adevărată este rezultatul unei intuițiuni directe, informale, susținută, având [drept] temelii elemente existențiale, adică acele elemente obscure din noi care sunt reflexul invers a Supremului în ființa noastră; aceste elemente devin un suport, un tron pentru hudurglosartrad.10 și numai din cauza suportului Lucifer e accesibil, vulnerabil, căci e o afinitate între el și aceste suporturi; și este un suport în calitate de rădăcină tenebroasă a întregii manifestațiuni. Satan e dezarmat prin similitudini, un suport se infuzează în alt suport care crede că asimilează, devorează suportul superior și se trezește tras în sus ca și cu o undiță; și atunci ce a mai rămas din el?
Nu trebuie să ucizi instinctul rău, patima, ci să servești pe Dumnezeu cu ea; cu alte cuvinte, să nu vezi în ea o dușmană a lui Dumnezeu, ci o închisoare a strălucirii divine, care trebuie topită pentru a se produce unificările. Această închisoare, aceste Keliphotglosartrad. nu sunt produsul unei ostilități contra lui Dum-nezeu, ci un reziduu al lumilor sfărâmate înainte de existența lumii noastre; căci lumile trecute, în elementele lor pur calitative, s-au integrat în Principiu, iar în cele negative, s-au atomizat; dar această atomizare nu-i completă decât în elementele extreme ale posibilităților negative cele mai extreme în negativitatea lor; asta mai ales când nu e vorba de disparția Lumii, ci a unei Lumi; vorbind în imagini, lumile vechi se prefac în pulbere, dar mai rămân și ruine. Și ruinele, nu pulberea atomică, rețin prizoniere în cojile lor scânteile de lumină.
Numai o adăugare a elementelor intelectuale le precipită năruirea, până se fac și ele pulbere, iar scânteile se unesc cu Soarele Spiritual.
Patima trebuie să primească de la om o directivă care nu se face substituindu-te ei, ci prin promovarea unui Zenith intelectual deasupra ei, care face să năzuiască spre Înălțimi, ca luna marcele.
E semnificativ că Dante își termină cele trei Cantice cu cuvântul "stelleglosarvers.trad.". Înainte de a face un singur pas în Purgator, trebuie să revadă "stelele", pentru că ele dau o direcție ascensională călătoriei sale. Fără "evocarea" lor n-ar fi putut face un singur pas în sus și s-ar fi încurcat într-o rătăcire fără ieșire. Nu se poate niciodată evertua o axă verticală de jos în sus; trebuie determinată extremitatea ei superioară, pentru ca, după aceea, din acest punct să se constitue axa, ca un fir de păianjen ce se coboară spre pământ. O ancoră se aruncă totdeauna de sus în jos și nu invers.
348 (35)"Ai făcut instinctul rău", spune Dumnezeu omului; l-a făcut rău pentru că l-a lăsat să-și piardă verticalitatea. Centralitatea omului îi impune obligații mult mai grave decât acele pe care le impun doctrinele religioase, cel puțin în aspectul lor exterior. A face faptă bună și a respinge ispita nu e decât o jumătate de "serviciu". Trebuie să fii bun cu ispita, s-o primești ca pe un oaspete ce ține în taina ei ascunsă scânteia de lumină, care poate de milenii aspiră la dezrobire. Trebuie să topim pretextul ispitei, obiectul exterior care ne-o vehiculează, pentru ca apoi ispita însăși să-și piardă opacitatea și să devină transparentă și plastică; atunci se coboară spre ea o schemă geometrică angelică modelatoare și care, dând o "formă" materiei inerte, confuze și difuze a Keliphglosartrad.eitrad., o transmută în intelecțiune. Și nu e de căderea noastră să ne întrebăm sau să vrem a determina care "formă" geometrică se va coborî, cum trebuie să fie și cum va opera. Asta, riguros, nu este treaba noastră. Nu suntem obligați decât la buna intenție, la dreapta direcție spre Uni-versal; restul îl face Spiritul.
"Unirea" se face atunci când scânteii care este roabă în Keliph-ă și reprezintă polul substanțial, îi suscităm "deasupra" un pol esențial: irezistibil atrași unul de altul pentru fuziune, cei doi poli topesc coaja opacă în flacăra ce izbucnește între ei. Și încă o dată trebuie precizat: nu noi ne răspândim spre multiplicitate, solicitați de ea, ci multiplicitatea se înmănunchiază spre Unitate, al cărei "locotenent", "calif" este omul, și a nu băga în seamă aceste solicitări e echivalent cu nepăsarea unui rege care nu vrea să asculte cererile și plângerile supușilor săi.
14.X.1966
Deasupra lumii fizice este alta mai înaltă: lumea spirituală, unde omul se poate cățăra, până ajunge la punctul unde atracția lumii acesteia nu i se mai atârnă de picioare. Odată ajuns în lumea pneumatică, sunt alte dimensiuni, căci acolo ceea ce e sus e și locul unde ne sunt rădăcinile. Asta nu se poate decât pentru o entitate care în toată ființa ei este numai văz și ochi, și în care contemplația este însăși substanța ființei. E deasupra lui sattwaglosartrad. însăși, căci o tendință este sattwa numai față de alte tendințe expansive și descendente, rajasglosartrad. și tamasglosartrad.. Or, în "locul" unde sattwa devine fixantă, cum e tamas pentru lumea noastră, nu mai există sistem de raporturi, ci pură conformitate, deci omogenitate cu Ființa.
Între lumea pneumatică și a noastră mai este o lume, intermediară, unde se dă în adevăr bătălia destinului nostru,
349 (36)căci în lumea noastră nu e bătălie, încătușați fiind cu totul de greutate; solicitările contrarii nu pot surveni decât acolo, la punctul care se află la egală distanță între ele, deci în lumea intermediară, psihică. Acolo e primejdia mare, mai ales în ce privește înșelăciunea, decât de cădere; din cădere te mai poți ridica dar înșelăciunea te ține vrăjit eoni întregi de existență. În lumea intermediară sunt ultimele limite ale domeniului Princi-pelui Întunericului; mai sus nu se poate ridica; acolo e porticul templului exterior. Primejdia mare constă în faptul că nu atât Principele Întunericului este primejdios, căci se rezolvă într-un simulacru de neant, într-o iluzie, ci în fascinația pe care o exercită, vertijul pe care-l dă. Lumea subtilă nu e "locul" entităților spirituale, dar ele-și pot lăsa o urmă, un vestigiu, un reflex rezidual în ele; cules de Înșelător, ca o smântână, acest reflex rezidual poate fi uzurpat ca o mască de iluzie; aici este primejdia cea mare. E ca și cum ne-am duce spre o stea după imaginea ei într-o apă. Nu atingem Cerul, ci noroiul din fundul mlaștinii. Principele Întunericului caută să dea fiecărei raze oglindite pe suprafața apelor mijlocii, o direcție contrară, falsă. Nu este posibil să scăpăm de aceste năluciri de lumină, decât prin intuiție directă, intelectuală, căci Vrăjmașul poate uzurpa reflexul, imaginea oglindită a unui Înger, dar nu este esențialitatea lui. Desrobirea, plenitudinea lucidă pe care ne-o dă contemplarea Ideilor, nu se găsește în reflex, care cel mult ne poate da o beție, o uitare, un vertij, și asta ne dă posibilitatea să detectăm dușmanul în dosul măștii.
Fabre d'Olivet are o concepție limitată despre Lucifer, atunci când neagă căderea Îngerului rebel, pentru că vede în el numai puterea care operează crearea lumii. Dar însăși concepția căderii lui Lucifer e limitată, pentru că face din creațiune o operă de revoltă, contrarie voinței lui Dumnezeu. Or, Lucifer însumează o tendință voit descendentă care evertuează posibilitățile de creație din indistincțiunea lor, voință care poate fi aceea a unui Principiu luminos, lucrând din voința lui Dum-nezeu și privită, numai foarte din afară, din perspectivă religioasă, misiunea sa apare ca o revoltă. Și e drept ca toată drama să apară ca o revoltă în religie, care e făcută absolut pentru toți oamenii, căci realitatea faptului e incomprehensibilă pentru ei; ar trebui să se ajungă din explicație în explicație la concepția apofatică a lui Dumnezeu, a Principiului nelimitat, care se neagă pe el însuși ca urmare a Infinității lui și pentru asta creează Lumea, dând misiune lui Lucifer "s-o moșească" printr-o așa-zisă revoltă care e o ruptură de echilibru. Când
350 (37)Fabre d'Olivet neagă caracterul metafizic al lui Lucifer, pune toată problema pe planul cosmologic, unde natural ia o altă înfățișare decât pe plan metafizic, căci, existențial, reflexul obiectului pe un plan inferior nu e aidoma cu obiectul în realitate. Prea ar fi simplu. Imaginea obiectului pe alt plan intră în alt sistem de coordonate decât acelea ale planului principial și, în speță, în lumea noastră intervine legea dualităților care complică problema.
Când Fabre declară pe Lucifer ca un Spirit Interior, e cât colo vizibil că e vorba numai de imaginea lui Lucifer, de un Lucifer imanent lumii noastre. Or, nu e posibil Imanent fără Trans-cendent, a cărui oglindire este. E adevărat că Lucifer e primul din spiritele interioare și cel mai absolut necesar operei de creațiune, dar a-l defini astfel nu e a face cât colo din Lucifer regentul lui Tamastrad.20? Căci tendința Tamas produce lumile ca o impulsie de exteriorizare. Or, Lucifer e principiul care produce ruptura echilibrului celor trei guneglosartrad. în Prakritiglosartrad., deci e deasupra nu numai lui Tamas, dar și lui Rajastrad. și lui Sattwatrad.. Fiatglosartrad.-ul care produce această ruptură de echilibru e un Verb divin, e o Apofază, care numai în reflexele ei periferice are un aspect de negațiune, de non-serviamtrad.37. Una e negațiunea lui Dumnezeu de către un agent subaltern și alta negațiunea oricărei limitațiuni care ar părea să se prindă ca o pojghiță pe Fața divină, negațiune care salvagardează Absolutatea divină.
Lucifer nu e numai Șarpele, care e o specificație cosmică a lui, și pe care Fabre d'Olivert îl descrie ca pe o ardoare cupidă, invidioasă, interesată, egoistă, care șerpuiește în inima omului și o învăluie în rețeaua ei. Dar Lucifer, tăiat de rădăcinile lui cerești, de lumină, rămâne numai foc, care nemaifiind solicitat de o atractivitate de sus, se roade pe el însuși, se hrănește din propria lui substanță; dar chiar faptul că e numai șarpele, că șerpuiește în inima omului, arată că tot pe spirala Vortex-ului Sferic Universal se înscrie, care conține în țesutul lui totul, inclusiv pe Adversar; numai că în cazul Șarpelui, aceste spire, văduvite de lumină, deșesute s-ar putea spune, cad ca o pulbere radioactivă pe care o înșeală pe și pe lume, maleficiind-o. Șarpele cere identitatea; lipsit de ea, sustras din căile ei, se devorează pe el, își devorează coada, devine Uroborosglosartrad.38; căci este și un aspect sinistru al acestuia: în sensul pozitiv, Uroboros-ultrad. care-și mușcă coada arată că purcede din Principiu și se întoarce în el; în lume, cercul pe care-l formează e o spiră a Vortex-ului și, ca atare, revine la punctul de plecare cu un pas de elice mai sus, sfârșitul unei spire fiind punctul de
351 (38)plecare al spirei imediat superioare. Dar în cazul care ne interesează, lipsind "Atracția Cerului", aceea care face ca spirele să fie în realitate pași de elice spre Zenith – șarpele își mușcă realmente coada, se face un scurtcircuit, și planul pe care-l delimitează se preface în cenușă. Nu mai rămâne, în adevăr, decât o ardoare cupidă, pentru că e nepotolită, o conflagrațiune, o explozie neputând fi un aliment, invidioasă pe tot ce e în afară de ea, șerpuind în inima omului ca în jurul oricărei conștiințe care crede că-și are rațiunea suficientă în ea însăși, în care se manifestă Principium Individuationistrad..
Când te plimbi pe câmp într-o sfântă reculegere, toate scânteile din pietre, plante și animale, se agață de tine și se lămuresc în tine într-un foc sfânt. Or, din cauza continuității țesutului cosmic, toate obiectele care cad sub simțurile noastre angajează și pe cele care sunt depărtate din cauza solidarității și atunci se poate spune că toată firea își cere mântuirea de la tine într-o plimbare consacrată.
Prin continuitate, o percepere a prezenței pe Pleșu și pe Halăuca evertuează și actualizează prezența de pe toți Carpații, apoi Caucazul, Himalaya etc. Căci prezența, fiind de partea Universalului, angajează tot generalul și-l înglobează în ea. Pioasa reculegere care promovează cele din jurul nostru e rezultatul și al unei consacrări a plimbării, și al asimțirii simbolismului Naturii, dar nu necesarmente al descifrării lui în mod distinctiv, căci aceasta aparține unui grad înalt de realizare inițiatică. Vezi plimbările lui Böhme. E de ajuns o resimțire a sfințeniei ambianței, a unirii Cerului cu Pământul pe crestele dealurilor și ale munților. E caracteristic că în această procesiune inițiatică, singurul element discordant, care face pată, este eul nostru. Pângărește sfințenia templului. Consacrarea care se face prin noi provine dintr-o parte a ființei noastre care nu mai este aceea a Individualității. E o metodă foarte eficace pentru a face discriminarea netă între Eu și Sine, Jivatmaglosartrad.39 și Atmaglosartrad.40. E un bun adjuvant pentru Separațiune, operațiunea primă și cea mai grea din Magnum Opusglosartrad.41.
15.X.1966
Sfântul Ignațiu de Loyola preconizează mirosirea, gustarea, viziunea, pipăirea, auzul Inferiorului; bineînțeles, cu
352 (39)atât mai mult sunt implicate aceleași procedee și în asimțirea stărilor subtile și a celor paradisiace. Căci nu e vorba numai de realizarea esențialității stărilor de fire superioare care se operează prin intuiții, ci și de realizarea lor substanțială, ceea ce se poate face prin transformarea simțurilor și a instinctelor în intelecțiuni, căci intelecțiuni sunt în fond, după cum o spune și Platon, nefiind vorba de altceva decât de degajarea purității lor din mâlul obiectului, trăite dar nu intelectualizate. E vorba de o coajă reziduală, făcută din cenușă și inerție, de topit. Căci pe lângă topirea unei Keliphetrad. obținută prin suprapunerea unei dimensiuni intelectuale, mai avem și o purificare distinctivătrad., dacă se poate spune, prin care descompunem un agregat în elementele lui constitutive, și apoi resorbirea esențialității lui, prin intervenția calităților sensibile și imaginative care-i corespund în Microcosmosul nostru. E vorba numai de consacrarea, de ritualizarea acestor calități. Consacrarea, ritualizarea calităților sensibile atrage necesar dezindividualizarea lor. Colo-ratura lor individuală e dată de Keliphoturiletrad. lor, nu de ele. Zbaterea lor în cușca cojilor le dă accentul acela de durere, atât de prezent, de gustat, de lumea noastră; acela trebuie topit pentru ca țesutul microcosmic să-și restabilească unitatea cu țesutul macrocosmic în vederea realizării omului universal.
Eva e tipul literal al sensibilității omului. Deci poate fi considerată ca mercurială, având în vedere caracterul ei pasiv. Dar imaginile care impregnează această sensibilitate, care o evertuează, sunt de natură sulfuroasă. De altminteri, imaginile sunt de partea Formeiglosartrad.. Răscumpărarea Evei, deci a sensibilității, se face prin impregnarea imaculată a ei, prin intelecțiuni, care-i constituiesc o coroană de stele în jurul capului. Atunci poate zdrobi cu călcâiul capul șarpelui. Co-roana de stele e coroana Arborelui Vieții din care, dacă Adam ar fi mâncat mai întâi, putea să mănânce apoi din Arborele Cunoștinței Binelui și a Răului, fără nici o primejdie pentru el. Dar inițiativa Evei, care arată emanciparea sensibilității de Inteligență, a dus la catastrofă.
Învățământul microcosmic, metodic e clar: restabilirea adevăratei ierarhii, inteligența, în sensul de luciditate, de voință, de veghe, dominând sensibilitatea care domolește, face transparente instinctele. Eva trebuie "coafată" cu coroana de stele, pentru ca și ea, la rândul ei, să "coafeze" șarpele. E o sequență
353 (40)de "rectificări". Interesantă suita logică între coroana care domină capul și călcâiul Femeii, care domină capul Șarpelui. Coroana și călcâiul, extremitățile, se întâlnesc și se unesc, după cum Ketherglosartrad.42 se reflectă cel mai bine în Malkuthglosartrad.43. Toate astea, de-a lungul unei axe verticale care unește și dinamizează toate stările de Fire între ele și care se prelungesc în stările inferioare prin spirele Șarpelui, zdrobit în partea lui veninoasă, dar rectificat, nu distrus, și continuând să vivifice stările inferioare ale Firii cu viața și dinamismul care îi sunt proprii.
Concentrarea duce pe calea ieșirii extatice, pentru că simbolic se face pe înmănunchierea întregii noastre atenții pe un singur punct, chiar dacă concentrarea se face pe un plan care e dincolo de condițiunile spațiale. E interesant că această concentrare creează o "geometrizare" a ființei noastre pe care o duce la transformarea într-un plan omogen în care apar direcții spațiale convergând spre unul sau mai multe puncte sintetice, prin care se face transferul întregii noastre ființe într-o stare informală. Iar o aplicare a analogiei în sens invers. Pe când schematizarea, geometrizarea ființei noastre exterioare echivalează cu o mortificare, pentru că e rezultatul inerției, a hebetudinei mentale, în planul superior geometrizarea e viața însăși. Ceea ce e schelet în lumea noastră, se afânează, se subțiază, se dinamizează, vibrează în nervii subtili, nadiglosartrad..
Calea unei astfel de concentrări meditative consistă în faptul golirii sufletului de toate impresiile sensibile și de toate reprezentările, pentru a-l dispune la primirea iluminării. Prin faptul căderii noastre sunt într-o stază dispersantă, de solveglosartrad., pe care trebuie s-o oprim din mers printr-o baricadare față de lumea exterioară, în vederea începerii unui proces de coagulaglosartrad., care, la rândul, lui duce la un nou solve, dar par en hautglosartrad., în sensul unei extincțiuni transcendente. Această sustragere de la lumea exterioară produce un fenomen straniu. Apare în noi, se actualizează, o contraparte care până acum fusese invizibilă, pe când cea vizibilă devine nevăzută; Makifimglosartrad., deplasarea luminilor. Cum spuneam mai sus, această nouă lume e mult mai schematică, mai geometrică, decât aceea în care ne aflăm acum, din cauza procesului de sinteză care e identic cu un proces de simplificare. Dar toată această conversiune se poate efectua numai în sens ascendent, adică într-un sens care e exact invers procesului de creațiune, adică o negare de la efect la cauză. Și din cauză secundă în cauză secundă ajungem la un centru imuabil care în același timp e și un Principiu. Prin
354 (41)acest proces se produce o sacralizare, o transformare simbolică a Manifestării, al cărei rezultat inevitabil, necesar, e pulverizarea Manifestării, adică transformarea ei. Pentru ca aceasta să se întâmple, adică o conversiune a inferiorului spre superior, trebuie ca și superiorul să se coboare spre inferior, cu alte cuvinte, trebuie ca Transcendența să se învăluie într-o haină descendentă sacrificială, care nu este altceva decât Numele mare divin, fenomen incontestabil sensibil, perceptibil; și totuși purtând în El Prezența Divină.
Inferiorul se convertește în Superior din cauza lipsei de comună măsură între ei și a raportului de cauză la efect. Acest drum e comparat cu scoaterea peceților "Grădinii Ascunse", pentru că Principialul e necesar, dar ascuns în lumea noastră, și pentru că adevăratele linii de forță ale Cosmosului sunt în dosul tapiseriei, nu în ceea ce se vede în față.
Numele Divin, și în transcendența lui, dar și în vicisitudinile, în tribulațiile Lui produce transformarea ființei omului într-un câmp de forțe-vibrațiuni, descentralizată în morfisme separate unele de altele, antagoniste și ostile una alteia.
Numele ne este dat, dar eficacitatea Lui ne este dată de o Intenție primordială, care este o reintegrațiune în Principiu, și prin intențiuni secunde, mai greu de determinat, am putea spune, mai puțin metafizice, dar mai esoterice.
Concentrarea excepțională aduce evertuarea nu numai asupra punctului, dar și asupra clipei; dar nu e o concentrare cantitativă, adică eliminatorie, alegând un punct sau o clipă și excluzându-le pe celelalte; în acest caz, e ușor de înțeles că nu mai e vorba de adevăratul punct și de adevărata clipă. Concentrarea justă e aceea care actualizează într-o sequență cantitativă un punct și o clipă calitativă. Atunci și celelalte se integrează în ele, ca într-un ocean fără fund.
E exemplară, în această privință, vorba unui kabbalist: „Cine rostește cuvântul «Stăpâne» și are în intenție să mai spună «al lumii», nu cunoaște adevărata vorbire. Ci, în răstimpul când spune «Stăpâne», trebuie să se ofere astfel Domnului, încât sufletul trebuie să i se ducă total în El, încât nu mai poate exprima «al lumii»; și asta îi este de ajuns ca să spună cuvântul «Stăpâne». Asta este esența rugăciunii".
Dacă esențialitatea e atinsă, toate suporturile cad de la sine. Observația e valabilă pentru invocarea unui singur nume și nu
355 (42)a unei formule întregi. Căci la o rostire justă, toată ființa omului se topește în Nume. Printr-o inversare de perspective, ceea ce e poartă strâmtă devine un ocean, punctul central, dacă ai trecut printrânsul, devine circumferință. Atingerea rugăciunii perfecte implică disparița, cel puțin momentană, a Cantității, ori în Calitate pură nu mai este trecere de la un pol la celălalt. Prin urmare, orice durată, care prin ea însăși implică deja o "calificare" a timpului, dispare în Calitatea pură. Restul rugăciunii sau nu mai e spus deloc, sau e rostit fără să mai fie nevoie să te gândești la el, căci nu-l mai pronunți tu, îl pronunță Domnul.
Dumnezeu e substanța rugăciunii noastre; pare natural la prima vedere, totuși adevărul formulei devine evident.
Dumnezeu e Identitate; cum rugăciunea, care implică un subiect, un obiect și un demers, poate fi Dumnezeu? Răspunsul imediat este că pe lângă Dumnezeul transcendent mai este și Dumnezeul imanent, cel primul e impasibil, dar al doilea e patibil, în exil, în tribulație, deoarece își ia tot păcatul lumii asupră-i. Or, pentru a lua asupră-și păcatul lumii, trebuie să-i iei aparențele și devenirea și răscumpărarea, integrarea finală. Or, rugăciunea este prin excelență toate astea. Apoi Dumnezeu, care este Absolutul în sine, refractat în timp, spațiu, viață și moarte, are un început, un sfârșit și un mijloc, intenția, lucrarea, integrarea. Infinitatea divină, oglindită în lumea noastră, implică o polarizare în cel ce cere și [cel] Solicitat, pentru că această imperfecțiune în imperfecțiunea care este lumea este o mărturie că nu este altă perfecțiune decât Perfecțiunea.
Se mai poate considera rugăciunea ca o aproximație a lui Dumnezeu în care acesta este implicat, desemnat într-un fel, prin niște cuvinte care rămân reziduale după ce suflul din ele s-a cufundat în Oceanul divin. Cuvintele, prin limitațiunea lor, nu pot exprima pe Dumnezeu, dar îl pot dibui: acesta este oficiul rugăciunii – a deștepta în noi o asimțire. Și odată asimțirea actualizată, orice cuvinte sunt perfectă rugăciune. Pe cât de riguroase, rituale trebuie să fie primele demersuri ale rugăciunii, cu atât de mare e libertatea ei după asimțire, pentru ca în final ea să devină Absolută.
16.X.1966
Rugăciunea, ca o aspirație a limitațiunii noastre spre Nelimitat, aspectul uman al ei; rugăciunea, ca un pogo-
356 (43)rământ a lui Dumnezeu în lume și în tribulațiune, în vederea însumării ei în El, aspectul divin și descendent. Cele două naturi ale lui Hristos. E perfect spus când se definește rugăciunea ca o parcurgere, o questăglosartrad. prin lumile spirituale, dar chiar când această parcurgere se face în zig-zag, nu este rătăcire, căci deasupra tuturor peregrinațiunilor lucește imuabil Steaua Polară. Ca să restabilească ordinea în lumile astfel parcurse, e o condiție, fără de care răscumpărarea e imposibilă. În esoterism e asimțirea Supremului, în exoterism, mărturisirea. De aici importanța capitală a Separațiunii, a suscitării în noi a unui Martor impasibil care, supraveghind toate peregrinațiunile, nu participă la ele. Mărturisirea numai prin martir nu e suficientă; mai exact, nu e nimic, din punctul de vedere al Finalității noastre; totul, esențialul e să i se suprapună și o mărturisire de credință care e aceea a Adevărului.
De aceea, lipsa totală de semnificație a faptului că erezii, rătăciri, mișcări sociale, au avut martirii lor. Cum religia a avut martirii ei, tot așa și atheismul. Fiind egale pe acest plan, deosebirile și adevărul lor trebuie să le căutăm pe planul doctrinar. Sentimentalismul e solidar cu prăbușirea ciclică.
Vorbeam mai sus de evertuarea, actualizarea Martorului în noi; fiecare om îl are în mod necesar, pentru că altfel și-ar avea rațiunea suficientă în el. Ceea ce este deci important e conștiința prezenței și a lucrării lui în noi. E exact același lucru cu Atmatrad.. Toți îl avem, câți îl știu?
Rugăciunea lucrează, prin dubla ei natură pe care am subliniat-o, și în sensul creațiunii, și în sensul resorbirii acesteia, dar pe planul subtil și spiritual al Naturii, deci asupra cauzelor și nu asupra sensibilului, sau mai exact, asupra acestuia, prin mediul cauzelor secunde. Eficacitatea pronunțării unor seqvențe verbale în bună intenție e explicabilă prin doctrina Verbului care creează lumile și le resoarbe în El. De-altminteri, toate misterele dominicale și acelea ale lumii sunt făcute vizibile prin indefinitele posibilități de pronunțare ale Numelui Divin. Posibilitățile lui de manifestare și de răscumpărare sunt arătate prin faptul că omul le pronunță sensul care, prin dharmaglosartrad. lui, prin centralitatea lui, mijlocește, printre altele și cu vorba lui, între Cer și Pământ. E de ajuns, prin buna intenție, să se pună într-o situație justă, pentru ca rugăciunea să opereze. Dar orișice în lume este o manifestare a Verbului, deci îl reprezintă. Da, dar îl reprezintă odată pentru totdeauna, imuabil, pentru că toate făpturile, afară de om, sunt pasive în starea noastră de existență. O pasăre, o broască,
357 (44)rostește un nume divin, face o mărturisire, dar nu mijlocește cu nimic; sunt perfecte de la început, nu se străduiesc, nu evoluează; dar nu se depășesc. La ele nu este trecere de la potență la act, prin urmare nu pot mântui Firea, căci ce este alta mântuirea Firii, decât trecerea ei de la putere la act? Animalul, cristalul "pronunță" admirabil un morfism al Ver-bului, dar niciodată Numele Mare. Totul, pentru că ele sunt numai o componentă a lui; ansamblul componentelor și sinteza lor o însumează numai punctul central al stării de fire în care ne aflăm; și în acest punct se află numai omul.
De aceea, misiunea capitală a acestuia, este descătușarea Numelui din cuvinte, din lume, din lucrurile lui împrăștiate, prin Cuvânt. Simpla intenție este suficientă; nu e nevoie de cunoașterea distinctă, theurgică, a fiecărui lucru în parte, ce elemente din Nume reprezintă anume; asta-i treabă de mare inițiat, care lucrează imediat și total asupra lui și asupra ambianței. Ne e suficientă o conștiință globală, conștiința calității cosmice pe care o facem. Puterea ordonatoare a omului și a rugăciunii lui e existențială, din cauza centralității lui, prin urmare nu are decât să se lase în grija firii lui adevărate pentru ca rugăciunea și cu atât mai mult dhikrglosartrad.-ul [rugăciunea în secret] să fie eficace. Pentru asta, trebuie o condiție prealabilă: suprimarea multiplicității în noi, injurioasă față de punctul unic pe care-l ocupăm, și în special suprimarea agitației principiului mental, cittavritiglosartrad. din noi.
Nu e nevoie de pronunțarea unei anumite formule, ca în Magie; sau, dacă e pronunțată, trebuie să fie numai un vehicul; odată obținut contactul cu prezența, formula ce-o vehiculează trebuie părăsită, ca reziduală. Intențiunea e suficientă ca să deștepte Numele, pentru asta trebuie o anumită știință a pogorârii omului în Verb. E o știință a similitudinii, trebuie să stabilim în ființa noastră un reflex al Verbului, un ecou al lui, care nu e altceva decât tăcerea tuturor elementelor dispersive, multiplicatoare din noi. Atunci Verbul își are cutia de rezonanță corespondentă și atunci rostirea lui e perfectă; căci multiplicată de cutia viorii, eficacitatea ei în toate lumile e suverană și topește toate opacitățile, cojile, sclerozele din ele și adună toate morfismele ca pe niște oi, cu sunetul fluierului.
Calea lumii este calea pe care noi toți întâlnim moartea corporală. Și locurile în care întâlnim Șehinaglosartrad.2 sunt tocmai
358 (45)acelea în care se amestecă Binele cu Răul. Probabil că Șehinatrad. este limita între ele, substanța care se secretează prin întâlnirea lor, prin frecarea lor. Punând asupra lor o privire lucidă, o atenție susținută, facem să intervină un al treilea element, afin cu al treilea element pe care Binele și Răul îl țin înrobit, adică Șehina însăși. Concentrarea solicită în elementul privit ceea ce e afin cu ea, adică Unitatea, de aceea elementele complementare și antagoniste, printre care și cuplul Bine–Rău, se risipesc. Nu e mai puțin adevărat că, nefiind același lucru cu Binele, mai ales când acesta e în cuplu cu Răul, Șehina e eliberată prin poarta Binelui, căci Superiorul e reprezentat prin elementul pozitiv dintr-un cuplu.
Nu trebuie niciodată să despărțim Intelectul de ontologic, pentru că sunt aceleași în virtutea adevărului formulat de Aristotel: "sufletul este tot ce cunoaște". Sustrăgând sufletul și mintea de la multiplicitate, o dizolvăm, nu o înlăturăm. Dacă, la același moment, toți oamenii ar gândi, ar mărturisi Unitatea divină, Pământul ar dispare. Probabil asta se va întâmpla la sfârșitul lumii.
Impresia penibilă de reziduu, de prostrațiune, pe care o resimțim când încercăm să despărțim în noi Sattwatrad. de Tamastrad.trad., e un semn că operația este reușită, căci elementele vrăjmașe din noi au fost reduse la Materie Primă, dezindividualizate. Într-o etapă ulterioară, acest borborosglosartrad. se usucă și devine colb pe care vântul duhului îl risipește în toate vânturile.
Rabinul din Lublin. "Văzătorul" mergea la Învățătorul lui Rabbi Elimeleh din Lisensk. Era noapte, vânt, frig, zăpadă. Intră într-o pădure. Acolo găsește o casă bine încălzită în care era o singură femeie. Îl poftí înăuntru și-l întrebă unde merge. Femeia degaja un farmec irezistibil, încât Rabbi Iosif simți intrând în el tot Erosulglosar lumii, nu numai sensual, ci un fel de ciclon care-i cutremura toată ființa, o flacără care pătrundea în ultimele lui adâncuri, acolo unde până acum nu mai fusese loc decât pentru Dumnezeu. Apoi totul dispăru deodată, femeie, casă, pădure.
S-ar putea spune că a fost numai o ispită diabolică? E prea simplu. În realitate, am impresia că a fost o obiectivare a Șehineitrad. lui, Șaktiglosartrad.44 cum îi spun hindușii. Rabbi Iosif ajunsese
359 (46)la punctul când se făcuse separațiunea bine și atunci tot Erosul, toată vitalitatea lui, inclusiv cea psihică și spirituală, se exteriorizase în Femeia aceea. Nu era o ispită și un tantricglosartrad. ar fi operat în consecință. Asta arată caracterul extrem de realist al realizării spirituale; nu e o cazuistică mentală, ci angajează toate fibrele, toată ființa omului, cutremurând-o din temelii, smulgădu-i rădăcinile. Casa, pădurea, vântul, erau peisajul lui interior. Și au dispărut nu în lumile inferioare, ci în planurile spiritului pur; s-au angelizat. În virtutea acțiunilor și reacțiunilor concordante, e imposibil să nu se fi întors la Rabbi Iosif, la un moment al vieții sale, cu o dobândă, cu o strălucire, cu o supraabundență indicibile.
17.X.1966
Există o tehnică sistematică a deslănțuirii Nume-lui care e aceeași cu descătușarea Șehineitrad. din exilul ei. Pentru asta, trebuie să înlăturăm pojghița noțională a cuvintelor care, oricine o poate constata, servește numai în relațiile exterioare, sociale ale oamenilor. Poate deschide, într-o formulare tradițională, de exemplu, și intuiții asupra Universalului, dar în cazul acesta raționamentul e un simbol, ca și orice alt lucru în lume. O familiaritate cu poezia ne poate actualiza posibilitatea deslănțuirii virtuții ascunse a Numelui, ascunsă în ea. E vorba de o resimțire a unicității, [a] rarului, dintr-o formulă, chiar într-o limbă profană. Ceea ce nu trebuie uitat e că Verbul are, înainte de toate, în lumea noastră, un caracter existențial. "Prin El, toate s-au făcut." Exilul cuvântului în lumea noastră se datorește în primul rând faptului că limbajul a fost pus prin necesitate în slujba relațiilor sociale dintre oameni, în slujba tehnicilor mecanice fără de care viața socială nu e posibilă. Oamenii, luați ca indivizi, au trebuit să prefacă, să degradeze cuvintele în purtătoare de noțiuni, în concepte. Această coajă trebuie s-o topim. Trebuie să redescoperim în cuvinte aspectul lor invizibil, coada de cometă, din spatele sâmburelui pur al conținutului lor conceptual; am prefăcut cuvântul într-un cui cu care fixăm noțiunile în peretele atelierelor noastre. E același lucru cu fixarea printr-un ac a mesagiilor acelea divine care sunt fluturi. Trebuie să redescoperim aura, nimbul, din jurul cuvintelor, pe care conținutul lor rațional, accesibil tuturor oamenilor, îl opacizează. Cuvântul cel mai banal, dacă îl intuim în misterul lui, deschide poarta tuturor înțelegerilor. Pronunț cuvântul "El"; deja, fac o discriminare, prin asta, între Eu și El,
360 (47)dar cum pun în El, tot ce nu este Eu, El capătă în el un caracter incomparabil mai calitativ decât Eu; desemnează, simbolizează tot ce nu știu, tot restul lumii, tot misterul Universului, prin urmare intervine un element de lipsă de comună măsură între El și Eu, pe care niciodată nu o are în limbajul curent unde desemnează corelații între indivizi egali ce nu se deosebesc decât prin faptul că sunt Primum, Secundus, Tertiustrad..
Spun o rugăciune. Spun primul cuvântul "Doamne", și dintr-odată, dacă îmi fixez toată asimțirea și atenția asupra lui, Măreția, Puterea întregului Univers îl umple, îl transformă din cărbune în aur, în diamant, îi dă o coadă de cometă, pe care n-o detectează nici un lexicon. Nu e un cuvânt care, liberat din ganga lui conceptuală, [să] nu se întraripeze, [să] nu ducă, să nu fie coextensiv lui Dumnezeu. În realitate, cuvântul nu servește de comunicare cu ceilalți oameni decât printr-o uzurpare care este o profanare. Esențialmente el nu poate fi decât un mijloc de comunicare cu Dumnezeu; și repet, orice cuvânt, oricât de banal și întrebuințat ar fi, poate face oficiul acesta. De aceea, când vrem să pronunțăm o vorbă cu intenția aceasta, trebuie să facem, înainte de toate, să tacă morișca de raționamente din creerul nostru, căci raționamentul care poate vehicula în alte împrejurări intelecțiuni, nu servește la nimic în theurgia Verbului, care se situează în altă perspectivă.
Dacă pronunțăm o sequență de cuvinte în spiritul care l-am desemnat mai sus, atunci ele devin o serie de theofanii în care înlănțuirea logică a frazei pronunțate devine sus o epifanie ontologică, o ontologie, o manifestare a misterelor dominicale riguros echivalentă cu creațiunea lumii însăși.
"Doamne, luminează, Doamne, înflăcărează. De două ori ne ridicăm la Doamne. În prima dată, Domnul fulgurează lumina, în a doua, după ce S-a retras, S-a reculers în El-însuși, fulgurează căldura. Nu e aceasta creațiunea lumii prin fulgurațiuni, de care vorbesc Rosicrucienii și Leibnitz? Și aceste două fulgurațiuni, între care este, principial, prăpastia incomensurabilă a sandhytrad.-ei45, punctul abisal nemanifestat, fuzionează în lumea manifestată, care este făcută posibilă prin intervenirea "dimensiunii" de continuitate, în lumea noastră, deci "lumina și căldura", izolate una de alta în miracolul lor primordial, fuzionează și pot face posibil alt miracol, cel al Existenței, care e necesitată de ele amândouă.
Rugăciunea e perfectă, o formulare verbală e autentică și duce la divin [atunci] când percepem abisul metafizic care separă fiecare cuvânt, unul de altul, reunindu-le dealtminteri