Reflexul unității în manifestare este Unicitatea. Or, Unicitatea se deosebește de Unitate pentru că învăluie multiplicitatea ca atare și nu în Principiul ei care este Unitatea. "Marea" Unicității în diferite tradiții sunt analogiile lor care, bine înțelese, nu sunt repetiții, dar au un aer de familie care arată tulpina lor unică.
Pe de altă parte, Unicitatea nu poate contrazice Unitatea, ci din contră, o atestă. Și cum? Refuzându-se absolut, nu repetițiilor, care sunt o imposibilitate pură și simplă, dar încercărilor ce le face neantul ca să ne facă să luăm analogiile drept repetiții. Imposibilitatea repetiției în manifestat e o mărturie a infinitului de către Unicitate.
Manifestarea nu-i posibilă decât în și prin dualitate, ai cărei termeni trebuie să oglindească Infinitul în felul lor. Și reflecția Infinitului în lumea dualității este continuitatea și diversitatea. Continuitatea reflectează unitatea, Diversitatea, prin refuzul ei de a fi repetiție. Atotposibilitatea, Unicitatea și Diversitatea se înlănțuiesc și constituie Vălului Mayeiglosartrad.trad.. În manifestare Unicitatea e aparent contradictorie prin Diversitatea ei, deci tocmai prin ce are ea unic, prin ceea ce o leagă de Dumnezeu. Prin cultura intensivă a inteligenței și a voinței trebuie să ajungem să vedem în ceea ce il contrazice mai mult pe Dumnezeu, la prima vedere, o mărturie strălucită a Lui. Tot e un Hosana perpetuu lui Dumnezeu; a-l vedea ca atare.
E greu – aproape imposibil – să percepi deodată firul de aur care asigură continuitatea manifestării – dar e sigur că numai faptul că-i cunoști teoretic existența echivalează cu un început de actualizare. Nu pot să văd continuitatea cosmologică dintre un arbore și un bolovan, totuși o știu, pentru că amândoi există și posedă asta în comun. Avem în viața noastră două feluri de a ajunge la Dumnezeu: văzând caracterul iluzoriu al lumii și percepându-i totuși realitatea ca posibilitate divină globală, ca Unitate, ca Mayaglosartrad.115 care e reală în și prin Dum-nezeu; prin faptul acesta o negăm ca iluzie.
Aspirațiile noastre spre Universal caută mai puțin resorbirea în el decât consistența. Și de ce n-ar fi și aceasta legitim? Odată aspirațiile atingând Porțile Raiului, devin Îngeri și asta nu e și ea o liberațiune?
474 (161)Wisset nur des Dichters Wortetrad.
Um des Paradieses Pfortetrad.
Immer leise Klopfen schwebentrad.
Sich erbittend ewiges Lebentrad.116.
De ce să ne ostenim noi să le topim, când asta o poate face Dumnezeu mult mai bine? Nu e de ajuns că le ridicăm pe palme și că le oferim ca holocaust Celui Prea Înalt?
Intuiția intelectuală nu e nici o cunoaștere, nici o non-cu-noaștere. E ceva intermediar între ele și de aceea e inefabilă, căci trebuie ca în momentul când apare ea să dispară și voința de Cunoaștere și senzația de Ignoranță. Când Dumnezeu este și Interiorul și Aparentul, înseamnă că adevărata Lui Față e dincolo de aceste Nume. Căci atunci când Îl caut prin interiorizare, Aparența mă oprește în drum, și când il caut în Aparență, interiorul se face reamintit.
Puterea de disoluțiune a Suflului lui Dumnezeu constă în faptul că atinge exclusiv și cu o precizie infailibilă punctul rezultând din interferența liniilor de forță ale Universului, punct care, în realitate, e cauza acestor linii. Dispărând nodurile vitale, dispare și toată superstructura pe care o condiționează. Și de ce precizia aceasta a Suflului divin? Pentru că nu poate veni în atingere în lume decât cu ceea ce are o anumită comună măsură cu El, adică cu ceea ce este punctul de plecare al diferitelor polarizări. Când linia mediană e atinsă și dreapta și stânga se mistuie.
A arunca în focul sacrificial nu numai calitățile, dar și defectele noastre. Ele devin Somaglosartrad.. Urmează o stranie regenerare, pentru că după o asemenea combustiune nu mai rămâne decât scheletul nostru, adică liniile de forță, schematrad. ființei nostre. Or de la ea oricând poate să se învoalte o nouă ființă "rectificată".
O proiecțiune verticală e linia de forță prin excelență, la superlativ. Atunci și celelalte se organizează în jurul ei, se grupează ca oile în jurul păstorului și iau natural caracterul ei ascendent și exaltat.
475 (162)6.XII.1966
Actul de a se depăși pe sine însăși este pretutindeni actul suprem, punctul de origine, geneza vieții. Actul de a se depăși nu este altceva decât arta de-a muri în fiece moment. E adevărata știință a transmutațiilor.
Legătura între Balaur și Comoara pe care o păzește este existențială. Este o continuitate între cei doi termeni așa cum este între Haos și Kosmos. Balaurul inițial evoluând printre cele șapte planete și cele patru elemente nu numai că le emanează din ființa lui, dar el însuși se rafinează, se transmută prin ele, până ce, răscumpărat, se încolăcește în jurul Logosului ca o virtualitate de spire din care va proceda o viitoare manifestare. A face pe Balaur extatic este toată Arta, acesta e Marele Secret care le învăluie pe toate celelalte. Asta și vrea să spună formula: "Știu că este în om o putere care, înconjurată de o îngrijire atentă, poate să se învoalte într-o stranie energie". Pe lângă îngrijirile negative (îndepărtarea corozivelor), este esențial să faci pe Balaur să asculte Muzica Sferelor. Balaurul, care în sensul lui cel mai obișnuit este sinteza elementelor, când aude muzica înălțimii care e un vârf de piramidă al celor patru elemente, se scurge în eter, vehicolul uleiului superesențial.
De aceea numai acea apatheiaglosartrad. e valabilă care e sublimarea unui pathosglosartrad.. O apatie fără patos ca substrat e inerție și moarte. E una din primejdiile practicii mecanice a religiei.
Dragonul ridicându-se, se resoarbe în nori. Aici e primejdia, căci norii plutesc la punctul intermediar între Cer și Pământ și dacă nu intervine o forță care să-i exalteze și mai sus, cad iar pe pământ. Numai vayuglosartrad. poate transforma norii într-o trâmbă care duce norii în regiunea focului și-i transformă în el. Încă o dată, nu e greu să evertuezi materia inertă, tamasglosartrad., ci odată ajunsă la planul de reflexiune, să o faci să ia o direcție ascendentă. Căci la început ai de luptat numai cu tamas. În a doua etapă, și cu tamas și cu rajasglosartrad.. E firesc și relativ ușor să te desprinzi de infern dar de frumusețea lumii?
Separarea de lumea aceasta echivalează cu reforma unui sistem de judecăți. Dezrobit de hipnoza prejudecăților, intelectul iși caută în mod firesc o adequatioglosartrad. cu ceea ce este în natura lui, adică identitatea completă între subiect și obiect. Preju-
476 (163)decățile înseși erau un proces de identitate defectuos, bazat pe necunoașterea factorilor problemei; era un proces de falsă imputațiune de absolut din partea Intelectului, adresată lumii acesteia.
Orice dialog interior înseamnă o redeșteptare a acelui guruglosartrad. care doarme în fiecare din noi și de aceea ni se pare că vorbim cu noi înșine. În realitate, vorbim cu Atmaglosartrad.. La Rândul lui, dialogul interior actualizează pe Învățătorul amorțit din inimă, la belle au bois dormanttrad..
Orice act voluntar e un act de veghe. A veghea este deci cel mai mare act voluntar pe care-l poate împlini un om. Deci refuzul oricărei crispațiuni, "eroism", tragicitate, și altă pacotilă a gestului voluntar.
Voința de necondiționat e corelativă cu simțul dureros al limitațiunilor noastre. Se implică una pe altă. Suferințele noastre sunt strigătul întregii lumi, care ne cere intercesiune pentru eliberare.
7.XII.1966
Din Simone Weil, Usage de la tentationtrad.: "Il tient un rapport de l'âme et du temps. Contempler un mal possible pendant longtemps sans l'accomplir opère une sorte de transsubstantiztion. Si on y résiste avec une énergie finie, cette énergie s'épuise en un temps donné; quand elle est épuisé, on cède. Si on reste immobile et attentif, c'est la tentation qui s'épuise et on recueille l'énergie regradéetrad."117.
Atenția imobilă e o intelecțiune. Fixată pe un rău, pe ceva negativ, prin facultatea ei de identificare, în mod necesar transmută în ceva pozitiv lucrul contemplat și această pozitivare e, în ultima esență, intelectualizare. Nimic nu scapă, nimic nu se poate sustrage acestei superlative alchimii. Dar și scânteile intelectuale pot cădea captive Kelifoturilorglosartrad., se va spune, dar când capătă nestabilitatea, anxietatea multiplicității. Atunci se degradează. Dar când atenția e imobilă, se
477 (164)invelește într-o armură impenetrabilă, căci ce poate face multiplicitatea, tribulațiunea, contra unui lucru care este substituitul Imuabilității principale? A privi cu curaj și în față tamastrad. și rajastrad., dar fără a raționa asupra lor. Nimic nu rezistă acestei fixări și abisul trebuie să vomite afară toate scânteile pe care le ține roabe. Numai simpla fixare, nu meditarea discursivă, fikrglosartrad.. Mă gândesc la mitul Athenei care dă să bea un filtru Balaurului și il silește prin aceasta să scuipe afară pe Iason.
Altfel spus, ceea ce silește Abisul să dea înapoi energia regradată e lipsa de comună măsură între Atenția imobilă și Multiplicitate. Nu e raportul între Unu și Multiplicitate, ci e Vidul divin care, actualizat în cea mai mică măsură, devorează totul.
9.XII.1966
Aerul e un element foarte straniu; nu are imobilitatea Etheruluiglosartrad., pe care acesta și-o datorește situației lui centrale în crucea elementelor; având o anumită mișcare, Aerul nu se mișcă totuși, fiindcă "susul" apare prin elementul Foc, "josul" prin elementul Apă, cu un reziduu la fund, care este Pământul; or, aceste elemente ies din aer, în care se află indistincte. De aici, caracterul lui straniu [pe care] il datorește unei mobilități imobile.
Dacă știm să actualizăm în noi acest element, putem fi siguri că, "pe aripile vântului", vom fi duși la Poarta Raiului, care e aceea a Etherului. E posibil ca întrebarea clasică din basm: "Cum vrei să te duc, stăpâne? Ca vântul sau ca gândul?" – "Ca vântul, călușul meu, căci, ca gândul, aș muri" – să se refere la ultimele două elemente în sensul ascendent. Căci "gândul" s-ar referi în cazul acesta la Ether, vehicol direct al lui Atmatrad. care, resimțit fără pregătire ar putea fi ucigător.
Senzația pe care o dă, de mobilitate imobilă, se poate datora și faptului că în el se simt direct și prima oară bătăile Inimii lumii; or, sistola și diastola Inimii lumii sunt în realitate concomitente și, ca atare, senzația mișcării centripete e anulată de senzația mișcării centrifuge, subsistând și prevalând o senzație ambiguă, bivalentă și antinomică, senzație care, în mod natural, il pune pe acela care o percepe pe drumul median între contrarii, care nu este altceva decât firul Unicității; și Unicitatea duce în mod necesar la Unitate. Tot așa și rostul ritmului în știința suflului este de a găsi punctul critic al lumii, care e prezența Non-manifestatului în ciclul nostru de viață.
478 (165)Această mobilitate imobilă a suflului ia înfățișarea, în percepția noastră, de mișcare circulară, de șarpe care-și mușcă coada. Când începutul și sfârșitul se întâlnesc, ceea ce e între ele și care s-a succedat temporal, apare în simultaneitate; ori simultaneitatea și imobilitatea sunt coextensive una alteia.
13.XII.1966
Prin deparazitarea clipei de orice paraziți, de contaminațiunile cu trecutul și viitorul, obținem viziunea Eter-nității. Dar tot discontinuitatea duce la Materia Primă, care e o disoluție în Negândibil. Deosebirea este că, în sensul ascendent, deparazitarea clipei duce la eliberațiune când e întovărășită de o intuiție a Universalului, pregătită de o impecabilă pregătire teoretică; prin urmare, deparazitarea aceasta e numai o tehnică mijlocitoare, pe când discontinuitatea nu e un mijloc, ci e coextensivă lui Prakritiglosartrad.; cu alte cuvinte, e un scop. Deosebirea între Numărul metafizic, pythagorician, și numărul matematic.
Suntem totdeauna și chiar concomitent afectați de cele două numere; putem imediat deosebi vocațiunile, cea sinistră constrângând la torpoare mentală și exersându-se ca o fascinație.
Deparazitarea pozitivă nu se face cu o luptă contra suprastructurilor și a promiscuității cu trecutul și cu viitorul; refuzându-le, ele se ofilesc și cad ca niște frunze moarte; energia recuperată se refugiază, se soarbe în clipa prezentă (clipa nu poate fi decât prezentă), potențializând-o, încărcând-o cu o energie uriașă, care uneori poate să trăznească pe cel ce-a însumat-o și chiar pe cei din jurul lui. S-a observat că Inițiatul maleficiază pe cei din jurul lui, luând cuvântul, bineințeles, în sensul lui profan.
Tragedia omului constă în faptul că dharmaglosartrad. lui este dharma față de ambianță, în ceea ce ea are definitoriu și distinctiv, adică cu aspectul ei cu care avem de-a face în orice moment al vieții noastre; dharma planurilor manifestate e de natură generală, deci mai puțin accesibilă intuiției noastre; de aceea numai în cazuri excepționale și foarte rare multiplicitatea sa poate fi un suport de intelecțiuni, pentru că trebuie să-i vezi în același timp și raporturile ei cu Unicitatea din care procede, ca posibilitate. Or, viziunea aceasta concomitentă e rarisimă și implică excepționale posibilități intelectuale.
În fond, antagonismul aparent e acela între Distinctivitate și Indistincțiune, una făcută pentru ca lumea să existe, cealaltă, ca s-o resoarbă. Pe un plan foarte înalt, prima se dizolvă în a
479 (166)doua și pe un plan și mai înalt, suprem, amândouă exprimă, fiecare în felul ei și împreună, Vidul.
Pe un plan mai puțin universal, dar mai inițiatic, dacă ne putem exprima așa, din antinomia Distincțiune-Indistincțiune, se distilează o limită care e o sfâșiere, ca un nectar, ieșite din struguri zdrobiți, băutura Zeilor și a oamenilor.
Morfismele Zeului, care e totuși unul; Luceafărul de seară și Luceafărul de dimineață, mai puțin decât Noaptea și Ziua și totuși limita și Principiul lor.
Când ne concentrăm pe Cauzal, două poziții sunt posibile, în realitate concomitente ca bătăile Inimii lumii: centrul de gravitate al atenției noastre e sau pe Suprem sau pe sfâșierea Lui în manifestare sau a acesteia în El. Greutatea este că această sfâșiere nu poate fi localizată, ci trebuie dibuită. Asimțirea ei echivalează cu descoperirea Elixirului de viață lungă, dacă nu e chiar el. Și ca să mă întorc la ce-am vorbit mai sus, clipa poate fi considerată nu numai ca principiul Trecutului și al Viitorului, de pe care trebuie să-l desghioci cum scoți diamantul din humă, ci ca și o limită a lor, aparent deci un produs al lor; amândouă adevărate, căci clipa e Prima și Ultima, Interiorul și Exteriorul.
14.XII.1966
"Il faut unifier, prajna, la Sagesse, et upaya, le moyen de l'atteindre, șunyaglosartrad., le vide et Karunaglosartrad., la compassiontrad.".
În realitate, e vorba mai mult de altceva decât de o unificare; trebuie să descoperi că cei doi termeni sunt același lucru și asta nu printr-un raționament, ci printr-o intuiție directă. Karuna, compasiunea, e un fel de raionare a șunyeiglosartrad. într-un sens încă foarte exterior. În realitate, compasiunea e o determinațiune negativă a lui șunya. Principiul răspândindu-și Ka-runatrad. asupra lumii, ii recunoaște o comună măsură cu el, căci nu poți avea milă față de ceva care e inexistent. Dar comuna măsură implică identitatea și atunci multiplicitatea nu se topește în Unitate, ci în prima fază a realizării metafizice, ci devine față ei misterioasă. Nimic nu poate exista în afară de Unitate, deci Multiplicitatea e Unitate; și este Unitatea chiar în aspectul ei cel mai misterios și mai adânc.
15.XII.1966
Sfâșierea e reflexul în lumea noastră a Inefa-bilului. Sunt la cele două extremități ale Axei Lumii. Nici ziua,
480 (167)nici noaptea, nici ființa, nici neființa nu sunt cele mai adequate simboluri ale Principiului, ci limita lor comună, care în fond e Principiul lor comun, dintr-a cărui sfâșiere, toate perechile de complementare iși trag existența.
Sfâșierea nu dispare niciodată, se transmută numai în Inefabil.
Linia limită între complementare e albia pe unde curge Apa Sâmbetei. Dacă reușim să ne aruncăm barca în ea, atunci în mod necesar suntem duși în cercuri concentrice, pe un pas de spirală, la centrul comun. Căci trebuie să descoperim că mersul spre perfecțiune nu e o linie dreaptă, ci o spirală care se strânge în jurul țărușului.
18.XII.1966
În concepția asupra creației lumii prin hierogamie și sacrificiu e presupusă bipolarizarea Principiului Mani-festării în Purușaglosartrad. și Prakrititrad.. Suntem în momentul Demi-urgului. Allahglosar nu mai e Creatorul, ci Formatorul dintr-o materie plastică deja dată.
Androgynulglosartrad. iși trăiește beatitudinea perfecțiunii lui și prin unitatea celor două aspecte ale lui, dar și prin disocierea lui, prin sfâșierea acestei unități. E un fel de a realiza beatitudinea distinctiv, prin numărătoare, prin îmbucătățire. Androgynul iși trăiește beatitudinea prin sfâșiere, fără primejdie, pentru că niciodată nu-și pierde conștiința unității și indistincțiunii lui; riscul e pentru fragment, pentru morfism, care ia conștiința lui proprie drept autonomie, când e o simplă delegațiune, un reflex al unei lumini al cărei izvor nu e în el însuși.
Bineințeles și această iluzie e providențială pentru că duce la rândul ei la fragmentarea fragmentului, căci din moment ce distinctivitatea e o posibilitate, ea trebuie să se producă până la capăt, până la trecerea la limită în cantitatea discontinuă.
Reintegrarea în Principiu e o posibilitate, ca și disocierea în multiplicitate; pe când, însă, ultima se legitimează pe ea singură raportându-se la diverse Nume divine, Reintegrațiunea e de competența exclusivă a Numelui Mare Inefabil și a substitutului său în Manifestare. De aceea, o competiție veritabilă între tendința centrifugă și tendința centripetă în noi, când realizarea noastră spirituală e pusă sub ochiul Supremului; dar, în clipa când ne-o punem, cum e firesc și inevitabil în anumite momente, sub ocrotirea diferitelor Nume divine, lupta între Unitate și Multiplicitate devine terifiantă în noi. Calea cea
481 (168)mai scurtă și cea mai ușoară, când există bineințeles calificările necesare, e tot Jnanaglosartrad. Yogaglosartrad.trad.118.
Dar de ce sfâșierea aceasta extatică a Omului Universal și când se îmbucătățește și când se împlinește, sfâșiere al cărei pathos il simțim surd, ca un ecou incomensurabil și în ființa noastră degradată? Pentru că în Dumnezeu cogitațiunile și Firea se identifică; în extremitățile cele mai disgrațiate ale Cosmosului, identitatea dintre Ființă și Cunoaștere subzistă în primul fond; când mergem în sensul împrăștierii și al dizolvării, ea geme; când mergem în sensul Integrațiunii, strigă Nenumăratul care-și afirmă dreptul lui de a fi.
Explicația supremă a faptului este în afirmația lui Buddha: "Nu există Nirvanaglosartrad.119 în afară de Samsaraglosartrad."120, formulă antinomică, total incomprehensibilă la orice grad al Existenței și care nu se deslușește adevărată decât în viziunea care a depășit Lumea și Principiul ei, a depășit și Ființa și Neființa, adică a depășit Nirvana însăși.
După cum orice an, orice clipă, poate fi mijlocul, centrul unui ciclu dacă distribuim înainte și după el o cantitate egală de timp sau de durată (și asta fără ca clipa să aibă ceva deosebit, diferit de celelalte), tot așa oriunde se fixează atenția (ekagraglosartrad.) noastră, se constituie un centru de-a dreapta și de-a stânga, în jurul căruia se organizează (adică se produce un organism viu) un ciclu complet; și când am spus ciclu, am spus cerc, ceea ce însemnează că în jurul punctului fixat se infiripează o mișcare circulară inefabilă ale cărei vibrațiuni orizontale ne se mai leagă cu centrul zis, dar care în simbolismul spațiului cu trei dimensiuni ne duc în sferele superioare, spre și în centrul efectiv și real al tuturor lumilor; analogia dintre microcosm și macrocosm intră în joc, riguros, aici. Așa că efectiv se întâmplă ce spun taoiștii: când fixezi imobil un zid, de la sine se deschide în el o ușă care duce pe tărâmul nevăzut.
A te concentra pe o materie amorfă, haotică, fără gând dar fără șovăire, înseamnă a transforma în stânci symplegadeglosartrad.; cu alte cuvinte, determinarea, prin voința noastră, a unui punct central în ea, organizează în ea o dreaptă și o stângă, ale căror mișcări ondulatorii și reciproce o animează și o transformă în cosmos. Bineințeles aparența exterioară rămâne aceeași dar e deajuns să percepem în dos realitatea ei vibra-
482 (169)țională pentru ca să fie "răscumpărată"; și când efectiv se pune pe ea ochiul lui Șivaglosar, nu e natural să se transforme în cenușa ale cărei fire se structurează pe spirele Vortexului Sferic, mai exact il constituie?
Chiar o concentrare pe un punct fără intenție transcendentă, devine transcendentă, căci, cum am spus, în jurul punctului se organizează un circulusglosartrad. vital: or, cum cercul perfect nu e posibil în manifestare, la capătul lui, când e gata să-și imbuce începutul, concentrarea trece pe planul superior, cu o lungime infinitezimală în cercul imediat superior în accepția geometrică a termenului, și de acolo cu instantaneitatea unei conflagrații alcătuiește o sferă al cărei centru suntem și noi, dar și mijlocul lumii.
19.XII.1966
Plenitudinea poate fi o caracteristică a frumuseții când e gata să ucidă pe acel care o resimte. Două lumi trebuie să se lupte în noi, câmp de bătaie, în care frumusețea nu e victoria, ci limita între cele două forțe antagoniste. Această limită nu e un echilibru între ele, ci o sfâșiere în care moartea se manifestă. În fața unei statui a lui Buddha te cuprinde mirarea cum de așa ceva a putut să se manifeste în lume și, în același timp, mirarea cum de lumea mai subzistă. Frumusețea este făcută din aceste două mirări.
Această linie limită e și o poartă strâmtă care duce în transcendent, unde frumusețea devine o determinațiune negativă și sfâșierea o permanență. Lumea nu poate suporta o asemenea frumusețe, care o preface în cenușă; dar mukaglosartrad. o suportă. Aplicare a hadithutrad.-lui qudsiglosartrad.: "Cerul și Pământul nu mă suportă, dar inima credinciosului meu mă suportătrad.".
O limitațiune individuală devine pozitivă, adică un suport adecvat al Realității, când e împinsă, imaginativ și intențional, până la extremul ei. Miopia devine orbire, întuneric, deci o determinațiune negativă care actualizează în noi Tenebrele Divine; tot așa minima funcționare a celorlalte simțuri, deficit care simbolizează extincțiunea ca rădăcină, ca principiul lucrului deficient în noi; surzenia lui Beethoven, principiul sunetului primordial. Numai insuviile prakritienetrad., nu văd cum ar putea fi pozitivate. Ce poate simboliza, de exemplu, torpoarea sau inerția? Ele nu-mi relativizează simțurile eului, ci mi le narcotizează numai, adică mi le îndreaptă nu spre integrațiune,
483 (170)ci spre dezintegrațiune. Nu e o a doua moarte inițiatică, ci o a doua moarte în Materia Primă. Dar dacă știi să te desprinzi mental de Prakrititrad., de Tenebrele inferioare, ea devine o trambulină pentru a face saltul dincolo.
Manifestarea Principiului în Lume ia în mod necesar caracterul esențial al Lumii, care este Limitațiunea. O teofanie chiar e limitată, dar limitațiunea ei devine apofază și ca atare determinațiune negativă. Când Sfântul Dionisie Areopagitul spune că tot ce se afirmă despre umanitatea Domnului Hristos are caracter apofatic, probabil că în sensul acesta o înțelege. La fiecare teofanie, circumscrierea ei strigă Allahu akbarglosartrad.121, dar cum limitarea divinității în teofanie e numai exterioară, teofania iși recuperează "dimensiunea" ei infinită tocmai prin ce are ea mai determinat. Când creatura mărturisește că Dumnezeu e mai mare, universalizarea care urmează acestei mărturii nu concernă pe Dumnezeu ca atare, care nu are nevoie de ea, ci propriile ei limitațiuni. Nu "eu" laud pe Dumnezeu, ci "se" laudă Dumne-zeu, dar nu "eu" și nu în "mine". Dar atunci cine? Numai Dum-nezeu, ceea ce transformă individualitatea mea în atribut divin.
Ce se poate spune despre Adversar? În definitiv, deosebirea dintre un Avataraglosartrad.122 și el este că limitațiunea acestuia, firească, tacită, existențială, devine proclamațiune deschisă. Dar atunci deosebirea e numai de grad. Căci din punctul de vedere al Absolutului (în acest domeniu numai o formulațiune defectuoasă e posibilă), nu există grade de negațiune, cum nu există grade în manifestațiune. Cel mai mare Serafim are aceeași existență sau neexistență în fața Lui ca și un animal imund. Nu se pot ierarhiza niște posibilități decât dintr-un punct care are comună măsură cu ele. Or, lipsa de comună măsură fiind "caracterul" Infinitului, nici o ierarhie nu poate fi sub ochii Lui, pe bunul motiv că: 1. nu există nimic în afară de el; 2. n-are ochi; 3. nu e ceva dedesubtul lui.
Lumea fiind o posibilitate divină, nu se poate produce decât sub semnul principiului de contradicțiune. Trebuie să fie ceva în ea care ii anulează existența și aceasta este aparența ei de autonomie.
Mărturia creaturii nu promovează pe Dumnezeu: Infinitatea Lui nu are nevoie de asta, ci-mi dă mie un caracter apofatic, adică mă transformă în determinațiune negativă.
Absurditatea poziției catafatice: a admite că există o gradațiune a manifestărilor divine, lucru evident în toată Manifestarea, devine sacrilegiu în Infinit, care nu suferă nici o ierarhizare in
484 (171)El, pentru că nu suferă nici o designațiune. Atunci cum pot să mai fac deosebire între Michael și Samaelglosartrad., deosebire care structurează totuși făptura întreagă, lumile, ciclurile umane? Nu pot face deosebire între ei; pentru asta, ar trebui în prealabil să fie, și nu sunt, pentru că nimic nu este, nici Dumnezeu, care e un Vid.
20.XII.1966
Lectura unui text sacru sau tradițional, o meditație asupra unui subiect esoteric, ne poate da un sentiment de obscuritate. Putem să-l lămurim prin mijlocul clasic al meditațiunii până la punctul unde obscuritatea devine mister. Dar mai este o posibilitate, mult mai directă, care poate duce mult mai departe: să iei obscuritatea ca simbol direct al Tăcerii, determinațiune negativă în lume, dar suprem pozitivă în Absolut. A înceta lectura, raționamentul, la locul obscur, a separa alchimic întunecimea de suportul ei exterior și a fixa fără șovăire, fără abatere, facultatea concentrativă pe obscuritate. E imposibil să nu-și dea până la sfârșit secretul ei. Când știm că asta s-a întâmplat? Când, cum am spus, obscuritatea se transformă în mister, iși capătă o organicitate, rămânând totuși abisală. Pro-cedeul n-are nimic de-a face cu un demers logic, cu o schematizare discursivă, care adaugă la obscuritate artificiozitatea ei.
În general, masca lui Buddha, mai ales în sculpturile indiene, reprezintă trecerea în Nirvanatrad., nu Nirvana însăși, ci punctul când Mayatrad. se topește pe Fața Absolutului. S-ar părea că e o mai mică Universalizare; în realitate, masca lui Buddha nu ar putea însemna și realizarea ascendentă și realizarea descendentă, adică Principiul lor comun?
La capurile chinezești ale lui Buddha se mai adaugă un surâs aproape cinic. Puțin mai mult, ar ieși din surâsul acesta râsul Demiurgului din tradițiile gnostice, care a creat gama muzicală și prin ea lumile. Dar miracolul artei chinezești e că se oprește la surâs, la o totală indistincțiune și a Binelui și a Răului și a zădărniciei și a mizericordiei. Buddha indian e doctrinar; Buddha chinezesc e mai ales metodic.
Că în creștinism a rămas accesibil un ansamblu de rituri mântuitoare, ca un reziduu al riturilor inițiatice practicate la
485 (172)începutul creștinismului, nu autorizează să se creadă că se poate face și operațiunea contrarie, adică să poți recupera numai prin simpla intenție dimensiunea esoterică a riturilor. Din faptul că un corp cade singur, nu însemnează că se poate urca tot singur; sau, se poate fotografia un trandafir, dar nu se poate reconstitui din fotografie. Lucrurile sunt ireversibile.
Aspectul sinistru al acestei teze nu e greu de descoperit: dispensează pe creștin să caute inițierea, privându-l nu numai de o adevărată realizare în domeniul esoterismului, dar il lipsește de căutarea aceea neobosită, nesățioasă, neliniștită, a Graalului, identică cu tribulațiile Materiei Prime, până iși găsește axul în jurul căruia să se organizeze și fără de care o realizare inițiatică riscă să rămână o palidă și debilă imitație a căutării centrului.
Coborârea unei intelecțiuni în lumea noastră nu e numai o simplă prezență. "Ideea" se învăluie în cojile lumii noastre și ca o prizonieră dar și ca un foetus care nu poate progresa decât învăluit de întuneric și de umid radical. Universalul nu se poate manifesta în lumea noastră decât după legea analogiei în sens invers; el nu poate fi aici decât cel mai mic și mai nebăgat în seamă, geometric e un punct, adică un germene, dar tocmai pentru că e un germene trebuie în mod firesc să se manifeste, adică să treacă de la potență la act; prin asta iși recuperează mărirea și cucerește lumea ca Vișnuglosartrad. în al 5-lea lui Avataratrad., când ca pitic a cerut să facă numai trei pași, dar acești trei pași au "măsurat" întregul Univers vizibil și invizibil.
Din Esență devine Existență, adică iși ia pe umeri crucea cu trei dimensiuni a Manifestațiunii, pentru a împlini mistere ce nici gura omenească nu le poate rosti. Manifestat, e mai ocult ca niciodată. Universul, fără el, părea că-și poate găsi o explicație; cu el, devine o enigmă indescifrabilă.
Orice compus nu există pentru el însuși, ci imediat pentru alt compus și mediat pentru un simplu spre care tinde teleologic. Căci a susține că toate compusele trăiesc unele pentru altele, se explică unele prin altele, înseamnă că afirmi posibilitatea lui perpetuum mobileglosartrad.. Din moment ce un compus în strictă legătură cu altul, nu-l poate explica totuși, înseamnă
486 (173)că nici un alt compus nu poate face aceasta. De altminteri numai simpla omogenitate a Naturii animează realitatea finală a compușilor. Și cum omogenitatea finală e reflexul în Natură al Unicității, suntem riguros obligați să admitem un instinct teleologic al lui Prakrititrad., care nu e numai o mărturisire a Principiului, dar și o tendință existențială de a se integra în el. Toată Prakriti isprăvește prin a se topi în vârful fin și suprem al ei, care este sattwaglosartrad.gunaglosartrad.; și când aceasta s-a întâmplat, sattwa încetează de a mai fi o tendință din lipsa unui mediu unde să se propage, și atunci ultima nălucire a Mayeitrad. dispare în Absolut.
21.XII.1966
Orice idee metafizică ce coboară în lumea noastră devine viscerală, pentru că, urmând să dăinuiască în ea, trebuie să însumeze condițiile ambianței; ori printre aceste condiții este și viața. De aceea maeștrii Zen spun că aceasta "sucește măruntaiele de nouă ori și mai mult" când începe să fie realizată. Nu e un semn mai sigur de irealitate a unei idei când ea rămâne, metodic, abstractă, incapabilă de incarnațiune.
Lucrul e valabil pentru idei care au un aspect pur doctrinar sau par să-l aibă. Ce putem spune însă despre ideile incontestabil false, care au răscolit lumea? Mai întâi că nu sunt idei ce se manifestă, ci pasionalitați care iși caută o justificare, uzurpând aspecte extrem de limitate ale unor idei juste. Nu ideea dinamizează un flux al samsareitrad., ci aceasta anexează și înghite resturi de intelecțiuni, scântei sărite excentric dintr-un mare foc. Căci nimic nu poate trăi fără idei și chiar Prakriti, potențialitatea totală, e o masă amorfă și obscură fără prezența lui Purușatrad..
Cum putem recupera scânteile captive din doctrinele false, comportările iluzorii din structurile strâmbe? După ce le-am analizat, după ce le-am detectat iluzia și minciuna, să nu le mai dăm atenție, refugiindu-ne într-o veghe perenă; atunci tot edificiul mincinos se pulverizează și scânteile sunt recuperate; ambianța este regradată, "rectificată" în sensul lui "Visitando Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem Ver-am Medicinamtrad.". Coborârea în Infern e sforțarea de a situa, de a demasca doctrina falsă, rectificarea este regradarea ideilor juste din ea. Rezultatul operației este Vitriolumglosar, Dizolvantul Universal, care e identic cu Veghea lucidă de care am vorbit mai