prin miracolul Unicității și al Existenței. Cât despre forma raționabilă a seqvenței, e numai aspectul exterior, din perspectiva lumii noastre, de jos în sus, a minunii existențiale și reflexul Unicității, care leagă orice nu poate fi legat, care umple prăpăstiile dintre cuvintelefulgere, cu un aspect sacrificial al Divinității, ce nu-i altceva decât Unicitatea, fără de care multiplicitatea s-ar irosi instantaneu în Neant.
Zeița și trecătorul de vaduri, de exemplu Hera trecută dincolo de ape de către Iason, Isis de către Antis. E dezrobirea Șehineiglosartrad. din captivitatea ei și trecerea dincolo, în Principiu. Nu o face singură, pentru că simbolismul ei pasiv i-o interzice, apoi mai este și misterul sacrificial. Coborând voit în lume, pentru mântuirea ei, nu poate reveni decât dusă de un erou solar. S-ar putea spune că asta e semnul că misiunea ei a avut succes, adică faptul că s-a găsit cineva s-o ducă înapoi în patria ei înseamnează că misiunea ei de revivificare s-a împlinit. E o acțiune și o reacțiune; omul pe care l-a deșteptat o duce și pe ea și se duce și ea dincolo. "... ca să vadă Allahglosar cine-l ajută pe El și pe Profeții lui" (Sura Fierului). Coborându-se în lume, Principiul și, mai ales, Șehinatrad. fac un pact cu slăbiciunea, cu riscul de a nu se reintegra în Ceruri, decât dacă se va găsi un erou care să le împrumute puterea lui.
Dumnezeu, prizonierul coborământului Său, are nevoie de ajutorul oamenilor, pentru că asta dovedește că a găsit un ecou în ei, în sensul literal al cuvântului, adică Verbul proferat în jos, spre lume, nu se poate întoarce dacă n-a găsit o rezistență, un zid în lume, care-l oprește în descinderea lui, îi inversează mersul și-l trimite înapoi. Altfel, Verbul s-ar pierde fără sfârșit în abisurile matricei lumii.
Chiar microcosmic, faptul că formulezi o rugăciune, că spui un nume divin, arată că Dumnezeu a găsit un ecou valabil în tine, care-l trimite din nou la locul de unde s-a proferat singură și liberarea, îndrumarea Verbului, din tribulațiunile și rătăcirile lui în lumea de jos; e cea mai mare facere de bine ce poate exista sub Cer. E același lucru cu dezrobirea Șehinei din captivitatea ei, cu nuanța că Șehina, pasivă, e înlănțuită, pe când Verbul rătăcește activ prin lumi, căutând pe acela care să vrea să-l pronunțe, el rostindu-se în jos, [ca] să găsească pe cineva care să primească mesajul și să-l rostească în sus.
362 (49)Marea cantitate de elemente reziduale în lumea noastră, de coji care rețin Șehinatrad. în robie, se datorește faptului că sunt dărâmăturile unor lumi apuse, care nu s-au risipit, nu s-au atomizat până la punctul să se cufunde în Materia Primă, în sensul total al Cuvântului. Asta ar avea, cel puțin, avantajul să le înece în Nemanifestare, lăsând locul complet curat, ceea ce se întâmplă la Mahapralayaglosartrad.46. Nu; reziduurile, cojile celorlalte Manvantareglosartrad. sau Kalpaglosartrad.47 chiar, devin o Materie secundă, ancombrantă, foarte capabilă să rețină Șehina și s-o înrobească, atunci când se coboară sacrificial în lume; Materia Primă, nefiind manifestată, nu poate fi un agent de captațiune pentru că îi lipsesc calificările necesare, fiind riguros lipsită de orice calificare.
De aceea prezența Principiului pe ea o "califică", pe când în stare de Materia Secundaglosartrad. mai are inițiative active care o fac, nu complementară ci antagonistă lui Purușaglosartrad.. Întrebuințând o altă imagine, iți poți face mai ușor loc printr-un pustiu neted ca în palmă decât printre dărâmături, scaieți și șerpi. Posi-bilitatea de rătăcire e mult mai mică. Sau: e mai ușor de găsit un lucru și de ridicat într-o întindere plană, fără nici un accident, decât prin mărăcini sau prin junglă. Nici o fiară, nici un animal veninos nu poate trăi într-un loc lipsit complet de viață, pe când în selbele și mlaștinile Amazonului ești pierdut fără recurs.
18.X.1966
Identitatea dintre Dumnezeu și Făptură e exclusiv esențială și raporturile dintre ele, acelea de ireversibilitate. În orice caz, nu poate fi vorba de o identitate substanțială, directă, în sensul pantheist al cuvântului. S-ar putea spune că Natura, Substanța, ține prizonieră Esența, care fiind la "centrul" Naturii, nu poate fi detectată cu simțurile noastre. Pentru a libera esența din captivitatea substanței este un mod direct care, în același timp, e un ricoșeu. Anume, determinarea, simbolic în sus, a unui pol esențial, intuirea unui plan intelectual care, odată răsărit și urcat pe Zenithul lumii și al conștiinței noastre, își răspândește asupra lumii un mănunchi de raze de aur invizibile care imprimă o mișcare vibratorie planului orizontal; vibrațiunea aceasta, răscolirea
363 (50)aceasta, eliberează esențialitatea planului de fire. Am spus că această metodă e în același timp directă și prin ricoșeu, pentru că merge de-a dreptul, spre liberarea esenței și nu prin etape intermediare – prin ricoșeu, pentru că drumul face un unghi ascuțit prin steaua fără nume.
Metoda substanțială, în care nu este făcut nici un apel, cel puțin direct, la elementele intelectuale, constă în "putrefierea" elementelor înclestate din noi, rămânând să se urce la suprafața substanței descompuse elementele esențiale care vor fi evaporate spre Înălțimi. Mijlocul nesigur și impur, căci niciodată nu poți ști dacă putrefierea a fost împinsă până la punctul necesar, deoarece criteriile intelectuale care, singure, pot determina autenticitatea și puritatea elementelor liberate – lipsesc. Pe când în prima metodă ținta e determinată dinainte și de la început, deși virtuală, polul superior e Absolut, reprezintă un nec plus ultraglosartrad., care va atrage spre el din lume numai ceea ce e de aceeași calitate cu el.
Să ne închipuim un vier care n-ar avea criteriul, punctul de comparație al unui vin de calitate desăvârșită; și că ar face operația pentru întâia oară fără să-i știe etapele; riscă să se oprească la treptele intermediare, relative, pe care să le ia drept absolute. Tot de aici și nesiguranța calității Paradisurilor atinse de un religios, pentru că, pur și simplu, îi lipsește intuiția Paradisului Suprem.
Din punct de vedere vișnuit, planurile intermediare manifestă frumusețea lui Dumnezeu și prin urmare planul e luat ca o realitate; vălul Mayeiglosartrad. e un văl real. Dar ce greu e de ales nectarul din flori! Numai experiența, fie ea cât de vagă și de fugitivă, dar directă, a Frumuseții Supreme, ne dă piatra de încercare, punctul de comparație, care ne permite să discriminăm elementele cerești înrobite de substanță. Fără acest punct de referință, o încercare de discriminare e aproape imposibilă: putem să confundăm, cum se întâmplă mai totdeauna, frumuseți sensuale cu frumuseți spirituale, ceea ce se întâmplă curent de la Renaștere încoace; și mai grav, Satana își ia foarte ușor aparența de Înger de Lumină; căutarea în acest fel a Frumuseții, fără busolă și fără criterii, duce de-a dreptul în borborosglosartrad.. Pe când, cu disciplina metafizică directă, omul poate smântâni nu numai frumusețea lumii, dar și masca uzurpată de Diavol, pe care o topești suaviter magno cum ingenio48, în planurile metafizice. Diavolul rămânând ca un prost jos. Ris-curile cele mai mici ale unui cosmologic sau ale unui Bhaktaglosartrad.8 sunt acelea de a se opri la un aspect non-suprem al Divinului.
364 (51)A vedea în vălurile care acoperă Fața lui Dumnezeu aspecte ale Lui, nu e posibil, în sensul celei mai bune eficacități, decât dacă intuim în ele determinațiuni negative; altfel riscăm să ne oprim indefinit în planurile intermediare. E o incontestabilă calificare metafizică, aceea care ne face să ridicăm capul în sus, orice plan metafizic am fi atins, fie numai virtual; și asta chiar când nu intuim de la început și direct Supremul. Cea mai mare dușmană a unei realizări spirituale complete este o mare capacitate de contemplație, când în noi nu e lămurit, evertuat complet, terminusglosartrad. ad quemglosar49 [spre care] trebuie să tindem. Căci poți fi prizonierul celor mai înalte Paradisuri, tot așa de iremediabil și de insuportabil, ca și al Iadului. Și, cum spun hindușii, după ce ți-ai epuizat capitalul de fapte bune și de beatitudine pe care-l ai, cazi mai rău canainte.
Dumnezeu însuflețește totul și El este vivace și activ chiar în păcătos; fără suflul divin, acesta n-ar fi capabil de păcat. Care este elementul divin în păcătos? Libertatea lui de inițiativă, de a face păcatul, de a-l obiectiva; păcatul, odată făcut, devine o entitate; or, această capacitate demiurgică pe care o are omul e comisionată de Dumnezeu, prin similitudinea omului cu El. Înainte de a face păcatul, să percepem elementul de inițiativă din el, de liberă determinare și atunci nu-l vom mai face; și chiar dacă l-am făcut, extragem din el tot ce mai poate fi salvat, prin această metodă; e "căința" în modul cel mai pozitiv al cuvântului.
În lume Binele și Răul constituie partea esențială și substanțială a lucrurilor. Răul vine totdeauna ex parte substantiaeglosartrad.; în primul rând, din cauza inerției ei; substanța nu poate fi răscumpărată decât [dacă este] solicitată de esență. Ea se oferă cea dintâi percepțiilor sensibile și, în măsura în care acestea pre-domină în noi (ceea ce e cazul la imensa majoritate a oamenilor), substanța poartă aproape tot centrul de gravitate al conștiinței noastre. A refuza audiență substanței, afară de când e solicitată de esență. Substanța, în ea însăși, e violentă și inertă, agresivă și fără consistență; ține în robie esența pe motivul simplu că ea e sensibilă și esența inteligibilă. Și la câți oameni partea inteligibilă precumpănește pe cea sensibilă? La câțiva. Nu substanța ține în robie esența, ci noi o ținem înlănțuită în substanță, prin falsă imputațiune. E de ajuns să privim "adevărurile inteligibile ale lucrurilor" cum spune Șaihu-l-Akbarglosartrad.50, adică aspectele lor
365 (52)esențiale, formale, pentru ca eliberarea să se producă și minciuna să-și arate partea ei de adevăr, răul, partea lui de bine, negativul, conținutul lui pozitiv.
Dumnezeu e umbra omului care, ca și umbra, face tot ce face omul, odată cu el. Aceasta face parte din patibilis Deusglosartrad.51, e una din operațiile Lui; toate tribulațiile noastre, agitațiile noastre sunt ale Lui. Nouă ne pare că noi târâm umbra după noi, când ea nu-i decât aspectul vizibil al firului prin care Dumnezeu ne ține indisolubil legați de El, și acest fir nu e altul decât acel al Unicității; Unicitatea, care cuprinde ca atare, și nu în principialitatea ei, multiplicitatea, agitația, dezordinea, Șirkulglosartrad.52 chiar Kufrglosartrad.-ul53 nostru. Iar o aplicație a analogiei în sens invers. Putem, de asemenea, să ne considerăm umbra, ca echivalentul lui vestigium pediglosartrad.? În umbra aceea, nu zice vechii Alchimiști spuneau că e ascuns Soarele? Cu cât e Soarele mai aproape de Zenith, cu atât umbra se micșorează și dispare. Crește când Soarele se coboară spre orizont, adică atunci când face impresia că se pune pe același plan cu noi, în șah, adică în comună măsură cu noi. Iar Deus patibilis estglosartrad..
Solidaritatea soarelui cu umbra arată că aceasta e aspectul ocult al lui. Și depinde de poziția pe care o luăm față de soare, ca să micșorăm sau să mărim umbra noastră. E un semn al capacității noastre de inițiativă; pe când damnatul, din cauza pasibilității lui, este ales de umbră; nu el și-o decide. Ne mărim umbra în staza noastră de realizare descendentă, ne-o micșorăm în staza ascendentă, când orice element gravitațional dispare în noi. Descendent, infuzăm umbrei noastre până la suprasaturație, din preaplinul nostru spiritual. Ni-l obiectivăm în ea. Cine știe ce lumină poate să izbucnească din ea, la punctul critic?
În fiecare lucru al vieții sunt conținute Eternitatea, Sufletul, Divinitatea; tot așa, orice bucurie a vieții, implicit, mâncarea, băutura, iubirea sensuală și îmbrăcămintea frumoasă, cuprinde scânteile divine; și cerința, dorința după lucruri pământești, sunt provocate de scânteia divină din ele.
Scânteile divine captive sunt, natural, posibilități de manifestare, care trebuie să se actualizeze cu orice preț, pentru că nu pot, prin firea lor, să rămână nemanifestate. Atunci ele se produc, de e posibil prin eliberarea și reintegrare în Principiu; dar dacă asta nu e posibil, cum e în majoritatea cazurilor, se
366 (53)manifestă adharmaglosartrad. oricum, numai să se manifeste, chitglosartrad. că în felul acesta intră în altă robie.
19.X.1966
Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin gândul pur, care nu e facultatea noastră rațională și discursivă, ci intuiția intelectuală. Totuși, între acestea două există o legătură, nu o ruptură, nu o prăpastie, cum ar vrea să facă să se creadă existențialiștii și anumiți mistici dezordonați (rușii de exemplu, L. Șestov etc.). Și Rațiunea și Gândul sunt două aspecte ale aceluiași lucru pe planuri diferite. Când facem să tacă facultatea noastră discursivă, apare Gândul, care este un prim fond al ei. Ceea ce, în noi, observă fluctuațiile materiei mentale (cittavritiglosartrad.), este facultatea contemplativă, adică Gân-dul. Sri Ramana Maharși: și Rațiunea și Gândul sunt cele două fețe ale aceluiași lucru.
Baal-Șem interpretează pasajul din Talmud cu privire la Vocea care se intonează zilnic din Horeb, că această voce (Stimmeglosartrad.) vine din lumea Gândului și că a percepe această Voce înseamnă a îngrădi gândurile.
Or, vocea din Horeb nu e altceva decât murmurul de-abia perceptibil pe care l-a auzit Ilie pe muntele Horeb, când a fugit din Samaria, după zgomotele furtunii, ale ploii și ale tunetelor. Elementul chintesențial al lor.
Dar mai este ceva, de o importanță capitală. Tot pe Muntele Horeb a auzit Moise pe "Eheieh așer eheiehglosartrad.", "Eu sunt Cel ce sunt", autoafirmarea Divinității. Nu e logic să concludem că aceeași Autoafirmare, aceeași mărturie a Identității, a auzit-o și Ilie? Mai precis și aplicabil la realizarea spirituală. A auzi murmurul veșnic al lui Memnon în noi, cu mentalul perfect potolit, este a auzi pe Dumnezeu rostindu-se pe El – Însuși. Dumnezeu își toarce Numele singur. Dacă tăcem, îl auzim și noi. De aceea, cea mai mare rugăciune, cea mai importantă, singura care există în fond, este integrarea acestui murmur, după ce a fost perceput, în centrul ființei noastre. Și toată ruga noastră spre Dumnezeu e să ne îngăduie să-L auzim. Legiti-mitatea aplicării microcosmice e evidentă: mai întâi, orice manifestare macrocosmică își are în mod necesar aplicarea și în microcosmos. Structura însăși a Rugului Arzător ne-o arată: rugul de spini e corpul nostru, focul e vehiculul nostru subtil, Vocea e planul spiritual, cauzal. Imediat ce am ordonat ierarhic cele trei stări în noi, adică le-am subordonat una alteia, pe cea
367 (54)inferioară celei superioare, și le-am suprapus, făcându-le să le coincidă centrele, Vocea, suflul al identității, se face auzită în cele trei lumi. Am mai putea spune că, un foc, ca să ardă, trebuie să fie însuflețit și de un curent de aer. De ce nu am aplica acest principiu și Rugului Arzător? Și, în adevăr, ceea ce ațâță focul și-i dă continuitate în cele trei lumi este pranaglosartrad., care unește lumile între ele, le dă omogenitate și continuitate și, mai mult, le dă o impulsionare ascendentă prin direcția lui naturală spre Zenith.
Imediat ce-am determinat în noi un ax vertical, al cărui fruct, în vârful lui, este Soarele sau Steaua polară (simbolism zodiacal sau polar), atunci Suflul, Prana, difuz și împrăștiat până atunci, se structurează într-o coloană verticală, potolește agitația gândurilor și aprinde cu încetul focul de pe Rugul Arzător care e ființa noastră: foc care e robul Umidului, dar pe care suflul ascendent îl usucă pe încetul, până când izbucnește incendiul care conflagrează cele trei lumi.
Or, ceea ce este minunat, e că această operație de înaltă Theurgie o putem întreprinde în fiece moment, oriunde ne aflăm, într-atât Dumnezeu e la dispoziția omului. Revin: cele trei lumi ale noastre – unite prin axul vertical care le străbate centrul; se "construiește" astfel un altar sacrificial, un templu, cu, în centrul lui, un horn care trage bine (cele trei centre suprapuse); atunci focul, care e o latență chiar în mijlocul mlaștinilor, își topește cojile umede și izbucnește. Horebul e prin excelență în inima noastră, totuși e permis să-i vedem vârful care emerge în creștetul capului nostru în Brah-ma-randhratrad.. Focul umed imanent nu poate fi "însuflețit" (adică Prana făcând oficiul intermediar al lui Hermes; "... portavit illud ventus in ventre suo")54 decât de un foc supraesențial, necreat, transcendent, care nu cere altceva decât să coboare în lumea noastră, ca să se unească cu focul din exil și să-i vindem "lepra". Zoharultrad.55 o spune: "Băgați bine de seamă că atunci când Cel Vechi misterios și-a răspândit Lumina, a luminat mai întâi Creerul și a acesta a iluminat Inima". Acest foc restabilit astfel, în integralitatea lui, dezlănțuit, este Euha-ristia cerească, din care se hrănesc Îngerii.
Ceea ce e esențial e suprapunerea ierarhică a planurilor, care nu e posibilă decât prin determinarea unui ax vertical și a unei stele în Zenith (latet Sol in Sidere)56. Să găsești centrul fiecăruia din cele trei planuri, căutând de din afară, e tot așa de eficace ca strădania omului care încerca să care lumina soarelui cu un obroc, într-o casă fără ușă și fără ferestre. Verticalitatea
368 (55)corpului nostru ne oferă soluția imediată, ne deschide o poartă pe care noi nu avem altceva de făcut decât s-o pășim. Dar lucrurile cele mai evidente sunt cele mai ascunse.
A preface păcatul printr-o acțiune plăcută lui Dumnezeu. Această acțiune nu poate fi decât ritul.
Tăcerea nu este numai un simbol imediat al lui Dumnezeu, dar și un principiu reunificator al multiplicității; tot ce e împrăștiat, dislocat de celălalt, provine dintr-o ruptură, dintr-o sfărâmare a Verbului: tăcerea, potolirea gândului, lucrează în mod natural ca un principiu reunificator. Mai precis, puterea sintetică a Tăcerii reunește ce qui était épars57, fără să mai fie nevoie să alergăm după fragmentele dispersate ale vorbelor, ici și colo, ca un cioban după oile lui împrăștiate de furtună. Tăcerea lucrează ca un magnet care atrage și dizolvă multiplicitatea în ea, fără să se gândească la asta, fără să-i dea atenție. E ca un Ocean în care toate apele se revarsă, fără ca să aibă conștiința lucrului.
Pe când schematizarea în lumea noastră e un simptom al morții, în cele de sus, e semnul Învierii în Eternitate, din cauza legii analogiei în sens invers. Mort ca cristalul, dar Sublim precum cristalul. Ceea ce e admirabil în el, e frumusețe exilată.
Coordonatele rectilinii și polare ies în mod natural din punct, când acesta este exilat în lumea noastră. Punctul, privit profan, e moarte, pentru că nimicește orice caracterizare, orice accident în el; dar nimicirea e numai aparentă, pentru că e o resorbire. Plantat oriunde în lume, punctul, care în el însuși e un exilat din cer, proliferează, își proiectează membre, brațe, o întreagă fiziologie sacră, pentru a se putea acomoda ambianței. Și această proliferare nu este altceva decât exteriorizarea lui în coordonate. În spiritual, scheletul e mai important decât tot ce susține.
O proiecțiune verticală a unui ax, integrându-se într-un punct, de unde își răspândește coordonatele după simbolismul crucial, o constituie deschiderea umbrelei.
Se poate concepe ca un artist profan de geniu să capteze elementele esoterice existențiale (deci nu doctrinale), prezente în fragmentele, în membra disjectaglosartrad.58 a miturilor și să le animeze, nu în sensul originar, când mitul exprima patosul
369 (56)divin, ci cu geniul lui, într-o viață secundă, impură și îndoielnică, de-abia organică, dar incontestabilă dacă artistul e mare. Lucrul e net sensibil în muzica lui Wagner, care dă o structură, o unitate factice, influențelor rătăcitoare, singurul lucru ce a mai rămas din miturile sfărâmate, din cauză că Duhul le-a părăsit. Asta nu e fără asemănare cu o evocare magică sau chiar cu o ședință de spiritism.
Bănuțul care se pune în mâna mortului e ca o sinteză a întregii lui existențe, o încercare de a rezuma într-un mod vital toată viața lui, e o imagine a Luzuluiglosartrad.59 oferită lui Charon, ca semn de recunoaștere a integrității individualității mortului post-mortemglosar. Semn de recunoaștere, acesta e fenomenul cel mai bun. Bănuțul e un Luz în mijlocul Luzului mai mare care e barca lui Charon. Centrorum in trigono centri60.
Ca mortul să treacă cu bine în starea de existență imediat consecventă aceleia pe care a părăsit-o, trebuie să treacă prin poarta strâmtă; și ca s-o treacă trebuie să se rezume, să se contracteze într-un punct nespațial și intemporal, rezumat quintensențial al întregii lui ființe. De aici, loviturile de lopată ale lui Charon, care comprimă ce mai rămâne pe dinafară, neresorbit, din individualitatea mortului. De altminteri, banul e și imaginea porții strâmte și a Unicității, deci a continuității.
Spuneam că banul e un simbol al porții strâmte, a cărei formă o are; în acest caz e și un simbol al virginității. Și când ne gândim la rolul lui în lume, vedem moneda, totodată impură, pângărită, dar virgină, orice ar face. E Unicitatea care cuprinde Multiplicitatea ca atare, dar nu e afectată de ea. De aici, murdăria lui (a banului), [el] trece din mână în mână (aș spune din brațe în brațe) fără nici o rezistență, dar fără nici o preferință, iar prospețimea lui, spontaneitatea lui, eficacitatea lui rămân totdeauna intacte. Oamenii nu știu ce au în mână. Cel mai odios, cel mai murdar stăpân al lui nu păngărește banul, care-și păstrează totdeauna prospețimea, dar omul cel mai pur nu-l răscumpără definitiv, pentru că și în mâna lui rămâne, virtual, un instrument posibil al celui Rău.
Dacă Răul nu e decât Binele în bucăți, reunificarea acestor bucăți, reconstituirea lor în Bine, se poate face numai printr-o
370 (57)sinteză, printr-o integrațiune, în ceea ce este deasupra Binelui și a Răului; în orice caz, această unificare a dispersiunii nu se poate face ca un mozaic, ca o multiplicitate cimentată numai printr-o decizie volițională; altfel vorbind, colecționând fragmentele ca pe membrele unui puzzleglosartrad., și conglomerându-le apoi.
Această răscumpărare a scânteilor se poate face deci numai în noi, pentru că numai în Intelectul și în inima noastră pot face saltul calitativ care le integrează în ceva care nu are nici o comună măsură cu ele, ca scântei captive. E raportul dintre Principiu și Manifestare, raport nereciproc și non-comutativ, în care cea din urmă se identifică, nu substanțial, ci esențial, cu Principiul. Altfel spus, niciodată nu putem răscumpăra scânteile din Ambianță printr-o topire confuză a noastră în Natură, prin acel sentiment difuz și vag al Naturii, care este caracteristic Romantismului. Cel ce transmută Natura prin noi este un "asentiment" al axialității noastre, complementar cu ambianța. Atunci tout ce qui était éparstrad., toate membra disjectatrad. ale lui Osiris, toate scânteile roabe, aleargă spre noi ca falenele spre un far.
În înălțimi nu sunt sunete. Nu mai e decât o tăcere care e identică cu lumea spirituală. Gândul e auzul chemării de sus, Gând care, bineînțeles, este suprimarea gândurilor. De aceea păstrarea tăcerii e limita Înțelepciunii, pentru că în tăcere te poți fixa pe planul Gândului. Această Tăcere – Gând coborându-se în noi, se ocultează în centrele de taină ale ființei noastre. Nu trebuie să credem că trupul a înghițit Gândul, pentru că nu-l mai percepem. În realitate, lucrează ca o sămânță pusă în pământ, tainic, dinăuntru în afară. Când îi este dat, se răsfrânge pe suprafața noastră.
Manasglosartrad., detașat de toate obiectele exterioare, are o tendință naturală să se concentreze pe Ajnachakraglosartrad., Ochiul frontal. Aceasta se face organic, fără să fie nevoie de intervenția noastră, în mod natural. Singura contribuție volițională ce ni se cere, este intenția noastră, și refuzul multiplicității. Restul vine de la sine.
În Ajnacheakraglosartrad. este Nadaglosartrad. care atrage la ea materia mentală, apoi o omoară, adică o transfigurează în materie beatifică. De aceea mintea absorbită în Nada este liberată de Vrittiglosartrad.. Nu se poate insista prea mult asupra faptului că procesele de concentrare sunt acelea ale creațiunii, dar în sens invers. Nu au nimic mecanic în ele. Fixându-mă pe un centru subtil, îmi transfer centrul de greutate pe el, identificându-le. Odată actualizat, centrul subtil atrage în mod firesc în el tot ceea ce s-a produs prin el, tot planul asupra căruia are jurisdicție și stăpânire.
371 (58)Ceea ce este nemuritor (Akșaraglosartrad.) e ceea ce este fără sunet (Agoșaglosartrad.) adică ceea ce nu este nici consoană, nici vocală și nu este pronunțat. În dhikrglosartrad. trebuie să fim foarte atenți asupra spectrului invizibil al formulelor sacre, care sunt fie la coada lor, după "expirație", fie prealabil, într-o indistincțiune care cuprinde lumile, fie deasupra lor, ca un abur ce se ridică deasupra apelor. În realitate, procesul poate fi împins și mai departe: e de datoria noastră să descoperim invizibilul și inefabilul din toate cuvintele pe care le rostim, chiar cele mai obișnuite, invizibilul din lucrurile vizibile, căci așa liberăm Șehinatrad. din exilul ei.
Această detectare a Invizibilului, care se poate obține numai prin atenție neșovăită, ne conferă, ne investește cu o ubiquitate care ne face prezenți nu numai unde pot atinge simțurile noastre, dar și gândul nostru. Un text hermetic este foarte semnificativ: "Înalță-te deasupra oricărei înălțimi, coboară-te dedesubtul oricărei adâncimi, strânge în tine senzațiile lucrurilor create – ale Apei, ale Focului, ale Uscatului și ale Umezelii."
Sub exuberanța exterioară este un schelet, o schemă geometrică foarte viguroasă care dă forța textului, Crucea cu trei dimensiuni: mai întâi axul vertical, care unește Adâncimile cu Înălțimile, depășindu-le prin epuizare. Strângerea în punctul de interferență, a tuturor senzațiilor, pe planul de reflexiune, de incidență, pe care-l formează crucea orizontală a elementelor.
În general, visul e contraindicat pe calea de realizare inițiatică, totuși și aici sunt nuanțe de stabilit. Trebuie mai întâi făcută deosebirea între un vis haotic, inconsistent și o secvență logică, bine constituită, dirijată lucid de cel care visează.
În privința eficacității lui, visul avut sau suscitat într-o stare de răspândire, de risipire, e în adevăr sinistru și neoperatoriu decât în rău. Dar un vis provocat după o stare de totală relaxare, de reducere la materie primă, în care toate accidentele au dispărut din noi, e mult mai eficace, mai fecund, decât primul. Mai mult, chiar după un vis haotic, dacă, după ce ne-am pus iarăși în stăpânirea noastră, ne topim în materia secundă a noastră, elementele pozitive ale visului se purifică, se dinamizează și se integrează în activul nostru, iar cele irecuperabile sunt dizolvate în vitriolumglosartrad., reducându-se la singura lor pozitivitate, Existența. Presupune că ești simultan pretutindeni, în pământ, pe mare, în Cer; că nu te-ai născut, că ești încă
372 (59)embrion, tânăr și bătrân, mort și dincolo de moarte. Cuprinde totul deodată: timpurile, locurile, calitatea și cantitatea. Bine-înțeles că antinomiile nu pot fi sintetizate ca atare. Trebuie înțeles că totalizarea lor e în principiul comun, echidistant de extreme, care e la originea lor comună. Dar, uneori, chiar din afară se poate ajunge la o sinteză: ruptura, sfâșierea, crucificarea între două extreme, destupă puțul din mijloc. Marile inițieri erau posibile în antichitate și în Evul Mediu pentru că omul era total atunci, resimțea cu toată ființa orice vedea, orice trăia. Orice percepțiune fizică, orice gest, orice gând, era întovărășit de contrapartea lui subtilă, fără ca măcar să caute lucrul acesta; lucrul îi era dăruit de Zâne de la naștere. Asta dădea tuturor "gesturilor" lui, luând cuvântul "gest" în toată semnificația lui, o puternică tonalitate emotivă care le unifica și făcea din ființa umană o incomparabilă cutie de rezonanță.
Pozitivitatea unui erou mitic devine evidentă când găsim pe acest erou în stare de tribulațiune sau de sclavaj, ca Harap Alb, Tristan, Herakles. Recunoaștem că totuși el este Prințul, prin faptul că i se dau misiuni care în mod normal ar trebui îndeplinite de stăpânul său.
O altă semnificație ar fi când luăm pe stăpân ca Jivatmaglosartrad. și pe erou ca Atmaglosartrad.. Aparent, nu se întâmplă nimic, lucrurile, muncile eroului sunt invizibile, o lucrare care se face dinăuntru în afară (bineînțeles din perspectiva Stăpânului nelegitim; Eurysteu și Spânul nu fac nimic). Și Jivatma, în starea actuală a omenirii, nu e stăpânul aparent și nelegitim al lui Atma? Punctul e cel mai mic în lumea noastră.
Când Atma, pentru realizare, devine patibil și se strecoară, se intercalează în lumea noastră, atunci se situează în mod necesar într-un sistem de raporturi în care apar cei ce trebuie să-l stăpânească și să-i poruncească, în tribulațiunile lui. Un punct proiectat pe un volum intră într-o ecuație, într-un ansamblu de referințe, în care el apare drept cel mai mic, deși el îi condiționează pe toți.
Servitudinea eroului e o purificare, dar și o separare în sensul alchimic al Cuvântului. E ceea ce se numește în Alchimie separarea Soarelui de umbra sa. Incomensurabilitatea raporturilor sociale aduce recuperarea tuturor puterilor care până atunci erau amestecate și confuze. Dar pentru asta trebuiește ocultare; ambianța nu trebuie să știe cu cine are de-a face.
373 (60)21.X.1966
Explicația metafizică a darului lacrimilor, asupra căruia se insistă cu dreptate atât de mult în religii, ar putea fi următoarea: apa nu e termenul final în care se resoarbe Manifestarea; e un intermediar și de aceea e aleasă, de aici necesitatea ei; ordinea de resorbire a elementelor este: pământ, apă, aer, foc, care apoi se coagulează în diamant, cu un reziduu, cu o umbră în substanța care e iarăși pământ.
O resorbire directă în foc e imposibilă, vorbind mai ales microcosmic, metodic. De altminteri, aceasta ar contraveni grav caracterului de organicitate al realizării inițiatice; chiar atunci când, în unele cazuri, trecerea pare directă (Ilie, de exemplu), se parcurg toate etapele efectiv, în timp; infinitezimal din punctul de vedere al conceptului omenesc, nu mai puțin efectiv din acela al Eternității.
Lacrimile inimii, chiar acelea sensibile ale ochiului, reprezintă o irupțiune a elementului umed în cel uscat, prin fisurile lui, care îi sunt inerente prin excesul de uscăciune. E de remarcat că fisurile există, indiferent de poziția actuală a omului; în omul rău, mai mult prin excese de împietrire. În el intră atunci nu elementul umed, ci influențele rătăcitoare ale lui Gog și Magog. Câți oameni sunt bântuiți de Gog și Magog, înainte de năvala lor macrocosmică, la sfârșitul Timpurilor!
Nimic nu lămurește mai mult Spiritul decât lacrimile inimii; pe ele le așteaptă ca să se arate. Nu numai din cauza disparției opacităților și a Keliphotglosartrad.-urilortrad., nu numai din cauza resorbirii unui element inferior în altul superior, ceea ce e conform cu mersul ascensional al realizării inițiatice; aici intervine și altceva, mai puțin băgat în seamă, dar foarte important; pământul resorbit în ape devine o suprafață lucie, în care se poate oglindi cerul, de-a dreptul, nu prin incidențe, ca pe pământ; omul nu mai e înlănțuit ca în caverna lui Platon, cu spatele spre ieșire și văzând numai umbre pe fundul ei, umbre care sunt numai dâră indirectă a Luminii; după resorbirea în apă, omul, neieșit încă din cavernă, stă totuși la intrarea ei și contemplă direct lumina.
Mai mult, pe suprafața netedă a lichidului se stârnește vântul, vehiculul providențial al tuturor intelecțiunilor în lumea de jos, dar și suflul, car de foc, vehiculând elementele exaltate, afânate, ale Apei, în Cer. Portavit illud ventum in ventre suotrad.; vântul, suflul, pranatrad. intermediară între Ape și Cer, ames-
374 (61)tecându-le influențele, topindu-le una în alta, mai întâi în Materie Primă, apoi în Piatră, Petra aerea, aurea, auratrad.. Aburul apelor amestecat cu lumina Cerului dă uleiul supraesențial, care este și o Ror Lucisglosartrad.65, ce umidifică tot ce atinge. Trebuie ca solidul să se resoarbă în ape (solveglosartrad.) pentru ca influențele cerești să se încorporeze (coagulaglosartrad.) în ele.
Formulele hermetice care coroborează cele spuse mai sus: "Vis animae integra si converta in corpus"66, dar "corpus resolutum in aqua". Trebuie adăugat pentru completare că, odată pământul dizolvat în ape, se depune din nou în fundul lor, ca mâl foarte fin, mâl din care Dumnezeu a creat pe Adam; când acest mâl emerge la suprafață, la Fiatglosartrad.-ul divin, el este pământ paradisiac, materia primă. Deci, pământul nu moare când el s-a topit în ape; îi dispar împietririle, opacitățile, sgrunțurile, toate accidentele, suprastructurile, dar quintesențialitatea lui persistă indestructibilă și reapare ca Grădina Edenului, deci "convertere natura et quod quaeris invenies"67. Sunt silit să repet ce am spus de atâtea ori: simplificăm, purificăm toată operațiunea, dacă o facem metafizică. Deter-minarea în noi a unui Zenith Spiritual produce prin raionare conversiunea tuturor elementelor, unul în altul, dar de sus în jos.
Sub ochiul divin (căci acesta este Zenithul Spiritual) nu e piatră, nu e rocă dură care să nu se topească, să nu se dizolve în ape și celelalte următoare, în ordinea subtilității.
Această conversiune, care face ceea ce este inferior la fel cu ce este superior, creează o omogenitate care reduce Multiplici-tatea la Unicitate, prin omogenitate. Nu e încă Unitatea, dar e etapa cea mai importantă spre ea. Căci transmutarea apei în aer și a cerului în foc sunt, după vorba alchimiștilor, jocuri de copii, pe lângă dizolvarea primordială a pământului în apă.
"Nisi corpora fiunt incorpora operamini"68. Magnum Opusglosar fiind unic, trebuie să se încorporeze într-o substanță omogenă Unică. Natura se bucură să întâlnească ceva asemănător cu ea și cele similare se unesc. E taina lui Eros Kosmogonosglosar. Când în două substanțe diferite stă latent o impulsie identică, nimic nu poate sta împotriva reunificării; cojile se topesc, împietririle se înmoaie ca ceara și se dizolvă într-o apă omogenă: "quia omnia corpora in regimine fiunt incorporea, et ex inverso incorpora corporea"69.
Similitudinea e firul care asigură continuitatea Existenței. Dacă pământul se rezolvă în apă este din cauză că au în comun răceală; dacă apa devine aer, e din cauza comunei