23 februarie 1965 – 6 martie 1965

Această diferență e mai mult livrescă, pentru a marca deosebirile. În realitate, amândouă metodele alternează.

Cunoașterea Supremului prin antinomii e în special eficace, unde agitația mentală necontrolată și chiar dialectică, a devenit o a doua natură, un viciu, adică se manifestă ca o agitație continuă, sterilă, fără scop, ca un câine care fuge după coada lui. În cazul acesta, trebuie dinamitat mentalul, toată suprastructura asta fără ieșire.

Cazul extrem al tehnicei antinomice e Zenul. În antinomii, cei doi termeni au încă o comună măsură unul cu altul, dialectica lor e aceea a unor complementare sau opoziții; deși caută să se facă să explodeze un sistem de gratii dialectice, totuși cei doi termeni au încă o legătură rațională între ei, care poate fi recuperată de acel care vrea să revie pe poziții strict raționaliste.

În Zen termenii nu au nici o legătură vizibilă și rațională între ei. Aparent sunt luați la întâmplare, sau impuși de un Maestru Zen, sau de ambianță, pentru acela care lucrează singur și deliberat Zen, în cazul acesta, termenii având față de formulațiunea principală, rolul de Upaguru^glosartrad.. Zenul nu distruge numai raționalitatea lumii, ci chiar lumea însăși. Când Zenistul a constatat că nu mai are în jurul lui decât ruine, constată concomitent că el însuși mai subsistă, el și mai ales luciditatea lui, căci tot procesul Zen trebuie produs într-o stare de luciditate, de veghe continuă și fără slăbiciune sau eclipse. Atunci, constată existențial, și printr-un procedeu din afară înlăuntru, iluzia lumii și persistența unei Finalități care e și o Cauzalitate, și pe care n-o poate însuma, sau nu poate să i se însumeze, decât numai printr-un proces exploziv, având natura unui cataclism.

Asta ar fi suficient ca să arate extraordinara calificare intelectuală a Extrem-Orientalilor, care rămân încă în picioare, chiar reintegrați după acest taifun, pe când un Occidental, aplicând metoda Zen, riscă înnoptarea intelectuală și psihică, poate și moartea corporală.

Atunci vedem rostul profund și providențial al metodelor antinomice sau adwaitice^glosartrad., ca să ne menținem pe planul cel mai înalt metafizic, și să nu vorbim de mulțimea științelor tradiționale cosmologice.

În adwaita^trad. se întrebuințează o metodă echivalentă cu aceea a despuierii metalelor în Masonerie. În exploatarea antinomiilor, și metalele sunt întrebuințate, accidentul lor fiind corelativ cu existențialitatea individualității angajate pe cale.

În metoda antinomică, ca și în Zen, se pleacă de la o premisă fundamentală care condiționează întreaga practică: că orice în lumea noastră este reductibil la Principiu; a priori^glosar se admite că orice își are rațiunea lui suficientă în El. Prin urmare, orice are o comună măsură, o solidaritate ontologică cu alt lucru de natură creată. Avem deci dreptul să le considerăm, să le utilizăm în realizarea inițiatică și spirituală ca fiind opuse sau complementare, fără ca lucrul să ne fie încă sensibil. Prin contraste, se produce o mirare, și această mirare este comuna măsură, legătura, afinitatea între cele două lucruri considerate.

Procesul e greu de exprimat pentru că e inexprimabil; ceea ce e esențial, repet, sunt lucruri în lume a căror opoziție sau complementarism e evident și se impun dela sine: ziua-noaptea, bărbatfemee, foc-apă, etc. Altele nu sunt și totuși sunt prin comună origină în Principiu. Trebuie să ne dedăm la o muncă penibilă, arduă, ascendentă, discursivă ca să vedem, la fiecare din cei doi termeni cum se reduc la Principiu? Deloc! În ceea ce are pozitiv metoda, se însumează științelor cosmologice. Dar acum nu mai e timp pentru asta. Reducțiunea trebuie obținută ex-abrupto^glosartrad.; două antinomii se reduc principial, pentru că nu pot să nu se reducă, și această certitudine este metafizică și nedemonstrabilă distinctiv; și chiar dacă este demonstrabilă, este o pierdere de vreme, o deșertăciune să o întreprindem. Toată scara ascendentă de cauză se țese în Unicitate, și asentimentul Unicității e metafizic și global, iar reflexul lui cosmic este mirarea.

O superioritate, sau mai bine zis un avantaj al metodei antinomice asupra Apofazei, este că implică aspectul imanent al Divinității și nu numai cel transcendent ca Adwaita-veda^glosartrad.. Lucrurile nu dispar, nu se topesc, ci devin Simboluri transparente.

23 februarie 1965

Șeihul-Akbar: "Ainsi, tu ne cesses pas d'affirmer cela même que tu nies à priori^trad. (c'est à dire, tu affirmes continnuellement la composition successive de la série des nombres tout en^trad.

partant de l'idée unique et indivisible que chaque nombre comporte^trad.)¹⁸.

Altfel spus: cum o numărătoare analitică (a numerelor, a lucrurilor, a orice), adică o cunoaștere a lor distinctivă a lumii, din partea ei cantitativă, totuși nemerește la fiecare pas, în idei transcendente, chiar nemanifestate în esențialitatea lor? Asta însemnează, dincolo de orice îndoială, că numărătoarea (qui stat ex parte quantitatis^trad.)¹⁹, analiza, nu face alt oficiu decât acela de înregistrare, de constatare, și asta în cazul cel mai bun, când n-are pretenție să judece cauzal, ontologic Multiplicitatea. Tocmai asta o face lumea modernă, când parcurgând distinctiv și analitic lucrurile, conclude asupra fiecărui pas, asupra fiecărei etape, după seria precedentă, după totalul adițiunii. Or, e incontestabil că a spune că 1+1+1+1+1= 5, nu arată natura lui 5 ci numai labirintul, întortocherile puse în ordine, pe care, parcurgându-le, dăm, cădem subit și miraculos în acea teofanie care e numărul 5. Dar seria nu dă cea mai vagă indicație asupra numărului 5 în esențialitatea lui, și chiar în existența lui. Demersul până la el, labirintul de care vorbeam, este instituție divină, devenită aparent banală, pentru că o privim din afară, fără curiozitate, fără simțul Eternului și al Miracolului său permanent. E cam același lucru ca și cu Eucharistia, în care o serie de gesturi, de manipulări, și de cuvinte bine prestabilite, duc la ceva care e o inepuizabilă minune. Că privitorii n-o realizează, nu e vina Misterului ci a oamenilor.

Dar ce-ar putea reprezenta, privită transcendent, această parcurgere distinctivă a lucrurilor, această numărătoare, această adițiune a lor? Firește, până la urmă e tot de natură divină, dar nu reprezintă partea ideală, transcendentă a operațiunii, care e globalistă și sintetică. Atunci ce reprezintă distinctivitatea? Partea sacrificială a operațiunii. Când Dumnezeu se lasă numărat, se sacrifică, dar transcendența Lui rămâne neafectată, și neaccesibilă acelora care se mărginesc la numărătoare. E echivalent cu sfâșierea lui Dionysos de către Titani; Divinitatea e sfâșiată de ceva inferior ei. Așa și la numărătoare, Calitatea e sfâșiată analitic, atomizată prin numărătoarea discontinuă. Cum va fi reconstituită? Întrerupând-o, și fixând contemplativ clipa, momentul când a fost întreruptă.

Orice clipă e valabilă, în scopul acesta; orice moment al Numărătorii este o integrațiune, o trecere la limită și care permite să privești Numărul în sine și nu parcurgerea seriei.

Se aplică aici și altă vorbă a Șeihului Akbar: "Sub un raport, Dumnezeu e creatură - deci, interpretați! Și nu este creatură sub alt raport - deci reamintiți-vă^trad.".

El spune asta ca o considerație la sacrificiul lui Abraham, subliniind că copilul e esența părintelui. Dacă deci, cum spuneam mai sus, enumerarea, înșiruirea cantitativă a numerelor e un sacrificiu al Numărului, Numărul este esențialitatea enumerațiunii. Dumnezeu îi dă lui Abraham un termen mediu, care este sacrificarea Berbeculului, a lui Ram^trad., a Focului. Berbecul reprezintă deci aici ceva care cuprinde transcendent și Numărătoarea și Numărul, deci Perfecțiunea care cuprinde în ea, toate atributele și pozitive și negative (din perspectiva noastră).

Trebuie remarcat că berbecul, al cărui ieroglif e Ram, e identic cu Agni^glosartrad., Focul. Abraham sacrifică Focul prin Foc, adică face un act de tautologie, care în lumea noastră, poate singur să exprime formal și discursiv, Identitatea. Rugul lui Abraham este deci identic cu Rugul Arzător care a apărut lui Moise, și din care a auzit "Eheieh Așer Eheieh^trad.", "Eu sunt cel ce sunt". Sacrificiul consimțit al lui Isac, căruia i se substitue Berbecul, face posibilă prin mistuire, contractarea termenilor antinomici, într-o pură afirmațiune verbală. Se vede dece în Creștinism și în Islam^glosar n-a mai fost nevoe de sacrificiul de animale, căci Ismael, posterior lui Isaac, beneficiază de sacrificiul acestuia.

Revenind: Isaac e esența lui Abraham. Prin urmare, Abraham urma să se sacrifice pe el însuși. Dumnezeu a substituit Berbecul lui Isaac. Dar cum Isaac era și Abraham, înseamnă că Berbecul, Ram, cuprindea și pe Abraham și pe Isaac, adică reprezenta ceva care îi cuprindea sintetic pe amândoi, adică le era superior; și asta nu putea fi decât Dumnezeu, sau ceva care-l reprezenta sau îl suporta direct cum e cazul lui Agni.

Dhikr^glosartrad. reprezintă esențialitatea mea; pronunțându-l, o sacrific. Atunci Dumnezeu i se substitue prin prezența lui reală, Hudur^glosartrad.-ul. Dar fiind la sfârșit de ciclu, și în ultima Tradiție a lui, toată operația este sintetică.

De reținut: manifestarea, theofania din rugul Arzător, începută în Rugul lui Abraham.

25 februarie 1965

"Dieu ne nous juge que par nous-mêmes, ou plus exactement, c'est nous-mêmes qui nous jugeons, mais en Lui^trad."²⁰. Cu alte cuvinte, ceea ce ni se întâmplă, e numai o urmare a posibilităților noastre, într-o anumită configurare și dozare. Dar atunci rugăciunea, pentru modificarea celor ce se întâmplă sau se vor întâmpla e ineficace? Nu, căci efectuarea ei intră și ea în posibilitățile noastre. Realizarea ei depinde de intensitate; dacă se manifestă mai existențial decât constelația noastră. Dar eficacitatea rugăciunii ține de ceva și mai important decât intensitatea ei: dacă reușim s-o orientăm spre un punct asimțit de noi (foarte important) și care se situează într-un loc principial, ontologic vorbind, față de toate pornirile, patimile contradictorii, inerente caracterului nostru; un plan în care însăși constelația se resoarbe și se topește în Indistinctivitate. E comparabil cu ceea ce spuneam mai sus de număr; fiecare număr reprezintă o posibilitate divină, neanulată de celelalte numere; dar și ele se topesc, își pierd caracteristicile în Unitate, fără a se anula.

Adevărata rugăciune deci se împletește strâns cu contemplația; asta e deosebirea între rugăciunea unui esoterist față de aceea a unui exoterist. Absolutul e fondul, formulațiunile sunt accidentale; trebuie ca îndată ce o cerere e exprimată să se topească pe fondul de Foc al lui Dumnezeu.

Avantajul unei astfel de rugăciuni este că pot deveni rugăciune și lucrurile din noi care nu pot să se exprime cu cuvinte, adică, ceea ce este mai existențial în noi, mai ireductibil cu Divinitatea, patimile noastre, instinctele, chiar torpoarea noastră, reflex invers al Indistincțiunii, și chiar ceea ce suportă aceste patimi și instincte, membrele noastre, corpul nostru. O sfințire nu numai din afară înăuntru, dar mai ales de sus și dinăuntru în afară.

Posibilitatea de a vedea dialectic Absolutul în lume, propriu zis e singurul mod posibil, în manifestare poate fi actualizată mai mult sau mai puțin în cineva. E, natural, chestiune de calificare. Dar dacă, presupunem că cineva ar avea o stângăcie, o anumită rigiditate în chestiunea asta, ca urmare a unei deritmii de pildă, și că în același timp ar avea o reală putere de contemplare, tot o discalificare ar fi? Firește că da, din punctul de vedere al amploarei, și al euritmiei inerentă și presupusă în amploare; dar dacă posibilitățile de contemplare ale Universalului sunt reale (precizez asta pentru că pot fi multe posibilități de auto-iluzionare în privința asta), atunci această stângăcie poate să fie umbra unei calități, defectul, contrapartea a ceva pozitiv.

Și atunci: numai faptul că cineva contemplă, conștient și inconștient (căci atunci când ai o clipă de intuiție intelectuală reală, aceasta se prelungește ore întregi, fără ca să-ți dai seama, doar ca o senzație stranie de prezență, de neobișnuit), stângăcia lui de a vedea dialectic lumea exterioară Principiului, nu însemnează că în realitate se situează deasupra lui? Dar la mari maeștri spirituali, cum e de pildă Muhyi-d Din, la care ne referim? Aici e cazul unei realizări descendente, al unei funcțiuni, al unei misiuni magistrale, și asta e cu totul altă problemă.

Ca să revenim la un plan mai puțin înalt, dialectica creațiunii nu mușcă asupra unui autentic contemplativ, pe bunul motiv că acolo unde dispare creațiunea, dispare și dialectica. Primejdia e în faptul, că toate mediocritățile din noi, toate rădăcinile amare, toate impuritățile își capătă o anumită vitalizare, se promovează, se justifică pe ele însele, găsind pretexte de neconformare cu criteriile de bine și frumos, inerente unei vieți pozitive în lumea noastră, și condiționând aspirația de a o depăși.

Sofismul e evident: din punctul de vedere metafizic și răul și binele dispar, se integrează într-o sinteză principială. Negativul din noi acceptă această disoluție, numai în ce privește Pozitivul; el, schimbându-și numai numele, își păstrează toate brutalitățile, toate poftele.

Necesitatea intervenției lucidității e mai mare ca orișiunde. Și exersarea ei nu e și ea o dialectică transcendentală, cu mult superioară aceleia a lumii, pentru că cei doi termeni nu mai au

comună măsură, ca în primul caz, cu alte cuvinte nu se situiază pe planul orizontal în sensul Amploarei, ci pe Verticală, unde între Principiu și Manifestare există o ireciprocitate de raporturi?

Dialectica, în acest ultim caz devine mult mai arduă, mai subtilă decât în primul. Dialectica tezei și antitezei se operează de la sine, existențial. Afirmarea unui termen implică actualizarea celuilalt, imediată și chiar concomitentă. După o anumită practică devine o a doua natură, și operează ca un instinct. Totul e să plimbi lumina veghei, de la unul la altul și resimțind antinomiile, să resimți parfumul unei limite între ele, acest parfum care, după cum am mai spus, nu e altceva decât Unicitatea.

Dialectica verticală e mult mai exigentă pentru că cere o prezență continuă a Absolutului, și nu o confruntare simplă a tezei și Antitezei, ci o anihilare a lor în Sinteză; orce procedeu mecanicist este fără eficacitate; dialectica supremă apare ca o stare de prezență, o dizolvare a contrariilor, dar și o luptă corp la corp cu ele, în sensul anihilării. În dialectica obișnuită, orizontală, se cere conștiința celor două termene opuse, în cea verticală topirea lor: procesul, în același timp, e mult mai intelectual și mult mai existențial și asta e adevărata dialectică, în sensul cel mai înalt al cuvântului.

Dealtminteri, extrema intelectualitate implică extremul realism, în sensul dialecticii transcendente. Prezența reală, prezența pretutindeni reală care dizolvă manifestarea, prefăcând-o în ieroglife, în Nume Divine, nu poate prin natura ei să infere nici o limitațiune. Ceea ce trebuie bine subliniat, bine stabilit e că dialectica amploarei comportă totdeauna o doză de argumentare discursivă, pe când dialectica Exaltațiunei, reduce elementul de meditațiune la minimum, scopul fiind să-l topească complet într-o atitudine contemplativă.

28 februarie 1965

Zim-Zum^glosartrad., luat în sensul imediat e o explicare neacceptabilă a Manifestării. Se spune că Dumnezeu se retrage într-un punct principial cu scopul de "a face loc" pentru manifestare. Or, pentru a te putea retrage de undeva, trebuie să existe un loc prealabil și preexistent unde operația să se poată efectua, adică un spațiu conceptual: or, acest spațiu nu poate fi, pentru că

conținătorul nu poate exista înaintea conținutului, nici spațiul, în sens obișnuit sau simbolic, înaintea Creațiunei. Ceea ce există cam în genul acesta, Tohu-va Bohu^trad. al Genezei, în realitate nu ia ființă decât polarizarea Ființei în Esență și Substanță, Duhul ce umbla pe deasupra Apelor și acestea.

Altă imposibilitate, de data aceasta de natură pur metafizică: concepția Zim-Zum^trad.ului^trad., stabilește un "spațiu" un conținător prealabil nu numai Manifestării dar și lui Dumnezeu însuși, ceea ce e absurd, Dumnezeu în cazul acesta fiind limitat de ceea ce îi este exterior și premergător, quod absit^glosartrad., adică Dumnezeu n-ar mai fi Infinit.

Atunci cum trebuie înțeles Zim-Zumul?^trad. Dumnezu e infinit și Infinitul e identic cu Posibilitatea Infinită; or, această Posibilitate Infinită cuprinde și pe aceea a lui Dumnezeu, negându-se pe El însuși. Or această auto-negare a lui Dumnezeu face posibilă manifestarea, e însăși manifestarea. Zim-Zum-ul e această posibilitate a lui Dumnezeu de a se auto-nega. "Retragere" e echivalat cu "Negare"; iar punctul în care se contrage e Etre^trad.. "Retragerea" care e totală Plenitudine, privită conceptual in divinis^glosartrad., apare, spre lume, ca Negațiune; de aici și numele de Non-Etre^glosartrad., Wu-Ki^{glosartrad.trad.}, In-finit, A-sat^glosartrad.. Zim-Zum-ul e "operația" prin care Dumnezeu apare ca Etre, Punctul Principial, care e principiul non-manifestat al Non-Manifestării.

1 martie 1965

Înclinarea sufletului spre Neant, e ca un fel de substitut al lui Non-Etre^trad.. Cel mai mare păcat care-l face (căci dă o consistență verbală, afirmă ceea ce nu e posibil) în fond indică tot o apetență spre Absolut. Căci înclinarea spre Neant, nu e numai o tendință, ci o pasiune, un vertigiu. Omul se angajează total, existențial în ea. Și aici e un substitut al adevăratei Integrațiuni, care implică toată ființa și nu numai Intelectul sau anumite părți afective ale sufletului. Dar, în cazul reintegrării în Principiu, ecuația umană se rezoarbe normal, din efect în cauză, conform normei, Dharmei^glosartrad., dispariția în Neant, sau în nălucirea care o reprezintă, e catastrofică, atomizare inepuizabilă.

Ce face pe om să ia înșelăciunea drept adevăr? Pentru că efortul intelectual, concentrarea absolut necesară, este înlocuită cu vertigiul, mai comod și mai la îndemâna tuturor. E mai ușor să te lași să cazi decât să urci. Autodistrugerea este în fond un fel de lene mintală, rezultatul unei comodități. Sau altfel spus: voința de luciditate e cea mai mare sforțare care i se poate cere omului. Ca să scape de ea, e în stare să prefere anihilarea. Dar chiar asta arată, că orice om simte că finalitatea lui nu poate fi decât extincțiunea. Și-și alege, neavând altă alternativă, pe cea mai comodă care este Neantul. Gustul de Neant e metafizica acelora care nu au calificare metafizică.

Oglinda Neantului te reflectează numai pe tine însuți. De aceea atracția, fascinația pe care o exercită asupra oamenilor? Neantul e ininteligibil, și de aceea fascinația lui e lipsită de orice element de luciditate; de aici vertigiul. Supremul nu poate da niciodată amețeală. Mitul lui Narcis. Din starea hominală cade în stare vegetală, pentru că în extazul lui nu e nici un element intelectual. Își vede numai limitațiunea individuală și de aceea contemplația lui Narcis este retrogradă; e identică cu întoarcerea din drum a femeii lui Lot, aceasta transformându-se în bloc de sare, deci în mineral, nu în floare ca Narcis, într-o stare inferioară.

Aceasta, pentru că Narcis privește numai Neantul în sine, propria lui frumusețe, pe când femeia lui Lot privește mânia lui Dumnezeu.

2 martie 1965

"Când credinciosul face un pas spre Allah^glosar, Allah se ridică de pe Tronul Său, și face o sută de pași înaintea lui^trad.".

Este mai întâi interpretarea cea mai firească; avem de a face cu o acțiune de apurva^glosartrad., de acțiune și reacțiune concordantă, și e firesc ca Allah să răspundă cu lipsa de comună măsură dintre el și credincios. O primă obiecțiune e aceea obscură a cărării noastre: nu se vede acest răspuns, și mai toate năzuințele noastre spre El, par fără de răspuns. Metafizic, răspunsul este spontan și fără replică, dar argumentul este foarte important existențial, adică înșelător, iluzoriu, dar totuși greu, masiv, zdrobitor din punctul de vedere al realizării de jos în sus. Cu o frază îl spulberăm, dar greutatea drumului, povara de pe spatele nostru rămâne aceeași.

Răspunsul intelectual este că drumurile lui Dumnezeu nu sunt ale noastre, și că un demers al nostru spre Divinitate, își are răspunsul pentru întreaga noastră ființă, din care staza noastră umană reprezintă o infimă parte; prin urmare acest răspuns se repartizează pe prelungirile ființei noastre formale, neactualizate în viața noastră actuală, și mai ales pe stările superioare de fire ale noastre, inaccesibile nouă acum. Pentru Dumnezeu răspunsul este concomitent, pentru că în El toată ființa noastră apare în simultaneitate, în Eternul Prezent; răspunsul deci e total, imediat, magnific, ceea ce nu-l împiedică, în perspectiva noastră, să ia o haină temporală, cu aspecte de succesiune, teribil, dezesperant de departe; și cine e uriașul intelectual, sfântul smuls lumii noastre pe care dezesperarea să nu-l corodeze?

Asta vrea să spună că răspunsul lui Dumnezeu e necesarmente universal și nu poate fi altul. Dacă lansăm săgeata rugăciunii spre El, răspunsul va fi ploaia miilor de săgeți de foc sau de apă după caz și necesitate. Și mai este ceva: răspunsul lui Dumnezeu e sigur, necesar, obligatoriu dacă îndrăsnesc să mă exprim așa. Dar demersul nostru? Putem fi siguri că e real, că e relativ simplu de efectuat? Nu cred. Pasul spre Dumnezeu, un singur pas, e știința științelor, greu de realizat până la necrezut. Un rit efectuat cu acest scop, e mai mult un indicator de drum, o cărare, un punct de plecare, nu e pasul în sine.

3 martie 1965

Abraham-Isaac, e succesiune; simboluri ale Tradiției Primordiale în Tradiția Judeo-Creștină. Cu o perspectivă deosebită de aceea pe care am utilizat-o câteva pagini mai sus;

schimbare perfect legitimă, având în vedere polivalența și universalitatea simbolurilor, succesiunea Abraham-Isaac, indică succesiunea din Tradiția Primordială. În drama asta sacră, în care Abraham poate simboliza hebraismul și Isaac Creștinismul, Ismael e martor, cu un simbolism sintetic, adică exact ceea ce este Islamul. Identificarea Berbecului cu Abraham e perfect legitimă, deoarece se știe că în sacrificiu, eficacitatea lui optimă provine din faptul că Sacrificatorul se sacrifică pe el însuși; deobicei sacrifici ceva care e în stază de transmutațiune, de rezorpțiune, adică individualitatea, Jivatma^glosartrad.. Or, Isaac fiind esențialitatea lui Abraham, sacrificiul nu-și avea rostul și de aceea Domnul nu l-a primit, nu l-a autorizat ci i-a substituit Berbecul care nu e Atma^glosartrad. lui Abraham, ca Isaac, ci Jivatma. Și numai faptul că Berbecul a fost sacrificat, i-a permis să se transmute în Miel, mai târziu.

După Muhyi-d-Dîn, o greșală a lui Abraham a fost să ia literal un vis, care trebuie transpozat și interpretat, după recomandația Koranului însuși (XII, 42). Asta ar putea indica literalismul vechii legi, simbolic prevăzută în comportarea lui Abraham. Dar pe de altă parte, dacă Abraham ar fi întârziat, căutând interpretarea, întârzierea necesară în acest fapt, i-ar fi putut fi imputată ca o ezitare, și gestul n-ar fi avut magnifica lui spontaneitate.

Înlocuirea lui Isaac cu Berbecul, înlocuiește sacrificiul uman cu acel animal, dar nu se poate spune numai decât că e un progres, ci numai o mare etapă necesară în dezvoltarea ciclică. Mai simbolizează însă, intervenția, în misiunea lui Abraham, a Tradiției Primordiale, a doua după aceea a lui Melkitsedek. Toate aceste etape, aceste mutațiuni se petrec bineînțeles numai în sufletul lui Abraham, și sunt momentele unui Mister. Din perspectiva lui Dumnezeu, toată drama este imuabilă, în esențialitatea ei, reflectată divers numai pe oglinda lumii.

4 martie 1965

"La "Présence réelle", qui a pour support la forme du symbole, actualisé par la concentration spirituelle, implique toute réalité d'une manière globale et indifférenciée^trad."²¹ (Burckhardt).

Asta e un element puternic de încurajare, căci în activitățile pe care le am, m-a frapat totdeauna, că lucrul asupra căruia am meditat cu cea mai mare intensitate și cu himah^glosartrad., este uitat când

mă concentrez pe altceva, parcă n-ar fi fost, neputând să-mi aduc aminte nu numai de demersurile dialectice și pasionale cu care m-am apropiat de el, dar și subiectul în sine. Chiar paginile din acest jurnal o dovedesc. "Uit" în ziua următoare ce-am spus ieri. Or, mă întrebam, e posibilă această risipire? Sunt un butoi al Danaidelor? Îmi lipsește virulența și mordantul? Ceea ce am citat din B. spune că nu, că odată isbucnită, creată, înflăcărată, elaborată o idee devenită astfel vie, cade din nou în matrice, unde sper că se va desvolta, va prospera până la finitudinea ei desăvârșită, devenind o entelehie.

Ceea ce trebuie, este să nu-i turburăm gestațiunea, prin inquietudinea noastră, prin nerăbdarea, nervozitatea, indiscreția noastră, cu alte cuvinte să interzicem orice intervenție individualistă în ceea ce o privește.

Nu trebuie să uităm că odată eliberată, ideia (dau acest nume sintetic la tot ce am spus și n-am putut spune în privința asta) devine autonomă, independentă chiar. Cu mentalitatea noastră profană, nu credem că mai avem încă un drept de autor pe ideia ea. Nu-i adevărat. Trebuie să ne interzicem familiaritatea, promiscuitatea cu ea. E cam același lucru ca și cu copilul cărnii noastre; mai toți părinții îi consideră ca niște păpuși confecționate de ei și față de care, libertatea de atitudine e nedefinită. Câți părinți văd elementul sacru al procreațiunii, că n-ar fi fost în fond niște instrumente pentru o finalitate care îi depășește total, fie chiar finalitatea perpetuării speciei; ce să mai vorbim, de misterul realizării unei posibilități de manifestare, care numai într-un punct al traiectoriei ei ne concernă, și al cărui început, parcurs și sfârșit îl ignorăm cu desăvârșire.

5 martie 1965

Dacă Satan reușește, în funcțiunea lui destructivă, să ia aparența unui înger de lumină, cu alte cuvinte să ia aspecte de frumusețe, este din cauză că uzurpator, are toate calificările necesare misiunii lui. Frumusețea divină, neseparabilă de manifestare se risipește încât lasă în tot Universul un praf de diamant, o pulbere solară, la dispoziția oricui. Dacă ai băga, ai rostogoli și un porc în ea, ar apărea acoperit cu mii de steluțe. Ai putea spune că Satan uzurpează frumusețea, fără ca s-o știe. Ca în unele gravuri de Goya, în care îngrozitoare bătrâne sunt îmbrăcate somptuos în rochii de curte.

Apoi: Satan fiind o negațiune, nu e pentru un om decât oglinda unui abis, și în această oglindă omul se vede magnificat pe el însuși. Căci Satan e sărac, nu are în adevăr nimic de oferit: viața lui e parazitată, și vigoarea sa constă în aspirațiile, dorințele, patimele, visurile a miliarde de oameni, pe care le însumează în el cu atât mai ușor, cu cât e vid; loc este destul..

Satan satisface în om două dorințe care par antinomice: o forță de inerție, de comoditate, de minim efort, și o concupiscență vagă, fără obiect dar foarte reală. Satan nu-ți cere decât un lucru: să te lași să luneci pe pantă, ceea ce e foarte comod, convine inerției și în același timp dă iluzia de schimbare, de evadare prin efectul simplu al translațiunii. Nu cere nici un efort intelectual, nici o adeziune spirituală, afară de aceea, capitală, a renunțării spiritului la prerogativele lui esențiale și fundamentale. La capătul acestei lunecări, elementul de centrare, de coordonare într-un punct central care este al Intelectului, și funcțiunea lui principală, dispărând și rămânând în om numai facultățile lui de dispersiune și centrifuge, ca de pildă pasiunile și proiectările onirice și concupiscente, e natural ca sfârșitul acestui proces să fie fărâmițarea și atomizarea. Nu e vorba de "rassembler ce qui est épars^trad.", dar de "disperser ce qui était rassemblé^trad."²². Ce-i mai ușor? Să strângi o avere sau s-o risipești? A se insista asupra aspectului mic burghez al damnațiunii.

6 martie 1965

În "Verbul lui Ismael" Șeihul-Akbar, face diferență între rabb^glosartrad. și Allah. Rabb^glosartrad. e Divinitatea întrucât concernă individualitatea noastră, cu alte cuvinte e personalitatea noastră, care e alta decât personalitatea celorlalți oameni sau a celorlalte lucruri. Șeihul o privește în "distinctivitate", adică oarecum, dacă nu opunându-se celorlalte "personalități", cel puțin neconcernându-le și nefiind concernată de ele.

Ca primă impresie, e cert că acesta nu poate fi punctul de vedere suprem, adwaita^trad., ci cel mult, acela al Universului informal, cu alte cuvinte, vorbind în stil religios, în planul natura naturata^glosartrad. și naturans^glosartrad., în planul ideilor.

Se poate observa grija nedesmințită, incontinuă, de fiecare moment a Șeihului Akbar, de a nu răni pretențiunile autorităților exoterice, a ulemalelor^glosartrad.. S-ar zice că asta a fost unul din scopurile principale ale misiunii lui. De aceea evită să facă

aluzie decât voalat (căci de ignoranță nu poate fi nici o clipă vorba la autorul lui Risalat al Ahadyiah^glosartrad.), la perspectiva supremă, la Integrațiunea totală. Demersul dialectic de universalizare nu poate avea nici un popas și nu-și are finalitate decât în Principiul Total, Universal, Etern și Absolut.

Acolo, Rabb^trad. și Allah^trad. coincid, în totală Nemanifestare; nu mai poate fi vorba de nici o distinctivitate nici măcar conceptuală. Dar, se va zice, Absolutul cuprinde nu numai Principiul nemanifestat al Manifestării, dar chiar Manifestarea ca atare. Da, dar în Absolut Manifestarea devine și ea Absolută, chiar ca manifestare, și acesta e secretul suprem. Lumea devine Vid. Tot așa de vid ca Vidul metafizic așa cum îl asimțim noi, imperfect, într-o primă etapă de jos în sus, Budha Șuniamurti^{glosartrad.trad.}. Forma Vidului! Se poate mai mare enormitate în exprimare? Dar aici e o poziție absolut transcendentă, esoterism al esoterismului, și nu poți cere ulemalelor^trad. s-o priceapă și s-o accepte.

Luat altfel, dacă privim Rabb ca fiind într-un oarecare relaționism cu Individualitatea noastră, și deci neconcernând decât Ființa noastră, nu și a altora, Rabb-ul devine Sirr^glosartrad.-ul nostru, Secretul nostru inviolabil pe care nimeni nu-l poate ști decât noi și Allah. Dar "Secretul"care învălue și premerge lucrurile pe care le "secretează", (cu alte cuvinte, surprinderea, mirarea, admirarea care te cuprind privind un fenomen) e în sensul literal al cuvântului, antecedent și logic, și ontologic fenomenului; e cauza lui primă; e îmbinarea de Nume divine a căror limită este el. Fecunditatea, proliferarea acestor combinațiuni e inepuizabilă pentru că e reflexul în lumea noastră al posibilității infinite, pe care Dumnezeu o țese sacrificial și cu o inepuizabilă generozitate în lumea noastră.

Cum necesarmente aceste fenomene sunt un rezultat al întrepătrunderii dintre esență și substanță, acest secret e strict acel al unei hierogamii.

De aceea Șeihul Akbar spune că sirr-ul e în același timp și un sirr rabbubyiah^{glosartrad.trad.} și un sirr ubudyiah^{glosartrad.trad.}. Acești doi termeni se mai află încă în raporturi de relaționism, chiar complementar în măsura în care Dumnezeu a decis să creeze lumea, adică în măsura în care operația e considerată și considerată de jos în sus; în cazul acesta cei doi termeni devin complementari ca și Cerul și Pământul. Dar cum cuplul Tien-Ti^trad. este, fie sintetizat în Jen^trad., fie