Acum ne luptăm cu zmeul și cu balaurul înlăuntrul nostru; atunci plasticitatea extraordinară a Firii o făcea să-i creeze instantaneu. Să ne reamintim de prolificitatea Gaiei, când copiii ei, Titanii, cădeau în lupta cu zeii și erau reîmprospătați de inepuizabila lor mamă. Am putea spune că în vremurile de demult orice impuls al omului era captat de ambianța îndrăgostită de el și devenea o ființă distinctă; omul iși dădea seama imediat de urmările gândurilor sale, pentru că mama cosmică "le tăia ombilicul" și, devenite ființe vii, prietene sau dușmane, ii săreau de gât. Responsabilitatea era evidentă și imediat perceptibilă. Acum, lucrurile stau la fel, dar din cauza împietririi naturii văduvite de stăpânul ei, progenitura omului nu mai este fizică, ci proliferează pe [planul] subtil, unde generează ființe mult mai primejdioase, de n-ar fi decât din cauza invizibilității lor și a lipsei de vigilență a omului care nu le mai percepe. Acum, drama spirituală nu mai este cosmică, dar redevine pentru Inițiat, Ibu-ul wegtglosartrad., Fiu al clipei, exilat în ciclul acesta, mai ales în punctele de tangență ale Generalului cu Universalul; ingânarea zilei cu noaptea, orizontul care atinge cerul, încât nu știi dacă Cerul nu e un Pământ prelungit, exaltat, sau Pământul un Cer cufundat în Apele inferioare, în misterul cel mai adânc al Miezo-Nopții, sau [dacă] soarele nu devine invizibil tocmai din cauza unei prea mari prezențe, deci în orice clipă de sfâșiere. Și avem posibilitatea, obligativitatea deci, de a transforma orice clipă a noastră în sfâșiere. Posi-bilitatea lucrului e imediat demonstrabilă: amorțiți de efluviile pământului, timpul curge omogen și monoton pentru noi, cu un trecut care e încă nevralgic în noi și un viitor care ne solicită cu angoasa lui. Suntem oriunde afară de prezent. Imediat ce încercăm să scoatem clipa din vălmășeala devenirii, se produce o crucificare, pentru că trecutul ne trage îndărăt și viitorul înainte. Nu-i asta o sfâșiere? În învrăjbirea lor, clipa pare o licărire de-abia perceptibilă, și într-o epocă în care superstiția "trăirii" e atât de virulentă, ce contează cântecul de păsărică al clipei față de cicloanele trecutului și față de fantasmele onirice ale viitorului? Totuși, ca să trăim cu adevărat, trebuie să ucidem fără teamă aceste trăiri în trecut și viitor, să deplasăm luminile în noi, cum o spuneau vechii kabaliști, să aplicăm legea analogiei în sens invers, mai întâi în noi, apoi în afară, adică să creăm o conștiință inversă celei de aceea profană: ceea ce e mic în afară e mare înăuntru și ceea ce e mic înăuntru e mare în afară; o inversare a scării valorilor. Clipa e o licărire imperceptibilă în dramele coherente
390 (77)ale trecutului și cele incoherente ale viitorului. Totuși, e de ajuns ca să suscităm clipa în noi, adică în fond Eternitatea, pentru ca întreaga lume să se risipească în felul unei năluciri. Nu rămâne decât o cenușă, dar și ea dispare. Trăirea clipei e insuportabilă din cauză beatitudinii ei; e o plinătate care nu poate fi răbdată de limitele noastre. Pe de altă parte, omul nu se poate sustrage propriei lui Eternități, pentru că Veșnicia este rațiunea lui suficientă și i se reamintește existențial. Atunci caută o uitare, care nu poate fi decât o narcotizare, în falsele plenitudini ale lumii acesteia și care nu sunt altceva decât capetele neantului, terminusurileglosartrad. lui în ființa noastră. Puterea lui de disoluțiune ne pare o intensitate și nălucirile pe care le suscită în noi sunt create din propria noastră substanță. Dar ce bizar e omul! Chiar în abjecțiune, nu poate renunța la majestatea lui. Neputând sau, mai degrabă nevrând să caute Absolutul, care în primele lui asimțiri apare ca o privațiune din cauza analogiei în sens invers (el apărând ca o lipsă până când omul ajunge la planul de incidență) ii caută un substitut în Neant, în uitare, care e imediată în intensitatea ei. Acoperă cu mirajele, cu prestigiile ei, chemările Tăcerii, ale Vidului, ale Zero-ului metafizic, ale căror prime apropieri sunt înspăimântătoare prin nuditatea pe care ne-o impun.
26.X.1966
Clipa fiind singura realitate, trecutul și viitorul sunt numai fantome, deci în mod necesar vampirice. Omul profan e așa de bine țesut în lume, încât nu-și dă seama de hemoragia continuă care-l sleiește de la naștere până la moarte. Sfârșeala începe când vrem să rupem cu tot ce nu e prezentul. O lipitoare nu e dureroasă cât timp o lași în pace să sugă. E teribilă când trebuie s-o smulgi. De obicei, i se presară sare. Limită între Sulfglosar și Mercurglosar, Sareaglosar este din cauza asta și o limită între trecut și viitor, adică sarea e clipa. Momentul dezlipește de pe noi lipitorile timpului și ale spațiului, fără durere. Dacă luptăm de-a dreptul cu fantomele trecutului și ale viitorului, ieșim zdrobiți, chiar dacă suntem victorioși; dacă suscităm în noi intuiția clipei, care este aceea a Eternității, spectrele timpului se irosesc ca un abur inconsistent.
Ambiguitatea învățământului tradițional nu e făcută numai ca să deruteze pe profani, dintre care cel dintâi e Diavolul; e și expresia sensibilă a Inefabilului, care il obligă pe çalihglosartrad.79 la ardoare, perseverență, ascuțime intelectuală, la o privire sin-
391 (78)tetică și polivalentă a chestiunilor; distruge în noi spiritul de sistem și, necesitând o nedezmințită rigoare logică, anulează toate servituțile logicii, transformând-o într-o servă sau într-un simbol. Inferințele și implicațiile încep numai după ce intuiția intelectuală a cuprins tot obiectul. Pentru ca operația să fie completă, intuiția intelectuală trebuie să fie, nu numai la începutul operației logice, dar și la sfârșitul ei, un punct de reintegrațiune. În fond, procesul logic, ca să fie valabil, trebuie să reproducă procesul de producție și resorbție a manifestării.
Fluviul ființei noastre, inversat în mersul lui, curge într-o vale care e ascendentă și se varsă în Oceanul Beatitudinii prin Delta cu o mie de guri a capului. Chiar dacă nu face fluide toate împietririle noastre, le înconjură, le transformă în insule, pe care până la sfârșit le roade, dacă rămâne până la sfârșit fluviu și nu se transformă în baltă. Duce în Ocean chiar și mâlul lui rezidual, care devine acolo pământ de nemurire, materie de Paradis. O parte din mâl rămâne în albia fluviului, dar e dus mai departe de apele care urmează, până când nu mai rămâne nimic din el. Dacă trecerea de la fluviu în Ocean e calitativă simbolic, atunci, în mod necesar, și mâlul din ocean e calitativ altul decât cel din fluviu.
Eidolonglosartrad.-ul sau sufletul inferior, se risipește de la sine când sufletul adevărat se întoarce de la viața de aici. Dispare prin lipsă de alimentare, căci viața, chiar inferioară, nu poate să subziste decât prin vampirismul planului superior. Dublul proces descendent și ascendent are o oarecare similitudine. În staza ascendentă, inferiorul se sublimează în superior, adică iși găsește, exaltata, adevărata lui realitate; pe când în staza descendentă, inferiorul risipește superiorul, îl fărâmițează, îl atomizează, pustiind Grădina Paradisului. Și într-un sens și în altul, planul intermediar, care e câmpul de bătălie, este distrus, dar pentru transformare într-un caz, pentru pulverizare în celălalt. Calul lui Făt-Frumos pustiește grădina lui stăpâne-său devenit grădinar, dar o face de o mie de ori mai frumoasă, imediat după aceea. Făt-Frumos apare fetei de împărat ca grădinar, ca și Domnul Hristos, Mariei Magdalena. Trimis în misiune de răscumpărare, el transformă grădina socrului său în Grădină a Edenului, cu ajutorul Calului Năzdrăvan care este Sulful, Sulful ascendent. Anumite forme de dhikrglosartrad., în eso-
392 (79)terismul musulman, printr-o intețire a Sulfului, ravajează grădina noastră, ca s-o transmută în esențe permanente, imuabile de acum înainte. Și răsplata vine. Fata lui Verde-Îm-părat care-l vede și pentru care face toată opera asta, îl alege dintre pețitorii care se perindă, aruncându-i mărul de aur în cap, măr de aur care e fructul Arborelui central din grădina transformată de către eroulgrădinar. Acțiune și reacțiune concordantă. Nu i se aruncă fructul, ci-l culege împreună cu aceea care l-a aruncat.
Revenind la originea Eidolontrad.-ului, Soarele spiritual iradiază asupra planului de existență ca să-l recupereze. Dar acest plan este un plan de incidență, de la care gravitațiunea iși inversează sensul. Primejdia este în lipsa noastră de bună intenție și de vigilență; se poate întâmpla ca razele Soarelui Spiritual să nu găsească în planul de reflexiune, recte în noi, o aspirație ascendentă, și atunci razele sunt captate de Titani, care pocesc imaginea Feței Divine într-o schimonositură, Eidolon-ul. Dar cum nu-și poate avea izvorul de Viață decât în Cel de Sus, imediat ce sufletul se uită spre Cer, Eidolon-ul dispare cu toate reziduurile lui. Abisul nu poate crea, schimonosește doar un model divin. Dacă interceptăm, furtul continuu al razelor de sus, spectrul de pe Apele inferioare se mistuie.
Demiurgul e reprezentat stând la cârma lumii și conducând vasul fragil și harmonic fără să părăsească din ochi modelul și conducătorul său, Dumnezeul de Sus, ca pilotul navei care se uită la stele. Asta arată, sumar vorbind, că nu e posibil un pelerinaj fără o țintă în prealabil stabilită, dar mai sunt nuanțe foarte importante. Dacă pelerinajul se face cu ochii țintiți în cer, înseamnă că Sanctuarul pământesc nu e decât un substitut al adevărului sanctuar, care e Ceresc. Odată pelerinul ajuns la ținta pământească, călătoria lui e epuizată pe orizontală și începe o ascensiune care duce de la Ierusalimul de Jos la Ierusalimul de Sus. Cu alte cuvinte, trebuie parcursă, epuizată, într-o primă etapă, amploarea, pentru ca apoi să se poată începe călătoria prin exaltațiune. Nu trebuie uitat.
Se mai poate remarca faptul că o linie orizontală e cantitativ inepuizabilă. Oricât ai umbla pe pământ, nu ajungi la o margine. Dar Dumnezeu a dat geometriei și un aspect calitativ, și atunci o linie dreaptă trece la limită la creasta de deal la care ajungi în jumătate de oră. Apoi Dumnezeu a mai pus sfârșituri calitative liniilor drepte și prin sanctuarele de pelerinaj care sunt la capetele lor. Jidovul rătăcitor e un om căruia Dumnezeu
393 (80)i-a luat simțul calitativului și pentru care nu mai există pelerinagii. Rătăcirea lui e veșnică pentru că a devenit inepuizabilă.
Nimfele naiade sunt acele ale apelor și reprezintă sufletele acelea care se coboară în umiditatea generațiunii. Acum, tot planul nostru de fire e o oglindă de apă. Totul e să te reflectezi numai în ea, dar să nu te scufunzi. Totul este să devii atât de ușor, ca propria ta imagine să devină o trambulină, o pârghie din care piciorul tău înaripat să-și facă vânt în sus; dar majoritatea oamenilor se îneacă în propria lor imagine.
Un cult dionisiac poate să decadă din cauza caracterului său orgiastic, când ii dispare dimensiunea lui intelectuală. Asta chiar când "orgia" iși mai păstrează un caracter valabil; un cult apolinic nu poate să dispară, căci nu e nimic coruptibil în el; când oamenii nu mai sunt vrednici de el, se resoarbe.
Declanșarea lui Erosglosar e imediat posibilă; totul e să-i adaugi imediat o dimensiune intelectuală, să "inversezi cursul Iorda-nului", cum spuneau gnosticii, ceea ce concernă nu atât aspectul material al operațiunii, cât acel spiritual. A transforma Gangetrad.le pământesc în Gange ceresc. O intuiție spirituală nu se poate reflecta în Materia Prima, sau mai exact Materia Secundaglosar, care constituie posibilitățile noastre inferioare, decât în ansamblul unor linii de forțe care alcătuiesc o schemă geometrică; aceasta transformă Haosul nostru inferior în Cosmos; liniile de forță devin canale subtile de-a lungul cărora forțele obscure suferă un proces de layaglosartrad.80, al cărui terminustrad. necesar, de-a lungul unor spire ascendente, este resorbirea în Universal. Este același proces ca al Vrăjitorului de Șerpi: sub incantațiunea flautului, se mișcă ceva în mărăcini și-n papură; apare capul șarpelui vrăjit; e atras de sunet și după el atrage și restul corpului; sunetul flautului pentru el este efectiv Shabda brahmanglosartrad.81.
Frumusețea operațiunii este aspectul geometric al ei: partea inferioară a corpului e o spiră pe planurile inferioare; apoi o verticalitate, apoi deasupra capului extatic, o figură geometrică invizibilă pentru noi, dar care trebuie să fie un mister de Arhi-Matematică transcendentă. Invizibilul determină o schemă vizibilă în inferiorul pe care il evertuează; e unul din cele mai mari miracole din lume. Un ochi sagace descifrează toate misterele în figura geometrică, închisă și rece pentru profan. Cum să citești în proiecțiunea plană a unei figuri cu trei dimensiuni, necunoscută, figura care, la rândul ei, reprezintă în simultaneitate spațială ceea ce, în realitate, este o devenire în durată? Geometria profană este un miracol inefabil, pietri-
394 (81)ficat de ochii Meduzei. Cum să redai din nou viață stâncii? Cum poate pietroiul să devină matricea unei lithogeneze? Cu o copulațiune a stâncii cu ceea ce este analog cu ea în noi, cu cristalul din noi, adică cu Intelectul transcendent, care e geometric și mineral. Evertuezi în mlaștina lui pe un cobra, cu sunetul unui flaut; dar ce liră a lui Apollon poate transforma în spire vibratorii masa amorfă a unei stânci?
E curios că imaginea șarpelui în urcuș la sunetul flautului reprezintă foarte exact pe Erosultrad. platonician. Acesta, fiu al Penieiglosartrad., Sărăcia, și al lui Porosglosartrad., Bogăția, mediază între ele, dar neputând niciodată să se identifice cu una din ele. De aceea e numai o aspirație spre Integrațiune și angoasă, pentru că nu le poate atinge; acestea două, aspirația și angoasa, sunt Idatrad. și Pingalaglosartrad. ale șarpelui Kundaliniglosartrad.82, șarpele vrăjit care urcă prin Sushumnaglosartrad. spre Portul său final. Se va spune că Șarpele cobra nu integrează niciodată finalitatea sa, pe când Kundalini, da. Mai întâi, nu se știe dacă prinderea cobrei de către Vrăjitor nu simbolizează o eliberațiune, cu un simbolism tămăduitor când, de exemplu, se stoarce șarpelui veninul lui cu scop terapeutic; proces, prin excelență, de transmutațiune. Apoi, chiar în Kun-dalini-Yogatrad., șarpele nu accede niciodată în lotusul cu o mie de petale, pentru bunul motiv că atunci când asta se întâmplă, el încetează de a mai fi șarpe; nu mai este o spirală, ci o spirală care se resoarbe în punct. Și dedesubtul punctului acesta trebuie să atârne totdeauna o scară de mătase pe care s-o urce și s-o coboare Hermes psihopompglosartrad.. Și această scară e Șarpele, e Eros polarizat în Peniatrad. și Poros, în Ida și Pingala, și niciodată liberat de ele decât la Pralayaglosartrad..
Ce învățământ putem lua din faptul că evenimentele din trecut sunt substitute de Eternitate, că le vehiculează direct? Constatarea că-și pierd caracterul temporal; durata lor se spațializează și întâmplările din succesiunea cronologică devin simultane. Învățământul principal, de o aplicabilitate imediată, e că trebuie, în orice meditație a noastră, în orice ritual, să suprimăm timpul. Gesturile, intuițiile, trebuie să prindă cu harponul clipa.
Faptul că trecutul trece în simultaneitate arată că tot ce facem devine creatură obiectivă și anume în planul subtil, din moment ce-și pierde caracterul temporal, cel puțin în ce are el mai virulent. Or, entitățile subtile sunt cele mai eficace în
395 (82)acțiunea lor, fie pozitivă, fie negativă. Nu le putem scăpa decât ridicându-ne mai sus decât calea în care se află. Nu există alt refugiu decât în Absolut.
27.X.1966
Amintirile spațializate nu sunt în antagonism cu punctul, cu clipa în prezent, contrariu evenimentelor pe care le trăiam în momentele actuale, cu care clipa nu are nimic comun. Asta însemnează că întâmplările trecutului sunt răscumpărate. De ce? De imobilitatea, de spațializarea lor. Asta înseamnă că spațiul e mai beatific decât timpul, pentru că un eveniment din trecut și chiar din prezent devine paradisiac în măsura în care iși pierde temporalitatea. Și e ușor de înțeles: în timp, totul moare, totul se disociază. Când spațializăm, o succesiune temporală în trecut iși pierde caracterul de umbră. De aceea o amintire, necesarmente spațializată, e mai vie, mai reală decât o secvență de timp în desfășurare, al cărei caracter spectral, iluzoriu, halucinant, e imediat evident. De aceea nu trebuie să detaliem, să analizăm o amintire. S-ar irosi în narcoză. Trebuie luată global, în parfumul ei prim.
După vechile tradiții, rețeaua cu care prinde Hefaistos pe Afrodita și pe Ares este constituită, în om, de rețeaua vinelor, a arterelor, a nervilor, adică liniile de forță în interferența cărora se crează pasionalitatea noastră, deci lanțurile noastre. Simbo-lismul e spațial, evident; dar se adaugă că, după moarte, cuvintele și actele noastre constituiau rețeaua de captivitate. Ce înseamnă asta? Că evenimentele ce s-au desfășurat în timp se spațializează ca să devină sau damnațiunea sau fericirea postumă. Fantezia, onirismul, e parodia, substitutul infernal pe care-l suscită Vrăjmașul ca să distrugă în noi Amintirea. Anamnesisglosartrad. are în primul rând un caracter intelectual; dar și lumea subtilă, chiar cea grosieră, poate fi suportul unor astfel de intelecțiuni.
În mitul care spune că aripi cresc în sufletul care-și amintește, am putea vedea și faptul că atunci când o dimensiune intelectuală se adaugă peste un Haos, Suflul, Aerul pe care-l ține prizonier, se degajă în tendința ascendentă, unindu-se cu un suflu descendent, de data asta pur pneumatic, care e agentul tuturor transmutațiunilor și al tuturor Theofaniilor. Simbolul aripilor arată că o condiție indispensabilă a reușitei operațiunii este o impulsie ascendentă care e în puterea noastră. Bătaia largă a acestor aripi poate fi și alternanța
396 (83)lungită a expirației și a inspirației, bătăile inimii, expansiunea și concentrarea corpului nostru vibrational, identic cu Sferoidul Androgynuluiglosar; de asemenea alternanțele verticale, de exaltațiune și de coborâre.
Revin la Spațializare. Dacă mitul e tragedia celui Etern jucată în timp, dacă Zagreusglosartrad. a fost sfâșiat de Titani, datoria omului ce-și realizează spiritualitatea e să culeagă disjecta membraglosartrad., în vederea reconstituirii Zeului. Dar amintirea tocmai asta face pentru evenimentele dintr-o succesiune temporală pe care le spațializează.
Există deci o tehnică a amintirilor pe care trebuie s-o redescoperim și al cărei fundament este discriminarea lucidă între amintire și visăraie; e relativ ușor de realizat pentru că ultima are totdeauna ceva narcotic în ea, pe când amintirea are ceva pur, un parfum spontan și nesolicitat. Dacă o amintire ne dă același asentiment pe care ni-l suscită lectura unui basm, aceeași prospețime intelectuală, atunci e valabilă și o putem lăsa să lucreze în noi, ca un altoi.
Amintirea autentică e mit. Or, toată viața noastră, fie că o știm, fie că nu, e țesută în mituri, pe bunul motiv că mesagiile divine, ca să se insereze în lumea noastră, trebuie să capete un caracter spațial, temporal, vital și formal. Din moment ce aceste mituri sunt devorate fără saț, de singura aviditatea noastră, și se inversează în dosul oglinzii psihicului nostru, ele atrag fulgerul de sus care le preface în cenușă. Să ne amintim de soarta Titanilor care au sfâșiat pe Zagreus. Singura răcoare care vine și care ne poate mântui, este aceea a Apelor Mnemosineiglosartrad.. Mă gândesc la episodul din basmele noastre când Făt-Frumos se luptă cu zmeul; amândoi cer de la un corb să le aducă un cioc cu apă ca să-i răcorească. Și acela izbândește, care oferă corbului mai mult stârv, adică cine oferă în sacrificiu o cât mai mare cantitate de bestialitate. Cantitatea de stârv de o parte, ciocul de apă de altă parte, evidențiază cu prisosință deosebirea între cantitate și calitate. Ciocul de apă e același lucru cu clipa de care am vorbit mereu. O străfulgerare e suficientă. Analogia în sens invers: punctul din vârful unghiului, ciocul de apă, stârvurile celor trei zmei și ale celor trei cai ai lor, baza triunghiului. Corbul e în adevăr un mesager ceresc, eminamente pozitiv, deoarece devorează cantitatea și aduce în dar calitatea din cer. Mă întreb dacă ceea ce a trimis Noe din corabie, înainte de a ieși din ea, sub emblema unui corb, nu e un element de suverană calitate spirituală, cu misiunea de a curăți, purificat, transformat în mâl primordial
397 (84)de către potop, de toate stârvurile, rămășițele, reziduurile ciclului precedent, devorare care are darul nu numai de a purifica complet fața noului pământ, dar și de a recupera ce mai aveau aceste resturi ca elemente pozitive.
27.X.1966
În general, luăm ca o nereușită a noastră, ca o muncă de Sisif, când o aspirație ascendentă a noastră cade din nou pe pământ. Depresiunile sunt teribile. Și totdeauna cade. Or, aceste așa-zise căderi au un caracter eminamente pozitiv, pentru că, după dharmaglosartrad. lumii noastre duale, o aspirațiune, după ce a răpit de pe pământ ceea ce poate fi exaltat în cer, revine cu forțele cerului pe pământ, ca să efectueze hierogamia. Mersul în sus e o trecere de la cantitate la calitate, iar cel în jos operează minunea calificării cantității. Dimensiunile intelectu-ale în care se face parcursul constituiesc liniile de forță ale unei cutii de rezonanță care amplifică finalele; e ceea ce Alchimia numește Multiplicarea, operațiunea finală a lui Mag-num Opus.
Psihicul unui om dotat din punct de vedere intelectual e neutru, cu un caracter pronunțat de pasivitate, în sensul feminin al cuvântului, nu în sensul inerției. E mai degrabă rajasicglosar. Ceea ce se numește caracter, adică trăsături bine caracterizate, puternice, denotă un om al cărui accent de gravitate cade mai mult pe planul mijlociu. Asemenea psihic oferă dificultăți aproape insurmontabile pentru resorbire. Viryaglosartrad.83 e o eminentă calitate inițiatică, dar trebuie să se manifeste mai ales în spiritual.
Psihicul unui om ce a pornit pe calea realizării devine neinteresant, chiar rebutant, pentru că este plin de reziduuri și de drojdii; tot ce nu poate arde, cade precum cenușa pe planul psihic; senzație greu de suportat pentru alții și mai ales pentru interesat, pentru că nu poate, cu toată bunăvoința, să ofere decât rămășițe lui însuși și celorlalți. Ca orice cenușă. Când nu poți să-ți oferi singurătatea completă, ceea ce e mai totdeauna cazul în epoca noastră, senzația asta de mort viu, de strigoi, e atroce. Dai celorlalți elemente pe care ei le consideră ca avortate, când în realitate sunt expirante. Cât despre realizările efective, când tu însuți nu-ți poți da seama de
398 (85)valoarea lor, din cauza virtualității (efectivitatea vine la capătul lui Magnum Opusglosar), cum să le simtă alții?
Conflictul între psihic și fizic, pe de o parte, și între Spirit, pe de alta, este efectiv, pentru că, orice ar face, primele două sunt din lumea asta. Chiar când consimt, în cazul unei calificări reale, la osteneala unei realizări inițiatice, așteaptă un salariu imediat, ca un zilier. O răsplată care vine la sfârșitul unei vieți, sau dincolo, li se pare o monstruoasă nedreptate. O concupiscență este existențială și nu e sensibilă la argumentări. Concupiscența nesatisfăcută devine un vortex de angoasă. To-tuși s-ar putea găsi un element pozitiv în nenorocirea asta. Angoasa, frământarea, neliniștea zdrobesc psihicul și fizicul, care lasă să le scape, astfel, quintesența lor, din care o bună parte o fură lemuriile, dar mai rămâne ceva, care e reintegrat în planul cauzal. Un om profan, despre care se spune că este bine echilibrat, este un fel de monstru, exemplar desăvârșit de împietrire.
Trebuie să actualizăm în noi periodic o chemare a Cerului, pentru a da o impulsie ascendentă confuziei psihice. E o reamintire a schemeitrad. noastre intelectuale care e o cruce cu trei dimensiuni. Se restaurează curenții de-a lungul cărora grosierul se lămurește în subtil și intelectual.
S-ar părea că dictonul hermetic: "natura fascinează, învinge și domină natura", e în contradicție cu faptul că Natura nu-și are rațiunea suficientă în ea însăși; prin urmare, nu se poate depăși pe ea însăși. Acesta e un punct de vedere metafizic. Doctrina hermetică e cosmologică și Cosmosul pare, în ea, un Tot care-și ajunge lui însuși. Influențele spirituale apar ca imenențe, deci ca făcând oarecum și ele parte din Natură; căci și științele cosmologice taie și ele în felul lor rădăcina plantelor. Privită ca un tot, se poate deci spune că Natura fascinează, învinge și domină Natura, adică Natura naturansglosartrad.trad. [domină] Natura naturataglosartrad.. Cum operațiunea necesită o continuă veghe, o prezență de fiece moment, se mai adaugă un element intelectual în sânul naturii, care e un substitut valabil al Intelectului Transcendent.
O asimțire a Transcendentului e o realizare virtuală; chiar virtualitatea poate fi luată ca simbol al Inefabilului, așteptând ca la realizarea efectivă Inefabilul să nu mai aibă nevoie de simbol sau suport.
399 (86)Riturile de înmormântare asigură continuitatea agregării elementelor psihice în jurul lui Sutrătmatrad.. Deci continuitate, nu numai spirituală, dar și subtilă. Dacă elementele psihice n-au putut fi topite în lumea asta, vor fi poate în cealaltă. Pe când, dezagregate de lângă Jivătmatrad., riscă să rămână ca niște pietroaie, în elementul lor propriu, timp de Kalpeglosartrad.. Agregate lângă scânteia spirituală, vor ceda legii care face inferiorul să se resoarbă în superior prin natura lucrurilor, Autonome, independente, inotând într-un element de aceeași natură cu ele, devin practic insolubile.
Omul iși dă scuză că întârzie în lumile intermediare, în intenția de a le "răscumpăra", de a le "însuma" în el. Asta nu poate înșela nici un copil. A mântui lumea prin lume este o înaltă tehnică tantricăglosar, dar cine e îndreptățit s-o practice? Numai acela care știe să topească elementele limitative ale planului intermediar și pentru asta efortul imaginativ nu e cel mai important. Topești limitele unei lumi când ai asimțirea planului care-i este superior. În fond, operațiunea este tot jnanicăglosartrad., cu un surplus de rigoare. Nu e de ajuns să fii nudusglosartrad. cum nuda84, ci să aplici asociației un vampirism superior, pozitiv, care topește inferiorul în superior – adică în tine mai întâi, apoi, împreună cu tine, în Transcendent. Nu e la îndemâna oricui; nu se cere numai stăpânire, ci imprimarea în cuplu a unei ascendențe.
29.X.1966
Dacă manifestarea pleacă printr-un amrtrad. de la centru spre circumferință, e necesar să procedeze de la calitate la cantitate, de la subțire la grosier. Foc, Aer, Apă, Pământ, bineînțeles extinzând simbolismul elementar și dincolo de formal. Amr-ul fiind o impulsie vibratorie, tot Universul e un Vortex în care continuitatea stărilor de fire e realizată printr-un element spiraloid care țese substanța întregii lumi. Dar din cauza trecerii de la grosier la ceva mai subtil, această spiră apare când ca o rădăcină în Pământ, când ca un Șarpe în Umidul Radical și în vârtejurile Aerului, când ca Balaur în Foc, fără să i se întrerupă nici un moment continuitatea de Sutrătma. Rămâ-ne oriunde și pe orice plan, ca în imagine, o katholikos ophisglosartrad.trad.85 ce străbate toate lucrurile prin centrul lor. Așa că toate numele antinomice ii convin. Un dicton hermetic ca "Haosul nostru e un Dragon de foc care învinge tot", arată că Vortexul sferoidal premerge chiar Haosul. Chiar Ininteligibilul trebuie să se rezolve
400 (87)în Inteligibil; chiar Prakritiglosartrad. se însumează în Ișwaraglosartrad.. Cine se concentrează pe Principiu topește manifestarea în Indistin-cțiune, în sus, și în schemă în jos, ceea ce arată că Balaurul, principiu de dizolvare universală – leiosisglosartrad. –, este in divinisglosartrad., forța de contemplare. Ea actualizează liniile de Forță ale Universului și, constatare antinomică, de abia când il resoarbe le restabilește. Contemplația topește elementul structurant al Universului, adică accidentele lui, modificările lui, și nu lasă decât fulgurațiunile care au servit de canava planului divin; or fulgurațiunile sunt nemanifestate și lumea, astfel, dispare.
Böhme: "Ființa se liberează de moarte cu o agonie care se întâmplă în marea angoasă a impresiunii, care e o virtute mercurială". De importanță capitală din punct de vedere metodic, identificarea angoasei cu Mercurul. Să percepem în ea Mercurul. Și e natural: Mercurul se polarizează în cei doi șerpi complementari ai Caduceului. Complementarismul lor se manifestă când ca luptă, când ca fuziune, atunci când cei doi șerpi sunt bine echilibrați. Și echilibrul lor desăvârșit se obține prin considerarea, contemplațiunea a ceva care e deasupra Mercu-rului, un Principiu integrant. Atunci cei doi șerpi se înmănunchiază într-o totală armonie, în jurul vergei centrale. Nu obținem cunoașterea principiului unificator îndrumându-ne prin șerpi, cercând zadarnic să le impunem un echilibru, pe care nici nu-l cunoaștem, ci actualizăm harmonic cei doi șerpi prin principiul lor comun. Angoasa e deci un simptom al virulenței celor doi șerpi. Dacă îi suprapunem o dimensiune intelectuală, facem din ea un element eminamente pozitiv.
Posibilitatea Naturii de a fi dorință, abandon de ea însăși, spontaneitate, identificare prin autoresimțire – și în același timp posibilitatea de a-și spune nu ei însăși, de a se afirma ca fiind ceea ce reacționează contra ei însăși, care domină și se transcede pe ea însăși: aceștia sunt polii care se separă unul de altul prin Separațiune.
Natura fiind dublă, complementarismele ei se rezolvă foarte repede în antagonisme care, lăsate în voia lor, necontrolate, duc la tenebrele inferioare, la disoluțiunea finală în Materia Primă, când nu sunt controlate de o luciditate niciodată adormită, perpetuu vigilentă. Dar când aceste opozițiuni sunt în tutelă unitivă, se purifică una prin alta, recuperând capacitatea lor majoră de forță de dezrobire. La omul obișnuit, complementarismul forțelor duale lucrează existențial, într-un echilibru sumar și foarte aproximativ, la menținerea forțelor necesare unei vieți elementare. Și acest echilibru de calitate
401 (88)inferioară este distrus prin Separațiune și forțele care-l compuneau devin vrăjmașe lor însele; omul atinge pragul morții, căci viața ii este atacată în însăși rădăcina ei. Numai ceva rămâne viu în el, dar acest ceva este totul: luciditatea, veghea intelectuală perenă. Intelectul restructurează totul, reunește ce este împrăștiat într-o nouă sinteză care nu mai este din lumea asta, deoarece o transcende. Inițiatul ce a renunțat la echilibrul sumar al vieții acestei lumi recuperează tot ce a primejduit, într-o stare primordială indestructibilă. Balaurul Uroborosglosartrad. simbolizează metaforic coincindentia oppositorumglosartrad., a Începu-tului cu Sfârșitul. Pe un plan inferior, planul cosmologic, acest fapt se reflectă în Balaurul ce se devorează pe el însuși, adică ce nu-și permite lui însuși nici o imperfecțiune. Preferă să se mențină într-o stare de haos, dar cu posibilități de reintegrațiune, decât într-un echilibru șchiop și înțepenit, făcut mai mult din inerție și congelare decât din organicitate.
Se vede din toate astea ce subtilă, ce suplă și ce implacabilă în același timp trebuie să fie atitudinea aceluia care a pornit pe o cale inițiatică. Pe de o parte, trebuie să se sinucidă în fiecare moment, să-și smulgă pansamentul în fiecare zi, ca să țină rana vie, dar în vederea unei terapeutici superioare care disprețuiește vindecarea unei cărni putrescibile, pentru a o transmite și apoi transforma într-un corp de nemurire.
Înainte de concentrare trebuie să te debarasezi de paraziții psihici cum se scutură câinele de apă. Mă întreb dacă și gestul fizic nu trebuie imitat.
Comunicarea cu lumea subtilă și cu cea spirituală este împiedicată de opacități, pietrificată. În loc să încerci o topire directă, care poate să ceară mai mult decât durata unei vieți, e mai bine să luneci pe deasupra, prin jurul, pe dedesubtul lor, să te prefaci în aer, foc, apă și să te lași în urmă fără ca se le mai privești. Cu cât, după aceea, ne apropiem de lumină, cu atât puterea noastră de dizolvare a pietroaielor lăsate în urmă va crește. Dispar din conștiința noastră, care nu trebuie să privească îndărăt, și atunci dispar și obiectiv.
Când într-o epocă manifestările așa-zise supranaturale se întovărășesc cu fenomene de exaltațiune, de extaz, de transă, e
402 (89)o dovadă a decăderii acestei epoci; pentru ca epifania sau, mai simplu, fenomenul subtil să se facă sensibil, trebuie să fisureze, să amorțească momentan carapacea de toate zilele a omului. Mă întreb dacă beneficiarul fenomenelor nu trebuie să sufere de un dezechilibru congenital ca să poată avea trăirea?
În ciclii tradiționali, interferența cu planurile invizibile era curentă, nu mira pe nimeni, era perceptibilă prin anumite organe psihice și spirituale ce lucrau la toți oamenii. Nu e nevoie să mergi la teatrul antic ca să vezi asta; e de ajuns să vezi teatrul lui Shakespeare. Ce nătângie să spui că fantoma tatălui lui Hamlet e o voce interioară, făcută vizibilă de traumatismul psihic al eroului! Fantoma tatălui e tot așa de obiectiv existentă ca și fiul său.
Caracterul rezidual al visului; ne mulțumim cu drojdia în locul vinului. Dacă nu-i dăm importanță, existența reziduului nu are gravitate; cam același lucru cu o transpirație. Totul e să nu luăm surogatul drept lucrul în locul căruia se prezintă.
Când ai pescuit luztrad.-ul din centrul ființei tale și l-ai aruncat din apele inferioare în apele superioare, se întâmplă o inversiune a rolurilor: nu mai atragem peștele, ci noi suntem pescuiți de el, trași în cer. Căci acolo peștele a intrat în cerul stelelor fixe și a devenit o constelație. Toate ființele și lucrurile periferice din lumea noastră devin entități superioare nouă în cer. O comportare crudă față de ele ne taie fluierele picioarelor.
Luz-ul trebuie pescuit suaviter magno cum ingegnotrad., pentru ca apele, ambianța nici să nu observe că i se fură o victimă. Este și o primejdie de moarte: firul unditei nu e altceva decât firul de argint de care vorbește Kabbalaglosar, în continuă mișcare în sus și în jos, ca ața unui ceas, dar care, când se rupe, se produce o moarte fulgerătoare.
Zborul în Duh se face cu aripi; și acolo, ca și în atmosferă, ridicarea se face prin avântări, coborâri și plutiri, toate însă în ceruri, după mișcarea circulară a luminii.
Condițiunile lumii noastre se găsesc ca simple posibilități în Nemanifestat, dar nu ca neexistente în ochii unui Desăvârșit.