Separațiunea fundamentală dintre Cer și Pământ, în realizarea noastră, trebuie să preceadă separațiunea celor trei guneglosartrad., cum se întâmplă și ontologic – macrocosmic. Înainte de asta e o învălmășeală care este aceea a indistincțiunii lui Prakritiglosartrad.22, deci înaintea ruperii echilibrului celor trei gune în ea. Se poate spune: pentru ca aceasta să se poată efectua, trebuie, mai întâi, ca Ființa, Ișwaraglosartrad.23 să se polarizeze în Purușaglosartrad.24 și Prakriti; numai cei doi poli odată actualizați, sub influența de prezență a lui Purușa, potențialitățile lui Prakriti se pot actualiza, după ce însă, în prealabil, s-a produs, tot sub adumbrirea lui Purușa, ruperea echilibrului celor trei gune.
Toată realizarea inițiatică e în această schemă. Mai este de adăugat că tehnica de care vorbeam zilele astea, determinarea unui punct critic în jurul căruia, prin coordonate de simbolism spațial, se organizează haosul în cosmos, e același lucru. Căci punctul fixat e Principiul, Cerul, care e actualizat prin determinarea lui în mijlocul Haosului; or, Haosul înconjurător se produce o ruptură de echilibru, centralizarea celor trei gune, expansiunea lor în direcțiile care le sunt proprii și așa mai departe.
Uitasem să menționez ceva. Înainte de toate operațiile acestea, trebuie să suscităm în noi un martor care privește și înregistrează toate operațiunile, un martor care nu e exact cerul, dar care-l reprezintă și care apare, simbolic și sensibil totodată, în dosul nostru, ceva mai sus. Fără suscitarea lui, toată operația e tot atât de imposibilă, ca și faptul de a te ridica singur de păr.
Prakriti e existențială, nu intelectuală; când prin influența de prezență a lui Purușa i se smulg potențialitățile pentru a fi transformate în acte, ea nu înțelege perfecțiunea, minunea operațiunei. Ea simte numai golurile ce rămân în ea, abisurile ce se deschid în ea când potențialitățile ei o părăsesc, deoarece devenite act, e o contradicție în termen să le imaginezi lucrând încă în ea. Și acest abis devine o formă insațiabilă, o aviditate devorantă, în care, nu numai oamenii, dar și zeii pot fi înghițiți; vezi reacțiunile Gaiei, pe măsură ce îi sunt ucise copiii de către Zeus; ea vede numai uciderea lor; în realitate, trăsnetul lui Zeus, cum am observat câteva pagini mai sus, nu omoară pe titani, ci-i transformă, adică esențialitatea lor e recuperată și integrată în principiul solar.
Dar două lucruri nu poate pricepe Prakriti, și asta prin instituție divină: că produsele ei au și un element solar, căci ea concepe de la Purușa, fără măcar să-i știe existența. Prin
334 (21)urmare, când partea substanțială a copiilor ei e distrusă, e pentru ea ca și cum ar fi fost distrus întregul; transformarea lor o vede ca o distrugere; în al doilea rând, de-altminteri provenind din primul considerent, trăsnirea titanilor de către Zeus e în realitate o redempționare. Cum poate să vadă Gaia asta când, pentru ea, însuși Zeus, în esențialitatea lui, este inexistent? Ea vede Cerul numai în măsura în care [acesta] intră în luptă cu ea, adică în măsura în care se substanțializează. Vede în el numai un simplu dușman, nu un Principiu. Cerul, la rândul lui, nu poate lupta cu Prakrititrad., decât luând înfățișări materiale. De unde pasiunile și tribulațiile Zeilor.
Angoasa e o concupiscență nesățioasă, de natură pur prakritianătrad., neinteligentă și care, neputând "devora" lumina, se devorează pe ea însăși. Intensitatea angoasei dă omului iluzia de plenitudine. De aceea e așa de căutată de omul de astăzi, atât de vid și inconsistent.
Angoasa e instrumentul Gaiei, e substitutul satanic al asentimentului. Acesta este o presimțire a Universalului prin similitudinea, prin năzuința de reunire a unor elemente asemănătoare despărțite. Angoasa e reacțiunea lui Prakriti care nu poate înțelege intelecțiunile, dar care trebuie să le suporte și să reacționeze. Cum? Prin parturiente numeroase, laborioase, dureroase. Neputând distruge intelecțiunile, pentru ea inconceptibile, constatând totuși eficacitatea lor, deoarece prin ele e fecundată și produce, Prakriti caută prin Angoasă să-și deterioreze aparatul conceptiv, să-și sterilizeze matricea.
Șehinaglosartrad. cuprinde și Binele și Răul sau, cu alți termeni, Pozitivul și Negativul, dar Răul nu ca pe o substanță de sine stătătoare, ci ca Tron al lui Dumnezeu; spun cu alte cuvinte, acest "Tron", în lumea noastră, nu este altceva decât Rădăcina lumilor sau, cum am mai spus, principiul de sesizabilitate care "fixează" pe Dumnezeu pe Tronul Său, dar asta cu o condiție: să nu desparți Tronul de Dumnezeu, căci abia atunci devine Răul, Diavolul. Trebuie să considerăm pe Dumnezeu ca o prelungire a Tronului, o continuitate a lui; ca tulpina, floarea și fructul rădăcinii tenebroase; ca să așezăm pe Dumnezeu pe tronul Lui
335 (22)în noi, e deajuns ca pe întunecimile noastre, pe părțile noastre opace, să suprapunem o dimensiune intelectuală; sau, cum spuneam mai sus, să suprapunem angoasei hudurglosartrad.-ul care o transformă în dragoste, căldură, lumină. Păcatul cel mare e să producem prin opacități o întrerupere a circulației în vasele sanguine ale Universului, o discontinuitate, prin scleroze, în circuitul vibratoriu al Vortexului Sferic Universal25.
Dacă restabilim continuitatea circulației prin simplul fapt al efectuării, vibrațiile inferioare se transformă în vibrații superioare; de aici expresii ca: "treapta cea mai de jos a Binelui total", "puterea care rătăcește și așteaptă numai direcția ca să devină bună". Direcția este, înainte de toate, Buna Intenție, dar mai tehnic, mai restrâns, reactualizarea aspectelor calitative ale spațiului și ale timpului. Dacă sunt îndreptate spre Eter-nitate, ele pot lucra și retroactiv asupra lipsurilor și păcatelor noastre din trecut, pe care le redempționează; sensul profund al Căinței.
E tufișul, rugul, care, cuprins de focul dumnezeiesc, devine locul de manifestare a lui Dumnezeu. De om depinde ca să lase tufișul de spini să se aprindă și să se pătrundă de focul dumnezeiesc. Simbolul e admirabil; în el însuși, lăsat în voia lui, rugul e o încâlceală de spini, o angoasă stringentă. Și devine tronul lui Dumnezeu! Atunci, ce putere, ce întunecime în noi, n-ar putea și ea să devie suportul ei?
În treacăt, coroana de spini a Domnului nu a fost făcută oare din Rugul Arzător? Și ea suportă lumina divină, nu numai la Hristos, dar și la oricare din noi; așezată pe cap, e precipitarea materială a Nimbului Sfinților care, după doctrina ortodoxă, e făcut din lumina necreată a Thaborului și configurează, limitează "lotusul cu o mie de petale".
10.X.1966
Satan a dat lui Adam iluzia a doi Dumnezei egali. I-a dat această iluzie pentru că o avea și el. Toată acțiunea lui Satan se explică așa, căci sincer credea că Dumnezeu e numai o forță antagonistă care numai prin împrejurări favorabile excepționale a luat o preponderență abuzivă. Pentru a înțelege asta, trebuie să știm că Satan care apare în Biblie și în celelalte tradiții nu-i deloc, nu numai Demiurgul, dar nici măcar regentul lui Tamasglosartrad.. Lucifer, în sensul cel mai înalt, nu-i acela care dinamizează Fiatglosartrad.-ul divin, dându-i o stridență, o forță explozivă, lucrând ca o dinamită în
336 (23)sânul lui Prakrititrad.? El dă agenților cosmici iluzia de autonomie, care singură le dă virulența necesară pentru a produce lumea, muncă prin excelență, de sfâșiere, de exaltațiune separatistă.
Dacă situăm pe Lucifer înainte de Creațiune, atunci el devine, în Intelectul Divin, intenția lui Dumnezeu de a crea lumea, sinteza și ansamblul posibilităților de manifestare din Principiu. Expresia "Îngerul Feții" dată lui Metatronglosartrad., se aplică părții luminoase a acestuia. Dar Samaelglosartrad.? Față tenebroasă. Dar printr-o inversare de raporturi, pur metafizică, nu s-ar putea ca fața tenebroasă a lui Metatron să fie în Principiu ansamblul posibilităților de non-manifestare, iar Fața luminoasă, Mikaelglosartrad., "care e ca Dumnezeu", posibilitățile de manifestare, manifestate? Căci negațiunea radicală a lui Lucifer în lume devine cu totul altceva în Principiu. Devine o posibilitate de determinațiune negativă. O determinațiune negativă nu se manifestă, dar umbra ei în lume devine Satan.
De altminteri chiar numele lui Mikael: "Care e ca Dum-nezeu", convine numai Ființei, din cauza lui e. Din cauza acestui e, Mikael e tot ce este pozitiv, constructiv în lume. Samael, care e un reflex al determinațiunilor negative, nu are nici un loc în lume, cu care e incompatibil. De aceea o distruge, caută s-o pulverizeze, pentru că nu admite elementul limitativ din ea, element aflător din cauza caracterului ei de Ființă, adică de [ceea] ce este. De aici, anumite tradiții din esoterismul musulman, în privința revoltei lui Iblisglosartrad.: "n-am ascultat pe Allahglosartrad. când a poruncit să ador pe Adam, pentru că nu admit limitațiunea care a vrut să și-o dea". Nici nu îndrăsnești să mergi mai departe. Dumnezeu, când poruncea îngerilor să se prosterneze în fața lui Adam, vorbea ca Ființă. Iblis, când refuza, vorbea în numele ei, ca Neființă.
Altfel spus: Îngerul Feții, ca atare și cum i-o arată și numele, e un Intermediar (așa i se și spune) între Dumnezeu și Cre-ațiune. Dar dacă e un intermediar e și un barzachglosartrad. prin care se refractează în lume, odată cu crearea lumii, Principiul în Ma-nifestare; or, sunt două lucruri de reținut: Principiul e ansamblul posibilităților de Non-manifestare și de Manifestare; refractarea inversează raportul lucrurilor, inversează imaginea planului superior pe planul inferior. Această refractare e simplă la Ființă: posibilitățile ei nemanifestate, prin refractare, devin manifestate; dar posibilitățile de non-manifestare, prin definiți-e, nu se pot manifesta, totuși realitatea lor trebuie să se reflecteze, determinațiunile negative trebuie să aibă un reflex pe planul inferior, și acest reflex este forța care neagă, adică forța
337 (24)satanică; privită în Suprem, această forță neagă limitațiunile. Și deci, cum spune Goethe: "și totuși face Binele". Acest Bine trebuie luat ca o mărturisire prin determinațiuni negative, a Supremului, a Absolutului, a Nelimitatului, indiferent de ce personificațiuni secundare se detașează din această manifestare fundamentală. Samaeltrad. îl neagă pe Mikaeltrad. ca Lumină, iar aceasta îl respinge la marginea Cosmosului, spre Materia Primă, în aspectul ei inferior, dar realitatea îl "exilează" din nou în Suprem, spunându-i cu bună dreptate: "locul tău nu e în lume".
Tot în tradițiile musulmane, Iblistrad. spune lui Moise: "Când Allah ți-a spus: «nu mă vei privi», pe Muntele Sinai, «ci privește Muntele», și când Moise a privit Muntele, acesta s-a pulverizat." Perfect, trebuia să se pulverizeze, pentru că era lume. Dar trebuia să închizi ochii și apoi să-l privești; și atunci l-ai fi văzut. Ce înseamnă asta? Că Allah îi spune lui Moise: "nu mă limita; nu mă privi ca Ființă; ci privește cum pulverizez Muntele, adică privește-mă ca Neființă care reduce în cenușă Manifestarea". Și trebuie să închizi ochii, adică intrând în Non-Manifestare, s-o contempli direct, nu într-atât cât desființează lumea.
Orice ordin al lui Dumnezeu e ambiguu: trebuie să privești în El ce se întâmplă dacă-L asculți, ce se întâmplă dacă nu-L asculți, quod absitglosartrad.26. Dar trebuie să simți că ceea ce se interzice pe un plan, e o realitate eminamente pe planul superior, e apofază. "Să faci Binele", adică: "Să nu faci rău", dar transcendent: "să nu faci răul, să faci binele limitativ", adică neraportându-l imediat la Acel, care fiind deasupra oricărei determinațiuni, e și deasupra Binelui, adică, vorbind teologic: "orice faptă bună pe care nu o faceți în Numele Meu e nulă".
Pentru a putea opera transmutarea inferiorului în superior, trebuie în prealabil creat un mediumglosartrad., o zonă omogenă, prin care transformarea vibrațiilor grosiere în vibrații superioare să poată fi operată. Ceva echivalent limfei. Această zonă omogenă nu poate fi decât subtilă, pentru că mediul corporal e plin de noduri, inegal, ondulat și accidentat de înnisipări și noduri gordiene. Orice operație de transmutare e imposibilă fără o resimțire a contrapărții subtile a corpului nostru. Asta pentru că planul subtil e imediat superior planului grosier și-n el se pot rezolva pasiunile în sentimente; cât despre rezolvarea
338 (25)acestora în Intelecțiuni, ea necesită determinarea, resimțirea câmpului vibrator mental și intelectual, care e relativ mai ușor de actualizat, bineînțeles când calificarea există. Bineînțeles există și un proces de sus în jos, în care asimțirea planului cauzal atrage după sine actualizarea, răscumpărarea, armonizarea ierarhică a tuturor planurilor inferioare, ca în mitul Catenei de Aur din Iliadaglosartrad., în care Zeus spune că poate trage cu un lanț de aur pe toți zeii spre El. Spiritul se coboară în lumile inferioare dar nu cade; se învelește numai în ele; lumile inferioare se promovează prin atracția Cerului; cele două forțe se întâlnesc într-un punct care e miraculus rei Unius27. Nu trebuie, mai ales, să considerăm operația ca nereușită, atunci când constatăm existența unei mari cantități de materie reziduală în nas și gust de cenușă în gură; ceea ce ne-ar putea descuraja este constatarea cantității mari de reziduu și inefabilul elementului quintesențial răscumpărat; lucrurile nu pot fi comparate, pentru că nu se poate compara cantitatea cu calitatea. Să ne gândim ce enormă cantitate de petale de roze se precipită în putreziciune, pentru o picătură de ulei: mai ales că, în Alchimia spirituală, nimic nu se pierde și, prin repetate precipitări ale Spiritului, prin repetate coborâri ale Îngerilor, toată materia reziduală se albifică și devine Sareglosar.
Atâta vreme cât voi resimți instinctele localizate în partea inferioară a corpului, pasiunile în piept, sunt perfect în drept să localizez intelecțiunile în cap, în nimbul lui, și intuițiile supreme deasupra lui, dând întregului ansamblu, printr-un amrtrad.28 pe care îl rostesc ca locotenent al lui Allah, o mișcare de translație verticală, în sensul spațial cel mai extensiv al cuvântului. Totul este să fie întovărășit de asimțirea contra-părții subtile și spirituale.
Buber întrebuințează pentru conversiunea forțelor inferioare în forțe spirituale, pentru eliberarea Șehineitrad. din Galuthglosartrad., expresia de Umkehrglosartrad. (întoarcere). Dar această întoarcere nu se poate efectua decât spre o țintă dinainte stabilită, adică determinarea unui Zenith spiritual în "Cerul" nostru. Nu există navigație fără busolă, dar busola, la rândul ei, e inconceptibilă fără Polul Nord. Și îndrumarea se face, după expresia unui text inițiatic ortodox, "pe drumul tainic de stea". Și mersul pe acest drum se face atunci când nu simți mișcarea, când transferul forțelor noastre grosiere spre planuri subtile și spirituale se face printr-o mișcare, printr-un suflu de-abia sensibil. Poate cineva simți procesul de evaporare a unui eleșteu sub soarele de amiază? Nu, ceea ce nu-l împiedică să fie atunci mai eficace ca oricând.
339 (26)11.X.1966
Satan a dat cu atât mai ușor lui Adam iluzia că există doi Dumnezei, cu cât aparența e adevărată la nivelul cosmic. Trebuie să depășești Cosmosul pentru ca Unitatea divină să devie evidentă. Fapt elementar. Cel dintâi pogorământ (Kenosisglosartrad.) al lui Dumnezeu a fost când a consimțit ca Metatrontrad. să se polarizeze în Mikaeltrad. și Samaeltrad.. Aceștia doi, pe nivelul lor, sunt pe plan de egalitate, și de aici vicisitudinile luptei lor. De ce a vrut Dumnezeu asta? Pentru că Universul nu putea ieși decât dintr-o ordalie. Ca un complementarism să dea nota lui justă, trebuie să fie mai întâi un antagonism. Numai o luptă teribilă între doi termeni opuși poate crea limita suavă, inefabilă dintre opoziții, acea limită care este Unicitatea, Sutratmaglosartrad.29, și țese toate Universurile între ele. Lupta între forțele antagoniste poate fi cu atât mai sălbatică, fără cruțare, cu cât în fundal este Dumnezeu, cuprinzând în El eminamente toți termenii luptei; nu e risc niciodată ca unul din antagoniști să învingă total, definitiv, pe bunul motiv că partea nu poate fi totul. Dar primejdia ca omul și celelalte ale Naturii să considere ca egali cei doi termeni e firească și ea, atâta vreme cât prin Cunoaștere nu s-a realizat rezolvarea opoziției în complementar mai întâi, apoi în Unitate. Cea mai mare primejdie de prăbușire a omului e aceea de a extinde adevărul unui plan, nu numai la un plan superior, dar și la unul inferior, cu alte cuvinte, e fatală nu numai confundarea unui relativ cu Adevărul Absolut, dar și inversul. Este strict interzis, e mortal să confunzi pe Ființă cu Mikael sau chiar cu Metatron. Trebuie să vezi în ei numai anumite Atribute Divine, delegate unor reprezentanți.
Abilitatea lui Satan a fost că în același timp i-a sugerat lui Adam convingerea ditheistă și dorința de a apuca funcțiunile creatoare, ceea ce e o contradictio in terminisglosartrad., un cuplu complementar necreând ca atare, ci prin Principiul Unitar în care se rezolvă și din care proced prin polarizare. Proba e copilul care reunifică ce a fost despărțit. Nu poți să uzurpezi forțele creatoare după ce ai mâncat din Pomul Cunoștinței Binelui și a Răului; trebuie cules fructul Arborelui Vieții. Rezultatul a fost că, intercalat, fără un principiu unitar asimilat prealabil în el, între pietrele de moară ale Binelui și Răului, Adam a fost zdrobit, măcinat, redus în morfisme nenumărate, care au alimentat și alimentează perpetuu Binele și Răul din tot Cosmosul. Recuperarea bucăților sfâșiate revine lui Hristos,
340 (27)într-o primă etapă virtual și în a doua efectiv. Mai mult, Adam, insinuându-se în Cosmos într-o proastă manieră (contrariu lui Hristos ce se coboară în Lume ca Unitate, în Principiu patibil), adică nu numai fiind Dualitate dar și mărturisind-o ca atare, nu reușește decât să suscite în Cosmos o forță tenebroasă de materie, adică minimul de viață necesară pentru susținerea lui Prakrititrad., fără însă să insinueze în ea fulgurațiunile de intelectualitate care, singure, i-ar putea actualiza potențialitățile. Cum ar putea Adam să dea fulgurațiuni de Unitate, când a mâncat din Pomul Dualității? E deci înghițit de Abisul substanțial, care își întărește existența prin mistuirea lui. Recu-perarea lui Adam nu o va putea face decât Noul Adam, care va putea efectua o justă catabasisglosartrad..
Microcosmic și metodic, răscumpărarea morfismelor lui Adam, mistuite de substanța noastră obscură, nu se poate face decât prin elemente de sinteză, prin facultăți unitive, cum e contemplația Unității, și chiar cu elemente mai puțin înalte dar avântate spre globalism, cum este uimirea, nu numai în sensul înalt platonician, dar și la nivelul cosmologic, acela pe care-l sugerează Goethe: "cel mai înalt punct la care poate ajunge omul este mirarea și când un Fenomen primordial îl pune în stază de mirare, să fie liniștit atunci, nu poate atinge ceva mai înalt și nu trebuie să caute ceva mai înalt după aceea; aici este granița".
Mirarea, deci, în sensul goethean, este acea facultate care îl face pe om să ajungă până la suprafața planului de reflexiune, ceea ce e o sinteză provizorie, deoarece toată ființa omului, la acest punct, poate primi în simultaneitate lumina Cerului, a Soarelui, a Stelelor; mirarea transformă pe om într-o oglindă globală. Ceea ce e esențial să înțelegem e că mirarea face să se manifeste la suprafață toate facultățile omului, fără nici o excepție, și le pune față de Soarele Spiritual într-o situație de perfectă simultaneitate și spațială și temporală. Ce se întâmplă atunci? Toate aceste elemente ale omului, actualizate pe un plan uniform și omogen și egal, printr-o disociere, care e o separațiune, numai prin faptul existenței lui Erosglosartrad. se restructurează apoi într-un sistem vibratoriu, deocamdată plan, după schematrad. Omului Primordial, într-un punct care e central și pentru el și pentru lume.
Se poate compara scânteia, roabă în coaja ei, cu un om a-plecat pe genunchi, cu mâinile lipite de-a lungul corpului; simbolismul omului e central în starea noastră de fire; e firesc să arăți o cădere, sau o liberațiune în ea, prin comprimările și
341 (28)deslegările corpului uman. Odată eliberată, scânteia se dezvoltă, mai exact, se învoaltă conform staturii umane. Ia poziția axială a omului care unește cerul cu pământul, întinde mâinile în sus, în sensul exaltațiunii, sau lateral, în sensul amploarei, încarnând crucea cu trei dimensiuni, sau cu o mână indică cerul, cu cealaltă pământul, refăcând gestul Androginuluiglosar hermetic. Și asta chiar scânteile care nu sunt captive în om, ci în ființe și lucruri periferice.
Scânteile din ele, neputându-se libera decât prin om, e natural ca această liberare să ia nu numai simbolismul gestului uman, dar uneori chiar înfățișare umană. Asta explică de ce anumite entități care n-au nimic uman, pozitive sau negative, iau uneori înfățișarea umană: spiritele elementare, de exemplu acelea ale pădurilor, ale apelor, ale vânturilor, ale Focului, spectrele, strigoii și atâtea altele.
De aceea, în Theurgia prin care omul eliberează pe nenorociții robi din jurul lui, metafizica gestului joacă un rol atât de important. Luăm gestul cel mai obișnuit în Creștinism: o simplă cruce asupra unei flori zvârlite, asupra unui peisaj, a unui animal, are urmări incalculabile pentru eliberarea unor scântei solare, reținute acolo în robie, poate de milenii. Respon-sabilitatea noastră e infinită.
Dacă scânteia are o înfățișare de om captiv, apoi eliberarea ei nu face altceva decât să-i redea posibilitatea de a face gesturile metafizice fundamentale ale omului în lumea lui. Apoi această poziție e aceea a embrionului în pântecele matern. Buna intenție a omului îl face să treacă de la starea embrionară la aceea de om autonom; asta nu prin natură, căci lucrurile și ființele, altele decât omul, sunt periferice în lumea animală, ci prin imitatioglosartrad., printr-o mimare sacră, care face scânteia liberată sau în curs de liberare să răspundă ca un ecou la vorbele și gesturile consacrate pe care le face omul. Per speculum in aenigmate30. Până la urmă, tot omul e cel care dobândește, căci această imitatio se întoarce, în virtutea legii acțiunilor și reacțiunilor concordante, asupra lui, în ecou înmiit, cu o dobândă neînchipuită. Omul e centrul unui sistem vibratoriu de coordonate polare care se amplifică în sensul expansiunii, dar care revine la punctul de plecare; dar vibrațiunile nu sunt aceleași, ci de la marginea lumii, unde găsesc un perete de rezonanță, se întorc amplificate înmiit. Prototipul in divinisglosartrad. al acestui demers este propagarea Fiattrad.-ului divin. Verbul își creează propria lui cutie de rezonanță, creând "limita" lumii, adică extrema margine pe care o poate atinge. Propagarea
342 (29)Verbului în sine merge până la trecerea la limită a indefinității în Infinitate și același lucru se poate spune și de morfismele lui; numai că lungimile de undă ale acestora sunt limitate providențial de propria lor natură, așa că diferența lungimilor devine simbolism spațial care arată calitatea fiecărui morfism. Această calitate nu o putem aprecia noi, ci numai Verbul în expansiunea lui totală în Vortexul Sferic Universal.
12.X.1966
Cine nu vrea să înceapă cu mirarea și cu admirația, acela nu poate găsi intrarea în Sanctuarul interior.
Lucrul e obligatoriu, pentru că altfel rămânem într-un cerc fatal, vicios, din care nu este ieșire: în fața fiecărei "porți" se află un înger care păzește intrarea și care nu lasă pe nimeni să între până nu pronunță cuvântul de pasă. Dar cuvântul nu-l știi decât după ce ai trecut poarta. Atunci, situația e fără ieșire. Intervine însă un al treilea termen: să te comporți ca și cum ai fi trecut prin ușă, ca și cum ai fi deja dincolo. Asta nu se poate decât prin asimțire, prin intuiție depărtată, cu ajutorul lui Eros Kosmogonosglosartrad..
Atunci se întâmplă: sau poarta se topește, sau se topește Îngerul sau te topești tu; nu mai ai atunci de trecut printr-un punct geometric, ci să te transvazezi printr-un întreg plan devenit porosglosar. Căci asimțirea supraspațialului și a supratemporalului topește poarta care e într-un punct pe un moment de succesiune. Punctul se identifică nemijlocit cu întregul plan și atunci nu mai e barzakhtrad.. Și Îngerul te lasă să treci, căci el are consemn să interzică intrarea unei entități bine definite, bine închegată, individuală. Și o santinelă nu mă poate opri să mă uit cu ochi de linx dincolo de zidul în fața căruia stă de gardă. Persoana mea fizică îl concernă. Cum să fie un obstacol ceva care se topește? Căci, aplicând analogia în sens invers, pentru cineva care asimte Universalul, piatra devine abur, ușa devine cer, punctul circumferință. Mirarea, cutremurul, admirațiunea sunt zorile, albul luminii de dincolo, al Luminii neinserate. Lucrul trebuie înțeles și în sensul literal; un vestigium pediglosartrad.31, o imprimare a unui picior pe o stâncă se produce nu printr-o violentare a unei legi a naturii, ci pentru că, prin inversiune, solidul devine plasmă pentru planul imediat superior și, natural, pentru ființa care-l însumează. Miracolul este infuzarea unui plan superior în planul inferior; nu intervine absurdul, ci o lege e însumată de o altă lege
343 (30)superioară care i se substituie. Tot așa, deșteptarea unui centru în organismul subtil al omului se produce numai în măsura în care centrul resoarbe omul. Privit din afară, de cineva care nu participă la operațiune, se pare că omul resoarbe centrul. În realitate, procesul e invers, și un Enoch, un Ilie s-au resorbit cu corpul în centrii lor subtili.
În realizarea spirituală, nu servește la nimic să te concentrezi pe punctul corporal care suportă simbolic un centru subtil. Cor-pul compact nu-i suportă expansiune. Dar prin resimțirea aspectului, a contrapărții subtile a corpului, acesta se transformă mai mult sau mai puțin într-o masă vibratorie de spire concentrice, care duce infailibil, dacă avem deja asimțirea, parfumul "amintirii" centrului, ca un fir al Ariadnei, până la punctul central, până la chakraglosartrad.32 pe care vrem s-o deșteptăm. Odată ajunși acolo, printr-o mișcare centripetă, centrul se poate răspândi în corpul făcut subtil, în corpul devenit Vortex de vibrațiuni, și poate să devie întregul corp, și atunci expresii cum ar fi centru, corp, punct, circumferință, devin inutile, își pierd rostul.
Când se spune că Lucifer se complăcea în frumusețea și puterea lui, pe care le primise de la Dumnezeu, înseamnă, cu alte cuvinte, că "tăiase rădăcinile", căci a se complace în sine și a tăia rădăcinile din Principiu sunt sinonime. Dar ca să facă asta, înseamnă că avea această putere în el. Și această putere nu este altceva decât principium individuationisglosartrad., care e formula care-l cuprinde cel mai mult pe Lucifer. Dar acest principiu de individuațiune este un principiu de separațiune, deci de negațiune. Și prin analogie în sens invers, ceea ce e negațiune pe planul imediat devine determinațiune negativă pe planul superior. Pe scurt, Lucifer în sensul cel mai înalt, însumează în lumea noastră ansamblul determinațiunilor negative. Formulată astfel, fraza conține o absurditate, căci o determinațiune negativă nu se poate manifesta, dar poate crea "vestigii" în ea. Și aceste vestigii sunt pozitive și negative. Sunt pozitive când sunt determinațiuni negative care desemnează Supremul, ca Tăcerea, Vidul, Tenebrele, dar sunt vestigii și în sensul rezidual, și atunci devin "sinistre".
Satan neagă lumea; trebuie să-i opui o afirmațiune, care o salvează în sensul religios al cuvântului; cu alte cuvinte, nu putem mântui lumea de negațiunea lui Satan decât adăugându-i o dimensiune metafizică, prin contemplație și prin rit; acesta este un proces catafatic.
Satan neagă lumea: trebuie să-l supralicităm, să împingem negațiunea la superlativ și atunci dispare și Lumea și Satan;
344 (31)rămâne din el ceva care se transformă în determinație negativă; procesul e apofatic.
Anumite procedee de realizare, în hasidismglosartrad.33 de exemplu și la Quakeri, când corpul e pus într-o agitație continuă în timpul rugăciunii, își au rostul pentru o unificare a tuturor senzațiilor, a tuturor simțurilor și membrelor în unitatea rugăciunii. Pentru că în funcțiunile cele mai inferioare, în membrele periferice ale omului se reflectă intelecțiuni, și cu cât intelecțiunile sunt mai înalte, cu atât se oglindesc și animă părțile cele mai inferioare ale sufletului și ale trupului. Astfel instinctele reflectă cu mult mai mult intelectul pur, stările angelice, prin omogenitatea lor și prin imediatitatea lor, decât mentalul, care iremediabil e sortit lumii intermediare, chiar când i se dă întrebuințarea cea mai justă, tradițională. Rămâne totdeauna un intermediar.
Dansurile în mutaçawwuftrad.34, procesiunile bahice, au tocmai rostul să evertueze, să actualizeze paroxistic funcțiunile cele mai joase din om, pentru ca să atragă corespondentul lor ceresc, care e de cea mai mare calitate. Se produce un catharsisglosartrad. al instinctelor, chiar al corpului omului, al cărui rezultat final e o continuitate omogenă de la cele mai de jos la cele mai de sus. Aplicațiune tantricăglosar: "ale Tale dintru ale Tale; Ție aducem de toate pentru toate". Nu există obstacol mai mare în realizarea inițiatică decât disprețul de gens de lettresglosartrad., confucianist, al părților sumbre din om, prejudecată intelectualistă contra elementelor fundamentale din om; tocmai pentru că sunt cele mai ininteligibile, pentru că stau ex parte materiaeglosar35, sunt susceptibile să fie actualizate de către Intelect în stări angelice, în schemetrad. geometrice transcendente.
Vârful creionului e punctul în lume; tot ce scrie se înscrie, și anume pe țesutul cosmic universal: în vibrațiunea indefinită a Vortexului cosmic. Deci, prin analogie inversă față de ceea ce se întâmplă în lumea aceasta, dincolo au mai mare importanță literele decât cuvintele, fraza și sensul ei. Din punctul de vedere al simbolismului pe care l-am pomenit mai sus, e indiferent ce scrii, ori un text metafizic ori o listă de bucate. Și calitatea textului poate interveni, dar din altă perspectivă, aceea a Intelectului Divin, oglindindu-se în amploarea lumii. E de ajuns să ne gândim că numai cu simplul aranjament schimbat al unui prospect comercial, se pot obține formule de valoare intelectuală și inițiatică formidabilă. Noi nu știm care, dar Dumnezeu știe și acesta este singurul lucru important.
345 (32)Să ne închipuim la fiecare nod al Vortexului Sferic Universal o literă. Pe fiecare punct în succesiune putem plasa cuvântul sau fraza pe care o vrem, indiferent de calitatea ei. Fiecare literă din frază, privită din alt punct, din altă perspectivă a Vortexului, intră în combinație cu alte litere decât cu cele cu care s-a înșirat când am scris-o noi și alcătuiește formule cu totul noi, rămânând totuși în fraza primitivă. Așa că orice blasfemie, orice inepție poate fi privită din altă perspectivă, astfel încât să dea o frază sacră, rituală, fără să-și piardă locul în aranjamentul vechi.
Orice faptă, gând, intenție, volițiune a noastră, indiferent de ce calitatea e, poate fi promovată, răscumpărată, restructurată de ochiul divin care privește totul în simultaneitate, ba chiar în omniprezență. Ne este permis; Dumnezeu ne îngăduie să substituim ochiul inimii noastre, Ochiul Divin. Și atunci putem răscumpăra orice.
Lucifer complăcându-se în frumusețea și puterea sa, ipso fac-totrad., a tăiat rădăcina plantelor prin actul lui de narcisism. Dar o suprimare reală a lui față de ceea ce este Principiul oricărei făpturi e o pură imposibilitate. De aici, următoarele: Lucifer taie rădăcina plantelor fără să-și poată tăia rațiunea suficientă ontologică ce-l leagă de Creatorul său. Dumnezeu poate fi negat printr-o formulațiune, dar nu existențial, pentru că Verbul și Existența nu coincid decât atunci când se exprimă unul prin altul. Neantul nu există, ori negațiunea lui Lucifer are în mod necesar ca ultimă concluzie Neantul, căci numai Neantul stă în afara Posibilității Totale, și tocmai asta e imposibil. Deci Infer-nul nu e Neantul, ci afirmația Neantului, care în timpul vieții se face verbal, prin gând, prin faptă, dar nu poate cuprinde toată ființa omului, căci existența e pozitivă și condamnă mut pe cel care-o neagă. Dar după moarte, negațiunea devine existențială, din cauză că, postum, toate vorbele, gândurile, actele omului devin ființe obiective, care încolăcesc pe autorul lor, ca șerpii lui Laocoon, și-l integrează într-o completă pasivitate, într-un sistem vegetal sau mineral de negațiune.
Deci Lucifer, afirmându-se, își neagă Autorul, care, la rândul lui, îi neagă negațiunea, și asta îi pricinuiește căderea în centrul tuturor lucrurilor. Repet, Dumnezeu neagă negațiunea lui Lucifer, dar nu-i poate nega existența, și de aceea e nevoit să-l situeze undeva unde și existența și negațiunea lui să-și
346 (33)aibă locul adecvat, dharmicglosartrad.; cu alte cuvinte, Dumnezeu nu-l poate așeza pe Lucifer decât în Ininteligibil, la rădăcina oricărei manifestări. Dacă Lucifer se află la rădăcina Infernului, nu-i ca într-o închisoare în care a fost băgat cu de-a sila, ci pentru că, exact, Dumnezeu nu-l putea pune în altă parte.
Prin această cădere a fost produs Haosul din care fu creată lumea, în al cărei centru este exilat Lucifer. Mai exact, Lucifer a produs Haosul, carne din carnea lui, substanță din substanța lui. Prin revolta lui, optând pentru ininteligibil, creează ininteligibilul și-l regentează, și orice tendință de narcisism a noastră ne pune în umbra Satelitului Sumbru. Orice veleitate de autonomie, orice iluzie de existență independentă ne pune în realitatea lui, care e cu atât mai insidioasă, mai greu de detectat, cu cât măgulește ininteligibilul din noi, elementele instinctuale, existențiale. Primejdia de moarte a ispitei diavolești este că îmbracă un neant cu o haină de ființă, deci pozitivă prin natura ei. Negativul se altoiește pe pozitiv, îi devine parazitar, nu-l poate transforma în Neant, pentru că neantul nu există, dar îl poate disocia în componența lui atomică, și [astfel] se întâmplă acea tragedie divină, la capătul procesului, când Dum-nezeu e nevoit să constituie o nouă ființă din materialele astfel disociate. Forța lui Lucifer este teribilă și nimeni nu i se poate sustrage prin mijloace voluntare sau prin constrângeri morale, căci în constrângerea morală cea mai riguroasă se află Lucifer. Se face negat pentru că știe că negarea lui atinge și pe aceea a Făcătorului său, care l-a exilat într-un just exil.
Nu există decât un singur mijloc de a-i scăpa, dar un mijloc suveran; adăugarea peste deficitele, păcatele, prostiile noastre, a unei dimensiuni intelectuale în care, în mod necesar, totul, inclusiv Lucifer, își reia locul, își recapătă dharmatrad.36, deci pozitivitatea; căci ce putere, ce ac mai poate avea un Demon pe care-l cunoști în rostul lui cel mai adânc?
Dimensiunea intelectuală adăugată, suprapusă de noi lui Lucifer, îi ia ininteligibilitatea, prin urmare îl răscumpără, pentru că Lucifer plus Intelectul nu mai e Satan. Compă-timirea, comiserațiunea, pentru Lucifer căzut duce direct în ghiarele lui, dar înțelegerea lui îi topește toate elementele nocive, aspectul negativ. Nu poate să existe caritate cosmică mai mare și care răscumpără nu numai pe om, dar făptura întreagă.
Sentimentul de prezență este semnul cel mai bun că Intelec-țiunea e adevărată. Numai la o prezență Lucifer este reductibil; raționamentul, demonstrația sunt fără eficacitate. Intelecțiunea