8 martie 1965 – 23 martie 1965

rezorbit în Tai-Ki^glosartrad., tot așa rabbubyiah^glosartrad. și ubudyiah^glosartrad. sunt fie sintetizate în om, în Unicitate, fie rezorbite în Supremul Inefabil, în Unitate.

Nu se poate spune că Unicitatea dispare în Unitate; afirmația este prea schematică și asta ar implica o realizare numai ascendentă, pe când, dacă însă considerăm și realizarea descendentă, Unitatea și Unicitatea coexistă; termenul e defectuos ca presupunând o dualitate; în realitate Unitatea și Unicitatea sunt una fără a se confunda, și aici avem alt mare mister, sintetizat în creațiune și mai ales în om și în celelalte ființe care ocupă punctul central al stării lor de fire. Spun mai ales, pentru că numai într-un punct central al unei stări de fire, ființa care-l ocupă poate avea libertatea să mărturisească, să accepte și să se conforme, fie ubudyei, fie rabbubyei^trad., în realitate amândouă deodată, Totdeauna însă când vorbim distinctiv de lucrurile acestea, trebuie să lăsăm neexprimată zona de inefabil din spatele cuvintelor.

8 martie 1965

Nici o definiție nu ar putea cuprinde personalitatea completă a Șeihului Akbar, chiar în măsura în care ea este exprimabilă. Tot așa și misiunea lui. Totuși, anumite trăsături sunt caracteristice. Mai întâi, o însumare a esoterismului musulman într-un tot armonic și organic, pe cât de înalt, pe atât de vast. Apoi, integrarea acestui esoterism în ansamblul tradiției musulmane, adică găsirea unei circulații organice între cele două domenii, așa ca trecerea de la unul la altul să se facă organic și insensibil. În modul acesta, esoterismul își găsește ecouri în exoterism, și piloni de susținere, iar exoterismul o dimensiune de mister.

Pentru asta, una din metodele favorite ale Maestrului este aplicarea unei dialectici antinomice, în care caracterul limitativ al unui termen e anulat prin afirmarea contrariului său: "Te-ai făcut Unul, dar nu pentru tine te-ai făcut Unul, și te-ai făcut Aparent, dar nu pentru altul decât tine te-ai făcut Aparent". Antinomiile se repartizează aici ca Yin-Yang^glosartrad.-ul adică, contrariile nu numai că sunt puse unul lângă altul, dar fiecare din ele are în interiorul lui o parte a celuilalt: "Te-ai făcut Unul dar nu pentru tine te-ai făcut Unul", deci te-ai făcut unul pentru Altul decât Tine, pentru Aparent; "Te-ai făcut Aparent dar nu pentru altul decât Tine te-ai făcut Aparent", deci acest

altul nu există, pentru că dacă ar exista, Aparența lui Allah^glosar ar fi pentru el. Nici nu se poate afirma Identitatea cu mai multă rigoare, decât în dialectica asta, cu atât mai mult cu cât îți ia ochii printr-un joc de "uite popa nu e popa", care distrage vigilența și celui mai neîncrezător exoterist.

Cei doi termeni se anulează unul pe altul, și dacă un cuplu e anulat, toate seria indefinită de cupluri se năruiește ca o construcție de joc de cărți din care scoți un element, adică, în fapt Manifestarea în integralitatea ei se surpă, din moment ce se situează între doi poli primordiali ai ei, Purușa^glosartrad. și Prakriti^glosartrad., bipolarizare prototip a tuturor polarizărilor din Lume.

9 martie 1965

Prin această operă de integrare și de armonizare, Șeihul Akbar mai urmărea ceva: să liniștească ulemalele^glosartrad.. În adevăr, aventurile spirituale ale unor franctirori ca Al Hallaj și Abu Yazid al Bistami, nedumeriseră comunitatea musulmană și o sensibilizaseră în ceea ce privește sufismul^glosartrad.. Natural, partea interioară nefiind accesibilă, ceea ce izbise mulțimea exoterismului, ca aspectele nonconformiste ale acestor aventuri, paradoxele lor și ceea ce aveau, inevitabil, în exprimarea lor, scandalos. Or, aceasta trebuia evitat cu orice preț, mai întâi pentru că "vai de acel care scandalizează pe acești micuți", apoi, pentru că această suspiciune întrerupea comunicația sanguină între ele două mari domenii ale Tradiției, esoterismul și exoterismul.

Această comunicare organică între cele două planuri, fără amestec și confuzie între ele, garanta: 1) esoterismului o cât mai mare dimensiune între cei doi poli ai lui, Esența și Substanța tașawuf^glosartrad.-ului, integrațiunea finală, microcosmică dar și macrocosmică fiind cu atât mai totală, mai ecumenică, însumând în ea prin transfigurare aproape tot ce se găsește pe planul orizontal cosmic; 2) exoterismului îi asigura comunicarea continuă, fie ea chiar neștiută, cu sursa supremă și a esoterismului și a exoterismului. Riturile șaraite^glosartrad. căpătau adevărata lor dimensiune intelectuală, devenind mistere în accepțiunea integrală a cuvântului. De această nouă "dimensiune" profitau toți șaraiții^glosartrad., chiar dacă nu-și dădeau osteneală în privința asta și chiar, dacă nu-și dădeau seama.

Pentru noi, care provenim din "ageamii^glosartrad.", aceste fapte sunt valabile, cu o nuanțare însă: în momentul excepțional ciclic, și

cu formațiunea noastră specială, aventurile lui Al-Hallaj și Abuyazid, n-au gravitatea pe care o au față de un musulman contemporan cu noi și mai ales cu Muhyi-d Dîn. Suntem în niște împrejurări așa de excepționale încât "dinamita" celor doi aventurieri este binevenită ca să facă să explodeze carapacea groasă de torpoare, de lene sufletească și spirituală care s-a format în jurul sâmburelui ființei noastre ca un recif de coral. Noi nu putem fi scandalizați și deaceea această parte secundară a mesajului Șeihului Akbar este caducă.

10 martie 1965

Frumusețea este "aspectul" interior al lui Dumnezeu pe când Bunătatea e "aspectul" Lui exterior.

Cum se propagă acestea două în Lume? Mai întâi, trebuie să ne reamintim că Lumea se manifestă între doi poli care o preced: Purușa^trad. și Prakriti^trad., care condiționează, care produc manifestarea, ei rămânând nemanifestați. Prin urmare, această polarizare trebuie să se regăsească în tot ceea ce este manifestat, adică trebuie să se regăsească în ea un plus, un minus^glosar, un pozitiv, un negativ, un masculin, un feminin, un activ, un pasiv, bun, rău, etc, etc.

Numai această simplă considerațiune aduce explicarea existenței răului, problemă care a înebunit lumea. Mai întâi numele de Bine și Rău, considerat metafizic devine foarte relativ, și aplicabil la o porțiune infimă a lumii în care se află omul decăzut. Adevăratul Nume al cuplurilor de complementare, e acel de pozitiv-negativ, plus-minus.

Acum: pentru ca Binele să se propage, trebuie s-o facă după legea polarizării de care vorbeam; or, acea lege a polarizării e identică cu dualitatea. Prin urmare, orice se manifestă în Lume, luată în sensul ei cel mai complet, se face conform unei mișcări ondulatorii de plus și minus, plin și gol. Când Bunătatea lui Dumnezeu se propagă în lume, numai prin simplul fapt al acestei propagări trebuie să fie constituită dintr-un plus și dintr-un minus, adică de un bine și un rău, de un bine, și de o lipsă, de un vid de bine, care dacă vrei poți să-l desemnezi astfel negativ, dar pe care poți să-l numești și Rău; chiar e mai riguros. Și acest Rău trebuie să aibă aceeași intensitate, același quantum energetic ca și Binele pentru ca echilibrul să fie restabilit, și în ondulația următoare Binele să se ridice la înălțimea pe care o avea în precedenta ondulație. E deajuns să

considerăm schema^trad. unei ondulațiuni, de o parte și de alta a unui ax median, pentru ca să ne dăm seama, că ondulațiunea pentru a se putea propaga, trebuie să se repartizeze deasupra și dedesubtul axului median în porțiuni riguros egale.

11 martie 1965

Lucrul e ceva mai subtil în ceea ce privește Frumusețea, căci ea reprezintă o "dimensiune" interioară a Divinității. Natural, în primul rând, se poate spune despre ea ceea ce s-a spus și de Bunătate, că, necesarmente se propagă în Lume, în mod ondulatoriu, adică, tot așa necesar, cu o alternare propagatorie cu Urâtul.

Frumusețea însă are și ceva inefabil, coextensiv Principiului, adică Unității. Prin asta e sustrasă Dualității. Și atunci, în aceste cazuri supreme, Frumusețea e în "exil" în lumea noastră, un exil voit și răscumpărător; e prezentă ca "anamnesis^glosartrad.". De aceea, în toate Tradițiile, reprezintă elementul cel mai interior al lor, și concentrarea asupra ei, e echivalentă cu practica adwaita^glosartrad., mai exact identică cu ea.

Mirarea pe care o produce, (în sensul platonician și goethean al cuvântului), are și un caracter de "îngustime", de "strângere a inimii", de "angoasă", inerent "barzachu-lui^trad.", și porții strâmte.

Frumusețea lumii noastre, aceea care e inerentă ei, și alternează cu urâtul într-o ondulație, e evertuată, solicitată, exaltată, hinangezogen^glosartrad. (Goethe, Faust II), de Frumusețea Eternă. Cele asemănătoare vor iar să se unească, dar între ele este poarta strâmtă, prin care nu poți trece decât prin transmutațiune și ulterior, transformare.

Se produce o sfâșiere, necesară pentru a ajunge la amalgamare. În fond, procesul e strict alchimic.

12 martie 1965

Lumea este imaginație, în sensul că nu are realitate proprie, că e iluzorie, în măsura în care credem în independența și autosuficiența imaginilor; e iluzorie în sensul unei false asignațiuni, căci aceste imagini, după cum o indică însuși termenul sunt oglindirea în lumea noastră formală (singura în care o imagine, entitate formală și ea, e posibilă) a unei realități principiale, a unor idei.

De aici, urmează că ideile, adică principiile, cuprind "eminent" în ele, toate puterile, toate "farmecele" imaginilor,

pe lângă ce sunt în ele însele, prin participare existențială la planul cauzal. Asta e suficient, dacă e bine înțeles și meditat, să ia veninul lumii acesteia, să-i "confiște" puterea ei de fascinație, de vertigiu, de îmbătare, adică să anuleze, sau cel puțin să reducă, primejdia "cultului vieții" care e cea mai mare primejdie a omului (Adam a căzut prima lui victimă), și mai ales a lumii moderne, centrată pe o "intensitate", a cărei calitate, origină, semnificație, refuză cu pasiune s-o cerceteze.

De unde acestă seducțiune? Pentru că imaginea concentrează, intensifică viața (una din condițiile planului nostru de existență), care, altfel, în mod obișnuit e un abur fără consistență; așteaptă să treacă prin poarta strâmtă, în limitele unei figuri, ca apoi să miște lumea. Va să zică, contrar nu viața în ea însăși are capacitatea de seducțiune, de fascinație, ci imaginea, iar imaginea de unde o are? De la nimic altceva, decât de la prototipul ei ceresc. Prin urmare, în fond nu e vorba de altceva decât tot de Anamnesis^trad., numai că "răpirea", "uimirea", Ananda^glosartrad. sunt înlocuite cu vertigiul; concluzia ar putea fi că vertigiul bine asimțit și situat poate duce la Ananda; dar asta cere o poziție intelectuală nesdruncinată, sânge rece, luciditate, și gustul primejdiei. Și primejdia consistă tocmai în faptul că imaginea nu e constituită numai de un reflex al unei idei, adică e satwa^glosartrad., ci, prin faptul că e manifestată, e constituită din cele trei guna^glosartrad., deci și din tamas^glosartrad., care însumează prin faptul cohabitării cu celelalte două gune^trad., seducțiunile lor, și asta este tocmai una din caracteristicile lui Satan. La fascinație, la frumusețe, imaginea mai adaugă și vertigiul vidului. Și atunci? Să ordonăm Vidului să ia culoarea lui Rajas^glosartrad., și lui Rajas să ia culoarea lui Satwa. Și care este acea poruncă și cum se formulează? Prin pronunțarea Numelui Divin. El transformă antagonismul gunelor^trad., în Vortex Sferic Universal, continuu, omogen, ierarhic și catolic.

13 martie 1965

Percepțiunea umbrei are loc prin lumină, adică perceperea manifestării are loc prin iluminarea lui Prakriti^trad. de către Purușa^trad.. Ceea ce înseamnă că din punctul de vedere logic și ontologic, Prakriti-Umbra precede Purușa-Lumina, ceea ce e perfect în acord cu Cosmogoniile cunoscute. În Geneză Apele, Haosul exista când Dumnezeu a creat Lumina. În Vede, Satwa, vine în ultimul rând, după Rajas, Tamas^glosartrad., și, bineînțeles Prakriti. Tot

așa Asura^glosartrad. există înaintea Deva^glosartrad.-urilor. Și la o casă, temelia nu precedă clădirii de pe sol?

Pentru ca esențele lucrurilor să se poată manifesta, trebuie o materie primă, din care să-și scoată o substanță, care singură le poate asigura o existență, un început și un sfârșit, în manifestare. Numai cu Nama^glosartrad., Universul n-ar putea exista; trebuie și Rupa^glosartrad., dar pe Rupa o poate da numai Prakriti^trad.. Bineînțeles, aici Forma are un alt sens decât în gândirea platoniciană.

A "extrage lumina din întuneric", "ordinea din Haos" înseamnă a lucra ca locotenent al lui Dumnezeu. Gestul poate avea și ceva intenționat, adică dhakir^glosartrad.-ul urmărește să scoată ceva din Întuneric, și atunci intervine puterea imaginativă sau conceptuală, sau o intuiție particulară deliberat aleasă dinainte. Dar mai poate fi și o altă "solicitare". E deajuns ca omul să aducă "prezența", hudurul^glosartrad., deasupra Haosului, deasupra Apelor, pentru ca acestea să intre în fierberea vibratorie și să se exalteze în sus; asta ne este suficient. Ce mai trebuie să știm ce este evertuat, care este natura lucrului astfel produs? Prin faptul că e efectuat de Nume, nu poate fi decât bine, pentru că lucrul, oricare ar fi el, se sublimează și se reintegrează și este o posibilitate a noastră care se reintegrează, căci e deajuns ca un element vibratoriu al Vortexului nostru să ia o direcție ascendentă de reintegrare în Suprem, pentru ca toate celelalte să-l urmeze pe această cale (Tao^trad.), pe care, după vorba Maestrului, toate lucrurile merg spre propria lor perfecțiune.

14 martie 1965

Într-un raționament tradițional, premisa e cunoscută, concluzia e cunoscută. Ce este între ele? Organicitatea. Asta pentru că cei doi termeni fiind de natură ontologică sunt reali pentru că sunt posibili. Deci între ele când există o înlănțuire de cauze, de etape existențiale, ele se exprimă printr-un raționament care nu poate să nu le exprime, pentru că structural e și el de natură ontologică.

Într-un raționament fals, sau simplu profan (în fond același lucru), înlănțuirea logică nu are valoare, pentru că cele două termene sunt false; raționamentul în el însuși, mecanismul lui e neutral, așa că își păstrează și aici o aparență de rigoare, dar în cazul acesta, nu mai are nici o organicitate din cauza non-existenței celor două termene. Deci un raționament poate

uzurpa o aparență de existență, cum și diavolul poate uzurpa o aparență de ființă. În fond, amândouă uzurpările sunt analoage, și în fond identice. De aici concluzia, că atât sofismul cât și Satan nu-și capătă existență decât prin Ignoranță. Uzurparea nu cere nici o înțelegere, nici cât de superficială; e o simplă maimuțărie.

Potențialitatea nu e posibilă în Esență din cauza caracterului ei pasiv și ininteligibil; în Esență nu poate fi decât Indiferențiere principială, căreia, potențialitatea îi este doar o umbră. Cum din această potențialitate, se actualizează posibilități sub adumbrirea Esenței, însemnează că, într-un cerc restrâns și prin puterea lui demiurgică, omul poate scoate lumină din umbră. Cum? Prin simpla suprapunere a Veghii, a Lucidității pe umbră, știind perfect și discriminând ce este umbra și ce este intelectul. Nu este nevoie să știm ce va ieși, ce se va actualiza din umbră căci și aceasta participă la ininteligibilitatea lui Prakriti^trad., principalul e să știm că ceva trece de la potențialitate la act, adică se reintegrează în Principiu. Asta e deciziv, asta e principalul. Căci toate lucrurile aspiră la eliberarea lor prin Fiul lui Dumnezeu, cum o spunea Apostolul Pavel. Dumnezeu știe mai bine, ce anume din noi merită mai întâi eliberarea, ce anume posibilitate are, în ochii Providenței întâietatea.

15 martie 1965

Când Șeihul Akbar spune: "Dumnezeu nu s-a revelat posibilităților înainte de a-și fi proiectat umbra" (Verbul lui Iosif), asta tradus în limbaj guénonist înseamnă: mai întâi Dumnezeu nu poate proiecta o umbră decât după ce s-a dedublat în Purușa^trad. și Prakriti; apoi, trebuie precizat că această umbră nu e decât Prakriti însăși, așa că a spune că fiecare lucru își are umbra lui, în fond echivalează cu a spune că fiecare lucru e făcut din Formă și Materie. Dacă în fraza citată, s-ar părea că posibilitățile există înaintea umbrei, adică a lui Prakriti însăși, apoi e numai pentru că Muhyi-d Dîn privește posibilitățile nu ca potențialități ale lui Prakriti, ci ca posibilități principiale.

Din punctul de vedere microcosmic, mai precis, din acela metodic al realizării, ce-ar putea însemna această frază? Omul e califul lui Dumnezeu, prin urmare acțiunea lui e analogă cu a acestuia. În gradul întâi, trebuie să arunce umbra ignoranței

peste propriul lui Cosmos, pentru ca acesta să germineze propriile lui posibilități. Asta e valabil pentru orice om, și în măsura aceasta Omul, vrând nevrând, știind-o sau nu, lucrează la realizarea planului Marelui Arhitect al Universului. Într-un alt sens, mult mai adânc, acela al realizării inițiatice, omul care-și proiectează umbra, nu face altceva decât să efectueze Separațiunea, operația fundamentală, cea mai importantă din realizare, echivalentă în Microcosm, cu separațiunea Cerului de pământ din Geneză.

Pentru ca omul să "detecteze", să precizeze, să "dimensioneze" umbra din el, trebuie să aibă foarte net conștiința propriei lui lumini și asta e chestiune de intenție, de voință, de cunoaștere, teoretică dar și intuitivă, adică și directă și indirectă, Sol et Luna^glosartrad..

Numai astfel, când fața Luminii e bine limpezită, umbra se proiectează net în condițiile optime de fecunditate și în staza cea mai favorabilă de la Potență la Act. Cu cât Separațiunea e mai bine făcută, cu alte cuvinte cu cât ne îngrijim mai puțin de umbră, cu atât umbra se pozitivează, ca element de ordine.

16 martie 1965

Ceea ce Muhyi-dDîn numește umbră, nu e în realitate decât mai puțină lumină. Evident, lucrurile manifestate sunt umbră față de principiile lor transcendente, și acestea la rândul lor sunt umbră față de Principiul Total.

S-ar părea că simbolismul de umbră, e mai puțin intelectual, mai puțin riguros decât acela de "limitațiuni", de "designațiuni" care limitează în măsura în care desemnează, adică sunt limitațiuni tocmai prin ceea ce constituie realitatea lor, unicitatea lor. Defectul designațiunii de umbră stă în aceea că, fără să vrea, face în om oficiu de determinațiune morală și sentimentală, căci noi, oamenii, în decăderea noastră, în starea în care ne găsim în acest moment ciclic, suntem într-atâta umbră, ne simțim atât de limitați, atât de nenorociți ca umbre, cu atâta de puțină lumină în noi, încât la cel mai bine dotat intelectual, umbra e identică cu suferința. Poate de aceea și Șeihul Akbar, întrebuințează simbolul din cauza bivalenței lui; pentru că este și face oficiul și doctrinar, și metodic.

Mai este ceva: designațiunea stărilor de fire, din perspectiva de jos în sus, ca fiind umbră din ce în ce mai atenuată, poate fi înlocuită cu simbolismul, lumină din ce în ce mai vie, așa că

ajungând la principiul Manifestării, acesta poate fi desemnat ca privațiune totală, zero umbră, și în același timp, Lumină Totală.

Și aici e lucrul interesant: în acest punct, simbolul umbrei, nu-și arată superioritatea asupra simbolului luminos? Faptul însuși de a desemna Ființa ca privațiune de umbră, însemnează să întrebuințezi un simbol, o determinațiune negativă, e apofază, pe când desemnarea pozitivă a principiului manifestării ca Lumină, e o determinațiune pozitivă, e katafază; și dacă trecem dincolo de Ființă, la Ne-Ființă, simbolismul luminos e total în carență, și nu mai putem întrebuința alt simbolism decât determinațiunile negative, adică în continuare ascendentă metodologia umbrei, pe când metodologia luminii triumfătoare până la Ființă, din cauza constituției, a naturii omului actual, dispare subit în umbră, e înghițită de aceasta care continuă să persiste. Deci întrebuințarea simbolismului umbrei e o metodă apofatică, căci, orice s-ar spune, singurul lucru din lume care ar putea simboliza Indicibilitatea Principiului e Indistincțiunea lui Prakriti^trad., iar Intelectul suprem, infinit, ar putea fi reflectat la rigoare de ininteligibilitatea lui Prakriti. Niciodată Lumina principială, lumina Ființei, a lui Ișvara^glosartrad. nu ar putea simboliza Tenebrele divine, dar umbra din lumea noastră da.

17 martie 1965

Când Maria a văzut pe Gabriel, a crezut că e un om care voia să se apropie de ea bărbătește. Atunci s-a refugiat în Allah, și îndată a fost plină de prezența acestuia. Dacă ar fi primit pe Iisus în momentul acesta, lumea n-ar fi putut suporta prezența lui; de aceea, Gabriel a liniștit-o; atunci ea s-a decontractat, și Îngerul a putut sufla asupra ei, Duhul cu Iisus, și acesta s-a născut în lume, sub o formă suportabilă pentru ea.

Suflul lui Gabriel, e un amestec de apă și de foc, integrat în apa Mariei (Muhyi d-Dîn).

Acest suflu compus din apă și din foc este identic cu Mercurul^glosar evertuat, cu Mercurul dublu, și ar explica de ce Iisus, deși Maestru al științelor spirituale, regentează Cerul lui Mercur. E și o aluzie la dubla natură a lui Hristos; natura omenească e făcută din apa Mariei și partea apă din suflul lui Gabriel, va să zică, un pământ virginal stropit de o apă de foc. Partea propriu zis divină e constituită de elementul foc din suflul lui Gabriel, în partea ei inferioară, pe care se altoiește

partea superioară care e Cuvântul lui Dumnezeu, pe care propriu-zis, Gabriel nu o aduce, ci o mijlocește, ca un înger ce este.

Gabriel ca îngerul Lunii, are aici, ca și în funcțiunea lui ulterioară, o funcțiune de intermediar. De aceea regentează o planetă cu simbolismul total de pasivitate ca Luna. E de notat în treacăt, că, spre deosebire de Mercur, Luna nu poate fi evertuată, deci reprezintă o pasivitate mai mare decât Mercurul, și asta face pe Gabriel să poată transmite fără scădere, fără vreo adăugire de la el, mesajul său.

18 martie 1965

Ingenioasă părerea Șeihului Akbar, că elementele de umilință, de pasivitate, de non-violență, de nereacțiune la rău din "predania" lui Iisus, provin de la atavismul marial, pentru că femeia trebuie să se supună în mod natural, fiind supusă fizic și legal bărbatului.

De aici și abundența sfințeniei feminine în creștinism, dar totodată, tot de aici, posibilitatea de deviere, de nesupunere a femeii care abundă în civilizațiile de formă creștină; bineînțeles, nu tradiția trebuie făcută vinovată de această deviere, ci membrii ei rebeli. Nu e mai puțin adevărat că și o deviație își are originea în ceva pozitiv, autentic din tradiția respectivă. Femeia are un rol așa de excepțional în creștinism, că revolta ei, devierea ei, trebuie să aibă un răsunet tot așa de acut, o virulență în modurile ei, o nocivitate care nu erau posibile în tradiții mai virile cum sunt Iudaismul și Islamul^glosar. Or, femeia având o misiune și o natură centrifugă de la păcatul originar, deci de îndepărtare de la centru, e foarte firesc ca țările, continentele unde s-a răspândit creștinismul să fie pionierele acțiunii antitradiționale și subversive în lume.

Interesantă, de asemenea, reflecția lui Muhyi-d Dîn, că nu Maria a dat forma hominală lui Iisus, ci Gabriel învăluit în formă umană; dacă ar fi apărut în formă vegetală, minerală sau animală, Iisus ar fi trebuit să îmbrace aceste forme, ca să facă minunile ce i se atribuie.

Asta aruncă o lumină vie și foarte interesantă asupra formelor de animale, în care apar uneori zeii și îngerii în tradițiile cu structură mitologică și metafizică. Însemnează că la geneza lor este o manifestare a Principiului Vieții sub o formă minerală, vegetală sau animală. Și dacă apar sub asemenea

forme este pentru că puteau să-și împlinească astfel mai bine misiunea lor, deși omul este centrul stării de fire în care se află. De asemenea, explicația aceasta face mai evidentă, mai reală, mai indiscutabilă prezența reală a Divinității în animale, în copaci, în stânci, și cu atât mai mult, în păduri, în munți, în întinsele ape, oceane.

19 martie 1965

A spune, ca Schuon, că un dar nu e nimic dacă nu e binecuvântat de Dumnezeu, înseamnă, cu alte cuvinte, că aspirația de jos în sus nu e suficientă, și trebuie și o chemare de sus în jos.

La prima vedere, s-ar părea că răspunsul, binecuvântarea, este automat ca și chemarea, ca reacțiunea la acțiune, ca ecoul la strigăt. Lucrul în realitate nu e așa simplu, căci ecoul nu răspunde decât când glasul a fost destul de puternic ca să ajungă la peretele de reacțiune. Chemarea trebuie să răzbată această zonă îngrozitoare de indiferență, vătuită, de nisip în pustiu, în care se topesc, se amortizează toate strădaniile. Și atunci, chemarea recade pe pământ "ca sămânța lui Onan", tot ca chemare, devine larvă, târâtoare, și umple lumea de dezolare și desnădejde.

Problema capitală este dacă adăugarea unui fundal intelectual unei chemări debile, o face totuși să atingă planul de "ricoșare", de reacțiune. Sper că da. De ex., dacă încercăm să intuim Universalul (bineînțeles, dacă lucrul e în posibilitatea noastră), asta netezește calea și o deschide unei strigări care din cauza letargiei, stupoarei noastre psihice, nu are tăria unei săgeți, care ajunge până la țintă.

A chema în asemenea împrejurări pe Dumnezeu sub numele lui de Moștenitor. Ceea ce mă încurajează că metoda e bună, e posibilitatea coexistenții unei invocațiuni a Supremului, cu meditațiile pe care el însuși le recomandă. Repet, concomitente, nu prealabile sau finale. Se va spune că meditațiile nu sunt cereri; sunt totuși formule, conceptuale și verbale și asta arată că tot rugăciuni sunt, și ca atare, și rugăciunea poate fi universalizată, învăluită într-un dhikr^glosartrad., suportând Absolutul.

S-ar părea că astfel formulat, elementul "automatic" reapare în considerația rugăciunii, și că elementul Grației n-ar mai fi necesar, quod absit^glosartrad.! Că Dumnezeu poate fi constrâns. În

realitate, în acest caz, Grația constă tocmai în faptul că Dumnezeu ți-a dat posibilitatea să intuiești Absolutul, să actualizezi Nelimitatul în limitele tale.

20 martie 1965

"L'âme "s'élève" en vertu de la chaleur qui lui est inhérente, elle "descend" en vertu du froid et de l'humidité et se "fixe" et se "solidifie" en vertu de la sécheresse. La "précipitation" (du monde grossier) vient donc du froid et de l'humidité^trad."²³.

Metodic, asta înseamnă că exaltarea spre Sublim a sufletului omului se produce prin căldură; orice stare de inerție și concupiscență (rezultatul "răului" și al umidității) îi taie aripile și se fixează prin uscăciunea interioară. A lupta contra acestor tendințe, dar cum? Nu printr-o îndepărtare brutală căci revin și mai întărite, ci printr-o retragere lucidă și perspicace, prin separațiune, adică prin desidentificare cu ele; această separațiune se face prin solicitarea elementelor necontaminate din noi, de către elementul căldură; prin menținerea acestei tendințe, și celelalte elemente menționate se convertesc în exaltațiune.

E vorba sub alt mod și vocabular de convertirea gunelor^trad. inferioare în satwa^trad. guna^trad.trad. prin amr^trad., prin comandament divin și prin ain^trad., ochiul divin de care tocmai Șeihul Akbar vorbește ceva mai sus de textul citat.

Acest joc e posibil prin faptul că după tradiția musulmană, Dumnezeu a frământat argila din care a făcut pe om cu "amândouă mâinile", cu alte cuvinte i-a atribuit un caracter dual de tendințe complementare și contradictorii, dualitate necesară pentru ca omul să-și poată exercita liber voința.

Posibilitatea omului de a da un impuls diferit firii lui e rezultatul libertății lui, care în el e reflexul atotputinței divine. Căderea constă în faptul, că omul pierde conștiința unității principiale, a axului vertical (sau orizontal) deadreapta și deastânga căruia se repartizează impulsurile duale.

Lumea căzută e o polarizare fără pol, adică un haos; ca haosul să redevie din nou cosmos, apoi să se rezoarbă în Principiu, trebuie ca Hermes să-și arunce bagheta între șerpii ce se bat; atunci ei se încolăcesc armonic și complementar în jurul ei, în sens ascendent, solicitați de sufluri (cele două aripi din vârf); ajunși acolo se reunesc în "Coroană", care îi

cuprinde eminamente, fiind în același timp mai mult decât asta, căci Unitatea în ea însăși nu privește spre manifestare.

21 martie 1965

Când în Coran (V, 115 - 118), Iisus are un dialog cu Allah, când Allah îl întreabă de un posibil politeism, ca și când n-ar ști, și Iisus răspunde disculpându-se, ce poate însemna asta?

Dumnezeu întrebuințează dualitatea și distinctivitatea, nu pentru a ști niște lucruri, pe care le știa din veșnicie, ci pentru a suscita și a epuiza anumite posibilități care nu pot fi epuizate sintetic și globalist. E aspectul superior al dialogului, deci nu numai acela de la începutul realizării inițiatice, când fatal Eu sunt eu și Dumnezeu este Tu. În dialogul cu Iisus, Allah se șterge, dându-i pentru o clipă lui Iisus autonomia, deci recunoscându-I identitatea, dar în același timp e și încercare; această aparentă auto-limitare a lui Allah e în realitate, și în sensul superior, o trăsătură apofatică, un fel al lui Dumnezeu de a se nega pe el însuși, decurgând din primul cuvânt al Șahadei^glosartrad., căci din moment ce Dumnezeu întrebuințează discursivitatea și distinctivitatea ele nu pot fi decât apofază.

La asta Iisus răspunde exact cum trebuie și afirmă Infinitatea lui Dumnezeu pe care acesta și-o neagă aparent, pentru a o afirma în modul cel mai transcendent posibil, în realitate.

Altfel spus e un simplu joc sacru: dacă Dumnezeu își neagă aparent Divinitatea, apofatic, Iisus i-o afirmă catafatic; când Dumnezeu tace, omul întrebuințează formulele de Identitate, pentru că în momentul tăcerii Sale, Dumnezeu îl misionează să vorbească. De aceea tăcerea lui Dumnezeu în grădina Ghetsemani, nu-i dăduse lui Iisus plenitudinea lui? Nu vorbea în locul lui? N-avea toate puterile lui? "Eli, Eli, lamma sabactani?^trad."²⁴ e tot o formulă apofatică. În sensul ei cel mai înalt, formula însemnează transcendența totală divină, inaccesibilitatea ei, inaccesibilitate cu care nu te poți identifica decât prin afirmarea ei, ceea ce Iisus face. Da, singurul mod posibil, prin care un om poate să se identifice cu Inaccesibilul este să-l afirme, și atunci ultimele umbre, coji, dâre de separativitate se topesc în Inefabil.

Afirmarea inefabilului e o limitațiune la prima vedere; devine apofatică numai în realizarea descendentă. Cu alte

cuvinte, ea poate fi spusă de Iisus dar nu de Salih^glosartrad.. Quod licet Jovi not licet bovi^trad.25.

22 martie 1965

Pentru a produce miracolul Existenței, Dumnezeu se inserează în Manifestare ondulatoriu, adică printr-o succesiune de Plusuri și de Minusuri, ceea ce e destul de deconcertant, deoarece în mod obișnuit oamenii nu văd pe Dumnezeu, nu pot să-l vadă, decât în polul pozitiv al ondulațiunii; asta este ce e obligatoriu pentru toți oamenii; de aceea, omul credincios dialoghează cu Dumnezeu. Țintuirea lui Dumnezeu ca principiu comun și al Plusului și al Minusului, deosebit fiind de ele, nu e accesibilă decât esoteristului.

Toate legislațiile exoterice tradiționale ies din acest dialog între Dumnezeu și om. Cum atunci, acesta din urmă să reziste ispitei de a pune comună măsură între cei doi termeni?

Dialoghează comprehensibil numai acei care stau pe același plan.

Atunci intervin, ceea ce aș putea numi, tunetele și trăsnetele, permisiunile și interdicțiile, amenințările și promisiunile. E intimidant, dar nu convingător. Convingă-toare e numai metafizica.

E o adevărată sfâșiere în orișicine e pornit pe o cale de realizare metafizică, pentru că dhakir^trad., prin partea lui pur intelectuală e pur adwaitist^trad., și orice ar face aderarea lui la Suprem nu se poate efectua decât prin Cunoaștere, pe când tot restul Ființei lui, toate facultățile lui individuale sunt tributare Zeului personal, Demiurgului vindicativ, care nu înțelege să renunțe la fumul "sacrificial" care se ridică din ele.

Ființa mea psihică nu e "entusiasmată" de Suprem, și cred că nu greșesc când spun că acesta e cazul imensei majorități a inițiaților de la sfârșitul lui Kali^glosartrad. Yuga^{glosartrad.trad.}. Numai dansul Mayei^glosartrad. te poate învârteji. Dar cum să te integrezi în el, departe de centrele vii, orizontale, ale tradiției, și ale entității psihice a ei?

23 martie 1965

Este un esoterism al Esenței și un esoterism al Numelor.

Că, undeva, se reunifică, în simplă Cunoaștere, e adevărat, dar la grade așa de înalte de inițiere încât nu face să vorbești de asta decât prin acquit de conscience^glosartrad..

Nu mă gândesc numai la intuirea Supremă a Principiului. Asta constituie o jumătate a operațiunii, și nu în sine e grea,