Jurnalul unui Spiritual
Pentru a înțelege Jurnalul lui Vasile Lovinescu este mai întâi necesară o situare a lui în biografia și opera scriitorului și apoi o evaluare a lui în plan spiritual, lucru pe care vom încerca să-l facem nu numai în raport cu paginile tipărite, ci și cu opera rămasă în manuscris.
Situarea Jurnalului trebuie să țină seama de câteva puncte de reper esențiale în biografia spirituală a lui Vasile Lovinescu.
Într-o perioadă, aceea a anilor '30 (scriitorul s-a născut la Fălticeni în 1905), odată cu formarea sa intelectuală sub influența operei lui R. Guénon și cu afirmarea propriei vocații, Lovinescu începe să scrie în revistele timpului articole de informare despre esoterism, inițiere, mistică, mit, simbol, etc., toate gravitând în jurul acelei sanathana dharmaglosartrad. care constituie legea perenă a omului și a lumii. El introduce, astfel, printre puținii în cultura românească, probleme specifice ale gândirii tradiționale, care se regăsesc și într-o parte din opera lui Mircea Eliade. Dar în timp ce Eliade privește lucrurile din afară, bazat pe vasta sa erudiție și pe datele strânse în voiajul indian, Lovinescu le privește din interior, ca unul ce urmărea nu numai o cunoaștere teoretică, ci și drumuri spirituale afective, atât pe căile Athosului (1935), dar mai ales pe cele ale inițierii în tariqa alauită din Elveția (1936). Eliade este poate «un maître à penser», dar V. Lovinescu e «un maître spirituel». Scrisul lui Lovinescu a urmărit în primul rând definirea și delimitarea esoterismului tradițional de numeroasele contrafaceri ocultiste, teosofice etc. și apoi situarea tradiției românești în perspectiva tradiției universale. El abordează în acest scop probleme de geografie și istorie mitică a Daciei, de hermeneutică simbolică a folclorului (basme, balade, colinde etc.), toate reunite, pentru prima dată, în lucrarea La Dacie Hyperboréenne, publicată în mai multe numere din revista Études Traditionnelles (1936 – 1937), care apărea la Paris sub îndrumarea lui R. Guénon. Anii '30 au fost ani de căutări febrile dar lucide, de disoluții și structurări, de participări și separații, care au deschis o cale de cunoaștere și realizare efectivă a unui om despre care se poate spune că «suișuri în inima sa a pus».
320 (6)Odată cu războiul, cu bulversările istoriei din anii '40, V. Lovinescu își întrerupe scrisul, nu însă și adâncirea pregătirii sale spirituale care se va concretiza în anii '50 într-un grup inițiatic pe care-l va conduce cu perseverență și rigoare. Vor fi ani de însingurare, dar de puternică trăire interioară.
Urmărind transmutarea psihicului în spiritual, în paralel cu sacralizarea vieții cotidiene și cu detașarea de lumea profană, țelul de atins va fi neîncetat acel «om veritabil», prin trecerea de la eu la Sine, de la omul reflexiv la omul pneumatic.
La sfârșitul anilor '50, el întemeiază un alt grup, de astă dată de studii și meditații tradiționale (sub semnul fraternității lui Hyperion, din care au făcut parte și semnatarii acestor rânduri), cu care va adânci cunoașterea intelectuală a operei lui R. Guénon, a marilor spirituali din principalele tradiții ale lumii, ca și a aspectelor simbolice din civilizația noastră veche.
Dându-și seama, o dată mai mult, de gravele pericole pe care mersul descendent al istoriei le prezenta pentru valorile tradiției românești, Lovinescu se hotărăște să treacă în scris câteva din aspectele simbolice ale acestei tradiții, înainte de a se pierde, degradate și uitate de lumea modernă. Ceea ce marii culegători de folclor și artă populară făcuseră în a doua jumătate a secolului XIX pentru salvarea fizică a depozitului tradiției daco-romane, Lovinescu va face pentru esența acestor depozite, dezvăluindu-le sensul simbolic și spiritual. Dacă, așa cum spuneam și în altă parte, folcloriștii au «adunat ce este risipit», conform unei devize hermetice, Lovinescu a «extras chintesența». Cu această preocupare de fixare a fulgurațiilor tradiției, el va începe la mijlocul anilor '60 concretizarea principalelor sale scrieri. Deși publicate mult mai târziu, din cauza opoziției surde a ambianței sufocante și ostile față de lucrurile care o depășesc, Al patrulea hagialâc (1981) și Creangă și Creanga de aur (1989) sunt concepute și redactate între anii 1965 – 1975. Împreună cu eseuri din aceeași plămadă, majoritatea sunt opere de exegeză simbolică a miturilor noastre străvechi sau a unor viziuni moderne, care redau sensurile unor lumi dispărute sau pe cale de dispariție. Din acest punct de vedere, opera lui Lovinescu constituie o barieră în calea uitării, pe care o lume atrasă de nesemnificativ o întinde peste chipul vechilor civilizații.
După jumătate anilor '70, începe în existența lui V. Lovi-nescu nu numai o detașare de lume, care va culmina cu retragerea sa la Fălticeni, din 1980 până la moarte (1984), ci și o renunțare tot mai evidentă la scris, cu excepția câtorva eseuri
321 (7)și a unor «amintiri» publicate în ultimii ani în Convorbiri Literare. Această izolare va fi corespuns desigur unei tot mai intense concentrări asupra meditației spirituale și a incantației inițiatice. Dar aceste «acte non-active», după o expresie extrem-orientală, nu mai au nici o legătură cu domeniul public, nici măcar cu cel individual, ci doar cu «singurul lucru nece-sar», care atinge Indicibilul.
*
Jurnalul spiritual al lui Vasile Lovinescu închipuie, cu profunzime și strălucire, acel «schimb de principii, de simboluri și de ofrande» ce formează «tripla bază pe care se întemeiază misterul pactelor, alianțelor și binecuvântărilor, în fond distribuirea chiar a influențelor spirituale» ..., de care vorbește R. Guénon (Le Règne de la Quantité et les Signes des Temps). Această triplă concordanță între doctrină, simbol și ritual, pe care se centrează existența unui spiritual constituie și principala temă a Jurnalului lovinescian.
Aspectele doctrinale din acest Jurnal sunt mai numeroase decât în oricare altă parte publicată sau nepublicată a operei scriitorului. De la structura în divinis a Principiului la statutul «răului» în manifestare, de la «ideile» lumii informale la «gestul metafizic» al omului, Lovinescu abordează marile probleme ale doctrinelor tradiționale din unghiuri nemaisurprinse de alți gânditori. Rodul unor îndelungi meditații, efectuate mai ales în plimbările sale mereu reînnoite printre colinele fălticenene, este, în fond, o continuare a operei doctrinare a lui R. Guénon, a unor F. Schuon și A. Coomaraswamy, singura de anvergură după știința noastră, făcută în același timp cu rigoare dar și cu exaltațiune. Gânditorul împlinește, în fond, multe din acele idei sugerate doar de opera guénoniană. Din această perspectivă, Jurnalul lui Vasile Lovinescu este și un jurnal metafizic.
Dar în aceleași plimbări prin peisajul unui târg fabulos, transformate de multe ori în uimitoare pelerinaje în căutarea Graalului, în sensul cel mai concret al cuvântului, Lovinescu va fi descoperit, desigur, și multe din hieroglifele atâtor simboluri pe care le fixează în paginile aceluiași jurnal. Sunt simboluri pe care nu le extrage din «imaginarul» scriitorului, cum s-ar putea crede, ci ele coboară din ambianța, uneori de basm, pe care o mai secretă încă o natură generoasă și plină de semne, pe care el le «citea» pentru că le asimțea, pentru că le trăia. Căci simbolurile nu sunt numai forme de expresie ale unui limbaj
322 (8)suprarațional, ele sunt intrinseci realității, constituind o punte de legătură între Pământ și Cer, punte pe care urcă și coboară influențele spirituale.
O reală comunicare se poate stabili astfel între om și Cosmos, între om și Cer, printr-un «limbaj al păsărilor» care facilitează comuniunea. «Traducerea» acestui limbaj își găsește de cele mai multe ori în paginile acestui jurnal o expresie inspirată și inefabilă.
În sfârșit, poate cea mai surprinzătoare parte a Jurnalului lui Vasile Lovinescu, pentru că este unică în domeniul ei, o constituie acele notări de practică a meditației, de tehnică inițiatică, de metodă spirituală care dezvăluie aspecte rare și ascunse, de o covârșitoare importanță pentru trăirea sacrului. În sens simbolic, aproape toate operațiunile procesului alchimic de separare și purificare, de sublimare și transmutare își găsesc aici o detaliere concretă care nu poate fi decât benefică și călăuzitoare oricărui «pelerin» pe calea spirituală.
Apare decisivă în Jurnal nevoia de a practica o separare, în om, între Cer și Pământ, între Lumină și Întuneric, ca și imperativul adăugirii unei priviri intelectuale plină de caritate cosmică, acea «Luce Intellettuale piena d'Amoreglosartrad.», asupra fiecărei întâmplări, care să purifice accidentalul, transformându-l în aspirație spre universal și incantație spirituală, fără de care nu se poate realiza acel dantesc salire alle stelleglosar.
Jurnalul este astfel un unic tratat de «artă regală», de prefacere a plumbului în aur, a materiei prime în piatră filosofică, meritându-și numele de Jurnal alchimic. Toate regulile sale sunt precise și efective, fiind expresia unor tehnici rituale care vehiculează influență spirituală, care pot trans-forma eul în Sine, sacralizând existența, și pot deschide calea spre Omul Universal. În acest sens, ele trebuiesc urmărite «suaviter» și înțelese «sub pecetea tainei», ca fiind cristalizări unice ale misterului inițiatic. Iar pentru cel ce-l citește și-l meditează din această perspectivă, Jurnalul poate fi echivalent unei realizări virtuale, poate fi călăuză, nesperată și în fond nemeritată îndeajuns, spre acea «via contemplativa», aproape pierdută, în sfârșit, posibil de regăsit.
*
Jurnalul lui Vasile Lovinescu ni se pare a fi așadar nepereche. Chiar numele de «jurnal» este puțin potrivit dacă ar fi să-l apreciem după criterii literare. Nu include nimic personal,
323 (9)nici autorul, nici evenimentele din jurul lui nefiind consemnate decât cu foarte rare excepții. Chiar gândurile din Jurnal nu sunt ale autorului, ci mai curând ale tradiției universale al cărei mărturisitor autorul este.
Singurul aspect de «jurnal» i-l imprimă datele zilelor în care fiecare fragment a fost scris. Dar aceste date au și ele o minimă importanță, căci ideile expuse nu au legătură cu calendarul, sunt mai degrabă atemporale. Atunci de ce totuși denumirea de «jurnal»? Poate pentru că autorul și-a impus, ca o disciplină, ca o metodă spirituală, să consemneze zilnic «ideile survenite». Ele nu au nimic din cotidian, nu sunt psihologice sau etice, ci sunt doar fulgurări ale spiritului care suflă unde și când vrea. Dacă Jurnalul a fost denumit «alchimic» este pentru că alchimia spirituală e nu numai un mijloc simbolic de a exprima realitățile suprasensibile, ci și pentru că e o tehnică de reali-zare spirituală care îi era apropiată autorului. În acest sens, el își exprimă descrii aderența la Alchimie. De aici acest titlu, pe care însă Autorul nu l-a pus pe nici un manuscris, poate și pentru că nu se gândea la publicare. Dacă noi o facem astăzi, este pentru că socotim că ideile consemnate de autor sunt atât de legate de tradiția perenă, iar aceasta este dincolo de orice opțiune subiectivă, încât expresiile ei țin de universal și aparțin în consecință lumii întregi.
Volumul prezentat acum constituie numai o parte din însemnările și din jurnalul lovinescian.
În redactare s-a păstrat exprimarea autorului, care de multe ori nu mai corespunde limbii de astăzi, dar își are rostul ei, scriitorul fiind un om al anilor '30, deci, într-un fel, al altei vremi. S-au făcut doar unele mici rectificări, pentru punerea de acord cu ortografia curentă. S-au adăugat, de asemenea, numeroase note pentru a explica unii termeni aparținând altor tradiții și limbi, pe care autorul îi folosea cu un firesc de-săvârșit, dar care ar putea fi necunoscuți cititorului de astăzi. În rest, am dorit ca totul să rămână așa cum a izvorât din pana autorului, care pare călăuzită de multe ori de suflul Trans-cendentului.
Roxana Cristian și Florin Mihăilescu
324 (11)6.X.66
Trebuie eliberată pasiunea de obiectul care o limitează, prin concentrare asupra Ilimitatului. Cum între Infinit și Finitglosartrad. nu este comună măsură, contemplarea Ilimitatului duce la dizolvarea limitelor cojilor care atunci lasă în libertate scânteile pe care le țineau prizoniere. Deci, nu trebuie să ne îngrijorăm cum se produce dizolvarea, care e proces subsequent, ci să ațintim privirea noastră contemplativă asupra celor de sus. În lumea gândurilor străine, obiectul, asupra căruia se îndreaptă voluptatea în Fantezia omului, trebuie să devină transparent; astfel își pierde demonia și-și poate aținti privirea spre Dumnezeu. Nu e vorba numai de o neutralizare a păcatului, care e o pace fără învinși și fără învingători, ci de transmutarea păcatului în fapt de lumină, ceea ce e adevărată răscumpărare, mântuire a lumii; de aceea Kabbalaglosartrad.1 spune că această tehnică duce la lumea lui Mesia. Cine face în sfințenie ceva care era considerat până acum ca păcat, răpește Titanilor această frântură a Ființei, pentru a o integra în Desăvârșire. Și sfințenia este înainte de toate consacrarea actului, transformarea lui în tămâie sacrificială prin îmbăierea lui în contemplație intelectuală.
Pătrunde în coajă și se unește în interiorul ei cu Șehinaglosartrad.2 în exil; luată între două focuri, coaja crapă, se topește, se dezintegrează, devenind și ea lumină, iar elementele ei cele mai dure se alipesc rădăcinii tenebroase a lumii.
Transmutațiunea e lucrul cel mai greu de îndeplinit pentru că Dumnezeu se autolimitează pentru a o împlini. Or, această autolimitare nu e o micșorare, ci o apofază sacrificială care e riguros incomprehensibilă, afară numai dacă reușim să vedem în ea o determinațiune negativă.
325 (12)Dar din ce e constituită ea? Din coaja însăși, din caracterul ei negativ, în sensul obișnuit al cuvântului? Sau din faptul că Nelimitatul se infuzează în ea? S-ar putea spune: Coaja în ea însăși are un caracter negativ în sensul lumesc al termenului și infuzarea divinului în ea o transmută, nu [în mod] necesarmente sensibil, ci în apofază.
Trebuie să înțelegem înainte de toate un lucru esențial: gândurile străine, venirea lor la oameni și acțiunea lor în ei, nu sunt în ochii lui Baal-Șemtow3 ceea ce noi am numi un fenomen psihologic, ci un fenomen care aparține sferei cosmice și care chiar o depășește. În fiecare din ele stă o scânteie care, exilată, captivă în ele, tinde spre eliberarea din exilul ei, lucru ce nu e posibil decât prin om, ca regent instituit de Dumnezeu în planul lui de existență. Deci scânteia captivă trage spre om ca spre locotenentul sau Khaliful lui Allahglosar și spre locul pe care omul îl ocupă, punctul central al planului său de existență. Este deci vorba de o afinitate exclusivă, o irezistibilă atracție reciprocă în vederea unei reîntregiri finale a omului și a Șehineitrad. în exil. Cine știe câte din ispitele și păcatele noastre, dacă ar fi fost lucid considerate, nu ar fi devenit elemente pozitive în noi și în lume!
7.X.1966
"Ascultă pe un om de experiență, spune Sfântul Bernard. Vei învăța mai mult în păduri decât în cărți." Fiind periferici, arborii compensează această inferioritate prin faptul că esențialitatea lor e mai aparentă din cauza pasivității lor. Cu cât un lucru e mai pasiv în lume, cu atât esențialitatea lui emerjează la suprafață-i. Esențialitatea e prin excelență imuabilă, punct fix și central. Când un lucru sau o ființă e pasivă, esențialitatea îi răsbate la periferie, transfigurând-o și transformând-o în hieroglif. Ca să luăm exemplul lui Sfântul Bernard, pădurea în totalitatea ei reprezintă o omogenitate, o continuitate atât de admirabilă, încât nu reprezintă, ci este indistincțiunea divină. Puterea de uimire, de fixitate a arborelui, încât nu mai e o concentrare a unui subiect asupra unui obiect, ci e de-a dreptul Identitatea însăși. Și atunci, lucru admirabil – pădurea există și nu există – e sadasatglosartrad.4, și arborii sunt realizarea descendentă a Tăcerii ultime. Că starea de identitate a arborelui e perfectă, e demonstrată prin constatarea: cum se poate ca Tăcerea să devie sensibilă în aspectul perceptibil al lui? Pare o absurditate, și totuși așa
326 (13)este, fiindcă: atunci când un aspect al Supremului, ce nu poate fi simbolizat decât printr-o determinațiune negativă, devine evident prin calități sensibile – adică tot ce e mai antinomic cu Nemanifestarea – lucrul nu are decât o explicație: determinațiunea negativă s-a realizat descendent în lume, încarnându-se. Lucrul e posibil, pentru că cei doi termeni sunt numai aparent antinomici. Antinomia presupune o comună măsură între cei doi termeni. Or, în realitate nu poate fi comună măsură între Nemanifestat și Manifestat. Prin urmare, acesta din urmă nu poate masca pe primul, decât pentru cineva care-și are întregul accent de gravitate al conștiinței pe creatural, adică tocmai cazul omului profan. Pentru acela însă la care a început să se deștepte ochiul lui Șivaglosartrad.5, manifestatul nu mai este o limitațiune, ci o determinațiune negativă – Infinitul în lumea noastră. De aceea arborii au trei aspecte: unul profan, limitativ, altul, acela de Theofanie, manifestare de anumite Atribute divine, în sfârșit al treilea, cel mai important: arborele e o determinațiune negativă prin care se sensibilizează, nu un Atribut divin, oricât de transcendent ar fi el – ci Zeroul Metafizic însuși, Vidul. El e atunci – Vidul manifestat – mesajul cel mai desăvârșit pe care-l poate primi omul de la Principiu.
Sfântul Bernard continuă: "Copacii te vor învăța mai mult decât poți să câștigi din gura unui magisterglosartrad.". Asemănarea copacilor și a stâncilor cu morfisme ale verbului (învățătura unui Magister), dar și cu un alfabet, arată că Sfântul Bernard se gândea la a doua înfățișare a lucrurilor de care vorbeam mai sus.
"Ceea ce cunosc din știința divină și din Sfânta Scriptură, am învățat în păduri și pe câmpii. Nu am avut alți învățători decât mestecenii și stejarii" și, de data asta, luați ca Theofanii, manifestări de çifatglosartrad.-uri6, la prima vedere, căci fraza nu exclude deloc o învățătură supremă, căci ce este știința literelor în sensul ei cel mai înalt decât alfabetul determinațiunilor negative? Urmarea o arată fără echivoc: "Ascultă numai vocea pinilor și a cedrilor, când vântul nu suflă". Vocea arborilor când vântul nu-i agită, e numai vocea tăcerii.
Când vântul suflă, se interpune între Numele Ființei și noi, vântul, ubiquitatea lui Pranaglosartrad.7, continuitatea țesutului cosmic, deci mesajul este exclusiv acela al Atributelor; când însă vântul se stinge, se sting și Atributele, se stinge chiar Ființa, și arborii intrați în Nirvanaglosartrad. sunt, în mod incomprehensibil dar incontestabil, Vid Manifestat. Disparția Vântului care e Prana, e o scădere din punctul de vedere al Ființei – dar extincțiunea, minusulglosar, devine un plus când ne referim la Neființă.
327 (14)Toate acestea arată cât de puțin rigidă, cât de mlădioasă este știința tradițională, fiind totuși imuabilă. La fiecare moment, la fiecare aspect al realității, alt aspect al ei intervine.
Prin calitățile ei sensibile care sunt identice cu ale noastre, Natura intră în legătură cu noi. Elementele Naturii și elementele noastre, aceleași în fond, dar foarte diferite în structurare, au comun acest domeniu al calităților sensibile. De-altminteri însăși Natura, neavând ea rațiunea ei suficientă, nu este decât un mesager. Dar ce e interesant de subliniat e că nu așa-zisele legi ale naturii ne dau secretul ei cel mare; aceste legi sunt noționale și, prin urmare, foarte superficiale. Natura e un mesager prin calitățile ei aparente, deci tocmai prin ceea ce este iluzoriu în ea. De ce? Lucrul ar părea inexplicabil dacă Natura ar fi emițătoarea mesajului pe care ni-l transmite. În realitate e numai o intermediară și mesajul vine de mai departe. Atunci, în virtutea analogiei în sens invers, ceea ce e mai superficial, mai vizibil, mai aparent în Natură, e ceea ce este mai ascuns, mai misterios în Supra-Natură, adică în Cer, în planul metafizic.
Mișcările reale ale pământului, acelea ale stelelor, sunt simple concepte care nu ne învață nimic, o simplă pojghiță pe misterul Universului. Pe când mișcările aparente ale astrelor ne dau Astrologia în sensul ei cel mai simplu și mai amplu, ca știință a Ciclurilor. Complementarismul Cer-Pământ e nul din punctul de vedere al Științei moderne, pământul fiind ca și inexistent față de Cer; în fapt, acest complementarism e fundamental în toate științele tradiționale și, fără el, ele își pierd orice realitate. Chiar realizarea spirituală, care este un punct de vedere metodic, e imposibilă fără el, căci numai după ce am despărțit în noi Cerul de Pamânt, o cale de realizare ascendentă și descendentă e posibilă.
Cum mai spuneam, în fiecare coajă e prinsă o scânteie; Kabbaliștii spun că aceste scântei și aceste coji provin din "spargerea vaselor". Sunt "Luminătorii clari" care au căzut în adânc și au îmbrăcat haine murdare. În sensul cel mai înalt, care e cel mesianic, Șehinatrad. se coboară în lume, îi ia povara și servitutile ca să le sustragă lumii. Ia înfățișarea păcatului, nu prin cădere, căci ea e fără de păcat, ci sacrificial, se unifică astfel cu tot ce e tribulant în lume și când se urcă (forța întunericului neputând-o reține, căci Ea nu e "căzută" în lume,
328 (15)ci... coborâtă) atrage tot ce e similar cu ea, tot ce e de aceeași natură luminoasă, în lumile de sus.
Lipsa de comună măsură între Lumină și Întuneric face ca Întunericul să nu "înțeleagă" Lumina, să nu-i perceapă incomensurabilitatea și să creadă că are de-a face cu un simplu complementar, cu un partener. De aceea "înghite" Lumina ca pe o victimă a lui și crede că e victorios; nu știe că în realitate a înghițit o simplă momeală de undiță.
Mai este ceva, mult mai complex. Mai există în partea intermediară a lumii, ființe, lucruri, nici complet bune, nici complet rele și care rătăcesc la periferia Raiului și a Iadului, ca Ivan Turbincă. În ele, Lumina nu e complet prizonieră, nu suferă chinurile și captivitatea ca în cojile infernale și ele lâncezesc într-o prostrațiune cu care e-au obișnuit. Atunci, la momentul "crizei" unei lumi, și ele sunt afirmate, dar lumina rămâne încă amestecată cu cojile, reduse acum la starea de materie primă; dar în cazul acesta captivitatea devine mult mai dură, și atunci Lumina strigă după mântuire. S-ar putea spune că ceea ce a lâncezit într-un ciclu, ceea ce n-a fost "nici cald, nici rece", cade în momentul discriminării, în momentul intrării în ciclul următor, în tenebrele exterioare, într-o condiție mult mai sinistră decât cea precedentă. "Regii vechi ai Edo-mului" nu erau ființe infernale, ci mediocre, avortoane de intenții, veleități eșuate. După ce lumea în care au trăit și-a pierdut coeziunea, cad din lumea mediocrității în aceea a scrâșnirii dinților. Și atunci li se vine în ajutor, după epoci incomensurabile. Mă întreb, în treacăt, dacă expresia "scrâșnirea dinților" nu e frecarea ce sfâșie a luminii prizoniere de coaja care o compactează.
Din carcera sa, imploră Scânteia, ca să fie liberată, și această implorațiune este puterea care sosește la un om sub formă de gânduri străine, căci în captivitatea ei, ea nu poate veni în contact decât cu forțele periferice din om, nu cu centralitatea lui. Omul trebuie să neglijeze aspectul de ispită, adică să pulverizeze limitele ei, și astfel scânteia se integrează în partea pur spirituală a omului.
8.X.1966
Omul pe pământ reprezintă pământul invizibil. Centralitatea lui are nu numai o literalitate, dar și un simbolism geometric. Într-un cerc, centrul e esențial și totuși e singurul loc invizibil din el. Dar pământul invizibil are și o
329 (16)deosebire calitativă față de cel vizibil, nu numai în sensul ocultațiunii. El cuprinde în posibilitate indistinctă tot ce produce pământul manifest. Fiind în afara spațiului obișnuit e și în afara timpului și de aceea anotimpurile nu există pentru el. Bine-înțeles, nu omul căzut reprezintă acest pământ invizibil, ci prototipul lui ascuns în fundul inimii lui, prototip care e o simplă virtualitate, o potențialitate în omul de apoi. Chiar vizibilitatea acestuia este un păcat. De aceea invizibilitatea îi apare în afară prin tendințe, aceea verticală de exemplu, care e primul lucru aparent în om și pe care nimeni nu o poate prinde sensibil.
Mai precis, omul poate găsi pământul invizibil din el și din afară de el prin determinațiunile calitative spațiale din el și din afară. A te lăsa să cazi în propriul tău abis cu o senzație de trecere la limită, a-ți exalta privirea și prin asta sufletul de-a lungul verticalității tale, a-ți actualiza plenitudinea prin expansiunea unor cercuri vibratorii concentrice, în sensul centrifug, până la marginea lumii, care pentru noi este marginea orizontului, punctul, tăiușul unde Pământul se unește cu Cerul. Să dilatăm sau să concentrăm cele șase direcții ale spațiului în afară și în noi, până la momentul când trec la limită și atunci apare necesarmente a șaptea rază care e indicația a ceea ce e dincolo de timp și de spațiu. Mai mult: să nu pornim spre epuizarea direcțiilor spațiale cu ideea preconcepută că o vom găsi la marginile sau în centrul ființei noastre; trebuie să urmăm inspirația momentului; când atingem extrema limită, firul de praf unde este extratemporalul și ubiquitatea, într-un moment, clipa devorează timpul și punctul-spațiu, rămânând vizibil numai pământul invizibil.
Clipa atinsă la extremitatea axei verticale ce ne unește cu cerurile (atinsă, fie chiar numai în sensul asimțirii), fulgeră imediat și arde verticala și atinge punctul celălalt al axei, care e în centrul inimii noastre. S-a produs un scurtcircuit și timpul s-a spațializat. Dacă după aceea continuăm viața noastră obișnuită în lumea noastră, toate dispersiunile noastre (și care rămân ca atare pentru ochii celor din jurul nostru) devin fulgurațiuni care trăsnesc și ard multiplicitatea, ard cojile titanice ale fenomenelor și scânteile captive se mântuiesc.
De ce gestul cel mai obișnuit de exaltare e ridicarea ochilor în sus? Pentru că îndreptăm privirea spe Zenithul spiritual și o sustragem orizontalității, domeniul proliferării formelor. E un gest alchimic de rectificare pe care toată lumea îl face, fără ca nimeni să-l priceapă. Dar multiplicitatea e identică cu iluzia; în momentul când nu o mai privim, planul orizontal dispare nu
330 (17)numai pentru noi, dar și obiectiv, ontologic. De aceea, pentru un desăvârșit care a integrat Steaua Polară, chiar dacă mai continuă să trăiască în lumea asta, planul orizontal nu mai există și el se află în starea de perpetuă ubiquitate. Toate gesturile lui în sensul spațial și temporal devin gesturi de identitate, în care începutul și sfârșitul lor se identifică și ard, în mod natural, tot ce este pe parcurs, intermediar, între ele. Omul primordial e Jupiter tonansglosartrad. chiar când tace. Arde lumile când mănâncă, bea, se uită undeva sau la ceva, procreează. Distruge și creează lumea din jurul lui și, în realitate, prin continuitatea stărilor de fire, toate lumile. Dar și un om care a realizat virtual starea aceasta "judecă" virtual și lumea. E de ajuns să ridicăm o clipă fața noastră în sus pentru ca, dacă după aceea, privim în jurul nostru, să transformăm în cenușă, virtual, tot ce cade sub privirea noastră. Exaltarea nu rabdă amploarea și lipsa de comună măsură dintre ele face ca aceasta din urmă să fie mistuită de prima.
Cum operația pentru noi nu poate fi decât virtuală, nu e necesarmente sensibilă, chiar dacă e reală. O simțim că e autentică, atunci când avem senzația de o mare cantitate de cenușă ce se depune în noi. Căci la realizările virtuale, esențialitatea nu este sensibilă, dar reziduurile da. Te simți plin de zgură? E semn că Duhul operează în tine.
În orice punct al ființei noastre atingem nelimitatul, punctul acela ne devorează în întregimea noastră fără măcar s-o simțim. Particularizând, putem căuta "punctul sensibil" din fiecare simț al nostru, din fiecare organ. Și dacă-l atingem, simțul și organul dispare. Învățământul tradițional ne spune că și ființa noastră și fiecare clădire au în ele un "punct sensibil" care, atins, implică de îndată că ființa și catedrala se pulverizează. Și ce altceva este conflagrațiunea finală, decât că Dumnezeu și-a așezat ochiul pe punctul sensibil al lumii noastre? Chiar catastrofele parțiale nu se produc oare pentru că Acela care-l reprezintă pe Dumnezeu își pune privirea pe punctul nevralgic al unei epoci, al unei istorii, al unui popor? Privirea asta liberează scânteile roabe pe care le țineau țările și civilizațiile devenite nedemne propriului lor geniu, virtualitățile văduvite care se reîntorc în Cerul lor.
În legătură cu ce spuneam mai sus, suntem în măsură a privi pe Îngeri ca terminusulglosartrad., punctul de conflagrație, scurt-circuitul unei fulgurațiuni.
De asemenea, actualizarea unui pol superior se desfășoară în lipsă de comună măsură cu noi. Se creează între noi, polul
331 (18)inferior, și polul superior, mai întâi un complementarism vertical, apoi, pe măsură ce polul pozitiv se actualizează, o prezență intolerabilă pentru polul inferior, din cauza lipsei de comună măsură, care isprăvește la momentul critic, printr-o conflagrațiune, o judecată din urmă, după care nu mai pot apare decât noi ceruri și un nou pământ, adică intrăm efectiv pe un plan superior de fire, căci simbolismul acesta nu poate conveni la realizarea Identității Supreme, unde, oricât am transpune, nu mai putem întrebuința simbolismul Cerului și al Pământului.
Acestea își găsesc o aplicație și în faptul că acela care vrea să devie discipol secret trebuie să-și aducă energia spre o tonalitate devoțională. Să te umpli cu gânduri, care ne umplu de Admirație, Considerație, Venerație. În asemenea clipe sunt deșteptate în om forțe care altfel rămân amorțite. Se deschid ochii spirituali.
S-ar părea, la prima vedere, că e vorba de o cale specific bhakticătrad.8, exclusiv bhaktică. În realitate e intelectuală, adică, mai exact, bhaktismul poate fi făcut coextensiv jnanismului9. O devoțiune puternică suscită la capătul opus al nostru (vorbind în simbolism spațial) un pol atât de intens, așa de bun conducător de hudurglosartrad.10, de prezență reală, încât sfârșește prin a contamina și polul substanțial din noi până la stingere. Atunci se produce un scurtcircuit, cauzator al unei conflagrațiuni ce aduce disparția elementului creatural din noi. Sau, vorbind într-un limbaj de trei termeni, elementul creatural din noi, identic cu Keliphaglosartrad.11, e luat între două focuri, cel dinlăuntrul cojii și cel din afară, care-l solicită. Bineînțeles, întrebuințez și aici un simbolism al direcțiilor spațiale. Cele două elemente extreme, de esență identică, sunt irezistibil atrase unul spre altul și coaja se topește, nu poate rezista la o asemenea incandescență.
Miracolul este că aparențele mai subzistă chiar după conflagrațiune. Jivan-muktaglosartrad.12, eliberatul în viață, trădează o contradicție în termeni. Se poate vorbi de caritatea divină care menajează creatura, dar e foarte exterior. Că Dumnezeu menajează, e adevărat, dar de ce? Din cauza unei economii ce-i este proprie, anume că lipsa de comună măsură între El și lume are două înfățișări: una topește făptura, după cum am mai spus mai sus, dar în același timp face ca făptura să devie o determinațiune negativă. Exact: în același timp, făptura dispare, mistuită de prezența divină, și subzistă ca o enigmă, ca un semn de poticnire, ca un hieroglif care, ca determinațiune negativă, mărturisește pe Dumnezeu. Făptura devine Sadasattrad..
332 (19)Dispare pentru că relativul nu poate subzista lângă Absolut, dar nu dispare pentru că devine Absolut, nu esențial, ci ca apofază. Iar profanul nu observă nimic. O expresie ca șu-nyamurthaglosartrad. e absurditatea însăși. Cum poate Nemanifestatul să devie manifestat, căci asta vrea să zică termenul? Deja mirarea ce o suscită în noi e un asentiment al Supremului. Dar în realitate acest manifestat devine sau, mai bine zis, se revelează a fi nemanifestat, ca Apofază.
9.X.1966
Orice lucru care arde conține în sine Sulfglosartrad.13. Dacă e redus în Cenușă14, conține Sareglosartrad.15. Dacă are fum, are Mercurglosartrad.16. Totul e să ai sensibilitatea acestor lucruri, adică să resimți pe planul subtil flacăra, cenușa și sarea. Cum fumul are mai mult tendința să se tasize și să se răspândească pe un plan orizontal, Sulful, Mercurul, Sarea pot perfect fi asimilate cu cele trei guneglosartrad.17, Sattwaglosartrad.18, Rajasglosartrad.19 și Tamasglosartrad.20, cu această nuanță interesantă că în ternarul alchimic se indică posibilitățile pozitive ale lui Tamas, ceea ce în Samkyaglosartrad.21 nu se arată, cel puțin explicit.
Comparând cu ternarul alchimic 🜍🜔🜨, putem spune că, o-dată separațiunea obținută, toate puterile dinamizate ale lui Sattwa și ale lui Rajas se precipită în Tamas, care devine un principiu de sesizabilitate.
E remarcabil că e de ajuns să ne oprim câteva clipe, să oprim morișca gândurilor, pentru ca să diagnosticăm imediat ce sunt, în ființa noastră, Sattwa, Rajas, Tamasglosar, fiecare în exercițiul funcțiunii ei, ca să zicem așa. Dar a vedea cele trei gune în exercițiul funcțiunii, însemnează deja să începem procesul de separațiune. Se vede importanța faptului de-a avea din când în când momente de reculegere și de luciditate, în care înclestarea elementelor ființei noastre se destinde și le permite o manifestare conformă cu natura lor, ceea ce le pune în ordine, nu numai pe ele, dar și întreaga noastră ființă.
Interesant e că la o asemenea concentrare, cel dintâi lucru perceptibil este Mercurul, care se ridică în sus ca un fum, sensibil epidermei și cărnii noastre. Or, tactilul e calitatea sensibilă a aerului și Mercurul se ridică și se răspândește ca și un suflu, deoarece acesta e solidar cu fumul pe care-l vehiculează. Și cum proverbul spune: "nu este fum fără foc", e posibil cuiva care fixează fumul mercurial din el cu o privire neșovăitoare, să perceapă limbile de foc din fum.