înșelat, iluzia că acel ceva, care e Atmaglosartrad., se găsește în centrul unor incinte concentrice, care trebuie trecute. O strictă iluzie, ca și iluzia separatistă.
Iluzia mentalului e explicabilă, dar ceea ce e angoasant, incomprehensibil, e iluzia existenței însăși, a coșelor noastre fizice și psihice, chiar după ce mental și intuitiv chiar, ai realizat, ai constatat, caracterul iluzoriu, de falsă imputațiune al lumilor și al nostru. De ce subsistă și persistă? Fiindcă, suntem necesarmente constituiți dintr-un termen purușianglosartrad. și un termen prakritianglosartrad.. Or, Prakrititrad. e ininteligibilă, și natural, orice în noi e făcut din substanță, participă la ininteligibilitatea lui Prakriti. Asta însemnează, că Prakriti e ireductibilă, metodic și inițiatic la Intelect? Da, în morfismele ei. De aceea, nu trebuie permis ca Prakriti să fie productivă, pentru că producțiunile ei au o uriașă intensitate vitală, rebelă, ireductibilă, poate pe durata mai multor existențe. Trebuie să lăsăm pe Prakriti să moară de foame, să recadă în starea ei primă de indistincțiune, de atomizare, de cantitate discontinuă. În stare de Materie Primă, Prakriti, iluminată de Soarele Principial, devine Sofiaglosartrad., Oglinda Principiului. Trebuie omorâtă posteritatea lui Prakriti, copii ei. Pe Balaurul Primordial nu putem să-l omorâm, dar pe uriașii ieșiți din dinții lui semănați în pământ, putem. Suntem făcuți din ininteligibilitate, din somn și din vis, dar tocmai pentru că sunt ininteligibile, sunt cantitative, și ca atare sunt dărâmate, făcute praf, de o pietricică calitativă.
7 februarie 1965
A vedea Natura ca atare, divină? De aici toate ereziile panteiste și naturiste. Primejdia e cu atât mai mare cu cât această adorare a Naturii chiar deraiată, limitată, cuprinde o mulțime de elemente esoterice și inițiatice. Cultul mamei nu poate fi niciodată exoterism heretic ci numai esoterism profanat. Creștinește vorbind, Maica Domnului imediat ce-i iei Copilul Iisus din brațe, imediat ce-o desparți de complementarismul ei necesar (Iisus, Gabriel, Sf. Duh) devine incertă; după cum, separând prin necunoaștere, Prakriti de Purușatrad., nu mai poți vedea în ea decât tenebre și ininteligibilitate. Dar în ce constă fascinația, teribila ei atractivitate? Îți dă somnul, somnul rațiunii, îți crează o omogeneitate substanțială, ca a ei, căci devii ceea ce adori; îți promovează simțurile și în special sexul la rangul de
30 (34)instrumente de cunoaștere, făcându-le extatice, căci asta e una din cele mai incontestabile puteri ale ei. Este portul oboselii psihice și fizice, și ca drept de intrare nu-ți cere decât virilitatea ta, și intelectul tău; și e foarte firesc: cere din tine ceea ce-i lipsește ei, elementele purușienetrad. din tine, intelectul și bărbăția; și după ce te-a emasculat și ți-a stors creerul ca o lămâie, te integrează, nevrednic, în una din vibrațiunile ei, neautonom, incapabil pe totdeauna, de facultate eliberatoare, de a te pune față de orice, independent și lucid. Și nu meriți mai mult, căci n-a mai rămas din tine decât substanță, și singura caritate pe care o mai poate avea față de tine e aceea de a te dezintegra. Prakrititrad. în ea însăși, nu în corelațiune cu Purușatrad., îi cere de la acesta numai "senzația" de a fi, nu vrea creațiunea, al cărui caracter calitativ nu-l înțelege și nu-l suferă. Creațiunea, probabil că o miră și nu o suferă, și e sigur că nu vede în ea decât cantitate; ori un șobolan ori un înger sunt egali în fața ei. Transformarea ei din Haos în Cosmos, e o suferință pentru ea, o violentare, un rapt; i se fură ceva care e transformat în ceva pe care nu-l înțelege. De aceea, așa e vrea să facă contrariul. Să fure de la Purușa, elementele fără de care nu are "senzația" (căci tot ce poate resimți e ceva echivalent cu senzația) existenții; odată extirpate, furate, răsplătește pe victimă, reducând-o la unitate cu ea, la cosubstanțialitate, ceea ce crede probabil că e mare răsplată și cinste, întrebuințând un simbolism omenesc, pe care e perfect legitim să-l extinzi.
8 februarie 1965
Toate acestea se întâmplă, bineînțeles, numai între Cer și Pământ; la gradul lor, dezordinele se reintegrează în ordinea universală, de n-ar fi decât pe motivul că Purușa, in divinisglosartrad., e inalterabil, inaccesibil lui Prakriti, en tant que teltrad..
Se poate spune că Purușa nu e înghițit de Prakriti, decât în măsura în care consimte, și asta ne aduce la sacrificiul perpetuu al lui Purușa. Or, acest sacrificiu e consimțit, lucid și deliberat făcut, model desăvârșit al tuturor călătoriilor infernale. De aceea fragmentarea lui Adam Protoplastesglosartrad.; aceste fragmente însă sunt numai acele posibilități din Purușa care concernă Manifestarea, fragmentarea neafectând Fața Lui impasibilă și imuabilă, adică cea mai importantă. Fragmentele acestea sunt posibilitățile de manifestare care vor actualiza, prin pogorâre, aspectele substanțiale complementare, origine a tuturor
31 (35)lumilor. Purușatrad. știe asta, însă Prakrititrad. nu o știe. De aceea, solicitarea de către ea a acestor fulgurațiuni de viață, cu atâta aviditate, cu așa sete nestinsă.
În realizarea inițiatică, care reproduce invers procesul manifestării, și care pentru asta este atât de intolerabilă lui Prakriti, separațiunea elementului esențial de elementul substanțial, învălmășite împreună, nu atrage revenirea celor două termene pe pozițiile lor incipiente, pentru că o repetiție nu e posibilă, ci distilarea subtilă și lentă a lui Yintrad. în Yangglosartrad., pentru că așa e norma. Dhakirulglosartrad. nu se castrează de Prakriti a lui, prin ascensiune contemplativă, ci o universalizează, până la integrațiunea totală a pasivului în activ si Dieu le veuttrad.. Există o castrare, în sensul invers, prin disoluțiunea activului în pasiv, a masculinului în feminin. În primul caz, Intelectul recupera Existența, și Intelectul fiind riguros totul, nimic nu rămâne în afară; în al doilea, Ininteligibilitatea devorează, nu integrează, expropiază, castrează, pentru că în Prakriti, termenul final nu poate fi decât atomizarea, Cantitatea pură, Materia discontinuă. Și asta nefiind firesc, cum e convertirea celor trei Guneglosartrad., una în alta, de jos în sus, procesul capătă un caracter de urgie, de blestem, de desnădejde; Lasciate ogni speranzaglosar...trad.12 Cum s-o mai aibă, dacă nu e cine s-o aibă?
9 februarie 1965
Separațiunea trebuie să fie de principiu, nu dela caz la caz, căci nu-i este dat minții omenești celei mai subtile, să distingă în creatură, doza de esență și substanță exactă, și chiar dacă ar constata-o, discriminarea nu poate deveni existențială, adică să traducă în fapt separațiunea. Aceasta nu se produce decât în urma unui amrtrad. divin. Numai prin faptul că inițiatul ia martor pe Purușa, metamorfoza lui Prakriti începe și se produce, cu o suavitate, cu o ingeniozitate, care nu este a omului, ci acțiunea de prezență a Spiritului.
De aceea, nu din încumetare și orgoliu, discriminarea numai morală nu este suficientă, căci nu duce la transformare, ci din morfism, în morfism, pe o cale în care numai indefinitatea se desfășoară înaintea ochilor noștri, și nu Infinitatea. Aceasta e un cadou al zeilor care ne-o transmit din Cer, ca intermediari. Pe planul orizontal, o impulsiune volitivă întâlnește o altă impulsiune volitivă; chiar dacă e mai puternică, nu știi cât timp va fi mai puternică, și faptul că e morală, pozitivă, nu dă nici o
32 (36)garanție, căci amândouă impulsurile au o comună măsură și asta e decisiv, contra moralei. Ea poate inhiba, nu poate transforma, căci pe planul nostru, bunul și răul sunt inamici.
Aplicând asta la Macrocosm, nici un fel de organizare socială, nici cea mai uriașă desfășurare de voință, de abnegațiune, de perseverență, nu poate duce la stabilirea Cetății Soarelui, pentrucă sforțarea merge spre suprimarea unuia din cei doi termeni ai opoziției, care în realitate sunt complementari. Ceea ce a putut face iluzia, este că adeseori, termenul pozitiv al unui cuplu de complementare, a fost luat ca simbol al Principiului lor comun (de ex. Cerul, Ziua, Soarele, Bărbatul). Oamenii au luat lucrul în sensul literal; asta e una din cauzele degenerescenței lumei moderne. De aici, necesitatea absolută a unei Instituții supraumane, care prinde societatea, ca o plasă.
Tot așa în Microcosm, e vană și fără ieșire orice sforțare de a face să triumfe binele asupra răului în noi, dacă în același timp, conștiința Absolutului, nu se țese, și nu este în filigrana luptei noastre, care astfel dusă nu distruge răul ci-l distilează în Universal.
10 februarie 1965
O dată separațiunea realizată, care e cauza spaimei fundamentale ce cuprinde pe discipol și de care, unanim, vorbesc toate textele inițiatice? Disparția iluziei vieții ordinare, pe care e țesută viața mai tuturor oamenilor, mai mult solicitați decât încorporați în stările inferioare sau superioare de fire, în această lume. Transferul centrului de conștiință se face, în majoritatea cazurilor, postum.
Nu numai că e o cădere în gol, dar golul acesta e un haos, acela al lui Prakrititrad., al Rădăcinei tenebroase a lumilor; căderea se face în incomprehensibil și în vortexul agonic al existenței. Asta însă pentru lumea obișnuită; ceea ce ne preocupă aici, e însă un caz cu totul special, e cazul inițiatului care face deliberat separațiunea Cerului de Abis, în cadrul, și ca o etapă primă și necesară în procesul de realizare inițiatică. Or, această deliberațiune, această premeditare presupune o luciditate a prioriglosar, fără de care operațiunea este inconceptibilă. Această premeditare lucidă, această luciditate continuată și menținută în tot timpul procesului de realizare, constitue o pârghie pe
33 (37)care nimic n-o poate suprima, și pe care toate uraganele Cosmosului inferior n-o pot sminti în imuabilitatea ei.
Căci, dacă Manifestarea e iluzorie, iluzorii sunt și spaimele ei care apar deci ca atribute secundare ale ei, adventicii. Dar și în abis se aplică analogia în sens invers. Pe când ontologic, Prakrititrad. domină și precede spaimele ei, existențial, adică inițiatic, spaimele lui Prakriti sunt stăpânite numai printr-o rigoare de erou solar, caracterul iluzoriu al Substanței e realizat printr-o singură reflexiune și o singură trăsătură de condei. De aceea, încă odată, în realizarea inițiatică nu trebuie procedat distinctiv, distilând Infernul cu picătorul, ci global și sintetic. Manifestarea și Rădăcina ei tenebroasă, Prakriti, sunt iluzorii; prin urmare, oricât de terifiante ar fi, iluzorii sunt și furiile ei; își pierd spaimele, numai prin faptul conștiinței că, în ultima analiză, sunt provocate prin acțiunea de prezență, de simpla atenție a lui Purușatrad., atenție asupra lui și nu asupra perechei sale; e singura metodă prin care Prakriti devine inteligibilă și se reintegrează în originea și finalitatea ei.
Atitudinea trebuie să fie aceea a lui Daniil și a celor doi tovarăși ai săi în cuptorul de la Babilon. Sunt în mijlocul focului, sunt linși de flăcări; nu sunt atinși, nu sunt afectați de ele, pentru că nu există; e lipsă de comună măsură între ei și cuptorul încins, sau, mai bine, sunt atinși de flăcări, dar ei le însumează, le încorporează ființei lor, rectificându-le, și însumându-le virulența, robustețea și chiar esențialitatea. Dar asta, numai pentru că nu le văd, nu printr-o operație de exorcizare, de neutralizare, cu toate că și asta e posibil la gradul unei științe tradiționale secundare. Incombustibilitatea, de obicei e raportată la un mare grad de realizare inițiatică, dar a te considera incombustibil, chiar de la începutul căii, nu e o metodă de realizare și ea, poate cea mai bună și mai eficace?
Tot așa în vechile mistere: în timpul voiajului infernal, la orice spaimă, la orice năvală, la orice cotropire, inițiatul făcea apel la Tăcere ca la o divinitate tutelară. Și toate furiile se potoleau. Tăcerea e aspectul suprem al Verbului; în lumea noastră, elementul care suportă și manifestă Verbul este Eterul. Or, acesta e central, pentru că e chintesențial. Se află la mijlocul crucii, care se înscrie într-un plan orizontal de existență. Toate vicisitudinile acelui plan de existență dispar existențial în centrul lui, pentru ca o vicisitudine, definitoriu, nu
34 (38)e decât rezultatul unei polarizări, care îi stă la bază. Și orice cuplu de opoziții, de complementare, dispare în punctul central al planului, adică în lumea noastră, punctul unde se află Akașaglosartrad.. "Refugiază-te în lumea tăcerii, cea mai bună!" spunea Goethe.
Din toate perspectivele, din toate punctele de plecare ajungi la aceeași încheiere. A nu te pune în comună măsură cu Prakrititrad., pentru că, nici Principiul nu are comună măsură cu Manifestarea. Prin urmare, nu e jactanță, ci simplă smerenie. Dar smerenie intelectivă. E o constatare de realitate; asta e realitatea, nu pot să spun că este o alta. Se produce atunci o liniște de sfârșit de lumi, o muzică a integrațiunii, care cu timpul e detectată când vrei.
12 februarie 1965
Se aduce acuzație tradițiilor de formă metafizică faptul că neagă răul; li se impută asta ca imoralitate, sau amoralism, deci ca o lipsă de umilință. Dar găsim la un mare metafizician, cel mai mare Maestru Spiritual musulman, așa de grijuliu să menajeze pe ulemaleglosartrad., să nu ciocnească exoterismul de afirmații peremptorii și fulgurante ale esoterismului, afirmațiunea că Iblisglosar e numai un fragment al lui Dumnezeu și că n-are natura sintetică a lui Adam. Asta îl arată oarecum "one-sightedglosartrad." și obligat să-l dărâme pe Adam, prin însăși incomprehensiunea lui.
Foarte adevărat, dar Șeichul Akbar spune totul? Nu, omite ce e mai interesant poate, dar asta nu împiedică pentru cine vrea să vadă mai mult, să vadă implicațiunile neexprimate în fraza lui. Am impresia că Muhyi'Din, are o anumită tactică de a interfera exotericul cu esotericul, într-un fel special al lui, adică, a lăsa să se înțeleagă, a li se da posibilitatea să se infereze toate implicațiunile unor afirmații. Nu e vorba de partea de inexprimabil din ele, ci lucruri care, din contră, se pot perfect formula, dar care sunt trecute sub tăcere din motive de conveniență, ținând seamă de ambianță și împrejurări.
În adevăr, Adam e sintetic, în lumea lui, în lumea noastră, pe când Iblis e fragmentar și periferic. Dar lumea lui Adam nu e toată lumea, și există o indefinitate de planuri de existență, unde locul central al lor, e ocupat de alte ființe și unde Adam e la rândul lui periferic. Atunci, necesarmente, prin însăși continuitatea stărilor de fire, Iblis, adică spiritul de negațiune, trebuie să aibă un plan de existență unde e el central. Că acest
35 (39)plan, e acel al negațiunii și al unei tendințe negative nu are mare importanță metafizic. Principalul e, ca să spun așa, dharmaglosartrad. acestui plan, necesitatea lui în economia universală, căci funcțiunea de Adversar, este absolut necesară pentru subsistența lumii, căci le dă consistența și iluzia că există prin ele însele. Or, iluzia e reflexul pe planul nostru al Inexprimabilului divin; în al doilea rând, implică libertatea de alegere, care, iarăși, e expresia în lumea noastră a absolutei Libertăți divine. Din asemenea perspective ce mai rămâne din Satana religiilor? Riguros nimic.
13 februarie 1965
Definiția lui Satan ca Adversar, implică și pe aceea de negator. Lucrul e foarte simplu în religie. Metafizic însă, nu trebuie să se uite că două sau mai multe negațiuni dau o afirmațiune; nu numai atât, o afirmațiune rezultată din două negațiuni, e superioară unei afirmațiuni simple căci nu are limitațiunile acesteia. Afirmațiunea ieșită din două negațiuni e riguros inexprimabilă; ce mai rămâne atunci din definirea tranșantă, peremptorie a Adversarului? Asta arată prudența, precauția, perspicacitatea cu care trebuie să procedăm când vrem să vedem natura forțelor de adversitate; și mai este o primejdie mai mare decât toate; aceea, de a subestima gradul de realitate al lui Satan, al cărui principal scop este, cum s-a spus de atâtea ori, să se facă negat de victimele lui.
În definitiv, toate acestea sunt lucruri care trebuie constatate, formulate, dar nu trebuie să insiști asupra lor: non regionam de loro, ma guarda e passatrad.13. Nu trebuie insistat pentru că posibilitățile de iluzie sunt imense la fiecare pas, iluzie mai întâi intelectuală, apoi, trăgându-le după ea, iluziile simțurilor și comodităților lor. Nu trebuie nici odată uitat că drumul realizării inițiatice e riguros contrar aceluia al producerii manifestării; e limitat prin jos. Trebuie constatat global gradul de realitate al forțelor de adversitate, adică ce reprezintă din atotposibilitate, și asta e tot. A constata că ceva e o iluzie, și apoi că o iluzie nu e chiar iluzie, este o operațiune sintetică, cere o luare de poziție apriorică, prin urmare e metodică. Realizarea e limitată la dreapta, la stânga, în față, în spate, în jos; e deschisă numai în sus. Nu e asta definiția unei raze privită de la circumferință spre centru? Odată ajuns în centru, poți să privești în jos și să vezi realitatea așa cum e ea
36 (40)efectiv, în Principiu și în lume; iar, dacă, în cursul drumului, împrejurările ne fac să formulăm constatări de felul celor de mai sus, trebuie s-o facem ca și cum am fi de pe acum în centru, ceea ce implică o realizare virtuală. Că Satan se rezoarbe, se topește în Oceanul Mayeiglosartrad., e just; dar ca să poți repeta fără primejdie operațiunea intelectuală a constatării acestui fapt, trebuie să călărești tu însuți pe Mayatrad., cal primejdios și năravaș pe care, dacă afirmi că-l stăpânești, te descalifici prin însuși faptul acesta.
14 februarie 1965
"Si Dieu ne pénétrait pas de sa «Forme» l'existence, le monde ne serait pastrad....trad." Apoi Șeichul Akbar adaugă această frază deconcertantă: "les deux dépendent l'un de l'autretrad."14.
La prima vedere, ar părea o profesiune de credință panteistă, și lumea și Forma divină având comună măsură între ele. Ce poate însemna asta? Singura concluzie posibilă, deoarece nu poate fi acuzat Șeihul Akbar de panteism fără absurditate, e că Forma Divină nu e Dumnezeu însuși, ci Asemănarea, adică Omul Universal.
A se nota bine că Asemănarea nu e deloc același lucru cu Identitatea, pentru că în acest caz n-ar fi nimic care să se asemene. Trebuie să fie "cineva ca Dumnezeu", "Mi-Ka-El", care infuzează tot cosmosul cu Nume Divine. În cazul acesta, Asemănarea, în sensul ei cel mai înalt, este identică cu Unicitatea, care cuprinde Multiplicitatea ca atare, și nu în Principiul ei ca Unitatea. Asemănarea transformă Haosul în Cosmos, cam în felul acesta: Asemănarea este identică cu Forma Divină, adică cu ansamblul Calităților divine, adică al Numelor Divine. Aceste Nume se coboară ca niște fulgurațiuni peste și în Materia Primă, actualizând în ea forme pe schematrad. celor trei gunetrad., de jos în sus, după doctrina Vedelor. Dar toate aceste acte particulare se integrează într-un act unic.
Din punctul de vedere al simbolismului antropomorfic, Unicitatea se identifică cu Omul Universal, și atunci se explică, cum Manifestarea, se explică și se produce prin Sacrificiul lui Purușatrad., Sacrificiu Etern și care nu poate avea nici început, nici sfârșit pentru că exprimă Fața Divină.
Lumea fiind legată de Forma divină prin Asemănare și Unicitate, e natural, că din punctul de vedere al lumii și al Verbului pătimitor, există o oarecare comună măsură între ele.
37 (41)Dar numai din acesta! Căci Verbul în natura lui divină e impasibil și neafectat de multiplicarea lui sacrificială. Dar există Unitate în Ființă, și aici e Misterul Mare; raporturile dintre hipostaza divină, și hipostaza umană ale celor două naturi, net deosebite între ele și totuși unite într-o singură Ființă Dumnezeiască.
15 februarie 1965
Numele divine se pot împărți și în Nume de Asemănare și Nume de Neasemănare. Numele de Asemănare sunt cuprinse în Unicitate, iar în distinctivitate apar ca suporturi, animatoare ale principalelor activități cosmice.
Acum, Numele de Asemănare (Asemănare cu lumea, Neasemănare tot cu lumea, nu cu Dumnezeu, asta trebuie bine înțeles) în lume, au același aspect, ca în Unicitate, Principiul lor? Bineînțeles că nu, deosebirea fiind aceeași ca a Manifestării de Principiul Manifestării; în fond e vorba de același lucru, Principiul Manifestării cuprinzând în el sintetic toate Numele de Asemănare, Unicitatea fiind un paredru al lui, văl care-l ocultează și care-l manifestă. Numele de Asemănare, în Indistincțiune sunt perfect echilibrate, fără confuziune; în lume au o relație între ele care face posibilă dezvoltarea vieții, vicisitudinile, tribulațiunile, procesul de evoluție și acela de involuție, de finalitate care face posibilă reintegrațiunea ultimă. Or, asta presupune patibilitatea lor, adică o posibilitate de "pătimire", de creștere, de descreștere, de lupte între ele, care nu sunt în realitate decât ordalii, destinate să creeze limite, noduri de forță, canale care alimentează întreaga lume. Numele de Asemănare sunt patibile, și ele condiționează și explică, posibilitatea manifestărilor avatarice și a acelor descendente. Patibilitatea Numelor de Asemănare e în același timp un văl aruncat peste Fața Divină și care, între alte funcțiuni are și pe aceea de a face trecerea dintre Numele de Asemănare și acelea de Neasemănare. Ce legătură este între Numele de Asemănare și Iluzie? Aceea de falsă imputațiune, adică de a vedea un Nume excluzând pe celelalte, a vedea lupta lor ordonatoare dintre ele, ca un conflict și ca o opoziție ireductibilă, aceea pe care unii o atribue lui Ahriman și Ormuzd, a vedea numai un cerc restrâns și delimitat aprioric de cel care privește, voit, sau, mai ales, nevoit; nu numai asta, adică nu numai ignorarea celorlalte nume, dar și o denegare
38 (42)metodică a lor, după niște preconcepții și păcatul, aici, e capital, căci e o limitațiune a Atotposibilității divine. În cazuri ca acesta, acel care neagă unele Nume de Asemănare, cu atât mai mult va nega posibilitatea Numelor de Neasemănare, adică a Transcendenței divine.
16 februarie 1965
Numele de Neasemănare nu sunt altceva decât posibilitățile de Ne-Manifestare. Dar prin faptul că sunt, nu numai contemplabile, dar și conceptibile și într-o măsură formulabile, nu lasă o dâră în lumea noastră, o urmă, un vestigium pediglosartrad.?15
Aș crede că da, și această urmă constă în tot ceea ce în lumea noastră se lasă mai greu reductibil la Numele de Asemănare, Ininteligibilitatea, tamasglosartrad., ce este mai jos, reflectă ce e mai sus. Absurditatea, neantul nu sunt posibilități, dar afirmarea neantului e o posibilitate, fără, bineînțeles, ca acesta să devie o posibilitate. Și această afirmare a Neantului, care riguros circumscrisă, este o posibilitate, duce necesarmente, în primul rând pe imensa majoritate a ființelor în Infern. Dar n-ar putea, în același timp, să fie pentru un jnaninglosartrad., singurul vestigiu, singurul reflex posibil în lumea noastră al unor Nume de Neasemănare? Teologii pun în gura lui Dumnezeu această sentință: "Cu cât mă blestemi mai mult, cu atât mă lauzi mai mult". Transpusă metafizic, formula nu însemnează că Numele de Neasemănare se reflectă în Manifestare, prin negarea celor mai mari, că în felul lor, sunt o adwaitaglosartrad. vedatrad. sub specie Aeternitatisglosartrad. și la scara cosmică? Cu cât o limitațiune e mai grea, mai blasfematorie, cu atât, în mod misterios e coextensivă primei silabe din In-finit, primului cuvânt din Șahadaglosartrad..
Prin luptă și depărtarea de iluziile lumii, ale limitațiunilor ei iluzorii, ajungem la Numele de Asemănare, căci această luptă e o trecere de la Negativ la Pozitiv. Cale admirabilă, și recomandată de toate Tradițiile, fie ele de formă religioasă, fie de formă Metafizică. Dar nu s-ar putea spune că e o pregătire, la o metodă adwaitătrad., pentru că e o cale catafatică și nu apofatică? Dar a percepe direct elementul de apofază în ceea ce elementele limitative ale lumii noastre au mai dureros, mai sdrobitor, e o cale abruptă, cea mai directă care ne este dată.
S-ar mai putea spune: Principiul se țese în lumea noastră sacrificial prin Numele lui de Asemănare ca s-o răscumpere, dar se țese și prin Numele de Neasemănare ca s-o distrugă, s-o
39 (43)dizolve în Pralayaglosartrad.. Dar nu e și acesta, un mod transcendent de a libera lumea?
17 februarie 1965
Anima concupiscibile; anima irascibileglosartrad., cred că ar mai trebui adăugat Anima melanchelicaglosartrad..
După doctrina scolastică concupiscența nesatisfăcută (și în realitate, nici o dată nu poate fi satisfăcută, pentru că e insațiabilă) se transmută în Anima irascibilătrad., fie din cauza nesatisfacției, fie din cauze exterioare, fie din cauze lăuntrice; dar și irascibilitatea se epuizează, și atunci rămâne o drojdie, o torpoare, o atrabilă, care în adevăr este fundul infernului. De aceea au dreptate Hasidimii care spun că Vrajmașul bagă în păcat pe om, ca să-l ducă în Melancolie. Căci, ce este în fond Melancolia, decât disperarea de bunătatea lui Dumnezeu, care este considerată ca păcatul fără de iertare prin excelență, păcatul contra Sfântului Duh?
Lucrul pare destul de deconcertant pentru profani și totuși e atât de firesc! Se organizează așa de bine pe crucea celor trei gune!trad. Păcatul cauzat de concupiscibilitate se desfășoară în întregime pe linia orizontală a lui rajasglosartrad.; chiar schimbarea lui în irascibilitate, nu aduce o schimbare de plan, ci o agravare rajasicătrad.. Ceea ce era numai o dorință devine fapt, întovărășit, sau mai bine zis condiționat de irascibilitate, din cauza necesității luptei pentru realizarea concupiscenței. Și în concupiscibilitate, și în irascibilitate, inteligența nu dispare complet, ci mai degrabă e deviată, fracturată, strâmbată, dar subsistă totuși în elementul ei esențial de obiectivitate pentru a putea traduce o dorință în fapt, care e și el obiectiv, fiind exterior. O crimă nu poate fi realizată dacă nu e bine organizată, plănuită și deliberată. Asta necesită o luciditate, care implică un element suprasentimental, deci într-o măsură, intelectual, pentru perpetrarea ei.
Tamastrad. e însă ininteligibil aproape complet, și același lucru se poate spune și de Melancolie, care îi este oarecum definitorie, deoarece Melancolia e identică cu inerția și cu torpoarea. Pentru a ne scutura de ele, în starea de cădere în care ne aflăm, trebuie să suscităm deliberat în noi mânia, irascibilitatea. Și când dau ordinul lui Brahmaglosar, și tamas ia culoarea lui rajas, e din cauza mâniei lui Dumnezeu, și a
40 (44)posibilității lui de pătimire, adică a posibilităților lui sacrificiale. Deaceea Christos eliberează pe drepți din iad.
18 februarie 1965
Ideea barocă a lui Marco Pallis, că esoterismul judaic și cel creștin a devenit accesibil tuturor și că semnul acestei difuzări este ruperea vălului Templului din Ierusalim în momentul când Domnul Hristos expira pe cruce. Orice eveniment, orice simbol nu-și exprimă adevărata lui esență decât luat în contextul lui; or, ruperea vălului templului e inseparabil legată de patimile lui Hristos, și e unul din sensurile lor. A-l separa, e o aberațiune.
În realitate ruperea vălului templului e semnul că Duhul lui Dumnezeu a părăsit Sfânta Sfintelor în urma iniquității evreești. E riguros identică cu catastrofa din realizarea lui Magnum Opusglosartrad., desemnată în Alchimie cu numele de crăparea Athanoruluiglosartrad.. Când se întâmplă această nenorocire, quod absitglosartrad., "Îngerii" fug prin crăpătură și nu rămâne în vas decât "drojdia", "excrementele". E prima din fisurile Templului; peste patruzeci de ani avea să se perfecteze inexorabil și logic, prin distrugerea Templului de către Romani.
Ruperea vălului templului mai însemna că acolo nu se mai putea pronunța Numele Mare Necunoscut de către Marele Preot; și această posibilitate de pronunțare a Numelui era principala rațiune de a fi a Sfintei Sfintelor; or, în momentul când vălul s-a sfâșiat exteriorul a năpădit interiorul, l-a profanat și Marele Nume n-a mai fost pronunțabil, și n-a mai fost una din posibilitățile tradiției iudaice. Și aici, legătura e frapantă; omul care a realizat pe deplin inițierea, Omul Universal e identic cu Marele Nume Necunoscut; cu cât mai mult e adevărat aceasta despre Fiul lui Dumnezeu, Logosul încarnat! Evreii au ucis Logosul încarnat, au ucis și posibilitatea la ei a pronunțării Numelui Necunoscut; Numele a murit pe Golgotha, concomitent a murit și în Sfânta Sfintelor Templului de la Jerusalim, dar a reînviat trei zile mai târziu în Biserica Nouă a lui Christos, și cu ajutorul lui Dumnezeu va rămâne până la Judecată în depozitul celor aleși, păstrat de aceia care știu să adore pe Dumnezeu în Duh și Adevăr. Suportul lui imediat este Eucharistia, dar prin contemplare, i se suprapune acesteia o alta: Prezența Reală (Hudurglosartrad.) care ea e Numele Mare Necunoscut. Dar pentru a-l percepe, și cu atât
41 (45)mai mult, a-l realiza este nevoie de Buna Intenție, de orientare, și acestea nu se obțin, în orice caz, negându-l.
19 februarie 1965
"Garde-toi de la comparaison lorsque tu envisages la dualité; et garde-toi d'abstraire la Divinité lorsque tu envisages l'Unité!trad."16
Printre altele, și în principal, asta înseamnă să aplici Yin-Yangglosartrad.-ul în Divinitate, adică să-l transpui cu toate rectificările necesare, căci Yin-Yang-ul, definitoriu, e strict cosmologic.
Aplicarea constă în faptul de a detecta cerculețul negru în jumătatea albă a simbolului, și cerculețul alb în jumătatea neagră; a vedea unitatea în dualitate și Unicitatea, când privești Unitatea. Primejdia e de fiecare clipă. Mai întâi primejdia de a vedea, în perspectiva "comparatistă" numai dualitatea; dar este și aceea de a anula dualitatea, nu în aspectul ei "idolatru", limitativ, ci ca posibilitate divină. Tot așa intenția spre Unitate poate "crea" o Unitate pur rațională și conceptuală, chiar numerică, anulând Unicitatea.
Ceea ce cere Muhyi-d-Dîn este de a asimți totodată, concomitent și tanzihglosartrad.-ul și tașbihglosartrad.-ultrad.. În realitate, în realizarea inițiatică, pe urcușul ei, concomitența asta e imposibilă de obținut, decât în rare momente de grație, căci nu poate face obiectul (fel greșit de a se exprima) unei concentrări deliberate, dinainte intenționate, pentru că dualitatea Subiect-Obiect, se răsfrânge, chiar într-o contemplare reușită, într-un dhikrglosartrad. autentic, și asupra Feței divine, producând, din cauza exclusivă a limitării noastre, alternanța de tanzih și tașbih. Ceea ce e în plus, adică concomitența, e un dar gratuit al lui Dumnezeu. De aceea, în locul acestei concomitențe, trebuie să substituim ceva care pe planul uman și formal i-ar fi echivalent: euritmia, armonia acestei alternanțe, identificate pe cât posibil și măcar intențional, aspirului și respirului cosmic, sistolei și diastolei Inimii lumii.
Numai după o lungă cale, poți realiza, dacă Dumnezeu o vrea și nu deliberat, că și Manifestarea e Vidul, să vezi în totalitatea lui pe Buddha Șuniamurtiglosartrad.. S-ar putea spune altfel, că tanzih-ul și tașbih-ul pot alterna în modul cel mai efectiv, în alternarea contemplativă și meditativă având drept obiect Ființa și Manifestarea. Ne-Ființa, atunci când se lasă apropiată, e perceptibilă și în ea și în lume.
42 (46)20 februarie 1965
"Dieu ne peut être connu que par la synthèse d'affirmations antinomiques; car Il est le Premier et le Dernier, l'Éxtérieur et l'Intérieur. Il est l'essence de ce qui se manifeste et l'essence de ce qui reste caché lors de Sa Manifestation. Il n'y a personne hormis Lui qui puisse Le voir et personne à qu'Il puisse se cacher; c'est Lui qui se manifeste à Lui-même et c'est Lui qui se cache à Lui-même. L'Intérieur dit "non" quand l'Éxtérieur dit "Moi"; il en va de même pour toute antinomie; cependant il n'y a qu'un seul qui parle et Il est Lui-même son Auditeurtrad."17 (Muhyi-d-Din Ibn-Arabi).
Problema asta a Antinomiilor este, cum am mai spus-o, mai mult metodică, decât reală. E valabilă pentru acela căruia Manifestarea își impune prestigiile (în sensul magic al cuvântului), fie că e la începutul Căii, fie, tardiv, prin lipsă de vigilență. Dar antinomiile cad de la sine, se topesc, se sting în conștiința Supremului, în măsura în care Multiplicitatea, fie manifestată, fie principială, expiră. Și asta fără efort, fără "dramă", după maniera Existențialiștilor.
Evident, atenția, concentrarea, decade repede de pe aceste Înălțimi suverane; atunci considerarea Antinomiilor intervine metodic, aproape de la sine, aș spune automat, dacă, pentru asta n-ar trebui act de voință și deliberare. Dar nu s-ar putea întrebuința cuvântul când metoda devine o a doua natură?
Mai mult. Să presupunem că cineva are calificările cerute pentru a contempla Informalul și chiar mai mult. Atunci metoda antinomică nu poate fi mai fructuos înlocuită, printr-o aspirație spre Universal, spre Anamnesisglosartrad., adică spre dhikrtrad. în sensul lui cel mai înalt? Prins, încătușat în nodurile multiplicității le scap par en hautglosartrad., dacă mă centrez real pe Principial căci nodurile nu pot încătușa decât ceva spațial și formal. Dacă mă centrez pe Informal, nu nodurile dispar, ci eu dispar nodurilor, le scap în măsura în care le devin vid. Pe când disolvarea nodurilor prin antinomii este foarte grea, chiar problematică, pentru că cei doi termeni ai antinomiei au comună măsură între ei, și, deci și cu nodul în sine, care e, definitoriu, rezultatul unei antinomii. Cu alte cuvinte, prin metoda antinomiilor combat nodurile prin propria lor natură, adică tantricglosartrad., pe când prin evadarea spre Suprem le topesc împreună cu toată manifestarea.