22.X.1966 – 25.X.1966

umidități; aerul se face foc din cauză că și el e cald, iar focul se compactează în Pământ, pentru că amândouă sunt aride.

Soarele de la Miezul Nopții e un Principiu spiritual care nu apare decât atunci când tot ce este "calificat" în lumea sensibilă dispare în indistincțiune. Omul nu-l poate vedea, când "lumea aceasta" (dunyia^glosartrad.) e vizibilă; din contră, apare când se stinge ea. Amândouă deodată nu-s accesibile decât într-un grad suprem de realizare spirituală. Analogia în sens invers se aplică făcând o conversiune de 90º: dacă Soarele lumii noastre e vizibil în plină zi, apoi Soarele spiritual e vizibil la Nadir, adică tocmai la Miezul Nopții.

Dar nu e Soare care împrăștie Noaptea, ci o întărește în misterele ei, în pozitivitatea ei: ne face s-o vedem ca atare, să vedem în ea, dar tot noapte rămâne, încă mai mult decât pentru un profan, căci ce înțelege un profan din tainele nopții? E o lumină care nu risipește întunericul și, cum lumina și întunericul sensibil sunt incompatibile, e vorba de o strălucire principială; e întunericul manifestat, pe când în lumea noastră ziua nu poate fi noaptea manifestată.

Dar de ce latet Sol in Sidere^trad.? Pentru că lumina stelelor nu e incompatibilă cu întunericul, ci se simte în el ca peștele în apă. Deci lumina stelelor e radical alta decât lumina soarelui, orice ar spune fizicienii. Lumina stelelor e o dâră ultimă din strălucirea Soarelui de la Miezul Nopții, o palidă și îndepărtată mesageră a ei în lumea noastră, un vestigiu care indică drumul acelora care trebuie să-l pășească, un far metacosmic, cam același lucru ce este vestigium pedi^glosartrad. pe pământ. Ziua veșnică din Ierusalimul Ceresc, așa cum o descrie Apocalipsul, trebuie să fie în realitate o noapte instelată, într-o lume redevenită Paradis.

De aceea Caverna inițiatică nu e întunecoasă ca peșterile din lumea noastră, ci un loc de lumină, alta decât aceea a lumii noastre. De asemenea lumina Agarthei^{glosartrad.70} subpământene. Ca-verna din Bethleem e luminată de steaua care s-a oprit deasupra ei, nu de soarele nostru care în momentul acela lumina antipozii. De aceea și participarea animalelor la Na-tivitate ca martori cosmici. Scena e o anticipare, un ieroglif al Paradisului, o prescurtare, pentru că nu e nevoie de mai mult, o simplă reamintire calitativă.

Magii găsesc caverna Bethleemului privind în stele. Știința cea mare trebuie să fie găsirea pe pământul întins a proiecțiunii

boltei cu Stele. "Misterul trebuie înțeles ca atare", spunea Hegel. O stea care devine un soare, prin apropierea fizică cu el (în genul voiajurilor fanteziste ale Astronomiei de vulgarizare), își pierde misterul: ne rămân doar reziduuri pe mâini. O stea trebuie să rămână o stea; atunci devine Soarele de la Miezul Nopții. Rămâne Stea chiar când cuprinde tot Cerul.

Mersul Magilor ne învață că intrarea într-un sanctuar se face prin vârful lui, chiar când pășim pe portalul principal.

Din altă perspectivă, steaua reprezintă punctul limită pe care-l putem atinge conceptual pe bolta cerească, fiind încă în lumea noastră; dar e în același timp punctul limită descendent al ierarhiilor cerești când privesc în jos. În stea se întâlnește într-un punct sintetic Cerul cu Pământul; de aceea Steaua sus răsare – ca o taină mare. Se constituie un ax vertical, jumătate plecat din pământ, jumătate coborât din cer; se întâlnesc pe fața Apelor, dar nu acelea de jos, ci pe oglinda Apelor Supe-rioare. Fixând steaua, ne ridicăm la suprafața lor, pentru navigarea cerească.

22.X.1966

Ceea ce are deconcertant doctrina fulgurațiunilor divine care creează lumile și manifestă în ele diferite posibilități divine, e faptul că fulgurațiunile sunt unice, simple puncte, și între ele e Vidul Divin. Atunci, cum pot structura? Cum oare ceva care, cel puțin privit din lumea noastră, are consistență, continuitate, permanență în ciclu, poate fi făcut din fulgurațiuni, care instantaneu se resorb?

Mai întâi, trebuie spus că nu fulgurațiunile structurează, ci se inserează într-un plan divin prealabil stabilit, într-o schemă preexistentă, care se brodează pe spirele Vortexului Sferic Uni-versal. Planul e stabilit de către Marele Arhitect al Universului înaintea creațiunii Universului. Se poate observa că vorbesc după un simbolism temporal, care e perfect legitim. În realitate planul și fulgurațiunile sunt simultane căci Dum Deus exercitat cogitationem, mondum fiat^{glosartrad.71}. Nu e mai puțin adevărat că simultaneitatea nu exclude cauzalitatea, și că, logic și ontologic, unele lucruri sunt "înainte" și altele "după"; chiar în intemporal, în Eternitate, planul divin, schema^trad. precede fulgurațiunile.

Apoi, acestea sunt posibilități de manifestare și, ca atare, manifestă posibilități de spațiu, de timp, de continuitate și înlănțuire; în general, oamenii văd în fulgurațiuni puncte care se aseamănă unul cu altul; mai întâi, nu poate fi vorba de

identitate între două fulgurațiuni, căci atunci ar coincide și ar fi una și aceeași. Infinitatea exclude repetiția. Fiecare fulgurațiune e unică, și fiind la locul ei, se structurează cu vecinele ei când ele împreună manifestă o posibilitate, o posibilitate numită, adică rostită de Dumnezeu. Privind problema cosmologic, fulgurațiunile sunt din partea lui Purușa^glosartrad., ele sunt simple posibilități de manifestare, dar care nu se manifestă; de abia întâlnind Materia Primă, prind substanță. Prakriti^glosartrad. le face manifestate posibilitățile, dar, ca fulgurațiuni, continuă să rămână nemanifestate. Sunt idei, dar în contact cu Prakriti devin act prin acest contact, prin simbioza lor cu puterile substanțiale ale Materiei Prime. Mama primește numai fulguranța primordială. Restul, elaborarea, structurarea, continuitatea, totul face ea.

O altă probă că fulgurațiunile pot fi concepute numai după polarizarea lui Ișwara^glosartrad. în Purușa și Prakriti este și faptul că se fac numai în direcțiune și implică traducerea în act a unei posibilități de manifestare.

Chiar pe domeniul inferior al Mayei^glosartrad., procesul de care am vorbit mai sus iese în evidență. Mai întâi, Magul trebuie să se izoleze într-o singurătate sfântă, care să oglindească în măsura posibilităților sale Singurătatea lui Dumnezeu, apoi să știe să se exerseze, să-și exalteze Imaginația la superlativ. Această exaltare, această proiectare a imaginațiunii, e o fulgurațiune puternică ce întâlnește Materia Primă în indistincțiunea ei, proiectând în ea ceea ce dorește să realizeze, căci ea dă, cum am spus, consistența și substanța. Altfel vorbind, imaginația brodează o schemă pe spirele Omului Universal care în schimb îi dă posibilitatea de incantațiune; și această trecere de la potență la act se face prin puterea, oarecum magnetică, a Imaginațiunii.

"Căci adevărata Credință nu este altceva decât radierea pură a Imaginațiunii noastre, cufundată în Lumina Divină"; însemnează a spune, în termeni religioși, că Intelecțiunile noastre fulgurante radiază, cu alte cuvinte, [sunt] țesute în spirele Vortexului Sferic Universal ("razele" sunt aceste spire). Posi-bilitățile de realizare ale unei asemenea tehnici sunt nelimitate. Suntem aici, prin excelență, în domeniul fecundității, căci în perspectiva asta fiecare fulgurațiune e un logos spermatikos^glosartrad.. De aceea, orice productivitate de calitate, orice aperçu^glosartrad. considerabil, orice gând mare ce produce fructe, nu e în puterea nimănui, depășește cu mult orice putere pământească. Ase-menea "operațiuni", prin natura lor, se liberează de lanțurile

Necesității și, în același timp, eliberează și pe acela prin a cărui mijlocire s-au produs. Goethe le numea daruri de sus, copiii curați ai lui Dumnezeu care fulgurează spre noi, căutând încarnarea. Trebuie primiți cu venerațiune și cu respect, pentru că sunt sentimente care prin excelență topesc limitele noastre. Operațiunea este prin excelență daimonică^glosartrad. pentru că se inserează pe planul acela unde Spiritul și Natura se unesc și se creează forțe care țin de firea amândorura, ceea ce este însăși definiția Daimonului. Când operațiunea a atins acest stadiu de maturizare, nu mai poți ști bine dacă tu ești autorul ei sau ești numai un instrument. Un lucru e cert: fulgurațiunile vin de pe un plan, din noi și din afară de noi, care depășește domeniul formelor, deci Individualitatea. Indiferent de ce credem noi.

A-ți da seama că nu mai lucrezi tu, că altcineva și altceva lucrează în tine, prin tine, e una din tainele Artei Regale^{glosartrad.72}. A actualiza din când în când, din oră în oră, conștiința acestui fapt, mi se pare totuși relativ ușor de efectuat.

Satana sfidează pe Mântuitor să transforme piatra în pâine. "Omul nu trăiește numai cu pâine, ci și cu Cuvântul lui Dumnezeu", a fost răspunsul. De unde predicarea, după aceea, a Cuvântului Domnului, trei ani și jumătate. Și la sfârșit transformarea pâinii în trupul Domnului, la Cina cea de Taină. E piatra aruncată pe care Hristos o răscumpără și o preface în pâine supraesențială și o pune în vârful unghiului, căci gestul Lui, în momentul frângerii, e prototipul secțiunii longitudinale a tuturor bisericilor creștinătății.

E interesant că cel mai important eveniment din istorie are ca origine o sfidare a Diavolului. El are inițiativa; ca regent al lui Tamas^glosartrad., el provoacă ruptura de echilibru, la început, a celor trei gune^glosartrad., apoi în orice stază a manifestării, tinzând să se înțepenească într-un fals echilibru. Ruptura fiind cu direcție descendentă, e catastrofică: intervine de sus, providențial, o compensațiune, care deasupra prăpastiei căscate, ridică un dom cu același volum de prăpastie, dar de data asta în sus. La punctul echidistant – inima lumii.

Cel mai enigmatic lucru în Univers este procesul acela în care o intelecțiune înghițită de Substanță e nevoie să-și piardă, momentan și sacrificial, fața de Cunoaștere și să și-o deghizeze în procese, acte, măști existențiale, aproape de nepătruns. Toate revoltele diavolului vehiculând manifestări și resorbiri de Idei divine.

E ușor de spus, cum se face în religie, că Diavolul, ispitind pe Hristos, nu era conștient de ce declanșează. Satana, ca și

orice în Univers, e doar o mască. Și ce vertiginoasă Realitate pozitivă e în dosul ei?

E mai mult decât o asociație între Pâine și Piatră. Piatra e o pâine căreia i s-au tăiat rădăcinile divine, uitându-se înspre abisuri în loc de Ceruri, ca femeia lui Lot, întorcându-și fața și privind în focul ce mistuia Sodoma și Gomora – și devenind stâncă de sare. Orice bucătură de pâine pe care o mâncăm neconsacrată devine în noi o piatră.

Dar altarele, pietrele sfinte, munții pe care se manifestă prezența divină? Sunt în realitate pâini, răscumpărate prin sfințirea și consacrarea lor. Aparența lor rămâne aceea a pietrei, după cum aparența unui jivan-mukti^{glosartrad.trad.} e aceea a unui om de carne și oase. Răscumpărarea lor totală, inclusiv a înfățișării se va face la sfârșitul ciclului. După cum într-un mukti^glosar, o parte infinetizimală și sintetică realmente se transformă, așa și în templu este un nod vital invizibil, punct de încrucișare și de interferență a tuturor liniilor lui de forță, care realmente este o piatră transformată în pâine. Această piatră – nici un ochi profan n-o vede – dar taina ei, frumusețea ei, se văd în înfățișarea, proporțiile, raporturile intrinsece, Forma, Cate-dralei. Iar la un munte lucrul e și mai evident. Taina lui e în inima lui, în Cavernă, dar și în frumusețea lui, în creasta care e limita inferioară a Cerului.

De aici și posibilitatea lithogenezei, a nașterii umane și chiar animale din piatră. Omul în întregime răscumpărat e o pâine (din moment ce Hristos, noul Adam, este pâine, orice om e la fel, cel puțin virtual). De aici, posibilitatea lithogenezei. O piatră pe care se pune ochiul lui Dumnezeu sau al unuia care-L reprezintă direct își inversează curentele liniilor ei de forță, își recreează rădăcinile cerești, devine pâine, apoi om.

23.X.1966

Etherul^glosar, fiind centrul în starea noastră de fire și reprezentând direct Principiul, nu poate fi un agent discriminator imediat. De asemenea, Aerul, care vine imediat după el și care învăluie. Focul însă arde și produce concomitent o exaltare a tot ce, într-un lucru sau într-o lume, are un caracter și o tendință ascendentă și un reziduu, o cenușă ce se precipită în fundul lumii. Așa privit, reprezintă Unicitatea, firul care parcurge și unește toate lumile; în extremă condensare, în aspect ascendent se compactează un diamant care e Cerul Empireu; în aspectul lui inferior se condensează în pământ, cu care are

comun aviditatea, dar condensațiunii ii urmează în mod necesar o disipațiune, o soluțiune a pământului care e Apa. Aceasta, când e adăugată la Foc, dă Aerul, Vântul, prin evaporare; Aerul, înflăcărat de fulgerul lui Zeus, se aprinde din nou în foc. Mai exact, Focul ascendent devine Diamant, cel descendent, Pământ, prin coagula^glosartrad.; Pământul [devine] Apă și Apa, Aer prin solve^glosartrad.; de asemenea, Aerul în Foc. De unde rezultă că numai la extremitățile lumii intervine Coagula, în regiunea intermediară Solve, care e agentul mutațiunilor; condensarea periferică a sferii în Pământ și Empireu e o limitațiune necesară, o cutie de rezonanță în care Verbul se poate amplifica în toată voia; în care orice Fiat^trad. (kun)^trad. se amplifică, își răspunde ca ecou în fikun^{glosartrad.73}. Bineînțeles, condensarea extremității sferei cosmice e relativă și privită numai din interiorul acestei sfere. Și la ea intervine un nou Solve, care e trecerea la limită, sau a unui plan de existență în Principiul lui imediat, sau a întregului Univers în Principiul Suprem.

Din punct de vedere metodic și microcosmic, imediat ce aprindem focul necesar în ființa noastră, începe procesul de discriminațiune și de separațiune, al cărui termen necesar e Integrațiunea. Sunt multe feluri de focuri: psihice, spirituale și chiar fizice; ultimul și primul sunt greu de manipulat și primejdioase; cel mai eficace și mai sigur, din cauza perfecțiunii lui, e focul intelectual, căci Intelectul nu poate fi decât foc. E de ajuns o intuiție informală justă, pentru ca nodurile ce paralizează ființa noastră să înceapă să se topească. Cine e calificat s-o aibă, nici n-ar mai trebui să se îngrijească de celelalte focuri, care fără o cunoaștere cosmologică tehnică precisă și fără Instructor, nu pot fi aprinse. Mersul focului intelectual pare mai lent pentru că lucrează dinăuntru în afară și nu-i vedem rezultatul decât în ultimul moment.

Heraclit recunoaște două feluri de exhalațiuni: una solară și pură care, urcându-se până la peretele sferei, se înflăcărează de focul spiritual; cealaltă umedă, care se târăie pe pământ și în nici un caz nu depășește sfera Lunii. Arta mare e să conjugi cele două exhalațiuni, lucru posibil, din moment ce rajas^glosartrad. se poate converti în sattwa^glosartrad.. Dar numai prin mijloace pur metafizice, adică pur intelectuale. A căuta să ridici exhalațiunea umedă de pe suprafața apei dincolo de sfera Lunii, e o muncă de Sisif; căci, cum ai putea să dai o impulsiune supraindividuală, la un element individual, cu mijloace care sunt și ele individuale?

Oricât de puternice ar fi asceza, voința, concentrarea, în cel mai bun și cel mai rar caz, nu fac decât să actualizeze

imanențe care și așa rămân roabele lumii noastre; pe când intuiția intelectuală procedează de sus în jos, trage spre ea, cu o rază, un fir de păianjen, cu acesta un fir de mătase, cu el o ață, cu ața o sfoară, cu sfoara o frânghie, care poate aduce totul după ea. În cazul acesta, a converti inferiorul în superior, umidul în foc, nu mai e o performanță atletică. E rezultatul unei priviri calme și senine din locul unei stele de pe cer; cu razele ei de aur urcă bolovanii cei mai compacți ai lumii noastre; dar cum nu-i scoate ca atare, ci în liniile lor de forță, în determinațiunile lor calitative, în schema^trad. lor, procesul e invizibil pentru cei de dinafară și pentru noi. A privi calm și cu excluziunea celorlalte gânduri o stâncă, înseamnă a o reduce la direcțiile ei calitative spațiale, adică a o transforma într-o masă vibratorie. Pentru ceilalți și chiar pentru ochii noștri obișnuiți rămâne mai departe o stâncă; totuși e răscumpărată de acum înainte pentru veșnicie; e integrată și pentru ea nu mai există sfârșitul Lumii și Judecata.

În procesul de integrațiune, efectuat prin contemplațiunea intelectuală de care am vorbit, un adjuvant puternic este și incantațiunea pronunțată. Sunetul e calitatea sensibilă a Etherului; acel care-l rostește ritual e un abstracteur de quintessence^glosartrad.. Or, quintesența cuprinzând în ea toate celelalte elemente, toată Existența se mistuie în Quintesență ca într-un Vortex și atunci nu mai rămâne nimic din lume, totul se resoarbe. Sau mai rămân din ea determinațiunile ei calitative, care sunt pure intelecțiuni, pure cogitațiuni ale lui Dumnezeu. Dar vulgul nu vede minunea și pentru ochii lui de carne lumea continuă să subziste.

Natura e o carte divină: pentru a citi în ea nu trebuie erudiție, ci atenție. Literele ei sunt intelecțiuni învăluite în fenomene, în agitație, în sbucium. E de ajuns să facem tăcere în noi, să suprimăm toate modificările principiului mental, pentru ca și sbuciumul Naturii să se potolească și pe fața ei de cristal, care în realitate e un fund ce se ridică la suprafață și devine oglindă, să se producă emergența literelor divine latente în ea. Și probabil că fiecare literă se leagă cu un fir de aur de o stea. Dacă în noi se realizează ceva din impasibilitatea divină, asemenea bolții cerești, lectura se face fără nici o sforțare, aproape fără intenții, gândindu-ne la altceva, prin simpla reinsumare a literelor în patria lor de origine. E ușor de înțeles

că interpretată în acest fel, lectura Cărții Naturii e o răscumpărare, o reintegrare în habitatul lor definitiv a lucrurilor citite. Dacă lectura se face prin noi, oamenii, scrierea nu s-a făcut oare tot prin ființe comisionate pentru asta? Propriu-zis orice gest, vorbă, acțiune, patimă a noastră, scriu în cartea Naturii. Dar atunci literele, cuvintele, frazele, sunt trimise într-un spăimântător exil, devin scântei prizoniere în Keli-phot^trad.-uri, în carapace impermeabile, în măsura împietririi noastre. Și ce imensă responsabilitate!

Atențiunea dizolvă lumile. Ea e Vitriolul filosofilor? Această dizolvare e singura operațiune care ne concernă, căci renașterea, restructurarea, se fac în mod divin, prin ordin divin; în ele intervenția noastră nu poate aduce decât un element tulburător. Nu putem, până la Perfecțiunea noastră, să ne dăm seama de ansamblul planului pe care Marele Arhitect l-a imprimat în noi. Nu putem cunoaște potențialitatea noastră pentru că Prakriti^trad. e ininteligibilă; iar Actul, de asemenea, nu ni-l putem cunoaște, pentru că e o posibilitate divină care nu devine inteligibilă decât prin Identitate, la capătul drumului. Singura noastră libertate este Buna Intenție.

Ruperea echilibrului celor trei gune^trad. e un fenomen prakritian; fie în Materia Primă, fie într-o materie secundă oarecare, macro - sau microcosmică. Dar Fiat-ul^trad. care produce ruptura e purușian^trad., trebuie să vie din afara Naturii; de aici, imposibilitatea cuiva de a se inița singur; trebuie o barakah^trad.74 care să vie din afară.

Importanța riturilor de înmormântare constă în faptul că, pe de-o parte, taie cordonul ombilical care leagă pe răposat substanțial cu lumea noastră; iar esențial, pe de altă parte, îi asigură, din contră, continuitatea, îi taie firul Unicității.

Imaginația are puterea să transforme o noțiune într-un organism viu. Armă cu două tăișuri. Entitatea astfel creată, ca tot ce e în lumea noastră, participă la cele trei gune. Depinde de noi, care imaginăm, dozajul lor. Iar responsabilitate. Căci odată creată, imaginea se emancipează. Dacă o trimitem în lume, cu bună intenție, cu ritul ei de botez, adăugându-i o dimensiune intelectuală, devine un ajutor al nostru. Dacă nu ... Și ce iese din imaginația oamenilor!

Lucrul important în acest domeniu este ca prin intensitatea ei, provocată de patimi, imaginea să nu devină prea carnală, aproape fizică. Entitatea imaginată trebuie să fie subtilă și chiar din subtilul superior. Asta pentru că, în definitiv, destinul imaginilor e să fie dizolvate în Informal, căruia nu trebuie să-i dăm prea mult de lucru. Spiritul nu trebuie să aibă digestii prea laborioase.

24.X.1966

Echilibrul pe care-l găsește rațiunea nu poate fi decât o noțiune de echilibru, nu un echilibru existențial. Acesta nu poate fi dibuit decât tot de o facultate existențială, care e intuiția. Și această intuiție nu trebuie să procedeze prin investigație (de altminteri nici n-ar putea, căci ar renunța la esențialitatea ei), ci prin act de prezență. În fața unui Haos, intuiția pune un act pur, un hudur^glosartrad., care e o prezență a Spiritului, imuabilă și neafectată; atunci, ca prin minune, Haosul se transformă în Cosmos, își prezintă Centrul, actualizat de Prezență, și lumea se organizează. Motorul Imobil rânduiește mobilitatea, din cauza centralității lui. Haosul se ordonă conform unor linii de forță care emană din acest centru și care nu sunt altceva decât manifestarea unor dimensiuni intelectuale preexistente în punctul central.

De ce armonia nu există de la început în lume și Cosmosul trebuie să treacă mai întâi prin faza de Haos? Pentru că Armonia implică în ea o idee ascendentă, deci de reintegrare în Principiu, care nu poate surveni decât după ce s-a produs Manifestarea. Posibilitatea de Manifestare, care e posibilitatea lumii, trebuie să se proiecteze global și ca o potențialitate indistinctă, din care Purușa^trad. organizează lumea prin distincțiuni. Or, aceste distincțiuni sunt calificări, deci elemente esențiale care nu pot exista în lumea noastră decât în Exil și la prima ocazie – ca să ne exprimăm așa, "se integrează" în Principiu. O lume calificată de la început e contradictorie și nu s-ar putea produce. Manifestarea e posibilitatea de auto-negațiune a lui Dumnezeu; cum totuși e o creațiune, felul cel de a lăuda pe Dumnezeu este de a-L nega, căci în globalismul ei negațiunea lui Dumnezeu de către Creațiune devine o determinațiune negativă a Principiului Suprem. Asta e misiunea ultimă a Creațiunii. Dar negând pe Dumnezeu, se neagă implicit și pe ea: metafizic, Absolutul e terminus^glosartrad.-ul acestor două negațiuni care devin o Afirmațiune; la un nivel mai

relativ, negațiunea Cosmosului de către el însuși îi topește limitațiunile și atunci posibilitățile lui, care sunt calități, se reîntorc în indistincțiunea principială.

Ceea ce nu trebuie uitat, ceea ce e esențial, e că Haosul nu e Creațiune, nu e Manifestare, deoarece Prakriti^trad. e nemanifestată, ca și Purușa^trad.. Creațiunea se produce în spațiul intermediar. Dumnezeu creează lumea din Haos, dar nu creează Haosul, care e termenul negativ, al bipolarizării Lumii, Esență și Substanță. Am putea descompune producerea Manifestării în doi termeni: primul, expansiunea din Principiu, care produce Haosul; Creațiunea propriu-zisă, adică producerea distinctivă a tuturor Posibilităților de manifestare, se integrează global, în mișcarea de resorbțiune în Principiu, din cauza aspectelor calitative ale lor.

De aceea toată făptura, în măsura în care e calificată, e datoare să aspire spre reintegrarea în Principiu, pentru că asta e în natura ei. A imprima această mișcare ascendentă în noi și în jurul nostru, a topi împietririle care țin în robie și stăvilesc tendința aceasta, e dharma^glosartrad. noastră, din cauza centralității noastre în lume, centralitate care ne conferă inițiativa. Numai Haosul nu trebuie să aspire la nimic prin natura lui, deoarece în momentul când începe să aspire, încetează de a mai fi Haos.

Dumnezeu produce Creațiunea din Haos, dar îl și neagă prin ea: Haosul devine astfel un reziduu de Neant, care nu poate avea nici o realitate. De aceea nu trebuie să avem de-a face cu Haosul decât conceptual, să-i constatăm necesitatea și atât: "Non ragionar di loro, ma guarda e passa"⁷⁵. Nu trebuie să negăm lumea prin jos și prin sus, pentru că, după cum am spus, nașterea, viața și moartea noastră și a tot ce ne înconjoară fac parte din faza de resorbire a Creațiunii și nu din faza de producțiune. La prima vedere, o naștere este o manifestare, ceea ce e adevărat în Absolut: dar, în lume, o naștere este o calificare, o distinctivitate actualizată din Indistincțiune, prin urmare e o moarte, pentru că mersul, traiectoria de la cantitate la Calitate are ca termen necesar reintegrarea în Principiu, care e același lucru cu moartea Creațiunii.

Oamenii obișnuiți trăiesc numai în clipa nașterii, apoi mor toată viața. Ceea ce-l deosebește pe omul spiritual e că încearcă să extindă momentul nașterii în tot restul vieții. De aici starea de balya^{glosartrad.76}. Trebuie să ne naștem în fiecare clipă; o agonie și un extaz permanent. Dacă nașterea este o distincțiune în indistincțiune, această tendință trebuie să continue și-n timpul vieții, printr-o nemiloasă, crudă luptă de fiece moment, pentru

înlăturarea cantitativului, promovarea calitativului. Și-l promovăm prin trăirea în clipă, care neagă toate limitațiunile noastre și în care ne găsim exilați. Celelalte așa-zise eroisme, atitudini pseudo-tragice, existențialiste, sunt numai niște parodii, surogate ale clipei.

Exercițiile de pranayama^{glosartrad.77} afinează suflul. Având în vedere importanța lui primordială, se poate spune că întregul organism psihofizic devine un câmp de forțe, o masă de vibrațiuni, în care imprimarea intelecțiunilor se poate face cu mult mai mare eficacitate.

De aici, efectul suveran al suflului afinat care vehiculează o formulă sacră sau un Nume Divin prelungit, care la rându-i vehiculează Hudurul^trad., Prezența Reală. Rezultatul se face simțit în toate cele trei lumi; chiar în domeniul fizic, se actualizează contra-partea subtilă a corpului. Se stabilește între toate planurile o omogenitate, o continuitate, sfărâmate în omul căzut; în el, diferitele moduri, diferitele planuri de existență sunt despărțite de râpe și hârtoape, pe care nici un mijloc psihic sau fizic nu le poate umple. Trebuie o reducere la materia primă, care să restabilească continuitatea. Pranayama e unul din mijloacele cele mai eficace. Pe o asemenea masă plastică, intelecțiunile pot imprima vibrațiuni omogene, care nu riscă accidente, devieri și impasuri. Iar în clipele de oprire, de retenție a respirației, Nemanifestatul însuși se intrețese cu țesutul cosmic. Restul îl face atracția Cerului, care transformă în elice ascendentă toată masa de vibrațiuni.

În Microcosmos, influențele planurilor superioare se manifestă prin intuiții intelectuale, din cauza identității esențiale dintre om și ierarhiile superioare; în natură, în Macrocosmos, unde aceste influențe se fac prezente în mod sensibil, coborârea se face în zig-zag și o prezență spirituală se face sensibilă prin ființe și lucruri care își au elementul esențial vizibil și cel substanțial invizibil: munții, cristalele, florile, animalele sacre.

În natură, Invizibilul transcendent se manifestă în vizibil, prin legea analogiei în sens invers. Faptul de a avea o intuiție intelectuală, nesprijinită de un suport fizic, nu infirmă ce am spus; înseamnă numai că noi ne-am ridicat în planul superior

și nu invers. În afara Guru-ul^glosartrad. interior, orice epifanie care se produce indirect, deci prin intermediul Naturii, capătă o înfățișare sensibilă; porumbelul de la Bobotează, alte animale sacre, apoi toată natura și semnele din ea.

Axa lumii, în jurul căreia se înfășoară cei doi șerpi complementari, e doar o schemă; e o dâră pe acest ax, a unui impuls ascendent și descendent, de expansiune și de constricțiune, care ia o formă helicoidală. La fiecare pas al elicei, un punct de pe axă se propagă până la marginea lumii, unde se urcă sau se coboară (în realitate concomitent) în planul imediat superior sau inferior. Acolo, se manifestă necesarmente în ființe și lucruri periferice din planul în care e ascendent; în lumea noastră, de exemplu, în lucruri și ființe care, contrar omului, iși au esența vizibilă și substanța invizibilă. De acolo, printr-o mișcare inversă de coagula^trad., mesajul manifestat, de-a lungul spirei, se însumează în centrul planului respectiv, într-un punct care e la un pas infinitezimal față de punctul care îi este imediat superior pe axă. Avem impresia că un mesaj ceresc s-a coborât direct în noi; în realitate, a parcurs tot Universul până la marginile lui, ca să se coaguleze în noi. Operația e instantanee. Asta arată că orice act căzut, fie gestul cât de mic, cât de infim, afectează întregul univers, care devine sau victima, sau părtașul nostru la Mokșa^{glosartrad.78}.

25.X.1966

Zeus e Etherul, Poseidon, Apa, Hades – umbra incețoșată; pământul e comun. Cu toate deosebirile, e tot diviziunea clasică a Universului în trei lumi, cu nuanțările necesare. Astfel, Zeus e Cerul, identificat cu Etherul, ceea ce e perfect legitim; și hindușii identifică pe Akasha^trad. cu Brahma^glosar în unele texte. Poseidon simbolizează planul subtil cu adăugirea Herei, care e subtilul superior, Atmosfera, intermediara între Cer și Subtilul inferior, soră comună a lui Zeus și a lui Poseidon. Hades e de-a dreptul Infernul, nu pământul, care e planul fizic, ci un element comun celor trei mari zei. E o limită, un principiu de sesizabilitate a tuturor influențelor, de sus, de jos și intermediare.

Hefaistos este Anima Mundi^glosartrad., Focul Artist, Demiurgul. E fiul lui Zeus și al Herei. Aceasta e solicitată când de forțele inferioare, când de cele superioare. De unde nestabilitatea și irascibilitatea ei. A conceput de la Zeus, Focul Ceresc, pe Hefaistos, dar într-un moment de tendință inferioară, și atunci

se poate spune mai degrabă că l-a furat lui Zeus; acesta nu se recunoaște în fiul său și-l aruncă pe pământ; focul care e devenit foc terestru, ceea ce e perfect în ordine; e o adaptare a focului lui Zeus în lumea inferioară, care nu poate subzista fără el. Proba e că Zeus îl primește din nou printre zei, după un "exil" care, în realitate, este o tribulație, o "rătăcire" sacrificială, o perioadă de incubație, de adaptare a focului ceresc la mediul pământesc. Șchiopătarea lui Hefaistos este semnul adaptării lui într-o ambianță deritmică, ale cărei servituți trebuie să le adopte aparent, pentru a o putea pozitiva, într-o anumită măsură. A învinge deritmia printr-o supralicitare de deritmie.

Focul ceresc, al Etherului, al Soarelui, al Astrelor, are o mișcare circulară, pentru că cercul, nefiind posibil în lumea noastră, e exclusiv uranic. Circumferința fiind expansiunea Centrului, nu este spațială, ci o pură dimensiune intelectuală. Focul pământesc, al lui Hefaistos, se urcă și se coboară, pentru că lumea lui e rezultanta unei dualități pe care trebuie să o parcurgă mergând de la un pol la celălalt și înapoi. De aceea dizolvă și condensează lumile și, mai ales, adaptează darurile pe care le face Olympul la ambianța pământească.

Ceea ce-și dispută Cerul și Pământul între ei e Iubirea, Afrodita, element cohesiv fără de care nimic nu ar putea exista. Pentru asta trebuie actualizarea unei limite care e rezultanta dragostei între Ares – Discordia și Afrodita – Iubirea: copilul lor e Armonia; Hefaistos, element uscat și cald, îi înlănțuie în rețeaua lui; Poseidon, element rece și umed, îi separă, după ce Armonia a fost procreată, căci și ea e rezultatul alternanțelor de organizare și de confuziune în lume.

Lumea răscumpărată, lumea resorbită din nou în focul ceresc, e aceea a lui Apollon, fratele lui Hefaistos. El e fiul Latonei – Leto^glosartrad., o nimfă pământească, în realitate o entitate spirituală exilată în lumea noastră, unde, cum o arată numele, e doar o latență. Unită cu Zeus, produce pe Apollon, pură conformare cu lumea cerească, impulsie satwică^trad., și pe Artemis, Fecioara. Amândoi nu-s la locul lor pe pământul acesta, decât ca mesageri, pogorăminte ale lui Zeus. Prin lumina lui Apollo, lumea se transfigurează, deci încetează de a mai fi lumea în sensul obișnuit, iar Fecioria ar seca imediat Universul. De aici, necesitatea unei contrapărți a lui Apollo, a unui principiu organizator și separat, umed, care e Dionysos sfâșiat de către Titani. Contrapartea aceasta a lui Apollo e bineînțeles un aspect complementar, e un Apollon în tribulațiune, într-o sfâșiere sacrificială, necesară pentru subzistarea lumilor. Asta

și explică faptul relatat de Plutarh, că, la Delfi, Apollon și Dionysos aveau un cult comun.

Sufletul e făcut din materie astrală, în sensul riguros al cuvântului, adică din materia astrelor. După Numenios, e o stea care se coboară de pe firmament, voit sau nu, după vocațiunea ei prenatală, adică după posibilitățile ei; se incarcă pe efluviile din ce în ce mai dense ale sferelor în ordinea lor descendentă. Dar asta presupune preexistența sferelor, așa cum sunt ele, cu caracteristicile lor. Cine le-a creat, macrocosmic vorbind? Zeii, dar de data asta nu prin cădere, cum se întâmplă cel mai des cu sufletele, ci prin pogorământ sacrificial. Fiecare zeu a elaborat un înveliș limitat și absolut necesar al lumilor. De aceea și aparentul lor exclusivism, spiritul lor antagonistic; pentru ca Zeii să-și poată împlini misiunea, trebuie să fie ei și nu altceva, căci zeii provin dintr-un Fiat^trad. de exclusivitate și distincțiune. Asta e misiunea lor și toate criticile și ironiile monoteiștilor cad, prin simpla constatare a acestui fapt.

E legitim să aștepți în fiece clipă un miracol, pentru că însăși clipa e un miracol. Sub aparența că aștepți un miracol, vrei în realitate să reintri în normal. Absurzi, himerici sunt acei care fac pact cu viața obișnuită, cu iluzia, cu nălucirea. Totul e să nu aștepți miracolul din afară; trebuie să-l pândești și să-l soliciți în tine însuți, fiindcă, chiar atunci când vine din afară, în realitate exteriorizează o minune lăuntrică. Fenomenul exterior e numai un semn, un simptom. Mai demult, imi spuneam: toate întâmplările din basme trebuie privite sub specie interi-oritatis^trad., neavând altă realitate decât devenirea eroului; sunt deci subiective. În fond, lucrul e adevărat, dar în fapt judecata trebuie să fie nuanțată. Miracolele din basm erau objective, dar exteriorizau o minune subiectivă, internă. Plasticitatea ambianței în vechile yuga^glosartrad. o permitea. Omul atunci în adevăr regenta planul de existență și orice gest, orice gând al lui, orice impuls volițional se transmiteau instantaneu întregului țesut, cum mișcările păianjenului fac să tremure imediat întreaga pânză. Solidaritatea întregii ambianțe cu regentul, lipsa aproape totală, și în om și în natură, de pietrificări, de înțepeniri, o sensibiliza într-atât, încât cel mai tainic proces mental al omului se obiectiva. Drama inițiatică, oricât este de intimă, prin definiție, iși crea, iși găsea ecou în protagoniști externi.