plecare, acest fapt permite ca Dumnezeu să devie oglindă și omul să se privească în ea, și nu El să se privească în oglinda Apelor Universale. Bineințeles, unele condiții care păzesc Infinitatea Divină trebuiesc împlinite: căutătura omului trebuie să-și piardă orice rămășiță antropomorfică, să nu-și imagineze prealabil ce va vedea în oglinda divină; că imaginea ce o va zări va fi mai mult o apariție evocată, la suprafața oglinzii, care va veni la un timp și la un mod pe care el nu-l poate aprecia. Mai precis, il vede pe Zeul care e în el, privitorul. În oglinda divină nu se reflectă decât partea noastră invizibilă, virtualitățile noastre, Omul Primordial care e o pură potențialitate. Dar a privi astfel lucrurile, înseamnă să spui că nu omul, ci oglinda are putere evocatorie.
Vasul în care se împlinește opera hermetică trebuie să fie total închis până la perfectarea ei. Pe de altă parte, un dicton hermetic spune: Vas tuus est mensura Ignis tuitrad. – "Vasul tău e pe măsura Focului tău", ceea ce înseamnă că limitele noastre corporale nu coincid cu limitele Vasului Hermetic; că Atha-norul89 este pe măsura la care poate atinge suflul, mintea, aspirația și puterea noastră de conceptualizare.
Când aspirația, asentimentul nostru ating aceste limite reale ale Athanoruluiglosar, atunci de abia se întorc în lumea noastră sub formă de rouă de lumină, de ulei supraesențial, umidificând și regenerând tot organismul nostru psihofizic și chiar umbra lui.
Cerul răspunde cu un distilat. Trimitem în sus o aspirațiune și se întoarce un înger. Se stabilește între noi și Cer scara lui Iacov, având jos, ca punct de plecare, un Bethelglosartrad., ființa noastră, o piatră din care ies îngerii care se ridică iar în cer; e, în felul ei, o lithogeneză.
Cum orice operație alchimică este și conceptuală și existențială, înseamnă că toată conștiința, toată ființa noastră suferă modificațiunile indicate de texte: lichefiere, fuziune, disoluțiune, soluțiune, descompunere etc.
412 (99)Fixul devine volatil fără să-și piardă calitățile; el infuzează volatilului, prin soluțiunea lui în el, o putere fixantă pe care nu o avea mai înainte și care ii permite miracolul conjucțiunii, conjuncțiune a Superiorului cu Inferiorul, a Cerului cu Pă-mântul. Asta în sens descendent, privind Opera pe un singur plan de existență. În cucerirea stărilor superioare de fire, soluțiunea fixului în volatil face ca acesta să devină la rândul lui un alt fix ce urmează să se dizolve într-un volatil superior. Pământul se topește în Cer, care prin aceasta devine un nou Pământ, solubil la rândul lui într-un Cer și mai înalt. Hindușii compară admirabil calea inițiatică cu mersul unei omizi: se fixează cu capul pe un punct al coajei capacului pe care se urcă, apoi se incovoaie și-și aduce coada lângă cap, formând o clipă Uroborosulglosartrad., deci epuizând un ciclu; apoi iși desprinde capul și-l proiectează pe un punct superior, cât ii permite lungimea ei (vas tuus est mensura Ignis tuitrad.); apoi operațiunea reincepe printr-o succesiune de opturi care sunt identice cu încolăcirile celor doi șerpi de-a lungul caduceului.
"Mama odrăslește pe Fiu, care odrăslește pe Mamă și o ucide". E vorba de un Principiu activ ☿ care reacționează asupra Umidului Radical și-l coagulează. Operația e în realitate mai complicată, Uscatul și Umidul împrumutându-și unul altuia atributele în vederea unei sinteze. Această hierogamie nu se produce pe toată "suprafața" (ca să împrumutăm un simbol spațial) celor două calități, ci la un punct critic al lor care se suprapune celuilalt punct complementar. Or, caracteristica unui punct care generează o suprafață este că-i cuprinde toate posibilitățile, făcând în același timp și altceva decât ele. De aceea, fuziunea, schimbul de atribute se face într-un singur punct, care e un punct neutru, de unde, prin expansiune, generează noi posibilități pe planul ce-l regentează.
Cum orice punct dintr-un plan, prin simpla concentrare, devine nod vital, principiu de radieri de coordonate rectilinii și plane, tot așa și pe scara valorilor, orice senzație, orice instinct sau patimă, fixate în buricul lor de o privire neșovăielnică, radiază din centrul lor un păianjeniș care le unește cu cerul, provocând chiar un transfer vital de pe un plan pe altul, o endoosmoză a inferiorului în superior. Numai prin simplă atenție.
După cum punctul cuprinde în el, eminamente, toate posibilitățile spațiale, tot așa simpla concentrare mentală, rezumată
413 (100)în absență de gând, cuprinde tot ce mintea omenească a putut crea. Când, deci, absența concentrativă de gând se unește cu un punct, în afară de spațiu și de timp, în mod necesar, toate minunile sunt posibile; o amintire spațializată poate fi punctul de plecare al unor imense cosmogonii.
Minunea este că aceste cosmogonii se țes pe o canava preexistentă, în țesutul Vortexului Sferic Universal, care e "conținătorul" tuturor posibilităților de manifestare și asta în mod necesar, din cauza desimii țesutului: distanțele dintre punctele lui sunt infinetezimale, orice impulsie, orice închipuire, orice directivă se înscrie pe rețeaua lor.
E de ajuns să fixăm bine o piatră, pentru ca după câteva clipe să înceapă să fiarbă fără zgomot, să se producă în ea o curgere imobilă, care face să apară la suprafața ei schematrad. Vortexului. Așa că, orice creăm, e ceva necesar preexistent, dar în același timp unic, din cauza unicității noastre, a momentului și a locului. Suntem Demiurgi secunzi.
După simbolismul masonic, Maestrul colaborează cu Marele Arhitect al Universului și înscrie semne pe planșa goală. Dar nu e goală, fiindcă suprafața ei este un țesut de puncte și orice om înscris pe ea se înscrie pe acest țesut; Maestrul nu face decât să treacă de la Putere la Act, Forma nouă, textul inedit.
Prin simplul fapt că ne concentrăm asupra oricărui obiect, fără nici un gând, toate accidentele obiectului se netezesc și nu subzistă decât elementele calitative, dintre care cel mai important e nodul lui vital, punctul de interferență a tuturor liniilor lui de forță, care l-au adus de la putere la act. Și cum concentrarea, cunoașterea este identificare, ne resorbim în obiect și el se resoarbe în noi printr-un fel de hierogamie, care e un substitut al reintegrării Multiplicității în Unitate. Trebuie accentuat că nu e nevoie de o căutare inchizitivă, indiscretă aș zice, a acestui centru vital, fiindcă după simpla dispariție a "Materiei" obiectului considerat, nu mai subzistă decât centrul lui, care ni se dăruiește spontan, printr-un gest organic, care este o hierogamie.
Prin concentrare, orice obiect se animează, cum am mai spus. Mai dau o explicație a faptului. Într-o masă amorfă nediferențiată fixăm privirea noastră; în expresia "masă amorfă" integrez și opacitățile psihice. Se creează deci în această masă amorfă un pol calitativ și unul cantitativ. Dar ele nu pot fi izolate, pentru că sunt organice și între ele se creează nuanțe de viață; palpitări calitative, irizări vitale care se organizează în jurul celor doi poli și în expansiune și în altitudine. Aceste
414 (101)irizări umplu repede distanța dintre cei doi poli prin mișcări, una către alta, și care umplu golul, transformă în Cosmos, în frumusețe, Materia amorfă. Orice punct e valabil, cum am mai spus, pentru că mintea, odată suprimate modificările ei, nu poate avea contact decât cu elementele calitative din afara ei.
Când se spune de Rosa + Cruci că templul lor era Sfântul Duh, înseamnă că cei doi centri ai elipsei dispăruseră, confundându-se într-un singur punct. Nu mai era în ei polarizarea în cantitate și calitate. Polul substanțial se resorbea complet în polul esențial. Nemaiavând nici un pelerinaj de făcut, exterior și interior, nici o deplasare spre calitate, templul lor era pretutindeni, pentru că oriunde se afla unul din ei, acolo era și centrul lumii. Cu alte cuvinte, actualizau tot ce este potențial în ceilalți oameni. Care e disciplina care duce la o stare ca a lor? A ridica mereu ochii spre Cer, a determina perpetuu o axă verticală în noi, până țâțânile polului pământesc coincid cu țâțânile Polului Ceresc.
Nimeni nu poate scăpa încolăcirilor șarpelui care ține în spirele lui tot ce este făptură, dacă nu găsește și determină axul vertical în jurul căruia spirele șarpelui se încolăcesc în mod necesar. A căuta în mod distinctiv și succesiv centrul fiecărui element de spirală e o întreprindere fără nici o ieșire, pentru că în lumea noastră "nerectificată" s-a produs o "deraiere" a spirelor de pe linie, în urma seismului provocat de ceea ce se numește păcatul originar care, în simbolismul de care ne servim, nu e altceva decât faptul că fiecare spiră nu vrea să se cunoască decât pe ea însăși, să se complacă în ea, cu excluderea celorlalte. E o pură imposibilitate să cauți să le suprapui una peste alta corect. De aceea trebuie să nu ne ocupăm cu trupul șarpelui, ci cu capul lui. Dacă reușim să facem să i se ridice spre Zenith, printr-o incantațiune, care e o aspirație spre Universal, aceasta aspirație, axială prin esența ei, verticalizează și șarpele; prelungindu-se în informal, printr-o dreaptă în ascensiune, toate elementele de spirală se ordonează în direcțiunea ei.
415 (102)1.XI.1966
Ceea ce este propriu, necesar, definitoriu unei lumi, e moarte pentru lumea imediat superioară. Narcis se uită de sus în apă, deci într-o oglindă de viață care reprezintă ceva inferior stării lui. Căci inferiorul nu trăiește numai cu ceea ce i se dă, voluntar, de sus, ci cu ceea ce poate fura de acolo; nu poate să aibă măsură în acest lucru, pentru că în procesul despre care vorbesc inteligența, puterea de apreciere, e de partea calității, deci de partea polului esențial. Imaginea pe care Apele inferioare o fură de la Narcis e furată, "smântânită" cum am mai spus, e adevărată tăiere a rădăcinilor, la care însuși Narcis e complice prin non-rezistența lui. Intelectul nu poate fi furat pentru că nu aparține "acestei" lumi, dar strălucirea lui, puterea lui dinamică, da. I se pot lua în întregime cele cu care este înzestrat pentru a informa, menține, răscumpăra lumea. Nu este comună măsura între Principiu și lume, dar este una între energiile divine și "calitățile" lumii, care sunt rezultatul expansiunii acestor energii într-un anumit plan de existență și pozitiv destinate la producerea, menținerea și resorbirea acestui plan. Fiatglosartrad.-ul care transformă tamasglosartrad. în rajasglosartrad. și [pe] acesta în sattwaglosartrad., poate fi caricaturizat printr-un alt Fiat de jos, reflex deformat al celui de sus, care nu poate transmuta infernal esențialitatea lumii, dar poate da o direcție inversă întregii ei substanțe.
Umiditatea, vâscozitatea lumilor inferioare sunt tot o apă pe care s-au așternut tenebrele și pe care nu se mai poate odihni lumina. Creațiunea are un caracter pozitiv când, coborând necesar în jos din cauza manifestării, este totuși cu fața întoarsă spre Creatorul ei. Făptura trebuie să meargă spre lume cu spatele. Atunci nu mai e cădere, ci manifestare de posibilități divine. În ansamblul, în totalitatea ei, aceasta și este; dar sunt lumi mai restrânse, mai particularizate, unde echilibrul se strică din cauza limitațiunii acestor lumi, și atunci Creațiunea devine exil și închisoare. Eclipsa intelectului e "compensată" prin intensitatea senzațiilor și a pasiunilor, care dau nenorociților de oameni impresia de plenitudine. Căci nevoia de totalitate nu o pierde creatura nici în cele mai de jos căderi.
În manifestare, unde domnește legea dualității, echilibrul e perfect. Gloria lui Dumnezeu domnește în ea, când substanța e
416 (103)dimensionată în cutia de rezonanță a Esenței. Pentru asta, ea trebuie refulată până la "marginile" lumii, pentru ca focul să se poată emancipa pe el însuși, să "usuce" prin radiațiune substanța, devenită astfel o cutie de rezonanță incomparabilă, ca apoi să se întoarcă la centrul de unde a plecat, realizând în Cosmos Unitatea pătrunsă de sine însăși din Principiul Su-prem.
În starea de Identitate, Cunoscătorul trebuie să fie tot una cu Cunoscutul, dar în "lume", în relativitate, cei doi termeni trebuie să fie perfect distincți, pentru că să-și poată manifesta posibilitățile respective până-n extrema lor distinctivitate și să lase spațiu liber între ele, care este Cunoașterea însăși.
Numai separate între ele, cele două termene iși pot împrumuta atributele, ceea ce constituie propriu-zis hierogamia.
După hinduși și în special după budiști – viryaglosartrad. e energia aceea propriu spirituală care, odată izolată, e capabilă să reacționeze asupra modului obișnuit al elementelor, declanșând o acțiune care nu face parte din natură.
Or, virya e roaba pasiunilor și a senzațiilor și devine astfel animatoarea unor lucruri cu mult sub calitatea ei spirituală. Ea însuflețește o "natură" care o pângărește și care, de altminteri, nu ar putea trăi fără ea. Răscumpărarea viryeiglosartrad. e în realitate o purificare de "leprele" ei, căci în ea însăși e perfectă, nefăcând parte din natură și aparținând planului cauzal.
Focul contra Naturii de care vorbesc alchimiștii nu e un foc artificial, ci unul supranatural care, solicitat, chemat în jos, se unește cu focul, cu virya din compost, o purifică și o răscumpără. Medicina, în sensul ei cel mai înalt, identifică tămăduirea cu purificarea.
Pentru a izola virya trebuie să renunțăm la atributele noastre existențiale, nu prin castrare, ci printr-un regim uscat care le transformă din pasiuni și senzațiuni în Intelecțiuni. În special dorința, aviditatea, trebuie ințărcate de orice hrană naturală și imaginară, fie prin renunțare, fie prin "devorarea" limitelor obiectului dorit, procedeu propriu-zis tantrictrad.. Iostrad.90 are în grecește sensul de virya. E curios că s-a făcut dintr-un punct care generează o circumferință, în al cărei centru se situează. În ☉, ierogliful lui Ios, separațiunea dintre activ și pasiv e realizată la perfecțiune. O-ul final devenind astfel, cum am spus, o desăvârșită cutie de rezonanță. S e litera Șarpelui și