dacă, bineînțeles există prealabil, calificarea indispensabilă. Mă gândesc la gradul acela de realizare, prin aceste două moduri de cunoaștere, ale Supremului prin Suprem, ale Numelor prin Nume, și ale Numelor prin Suprem și ale Supremului prin Nume.
Despărțite, natural metodic, de Suprem, Numele intră într-o sarabandă de exuberanță, un vârtej mitologic extrem de atrăgător, de autentic chiar, cu condiția să nu fie despărțite de Principialitatea lor comună.
Or, aici e greutatea, pentru că, la început referirea (tot metodică, aici nu e vorba decât de metodic) la Suprem atrage topirea Numelor în Zero metafizic, ca o ceară pe o placă de fier. Lucru excelent, adevărat, dar îmi face impresia că e numai o față a adevărului. Misterul Suveran e în concomitența Zeroului metafizic cu orgiasmul, cu cataracta de galaxii a Numelor. Sunt în lipsă de comună măsură unul cu altele și totuși Quiditatea nu anulează numele și pluralitatea nu învăluie Unitatea. E jocul Principiului cu Mayaglosartrad., dar Maya privită din Principiu, ca posibilitate a lui, și nu ca Mama Iluziilor, și a vieții separate.
24 martie 1965
Negarea lui Dumnezeu de către el însuși e originea iluziei Neantului. După cum Dumnezeu negându-se pe El, în realitate se afirmă katexochenglosartrad., pentru că topește astfel orice fel de limite, fie ele măcar conceptuale, oglindirea acestei supreme operații "creează" aparent Neantul în lumea noastră, adică iluzia oamenilor că-l pot afirma și chiar "realiza". Păcatul contra Sfântului Duh, în această încercare constă în faptul că se dă un aspect cantitativ acestei negațiuni principiale și calitative prin excelență.
Omul e califul lui Dumnezeu; are prin comisionare posibilitatea să repete această operație suverană a lui Dumnezeu, dar vai de el dacă o face cantitativ, imitativ! Negarea oricărui atribut, a oricărui Nume, a Esenței chiar, a lui Rahmanglosartrad.. Da, a lui, posibilă pentru că indicibilul care subsistă e dovedit prin corpul meu, psihicul meu, toate simbolurile existențialiste din mine. Ceea ce în mine e mai mult întuneric, limitațiune, e Γ divin încarnat, pentru că altfel cum ar putea subsista lângă Allahglosar? Utilizarea metafizică a Șirkglosartrad.-ului.
72 (76)Posibilitățile în indistincțiune, sunt egale prin faptul însuși al indistinctivității. Care e cauza, rațiunea ierarhiei lor calitative în lume, odată manifestate? Mai întâi, se deosebesc, pentru că dacă nu s-ar deosebi ar fi încă în indistincțiune. Apoi, "calitatea" și "cantitatea" lor e în funcțiune de pozitivitatea și negativitatea lor. Dar acestea sunt inerente ritmului ondulatoriu al Universului, pe care se desfășoară țesătura însăși a Mayeitrad., așa că tot ce este negativ în lume se pozitivează prin considerarea compensațiunii lui în complementarul lui. Oricât ar fi de abject, de plumburiu un moment ciclic, este strict responsabil, condițiune a unui alt segment pozitiv de ciclu, fie înaintea lui, fie după el. Microcosmic, când un om lasă să predomine pasiunile și tamasglosartrad. în el, se pierde, dar acestea sunt "împrumutate" de către ambianță, restructurate, repartizate din nou într-un punct al Mayei, unde devin pozitive. Infernul, îngrășăminte a Arborelui Vieții.
25 martie 1965
"L'Univers est imagination et il est Dieu selon sa réalité essentielletrad."26. Dar în același timp este în Dumnezeu sub "formă" de intelecțiuni, nu de imaginație. Intelecțiuni în Posibilitatea Infinită care este Suprema Șaktiglosartrad., imaginație în lumea formală, sau prin transpunere, în cosmosul "de sub cer".
Deci, pentru ca Intelecțiunile să devină Imagini, Dumnezeu a despărțit mai întâi Cerul de Pământ, pentru că numai așa pot lua ființă.
Metodic vorbind, căci asta e chestiunea primordială, asimțirea Supremului, până la realizarea acestuia în mod efectiv, atrage de la sine o despărțire a Cerului de Pământ, și atunci Principiul și Posibilitatea lui asimțite, se "îngroașă" în imagini între Cer și Pământ. Atunci nu mai e nevoie ca în anumite tehnici să solicităm activ și direct puterea noastră imaginativă, practică foarte grea, primejdioasă și care în cazul de reușită chiar, atrage de la sine o îngroșare, o aspirare a materiei psihice; e deajuns s-o lăsăm solicitată, chiar fără să știm noi, de puterile intelective din ființa noastră integrală, care devin în mod existențial, creatural, organic, imagini, pe care noi nu le percepem din afară, dar care totuși nu există mai puțin, și care nu mai sunt în cazul acesta, durificațiuni ce trebuie dizolvate ca în primul caz, unde am îndepărtat numai
73 (77)primejdia pentru o dată și o etapă ulterioară, făcând-o mult mai compactă, mai minerală, mai greu de topit.
Mă întreb dacă asta nu e primejdia unei realizări cosmologice chiar reușite. Un inițiat cu calificări cosmologice care și-a dus realizarea lui până la termenul ei, adică până la realizarea efectivă a Micilor Mistere, nu-și creează durități care nu pot să fie topite în actuala lui existență? Asta bineînțeles, când nu are în același timp și calificările intelectuale care i-ar permite transpunerea simbolurilor cosmologice în Universal. Asta ar explica oarecum, ceea ce am auzit, că etapele superioare ale realizării sunt mult mai grele decât cele formale, lucru care la primul moment pare incomprehensibil, căci ce poate fi mai greu de depășit la prima vedere decât carnea și pasiunile?
26 martie 1965
Muhyi-d Dîn. Atracția pe care o exercită copilul asupra adultului e atracția primordialității asupra derivatului. Șeihul Akbar o numește chiar fascinație a celui mai puternic asupra celui mai slab, adică exact invers de aparențele lumii noastre.
A avea copii, a-i crește, a te conforma lor, e una din cele mai misterioase științe spirituale și din cele mai puțin cunoscute. Probabil că e pierdută din alte yugeglosartrad.. Căci nu e vorba de educația pe care o dai copilului, chiar când este excelentă și tradițională; e vorba de educația pe care ți-o dă copilul ție, de mesajul direct și permanent pe care-l vehiculează.
E un îndemn de fiecare clipă, permanent de a trăi calitativul, de a-l discrimina în viața de toate zilele, de a trăi clipa fără s-o mai raportezi la trecut și viitor, simple năluciri. În casă se introduce o mitologie, un basm care ți se povestește și pe care-l povestești, interminabil. Responsabilitatea e așa de terifiantă, încât preferi să nu ai copii, decât să riști sancțiunea pe care necorespunderea ta o atrage.
E interesantă analogia în sensul invers: elementul de atracție, de forță, îl reprezintă copilul, nu tatăl; el e polul pozitiv, masculin.
Adam sintetizează în el toate categoriile de prezență Divină (hudurglosartrad.). Ad-Dhatglosartrad., Esența, Ac-Çifatglosartrad., Calitățile, Al-Afalglosartrad., Activitățile. Dumnezeu a creat pe Adam în Forma Lui. Or, "forma" nu e altceva decât prezența divină.
74 (78)Asta trebuie bine reținut, pentru că, din cauza simbolismului feminin, pasiv, al Prezenței, față de Principiu, ai putea fi ispitit să dai Hudurultrad.uitrad., un aspect, să-l identifici cu Materia primă, ceea ce e o foarte gravă falsă imputațiune. Din contra, Forma reprezintă elementul esențial în Cosmos, elementul pur calitativ, căci tot ce vine de la Dumnezeu e pură calitate.
Hudurul, Forma, solicită Materia Primă, jucând față de ea un rol activ, purușianglosartrad., ea suscită în Prakritiglosartrad. potențialitățile pentru a putea să le transforme în acte.
Ad-Dhattrad., Esența produce ruptura de echilibru a lui Prakriti, e fulgurațiunea esențială, Fiat-ultrad. divin; e elementul incomprehensibil, Misterul, în actul cosmogonic. Aç-Çifattrad. e Principium Individuationistrad. introdus în masa plastică a vârtejurilor evertuate de către Ad-Dhat, rămas oarecum încă în Indistincțiune. Al-Afaltrad. organizează individuațiunile, le elaborează, le dă elementul de organicitate care le permite să parcurgă ciclul lor individual.
Or, e natural ca în mijlocul, în centrul vibratoriu, de unde se produc aceste operații, e natural ca Dumnezeu să pună pe Omul Universal, ca Normă chintesențială a întregii Manifestări, centru proiectat al Centrului Suprem care e în Dumnezeu.
Pus în centru, Al-Insanul-Kamilglosartrad., regentează normativ, adică în sensul unui Motor Imobil. Model desăvârșit al tuturor proceselor cosmogonice. Rezumând lumea de sus și lumea de jos, e natural ca Omul Universal să fie superior Îngerilor, și ca aceștia să-l adore, pentru că n-au universalitatea lui, aspectul de rezumat, de normă. Îngerii îl adoră pentru că-și găsesc un ecou existențial în el, pe când ei sunt numai esențiali. Sunt atât de aproape de Dumnezeu, încât într-o proximitate mai mare cu el, ard, se consumă, se topesc în el. Identitatea le este interzisă pentru că sunt prea sublimi. Îngerul Gibraiil, îngerul teribil în tărie (Aș-Ședidul-Quwatglosartrad.), îl întovărășește pe Profet, în călătoria lui nocturnă. Ajung până la prezența lui Allah și-L aud spunând singur: șahadaglosartrad.. Gibraiil nu poate suporta asta și leșină. Profetul rămâne lucid, suportă Proximitatea, chiar Identitatea, deși lucrul nu e exprimat limpede. Superioritate de spiritualitate? Nu! Superioritate de constituție, de sinteză a tuturor opuselor, armonie a contrariilor, în care Allah se poate
75 (79)proiecta, pentru că aceste contrarii au valoare apofatică, de desemnațiuni negative. Îngerul nu e determinare negativă. E o esență care laudă, care afirmă, e deci catafatic prin esențialitatea lui. Mult, mult mai jos, e cazul lui Homunculusglosartrad., care odată fiind spartă retorta de sticlă ce-l ocrotea, se topește irezistibil în Frumusețea Galateiiglosartrad.. Da, Îngerul nu poate atinge Identitatea, pentru că în Înger nu se poate încarna Hudurultrad., Prezența divină.
28 martie 1965
Conducerea divină consistă în aceea că omul e adus la perplexitate (al-hayrahglosartrad.) în fața Realității supraraționale, ca să știe că întreaga Existență e perplexitate (oscilații între două aspecte divine aparent contradictorii).
Încă o dată, această hairahglosartrad., perplexitate, nu este decât o determinațiune negativă, căci nu trebuie, nu e suficient să te lași în voia instabilității, care e mișcare și mișcarea viață. La această instabilitate existențială, trebuie să adaugi, să suprapui această sensație a huduruluitrad., care singură dă o euritmie instabilității.
Tot așa sigur este că nu trebuie, necesarmente, să dai fluctuațiilor, instabilităților, numele lor respectiv divin, ceea ce e aproape imposibil, pentru că e vorba de un complex de nume. Mai degrabă trebuie să ai conștiința că acolo e un nod de nume, nu care nume sunt în realitate, afară de o vagă presimțire.
Ceea ce e curios e că Șeihul Akbar spune că e suficient ca oscilațiile, instabilitățile, viața, să-ți dea senzația de pură existență. Dar atunci cu atât mai eficace și mai adevărată e atitudinea de care vorbeam mai sus.
*
Cutia care conținea pe Moise, pe Nil, se opri la mal la poalele unui copac. Faraon a numit copilul Mu Satrad., Apă și Copac, adică cuprinzând în el echilibrat Esența și Substanța. Altfel vorbind, e la picioarele Crucii, ceea ce își capătă importanță, când ne gândim că Moise e Precursorul lui Christ. (Doctrina Moysi velat quod doctrina Christi revelattrad.)27. Pe de altă parte, Nilul aici e un substitut al lui Okeanosglosar care e circular. Arborele în cazul acesta nu mai e la marginea Nilului, ci în centrul cercului. Deci avem o reprezentare a Crucii cu trei dimensiuni.
76 (80)29 martie 1965
O plantă se hrănește din rădăcina sa, pentru că fiecare lucru (adică și acele care nu sunt plante) se hrănește din rădăcina lor. Deci rădăcina sugaciului este laptele. Șeihul Akbar emite părerea că adevărata mamă e aceea care alăptează, nu aceea care poartă și naște. E o indicație foarte precisă, că individualitatea se hrănește din indistincțiune, căci orice femee poate alăpta un copil care nu e al ei, prin urmare rădăcina copilului nu e stirpea lui familială; de aici, faptul că unii eroi, ca Heracles de pildă, s-au hrănit din Calea laptelui, din principiul ei, mai exact, Hera.
Și mă gândesc că Hera e și aerul, dar aerul în sens de Suflu, de pranaglosartrad.. Atunci s-ar putea ca laptele, fie în sensul lui cel mai înalt, Cunoaștere, fie în sensul de Benedicțiuni diferite, pe toate planurile de existență, să fie vehiculat, actualizat și distribuit de Sufluri, și de știința lor Pranayamaglosartrad..
Omul își actualizează rădăcinile lui transcendente, adică rădăcinile inverse și se produce deplasarea centrului său de gravitate, devenind astfel un copac cu rădăcinile în cer.
În mitul lui Moise, Nilul, ca fluviu sacru, e laptele ceresc, din care copilul ceresc se detașează pentru a suge laptele specificat al mamei lui pământești, nu în sensul unei minimizări, al unei relativizări, ci în sensul unei coborâri sacrificiale. Sicriașul în care se afla copilul îi proteja personalitatea dar îl și izola de laptele fluviului sacru; arca este un barzachglosartrad. între laptele ceresc și acel pământesc al mamei lui de carne și de aceea Șeihul Akbar o numește "un loc de angoasă", definitoriu oarecum al barzachului (angustumglosar)trad.. Avem niște paralelisme: arca pântecelui mamei lui în lumea pământească, arca de pe fluviul ceresc în care e pus. Iese din prima arcă, la fel cu ceilalți oameni, dar diferit de ceilalți oameni intră într-o altă arcă, moartea inițiatică, din care e scos a doua oară ca dwijaglosartrad., de două ori născut. Se reîntoarce la sânul mamei lui de unde plecase, trecând prin sânul Herei, ca Heracles, ca să renască a doua oară în lumea noastră. Se închide astfel un circuit de desăvârșire.
30 martie 1965
La acel care urmează o cale de realizare inițiatică, imaginile pot să traducă în lumea formală, inspirațiunile. Cu alte cuvinte, inspirațiunile iau un aspect formal; mai precis, inspirațiunile în
77 (81)inițiat, nu devin concepte sau raționamente, ci imagini, adică au un caracter net existențial. Deci, dacă în cursul unei meditații, sau chiar în cursul unei invocațiuni contemplative, ni se prezintă imagini, trebuie privite cu respect și cu recunoștință pentru că pot fi mesagii de la Allah; e un fel al Supremului, de a se încarna în noi, de a nu se mărgini numai la o insuflațiune mentală. Se întâmplă același lucru, firește la un rang mult mai mic, ca și cu revelațiunea profetică; aceasta nu se coboară în mentalul Profetului ci în corpul lui. Imaginația are incomparabil mai mare putere decât conceptul, în a stârni și emoționa corpul. Îl pătrunde până în cele mai mici fibre ale lui, operând prin asta, transformarea unei mase inerte prakritienetrad., cum e corpul, în vibrațiuni rajasiceglosartrad. și chiar satwiceglosartrad., dacă operațiunea este inteligent condusă.
Bineînțeles, inițiatul nu primește exclusiv numai imagini ca mesagii de sus, ci de asemenea, de cele mai multe ori, simple insuflațiuni, de abia perceptibile, dacă nu ești în veghe. De aceea, un inițiat trebuie să fie cu mare băgare de seamă, să nu le dea atenție, căci, mesagiile cele mai înalte, cele pur intelectuale, nu iau aspectul formal.
Am observat că în realitate procesul se petrece așa: inițiatul primește mesajul sub "forma" de inspirație în primul rând; în unele cazuri, el devine imaginativ, în altele nu; în orice caz nu trebuie siluite aceste mesagii ca să devină imagini. Trebuie lăsat în voia lui Dumnezeu destinul lor, dar, în același timp nu trebuie dintr-un purism metafizic, dintr-o prejudecată metafizică, să întreprindem o goană contra imaginilor, ca goana contra vrăjitoarelor. Poziția trebuie să fie și suplă, doctrinară și empirică; orice rigiditate în acest domeniu, ar fi să vrei să impui lui Dumnezeu o limitațiune, quod absitglosartrad..
31 martie 1965
Șeihul Akbar: Cunoașterea, ca să fie perfectă trebuie să cuprindă și Cunoașterea Absolută și Cunoașterea relativă. În realitate nu este comună măsură între ele, și ele nu se pot adiționa, pentru că adiționarea nu poate exista în Absolut. Atunci? Cred că gândul adânc al Șeihului Akbar este că cunoașterea relativă joacă un rol apofatic față de Cunoașterea absolută, și că toate câștigurile ei, afirmațiile ei sunt determinațiuni negative ale Supremului. De aici și hadith-ultrad. qudsîtrad. binecunoscut: "Eram un tezaur ascuns. Am vrut să fiutrad.
78 (82)cunoscut și am creat lumea". A explica asta prin dragoste e valabil, cu condiția să adaugi că dragostea e identică cu beatitudinea, deci cu totala plenitudine care la rândul ei e coextensivă Infinitului. Deci tot la Gnoză ajunge. Dumnezeu e infinit pentru că la Cunoașterea Supremă se adaugă (dar fără adițiune) și cunoașterea distinctivă. Aceasta poate fi calificată cu legitimitate ca "o mai mică cunoaștere", dar în realitate și în Suprem, cunoașterea relativă e pură apofază și desăvârșește insondabilitatea Principiului, despre care nici că este Suprem nu poți spune că este.
Acest lucru e foarte bine pus în relief de afirmația unui maestru sufiglosartrad. din zilele noastre, citată de Burckhardt: Dumnezeu e așa de mare că poate să asume limite fără ca să fie limitat.
A atribui lui Dumnezeu binele pe care îl faci, e știința prin care poți rămâne permanent în stare de faqrglosartrad.. Extrem de eficace metodic.
*
A fi conștient de moarte e a fi conștient de prezența divină, pentru că trecerea de la o stare de existență la alta se face prin barzachtrad. care e non-manifestat (sandhyaglosartrad.). Or, non-manifestatul e Principiul însuși. În momentul morții Dumnezeu e prizonierul Omului, care, în momentul acela poate să-l "fixeze", să-l harponeze ca pescarul peștele.
79 (83)1 aprilie 1965
Profetul, ca prototip și pecete a umanității noastre, poate fi simbolizat grafic în cariera lui ca un punct din care pleacă două semicercuri divergente și simetrice, întrunindu-se apoi în celălalt punct, la capătul celălalt al diametrului, Principiu și Sinteză. Bifurcarea inițială e inerentă Manifestării care nu e posibilă decât în și prin Dualitate. Ca și cosmosul însuși, Profetul se separă la început în Cer și Pământ, pentru a contura, a limita ciclul respectiv. În privința asta e Exteriorul în Lume, cum e Allah în Principiu. Interior e prin cele două puncte, inițial și terminal, care în realitate se situează în centrul cercului, plasarea lor la cele două capete ale Diametrului, fiind o nălucire a timpului.
A se aplica Profetului, numeroasele pasagii din Koran cu semnificația: "Allah a creat Cerurile și Pământul și ce este între ele" sau: "Allah a creat Cerul și Pământul în șase zile apoi s-a așezat pe tron". Despre Tron, e notoriu că simbolizează Profetul, dar și cele șase zile, adică cele șase direcții conceptuale ale spațiului sunt dimensiunile Profetului, adică tot el. Deci Profetul nu a creat lumea, nu s-a creat prin el lumea, funcțiune care e a Verbului. Profetul este armătura Manifestării, este filigrana lumii.
S-ar putea spune schematic, adică defectuos, că Verbul provine din Esența divină și Profetul din Substanță? Că Verbul e Unitatea și Profetul Unicitatea? Trebuie să ne ferim de afirmațiile peremptorii și sumare; dar nu e mai puțin adevărat, că prin exagerarea lor, prin caracterul lor abrupt pun în lumină brutală anumite adevăruri.
Revenind, pentru asemenea motive, coborârea Avatarului e un scandal pentru lume, pentru că în fond o anihilează. Profetul se integrează perfect în ea, împingând până la desăvârșite caracteristici, trăsături lumești, necesare îndeplinirii misiunii lui. Dar oricât ar fi de perfecte însușirile lui, tot acelea ale lumii acesteia sunt, dar supranaturalizate, prin intensitatea lor, prin interferența lor cu planul divin.
2 aprilie 1965
Unitatea esențială a tuturor ființelor implică corelativ irealitatea a tot ce apare ca distinct de Dumnezeu. Deci tot ce se prezintă ochilor noștri ca aparență, ca separat, ca Altul-
80 (84)decât-Dumnezeu, este ireal. Nu mai e nevoie prin urmare să procedăm prin meditație disociativă, ceea ce întârzie procesul, ci a prioriglosar; lumea, fenomenele ei sunt aparențe, adică apar, se oferă tuturor spontan; prin faptul acesta lumea e o nălucire. De aici superioritatea metodei șivaiteglosartrad. asupra celei vișnuiteglosartrad., unde esențialitatea lucrurilor trebuie dibuită, extrasă, separată, și asta de la caz la caz, mai ales la început. Pe urmă procesul se simplifică, și procesul devine spontan, o a doua natură.
Ar mai fi și altă metodă. Să ne spunem că orice are un caracter aparent, tranzitoriu, efemer, nu se poate să nu aibă un prototip ceresc imuabil. Deși nu-l dibuim încă existențial, prin asimțire, să procedăm în considerarea operațiunilor noastre și a lumii, ca și cum le-am asimți; atunci le extragem parfumul și se produce separațiunea suaviter magno cum ingeniotrad. existențial, organic.
Metoda aceasta ultimă se apropie de metoda șivaitătrad.; o precede chiar, dacă nu se identifică cu ea. Căci lumea devenirii, a fenomenelor e o nălucire, totuși nu e o irealitate; și dacă nu e o irealitate, e o realitate prin raportarea ei la prototipurile și operațiunile divine, în calea vișnuitătrad., la Atotposibilitatea infinită și absolută, în calea șivaită. Metodele în fapt, alternează.
Tot ceea ce, prin care omul nu e nimic, este Dumnezeu.
Aici este curajul intelectual, inițiatic, smerenia ridicată la rangul metafizic; a vedea cu curaj că nu sunt nimic separat, prin urmare sunt Dumnezeu; ceva intermediar e de neconceput și totuși e absurditatea la care se opresc toate religiile. Concluzia că cel mai greu lucru, pentru un om în lume e să scoată implicațiile unui silogism.
3 aprilie 1965
Maestrul Eckhart: "este în suflet ceva necreat și necreabil; dacă tot sufletul ar fi atare, ar fi necreat și necreabil; și acesta este Intelectul".
Este ceva bizar în expresia: "dacă tot sufletul ar fi atare". Logic și metafizic, fraza nu are sens; O posibilitate e o posibilitate și nu e altă posibilitate; n-are sens să spunem: dacă o posibilitate ar fi altă posibilitate... Or, sufletul e creat și de ce să ne întrebăm: dacă ar fi necreat?
Reiese de aici, pentru că e imposibil să imputezi lui Eckhart o absurditate, că în realitate Eckhart admitea că tot sufletul e
81 (85)necreat și necreabil, și nu numai ceva; dacă n-a spus-o limpede este că își dădea seama de scandalul pe care l-ar fi produs afirmațiunea (și pe bună dreptate, după cum cariera lui ulterioară a demonstrat-o) și în același timp pentru că din cauza păcatului originar și mai ales sacrificial (două fețe ale unei aceleiași realități), sufletul s-a impregnat cu iluzie și cu moarte, pentru ca să le răscumpere. Eckhart, vorbind două oamenilor, adresânduli-se în propozițiuni formale, era obligat să facă in pettoglosartrad., acest distinguoglosartrad.. În contemplațiune, această deosebire înlăuntrul sufletului, nu-și mai are rostul și se topește în viziunea divină unitară și sintetică.
Acest lucru survine când dhakirglosartrad.-ul a trecut faza, când riscă să confunde Intelectul divin, cu reflexul lui în lumea noastră formală, rațiunea. Identificarea acesteia din urmă cu Principiul ar avea un caracter satanic. E natural ca, pentru cazul acesta, fondatorii de religii să-și fi luat toate precauțiunile principale, printre care principala este aceea de a menține un abis de netrecut, de neumplut între creatură și Creator. Dar numai împerecherea acestor două expresii arată că prima e reductibilă la ultima, ca accidentul la substanță (băgând de seamă totuși că e vorba de o comparație, căci Dumnezeu nu este Substanță).
4 aprilie 1965
Pentru ce poate lua Satan înfățișarea unui Înger de Lumină?
Pentru același motiv pentru care un bulgăre de pământ, tăvălit în praf de aur, pare de aur.
Frumuseții divine indistincte și inefabile în Principiu, proiectată în lume, îi urmează toate vicisitudinile acesteia, adică se segmentează (caracteristică definitorie a Lumii) cu alte cuvinte se pulverizează în Cosmos, și în măsura, în limitele în care Satan poate să rămână în Cosmos, poate să se pudreze cu acest praf de aur și diamant.
Asta înseamnă că nu poate cu totul să imite îngerul de lumină, și că un ochi pur vede uzurparea.
Pe lângă asta, este și altceva decât furtul. Satan, în definitiv, e un înger căzut, prin urmare a fost frumos, și îndrăsnesc să spun, mai rămâne încă frumos (ca Lucifer), de o frumusețe fatală, vertiginoasă. Știu că trebuie făcută deosebirea între Lucifer și Satana, dar ultimul derivă, e subordonat celui dintâi, prin urmare Lucifer poate să-i delege din frumusețe lui Satan,
82 (86)când acesta are vreo misiune de împlinit în care nălucirea de frumusețe este indispensabilă. Altfel, de felul lui e pocit și grotesc, ceea ce se descoperă, când i se sgârie pojghița.
Frumusețea vertigiului e un reflex invers, deci valabil în sfera lui, a frumuseții răpirii; amândouă sunt inerente, fie căderii, fie exaltațiunii extatice.
Expirul divin, lumină în el însuși, devine în om căldură, pentru că focul este inerent vieții, și o condiționează. A te întoarce la Principiu, înseamnă să separi "suaviter magno cum ingeniotrad." lumina de foc, cum spune Meyrink. Or, cum lumina e identică cu intelectul, se poate vedea ușor cum trebuie făcută această separațiune. Trebuie menținută în orice clipă, în orice act, o stare de veghe, de luciditate, pe care să n-o turbure, să n-o alunge, uraganele noastre personale, oricât de terifiante ar fi. Trebuie ca veghea, luce intelettualglosartrad., să se suprapună chiar apatiei, chiar inerției, căci într-un fel sau altul, fără să ne dăm seama de modul operațiunii, lumina pe care o țin prizonieră va fi transvazată.
5 aprilie 1965
Profetul iubea femeile cum Allah iubește Natura Universală; în ea Dumnezeu face să germineze formele lumii prin proiecțiunea Voinții Sale (Himmahglosar)trad.. Se mai poate iubi astfel o femee? Foarte improbabil și din vina bărbatului dar și din vina femeii care prin procesul de "emancipare" din ultima sută de ani, nu mai e deloc analoagă cu Natura Universală, adică cu pasivitatea intelectuală a acesteia, adică o pasivitate care e rezultatul nu al unei renunțări la inteligența ei, ci la o desăvârșire a ei, promovând femeia la același rang de receptivitate ca bărbatul, la rangul de om primordial, total pasiv față de principiu.
Poți avea față de o femeie toată tandrețea, generozitatea pe care o merită, dar în momentele actuale, țesute pe catastrofă, miracol, trăsnet, poți să-i încredințezi destinul realizării tale inițiatice? Nu cred, pentru că puterile dușmane și vitregia împrejurărilor și a ambianței vor ști să turbure limpezimea apelor în care vrei să-ți oglindești destinul tău spiritual. Nu e vina femeii, cel puțin luată în parte, dar faptele sunt așa.
Profetul iubea femeile pentru rangul lor ontologic, acela de Anima Mundiglosartrad. și de Natura naturataglosartrad.. Impregna lumea de
83 (87)mesajul lui, în măsura în care impregna femeile de ființa lui, amândouă lucrurile condiționându-se unul pe altul.
Asta înseamnă, că în măsura în care femeia e conformă cu natura, chemarea și Dharmaglosartrad. ei, în aceeași măsură, Umanitatea va fi impregnată cu mesagii, misive streine. Paradoxal vorbind, femeia condiționează buna funcționare a Profeției în lumea noastră. Nu bărbații... Pentru că bărbatul e un exilat în lumea noastră, exilat din Paradis, din care a fost scos nu dintr-o imploziune ieșind din centrul lui, ci prin ispite, insuflațiuni exterioare și periferice lui, Șarpele și Femeile. Spiritul nu se poate odihni deasupra lumii noastre și a Apelor primordiale, decât dacă femeia, deliberat, intenționează prin toată ființa ei, schițează un gest invers ca acel făcut în Paradisul terestru. Cum femeia nu-și are rațiunea suficientă în ea însăși, înseamnă că în măsura în care se sustrage adumbrațiunii bărbatului, în aceeași măsură se supune adumbrațiunii Adversarului.
Cum bărbatul are totuși și alte posibilități de reintegrare decât calea celor două sexe, femeia e mai în pierdere decât el. Adevărul e că există o superioritate a bărbatului asupra femeii, aceea că nu a păcătuit decât în al doilea rang în Paradisul Terestru. De aceea, el are, în lipsa unei femei exterioare corespunzătoare, o imagine a ei, integrată în locul unde i-a fost smulsă coasta, are pe Sophiaglosartrad. în el, Fecioara cerească, tovarășe eternă care-l scuteșe să-și găsească una la fel în lumea noastră. Vreau să spun că se poate face o întovărășire în lumea noastră, chiar dacă femeia nu corespunde intelectual simbolismului de cuplu; e deajuns să simbolizeze. Tovarășa cerească va fi Sophia din el, și chiar pe plan mai puțin transcendent, elementele pasionale, patibile, imaginative din el pot fi luate ca mesagii pe planul intermediar și chiar fizic ale Eternului Feminin, ale Femeii cerești.
Este o nuanță de echivoc, și o mare posibilitate de subversiune în ce spun, dar se poate neutraliza prin meditație, lumină intelectuală și concentrare. Totul este ca în sinceritate și în certitudine intelectuală, logică și ontologică, să oferi Domnului din tine și a toată Lumea, feminitățile din tine, yawarthglosartrad.. El le moștenește pe toate. Aceste posibilități manifestate în lumea intermediară și fizică, adică în planuri de multiplicitate, nu pot rămâne ca atare, adică multiple, pentru că nu e adevărat și nu e normal; ele tind spre integrare fie în
84 (88)Sublim, fie în Abis. Totul e că nu pot zăcea astfel în Polimorf. Atunci trebuie să le dăm o impulsiune, și intelectiv și volițional, în sensul unei Integrațiuni în Principiu, în care dealtminteri își au rațiunea lor suficientă, și unde se integrează existențial, organic și nu în urma unei hotărâri arbitrare a noastre. Vreau să spun că procesul de integrare ne este mult ușurat, dacă tendințelor difuze și risipitoare, le dăm Magnetul (în sensul Alchimic al cuvântului) unei Busole infailibile intelectuale, unei stele imuabile pe cer. In polo est Cor Mercurii navigans per Mare hoc magnumtrad.28.
7 aprilie 1965
Atracția Ruhtrad.-ului pentru Materia Primă, este formidabilă și echivalează cu un fanaglosartrad. invers, Principiul topindu-se în Materia primă. De aceea în microcosm, în regnul hominal, după un act conjugal, Dumnezeu cere abluțiunea mare. Pe planul universal, aceeași dorință îl împinge pe Dumnezeu la actul creator. "Am dorit să fiu cunoscut..." conform hadithuluiglosartrad. qudsîtrad.. Ceea ce-l atrage e imaginea lui în Apele primordiale. Acum, ce deosebește Imaginea divină față de originea Imaginei? E caracterul ei de pasivitate, care cere cu toată puterea ei divină, umplerea cu Actul divin. Deabia despărțite, cele două jumătăți ale lui Dumnezeu caută teribil reunirea lor. Reunirea nu e posibilă, din moment ce e posibilă creațiunea, existența Cosmosului. Atunci, nu se întâmplă reunirea, ci procreațiunea unui al treilea termen, îmbinând puterile Tatălui și ale mamei, Copilul divin, Omul Universal.
În lumea noastră umană, decăzută, unirea se face vicios și defectuos. De aceea orice act de dorință a noastră, trebuie în prealabil să-l integrăm într-o asimțire de hudurtrad., iar receptacolul să-l facem translucid pentru razele Substanței primordiale. Asta bineînțeles, nu numai în actul sexual, ci în orice impuls spre exteriorizare al nostru.
Răul are o pozitivitate în el, prin natura lui primordială, în măsura și în perspectiva în care, împreună cu binele face un complementarism, o dualitate.
Două feluri de a scoate ghimpele răului: 1) A se ridica deasupra binelui și a răului, atitudine pur metafizică 2) a reduce toată multiplicitatea din noi la dualitate. Atunci binele și răul, devin plus și minusglosar, adică pozitivi amândoi. Asta nu însă printr-o cercetare distinctivă a elementelor cosmice, ci prin o