complice într-o măsură sau alta. Dacă aspirația e sinceră, servită de o direcție doctrinară și de o voință ferme, infiltrațiile se fac din ce în ce mai rare, până când debilitate, dispar.
Atunci, necesarmente, în vidul astfel obținut, intră numai plenitudini spirituale, numai influxuri informale. Repet: necesarmente, vidul nefiind o posibilitate de manifestare. Și iată întrebarea: de ce Grația, deoarece influxul spiritual e necesitat? Mai precis, influxul spiritual nu poate fi diferit din cauza imposibilității vidului? Iată care ar putea fi răspunsul: în realitate vidul nu poate fi creat complet; chiar dacă cea mai mică impulsiune, cea mai fugară idee, cea mai vagă răbufnire a abisului sunt înlăturate, chiar permanent, încât să devie o a doua natură și să nu mai necesite voința omului, totuși mai rămâne în noi o substanță prakritianăglosartrad., o materie primă sau secundă, nedetectabilă, ininteligibilă et pour cause, deoarece Prakrititrad. însăși e ininteligibilă. Cel mai calificat, cel mai desăvârșit jnanicglosartrad. din lume, în procesul lui de realizare nu o poate identifica. Și atunci se produce situația asta desesperantă, descurajatoare pentru că, în primul rând incomprehensibilă, a individului golit de lumea asta, dar în care nu se instalează lumea cealaltă. E o pâclă, o senzație că te afli în limburi, o noapte lungă și fără nici un zori la orizont. Orice mijloace, volitive, intelectuale, dezidentificatoare, sunt inoperante. Atunci intervine Grația, care cu mijloace altele decât ale individului uman, alungă ceața, sau o face transparentă pe o durată mai mult sau mai puțin mare.
Dar, pe de altă parte, concentrarea pe Suprem, sau pe Ișwaraglosartrad., adică pe un plan care e deasupra polarizării în Purușaglosartrad. și Prakriti, nu e suficientă să alunge ceața de care am vorbit, care e prakritiană? În cazul acesta nu intrăm în pură tehnică Yogaglosartrad., adică, într-o disciplină, care aparent, nu ține seamă de elementul Grație? Nu o înlătură în fond, căci la gradul de Ființă, și cu atât mai mult la cel al Ne-Ființei, Grația însăși e cu totul altceva și se asimilează cu Posibilitatea totală și absolută.
Dar și aici e Grația, căci Posibilitatea decide modul și forțele prin care se produce integrarea Yoghitrad.-ului.
Comportarea față de Grație, ar fi cam următoarea: cunoscând bine și inebranlabil finalitatea ta, să nu inferezi, să nu imaginezi, să nu preconcepi, să nu propui dinainte nimic, cum ea ar trebui să se producă, ci să lași Grația să te conducă
16 (20)ca una ce știe mai bine calea, deoarece o privește de Sus în jos, și nu de jos în Sus ca tine.
Noțiunea de Grație mai actualizează, și ține la nivelul Conștiinței, libertatea totală a lui Dumnezeu, imposibilitatea de a-l determina, într-un cuvânt Infinitatea Lui. Or, orice devenire spirituală, de sus este Decret divin, realitate prin natura lui însuși; de jos, din cauza separațiunii dintre Subiect și Obiect, inerent în Dualitate, decretul, planificarea, are un caracter cantitativ, ireductibil Infinitului; tot așa de natural, nu are transparență, porozitate.
Trebuie să cerem Grația totdeauna, chiar integrați în Suprem căci acolo, devine Mărturisire, un mod de a cunoaște că Dumnezeu e Infinit și nedeterminabil.
24 ianuarie 1965
Simbolul de binecuvântare al ploii. Dhikrglosartrad.-ul se ridică în sus ca aspirație spre Universal, unde întâlnind Cerul (Firmamentul mai exact, aspectul de diamant al Cerului) se condensează și cade înapoi sub formă de ploaie, care unește astfel toate puterile Cerului și ale Pământului în ea.
În om, ploaia produce unirea celor două naturi, esențială și substanțială.
Procesul s-ar analiza astfel: ploaia cade pe pământ creind astfel o tină primordială din care toate s-au făcut. Căzând în om, adică, mai exact pe învelișul lui psihic și fizic, cauzează o înmuiere, o humefacțiune, prin care și fizicul și psihicul își topesc nodurile lor cele mai inextricabile. Or, ce este un nod, decât încolăcirea sălbatecă și dezordonată a două tendințe contrare? Mai precis, înodate haotic și producând masa confuză, întunecată, inextricabilă, ininteligibilă a Haosului, a Abisului? Înodare produsă, nu sub influențele cerești, ci înodare de șerpi, prin ea însăși, pentru ea însăși, și care ține prizonieră Lumina cerească. Este un început de separațiune, de discriminare prin faptul însuși al aspirațiunii spre Universal, dar în nici un caz o liberațiune, fie ea măcar virtuală. E mai mult un strigăt. Răspunsul e ploaia, Disolvant universal, care topește spirele șarpelui înodat, și le topește existențial, adică în doza, în măsura, după natura fiecărei spire, care nici una nu seamănă cu alta. Inteligența noastră nu are aici nici o eficacitate și nici n-ar putea avea, rolul ei fiind doar acela de a asista lucid la enormul proces cosmic ce se produce; și această asistare, această
17 (21)luciditate e aceia a Martorului impasibil, a lui Purușatrad., rol imobil prin excelență, care veghează numai ca toată uriașa masă vibratorie produsă prin ploaie, să-i păstreze direcția ascendentă, identică cu sensul dat unui foc de către un suflu ascendent. Dar miracolul procesului, mai ales în aspectul lui substanțial rămâne o enigmă veșnică pentru că ininteligibilitatea lui Prakrititrad. îi dă această natură, această coloratură.
25 ianuarie 1965
Când în loc de ploaie cade grindină? Mai întâi, să ne ferim, ca suspect, de ceea ce, aparent și din afară, pare evidența: aspectul malefic al grindinei. Nimic din ceea ce vine din Cer nu e negativ, chiar dacă e teribil.
Să nu uităm că Trăsnetul poate cade simbolic și sub formă de piatră, și atunci când cade sub formă de piatră e în fond foc înghețat, coagulat, adică o formă superioară a trăsnetului. În privința asta, de recitit articolul lui Guénon: "Les Pierres de Foudre".
În fond ceea ce cade din cer sub formă de piatră, nu e altceva decât fragmente, bucăți de Firmament. Or acesta, după Empedocle și Presocratici, nu e altceva decât Focul exaltat in divinisglosartrad., la superlativ și devenit diamant. În același timp și eter.
Prin urmare, dacă grindina e teribilă, nu e din cauza unei inferiorități, ci tocmai pentru că este prea transcendentă, și nu rabdă promiscuitatea, comuna măsură cu pământul, cu lumea noastră, cu ambianța. E o prefigurare, o premonițiune, un Apocalips continuu, rupând continuitatea lumii, așa cum este ea acum.
Acuma, care e acțiunea care provoacă această reacțiune? Nu rugăciunile obișnuite ale oamenilor care atrag răspunsuri obișnuite. Fărădelegile lor? Desigur, dar nu direct, ci reacțiunile drepților față de ele, și mai ales, reacțiunile Naturii, insultată și pângărită. Pământul strigă către Cer, și numai el poate, fiind exactul lui complementar; numai între ei se poate stabili un dialog continuu, firesc, normal. Și pământul nu cere atât răzbunare cât restabilirea echilibrului, adică o intervenție compensatorie a Cerului, mai intensă, mai grea, decât răspunsul obișnuit, acela de ploaie și lumină. Deci grindina restabilește echilibrul, dar cosmic, în cercurile cele mai largi, chiar cu riscul, cu necesitatea, de a lovi parțial în aspectele
18 (22)fragmentare ale lumii noastre. Nu este un semn și faptul că piatra lovește partea cantitativă a lumii noastre?
26 ianuarie 1965
"Aurul este argilă și argila este aur".
În sensul cel mai exterior, ilustrele vorbe ale lui Ramakrișna au un aspect mai mult bhaktictrad.: orice valoare au lucrurile lumei acesteia, ele sunt inexistente față de Mamă, căreia i le aruncăm la picioare. (Se știe că după realizarea acestei concepții, Ramakrișna a aruncat în Ganga și argila și moneda de aur pe care o ținea în mână).
E posibil însă, mai mult, e obligatorie transpunerea pe planul metafizic a aforismului, ceea ce-l transformă dintr-o fervoare într-o afirmație riguros intelectuală. E curios, că adevărul de pe planul principial, nu e exact cu acela al cosmologicului, vorbesc de Cosmologia autentică, știință tradițională. În adevăr, din punctul de vedere al Cosmologiei, toate elementele lumii noastre se ierarhizează de-a lungul unei scări, mergând de jos în sus, dela cantitativ la calitativ. E un proces de transmutațiune din una în alta pe o scară insensibilă, culminând în metalele nobile, mai precis în aur, singurul metal răscumpărat, rămas primordial în lumea noastră, care însumează celelalte metale, rămânând finalitatea lor prin mai multe sau mai puține grade intermediare.
Metafizic, această ierarhie e de neprimit, pentrucă nu e adevărată. Ținând seama de lipsa de comună măsură a Principiului și a Manifestării, nu poate să fie o progresivitate de la una la Celălalt, oricât ar părea așa privit de jos în sus, și oricât ar fi de adevărat relativ. Atunci, aurul nu are mai mult Absolut (formula dealminteri absurdă luată ca atare) decât argila, ci are mai puțin relativ în el. Dar cum nu poate exista vid în manifestare, asta nu înseamnează că vacanțel de relativ îi ia locul Absolutului, ci că Absolutul are o prezență reală mult mai mare în aur, decât în alte metale, deși inaccesibilă sensibil. E prezență nesensibilizată, dar mult mai reală decât aspectul vizibil al aurului.
Dar aici, iar o analogie în sens invers. Toate lucrurile lumii sunt inexistente față de Principiu, privite în mod separat. Consecința riguroasă este că Principiul e tot așa de real, în fond, în argilă ca în aur, ceea ce ar părea că contravine celor spuse mai sus; Principiul n-are în el nici o gradare, evident, pe
19 (23)de altă parte, graduarea lui nu e o realitate relativă decât privită din exterior. Atunci, aplicând și afirmația metafizică cea mai transcendentă, legea analogiei inverse, putem spune: Principiul e tot așa de Prezent în Argilă ca și în Aur, dar în Argilă e prezent prin Numele lui de Disamblanță pe când în Aur, prin Numele lui de Resamblanță, cu alte cuvinte e prezent în Aur ca Ființă și prezent în Argilă ca Ne-Ființă, adică prin "aspectul" lui cel mai transcendent, Absolut. Compensațiune riguroasă. Bineînțeles, la o mărturisire de fervoare și existențială, ca aceia a lui Ramakrișna pe malul Gangelui, afirmația că "Aurul este ca argila, și Argila este ca aurul" are un caracter globalist, și subtilitățile acestea, aceste distinguoglosartrad. sunt preexistente, dela sine înțelese și "sacrificate", ca să spunem așa mărturiei metodice.
Din cauza omogeneității și continuității Naturii, elementele ei sunt în același timp ierarhizate și nule în fața Absolutului.
Am putea spune că ierarhia lucrurilor în lumea noastră, ba chiar ierarhia tuturor stărilor de fire, e încă din lumea noastră și se structurează de jos în sus, nu fără a fi pătrunsă de o tendință descendentă contrarie, coborând influxurile spirituale, și dându-i consistență și trăinicie. Dublă ierarhie, perfect valabilă, și indispensabilă de cunoscut, într-o știință relativ cosmologică. E un aspect a lui Solveglosartrad. și Coagulaglosartrad., a Disipațiunilor și al Compresiunilor. La gradul Ființei, și cu atât mai mult la acel al NeFiinței, dualitatea dispărând (nu ca perspectivă ci existențial), dispar ierarhia, dar și posibilitatea oricărei ierarhii.
28 ianuarie 1965
Guénon reproșa lui Sch. că în considerațiile lui asupra lui Ramakrișna, "psihologiza prea mult". În adevăr, considerațiile, dealminteri extrem de ingenioase, subtile, chiar profunde și originale asupra lui Ramakrișna și mai ales asupra raportului ilustrului Paramahamsaglosartrad. cu derivații din jurul lui, în special cu Vivekananda, sunt explicate extrem de captivant și convingător de Sch. dar într-o țesătură net colorată psihologic. Argumentele și convingerea finală pe care le imprimă sunt fără îndoială psihologice.
Acum, întrebarea capitală e aceasta: un jivan-muktaglosartrad. are psihologie? Krișnamanu (expresia e a lui Guénon) putea fi analizat psihologic? Ceea ce trebuie să dea de gândit și să
20 (24)impună o extremă prudență e faptul că atunci când Manuglosar are o viață exterioară și publică cu mare răsunet, cum a fost cazul cu Krișnamanu, nu poate apărea sub aspectul lui real, în starea lui spirituală, pentru că el și lumea exterioară se excludeau reciproc. De aceea, când un inițiat ocupă funcțiunea lui Manu e la Centrul invizibil și ocult al Roții Lumii. E în lume și nu e în lume. În mod obișnuit, individual, trăiește în lume cât mai șters posibil. Dar când, cum e cazul lui Ramakrișna e obligat să aibă viață exterioară, providențial, asta bineînțeles, pentru motive providențiale pe care numai el le înțelege, viața lui aparentă îi servește de cuvertură exterioară, care necesarmente e impenetrabilă. Or, în cazul lui Ramakrișna, cuvertura lui e bhaktismultrad. lui. A accentua asupra lui, a-l cerceta cu complezență, a spune despre el lucruri juste și admirabile, nu e totuși în fond, a cădea în cursă? Nu joacă bhaktismul lui Krișnamanu, rolul pânzei roșii asupra taurului, care-l face să se năpustească totdeauna alături, pe când toreadorul se eschivează, umbră totdeauna insesizabilă? Spus altfel, dacă Regele Lumii trebuie să aibă în actualul moment ciclic, necesarmente, o cuvertură impenetrabilă pentru "ochii cei mai ascuțiți" și "intelectele cele mai sănătoase", nu s-ar putea infera, negativ, că această cuvertură a lui Paramahamsatrad. acoperea și învăluia cu triplul văl, o personalitate reală, așa de deosebită de aparența lui Ramakrișna, așa de surprinzătoare, că cea mai vie imaginație, călăuzită de cea mai autentică intuiție n-o putea presimți.
29 ianuarie
Repet: în orice jivan-muktatrad. individualitatea servește ca o cuvertură exterioară personalității; or, fiind cuvertură, după însuși sensul cuvântului acoperă, adică, în alți termeni, trebuie să fie cu totul altceva decât ceea ce acoperă. Nu e vorba numai de simplul fapt că Personalitatea e inefabilă, că este inaccesibilă simplului profan, și greu de asimțit chiar pentru alt inițiat. Dar individualitatea integrală e recuperată când se atinge centrul însuși al ființei, mai exact, al planului formal. Personalitatea e centrul total al Ființei. Prin urmare, prima e reflexul pe un plan al celei de-a doua. Or, orice reflex e totdeauna invers obiectului reflectat, și ca să dibuiești originalul trebuie o foarte subtilă, organică, arduă procedură de inversare care nu poate fi făcută decât de un inițiat având el
21 (25)însuși o realizare considerabilă; și ceea ce găsește e numai o schemă, un hieroglif al modelului. Asta la orice om. La orice desăvârșit lucrul e mult mai clar, deși pe cale de realizare inițiatică el însuși, vede, ca să spunem așa, numai secțiunea transversală a Desăvârșitului, sau, cum spune Guénon, vede numai en tant que Rose-Croixtrad.; ca să vezi și exaltațiunea lui, trebuie tu însuți să ajungi la centrul stării de fire, ca să poți ridica ochii de-a lungul Axei Verticale, cu alte cuvinte, să fi atins efectiv Perfecțiunea umană. Acolo, da, Ramakrișna era cunoscut.
În general, planul psihologic e puțin interesant în el însuși. Proliferează, se simplifică, se bifurcă, se trifurcă, etc. la indefinit. Nu capătă un oarecare interes decât în măsura în care e solicitat de tendințele inferioare și superioare, tamasglosartrad. și satwaglosartrad., și bineînțeles, în măsura în care aceste tracțiuni pot fi depistate și identificate, lucru destul de greu din cauza îmbrăcăminții și demersurilor pe care sunt nevoite să le îmbrace. La un Ramakrișna, unde aceste solicitări nu mai au loc, psihologicul e numai o irizare, sortită mai mult să acopere decât să desvăluie misterul central al lui Manu acelei epoci.
30 ianuarie 1965
"Facă-se voia Ta" cu implicația firească: "și nu voia mea".
Implicația aceasta trebuie repetată mental, dar la un moment dat încetează, căci metafizic e aproape blasfematorie și inutilă, căci îmi recunoaște existența în mine a unei voi. Or asta e pură iluzie, un prometeism zadarnic, căci voia lui Dumnezeu nu implică "tăerea voii" decât metodic și incipient, când omul are încă iluzia că există pe lângă Dumnezeu. E vorba de o iluzie îngăduită, pentru a se putea autodistruge prin mijloace sentimentale și existențiale, ca asceza.
Căci nu numai voia mea există iluzoriu; voia mea e coextensivă individualității mele; când am spus "facă-se voia Ta" am rugat pe Dumnezeu să-mi topească iluzia existenței mele individuale. Terminologia întrebuințată e de natură religioasă, cum e și necesar pentru Dumnezeul Personal, dar transpunerea pe planul metafizic e firească și se impune prin forța lucrurilor.
Dacă rugăciunea domnească nu adaugă: "și nu voia mea" este pe motivul că s-ar putea ivi primejdia unui complementarism, deci o comună măsură între voia lui
22 (26)Dumnezeu și voia mea, quod absitglosartrad., și natural între jivatmaglosartrad. și Atmaglosartrad.. Voia mea nu e un atribut al individualității mele, cum pare, privit de pe planul nostru de existență, așa că rugăciunea este premergătoare a unei meditații, apoi a unei contemplații a caracterului iluzoriu, a mea mai întâi, a lumii acesteia, a întregii Manifestări.
Primejdia de comună măsură e mult mai efectivă decât ar părea, privind superficial lucrurile, căci o rugăminte și o injoncțiune nu se pot adresa decât Dumnezeului Personal, adică lui Ișwaratrad.. Or, în realitate, este efectiv o comună măsură între Ființă și Manifestare, prin faptul unei identice esențialități a lor. Pe cel mai mare Sfânt, această formulă îl duce la Ființă, dar nu mai încolo. Pentru asta, trebuie transpunere meditativă și contemplativă, și nu ritual, unde tot Tatăl Nostru trebuie să aibă o cursivitate și o fluență, neîntreruptă dela început până la sfârșit.
31 ianuarie 1965
Lumea este manifestarea Principiului; Numele este Principiul manifestat... Mai exact și mai total e tot Numele dar nemanifestat în hipostaza aceasta. Luat sub aspectul sensibil, Dumnezeu e prezent în Numele Lui prin instituțiune divină. Dar asta nu rezolvă misterul, din punct de vedere a Inteligibilității. (Misterul e indicibil dar inteligibil, cuvintele servind ca niște indicatoare). Dacă Dumnezeu poate fi realmente prezent în Numele Său, e pentrucă e realmente prezent în lume, într-un fel însă, extrem de greu și de arduu de detectat, pe când în Numele pronunțat, treaba e și făcută. Atunci, cum e prezent El, în lume? Prin aspectul tăcut al Numelui pronunțabil. Și aici, analogia inversă. În centrul lumii noastre, adică în om, Dumnezeu e prezent în ceva sensibil (Numele pronunțat, Eucharistia, etc.). În spirele periferice, adică în afară de om, în natură, de ex., Dumnezeu e prezent prin Marele lui Nume secret. Totul e să-l asimțești. E principalul mijloc inițiatic, mai exact, e chiar terminusulglosartrad., când e realizat efectiv. Există o metodă pentru asta? Da. Să separi, distingând, Numele pronunțat, de Prezența care e în El, totuși rămânând unite. Ca cele două naturi ale lui Christos, Om și Dumnezeu, distincte și una. Când ai ajuns să distingi, intuitiv și existențial bineînțeles, și nu logic, Numele de Prezența lui, în
23 (27)momentele tăcute ale dikhrtrad.-ului, de ex., la extincțiunea lui, mai mult sau mai puțin timp prelungită, ai ajuns să găsești o punte, un suflu, o cărare șerpuită, care duce la Marele Nume indicibil, din lumea exterioară, Nume pe care Manifestarea nu numai că-l rostește, dar îl rostește ca o Mărturie, că acest Nume, în fond, e singura ei realitate, că îi dă consistența și continuitatea. Atunci, poți spune, că imobilitatea, atenția, tăcerea sunt și constitue Marele Nume Inefabil, și dacă poți să le realizezi și să le percepi în lumea asta, fără ca s-o părăsești, ci transfigurându-o, ai realizat Marea Operă. Imovilitatea fugii, tăcerea sgomotului, concentrarea dispersiunii, sfințenia blestemului, care și el e o Mărturie, și de cel mai înalt grad, șivaităglosartrad.. Unitatea multiplicității, Unicitatea diversității. Perceperea Numelui și în mod purușiantrad. și în mod prakritiantrad.. În cele trei gunasglosartrad..
MEMORANDUM
Se poate spune că omul în lumea asta este o albină a tăcerii; că e un misionat al tăcerii.
E o parafrazare a versului lui Rilke: "Die Menschen sind Bienen des Unsichtbaresvers.. Aller der Unsichtbare ist das Schweigen selbsttrad."10.
Prin tăcere omul integrează tot planul lui de existență în centralitatea lui, în Chintesență, fără să pună nici o intenție în asta, ci prin simplă luare de poziție, căci tăcerea e chintesența lumii acesteia prin existență.
Prin urmare, prin simplă centrare asupra tăcerii, în mod vibratoriu, tăcerea omului se integrează în câmpul de forță al tăcerii din lumea noastră, și din cauza centralității lui o însumează în el, o exaltează sacrificial spre Ceruri și răscumpără tot planul de existență.
24 (28)1 februarie 1965
"Aucun être ne peut en aimer un autre, au sens total du mot, s'il ne fait pas de lui un don libre à autrui. Ma main n'aime pas mon organisme. Seul un être indépendant de l'être aimé, peut aller vers celui-ci et l'aimer. Il fallait pour cela, que l'homme devint un individu et dans ce but, le moi devait pénétrer au sein du corps physique, éthérique et astraltrad."11.
Aceste vorbe ale lui Steiner, își găsesc justificare, în necesitatea absolută a operațiunii fundamentale hermetice, Separațiunea.
Individul e separat de individ, într-o lume unde individualitatea e una din posibilitățile primordiale ale acestei lumi pentru că Cerul e separat de Pământ, Lumina de Întuneric, Pozitivul de Negativ, Masculinul de Feminin, pentru ca schimburile hierogamice între ele să se poată efectua cum trebuie, adică în deplina lor eficacitate. Se poate spune că Dumnezeu a separat Cerul de Pământ, pentru ca ele să poată să se iubească unul pe altul în toată plenitudinea, toată eficacitatea.
De aici, un corectiv și mai exact al cuvintelor lui Steiner. Dacă în lumea noastră, iubirea nu se poate schimba decât numai între indivizi, adică între ființe net separate una de alta, pe planurile superioare, această hierogamie se desăvârșește altfel, sub modurile acestui plan, dar se desăvârșește. Iubirea e paralizată, încatenată numai în Haos, adică înspre părțile infernale ale ființei noastre și ale Cosmosului. Deaceea Infernul e imposibilitatea de a iubi, deși paradoxal, separațiunea e împinsă acolo spre maximul ei; dar nu e separațiune subiect-obiect, Pozitiv-Negativ, ci e separațiunea inerentă cantității discontinue, a Materiei prime, unde elementul calitativ a dispărut complet, sau, mai exact, e în tendință de a dispărea.
La gradul infernului, complementarismul deci separațiunea nu mai e posibilă decât cu Paradisul. A se marca bine că aici, nu identific Paradisul cu Principiul Suprem, nici măcar cu Principiul Manifestării, ci cu, aproximativ, Informalul. Dar complementarismul acesta între Paradis și Infern, nu e posibil decât dacă integrezi Infernul în Manifestarea formală, ceeace e un lucru exact, ceeace însemnează în fond a reveni la complementarismul primordial, acela al Cerului și al Pământului. În
25 (29)perspectiva aceasta Infernul, Moartea își pierd ghimpele și își iau locul natural în rădăcina tenebroasă a omului sau a Cosmosului.
2 februarie 1965
Ceea ce e admirabil în simbolismul pescuitului, e faptul că separațiunea "suaviter magno cum ingeniotrad." e indicată cu cea mai mare preciziune posibilă într-un simbolism de natură sensibilă. Mai sunt și alte simboluri în care acest fel de separațiune este indicat, dar sunt separațiuni naturale, inerente materiei în chestiune, de ex. separarea într-un vas a unei materii de densitate mai mică, de alta cu o densitate mai mare. În simbolismul pescuitului, separațiunea o face Pescarul însuși, adică cineva străin de operațiunea și de materia propriu zisă, și de aceea simbolul e mai metodic, mai vorbitor pentru acela care e pe o cale de realizare inițiatică, adică e pe cale de a opera în el însuși, cum pescarul în ape.
Mercurglosar nu se lasă separat de Saturn decât luptând; or trebuie pescuit cu un fir mai subțire decât o ață de paianjen, ceea ce însemnează că la orice svârcolire, firul se rupe, și peștele cade din nou în fundul apei, și lucrarea trebuie reîncepută. Atunci, singura soluție e să exersezi o fascinație asupra Mercurului, Peștelui, Balaurului, o adevărată incantațiune care-l vrăjește și-l ține imobil într-o extasă mortală nu pentru el însuși, pentru pozitivitatea lui, ci pentru lanțurile lui, pentru servitutea lui de care nu se mai poate lipsi, și care este adevărata fascinație, în sensul negativ al cuvântului, privatoare de intelect și de luciditate. Metodic, e rostul cel mai profund al dikhrtrad.-ului. Altfel vorbind, e lira lui Orfeu și a lui Amfion care îmblânzea fiarele și edifica cetăți, adică transforma Haosul în Cosmos. Deci separațiunea e unul din momentele indispensabile ale acestei transformări. O chemare din vârful lui satwatrad. (Brahmaglosar), și tamastrad. începe să foiască străbătut de vibrațiuni, care-l transformă mai întâi în rajasglosartrad. apoi în satwa, după textul vedic. Toate simbolurile converg spre același secret indicibil de reintegrațiune.
3 februarie 1965
Al-hayrahglosartrad., pe care o menționează Burckhardt în prefața lui la "Les châtons de la sagessetrad.", este "perplexitate", "mirare", obținută prin întrebuințarea metodică a paradoxului care nu lasă nici un răgaz cititorului, devine o mișcare constantă
26 (30)circulară în jurul unui punct mental insezisabil. Asta, spune Burckhardt, din cauza spiritului lectorului (și discipolului) natural înclinat să se fixeze pe o noțiune definită.
Metodă admirabilă și oarecum indirectă; sparge un edificiu de conformism logic pentru ca prin spărturi și prin ruine să poată pătrunde Transcendentul. Presupune o hipertrofie rațională și logică a practicantului care trebuie sfărmată prin orice mijloace psihice și mentale. Și oricine o întrebuințează în măsura în care suferă de tirania, de hipertrofia raționamentului. Dar în măsura în care nu suferă? În măsura în care excepționale facultăți contemplative, sau dacă termenul e prezumțios, reale facultăți contemplative, nu sunt grevate decât puțin și fără gravitate de spasmul logic, mai este necesar vârtejul acesta de antinomii, de paradoxe dezlănțuite? Nu e chiar uneori dăunător, sau cel puți fastidios și mai mult, deconcertant, ca o virtuozitate?
Altfel spus: această metodă poate fi identificată cu: neti, netiglosar, adwaitantrad.? Nu cred. Netiglosartrad. nu e punctul final al unor serii uluitoare de paradoxe. E constatarea calmă, necesară, poséeglosartrad. a falsei imputațiuni, a incomensurabilității Principiului față de Manifestare. Numai când această constatare e obținută catastrofic în planul formal, procesul inițiatic devine prăbușirea Sodomei și Gomorei. Transcendentul se înfățișează atunci teribil și destructiv cu fața lui de Kala-Muchatrad.. Dar când Universalul poate fi contemplat direct, în Esențialitatea lui, deasupra și principiu al tuturor antinomiilor, nodurile, spasmele facultății discursive se topesc firesc și existențial în Suprem ca sarea în apă. Neti, Netitrad. nu e o metodă, ci o constatare, și aici deosebirea lui de hayrahglosartrad. care e înainte de toate metodic, intervenind în centrul însuși al Manifestării și dinamitând-o. Nu este dinamitată în Neti; explozianea și topirea fiind metode diferite, și după părerea mea umilă, a doua e superioară primei. Al-hayrahtrad. e excelentă pentru Occidentali, dar e curios, și nu te-ai fi așteptat să fie necesară și Arabilor care n-au servituțile dogmatice și raționaliste ale noastre.
4 februarie 1965
Corpul vital, eteric, nu poate primi amprentele corpului astral, subtil, dacă nu s-a despărțit de corpul fizic, mai exact le primește în măsura în care se separă de corpul fizic. Iarăși problema fundamentală a Separațiunii.
27 (31)De unde voracitatea asta nestinsă a corpului fizic? A pune problema numai religios, însemnează a-l declara rău și ieșit din mâinile Satanei. Explicație justă în limitele ei, dar limitele nu sunt juste. Nu poți, examinând Manifestarea să întrebuințezi termeni de bun și rău, decât luând un plan de referință în mod arbitrar, și atunci încă, e preferabil să întrebuințezi termenii de pozitiv și de negativ, care cel puțin au un caracter net complementar, vizibil pentru orișicine.
Voracitatea lui tamastrad., a planurilor inferioare de existență e explicabilă și prin faptul că-și trag viața din planurile superioare, cauzale ale Firii. Planul vital și corpul nu-și au viața în ele însele. Dar lăsând caracterul catastrofic al acestui fenomen, din punct de vedere metodic-inițiatic, în măsura în care acest lucru se poate, ce lege a Cosmosului, ca lege naturală este respectată și aplicată când planurile inferioare absorb vitalitatea elaborată, izvorâtă din planurile superioare? E aceea a legii Substanței, a lui Prakrititrad., a Materiei Prime, care în ea însăși e amorfă, inertă și ininteligibilă, și dintr-o privațiune nu poate deveni ceva, decât în măsura în care e evertuată, prefăcută din Haos în Cosmos de Prezența Spirituală. Dar de ce acest lucru e catastrofic pentru un inițiat? Pentru că inițiatul nu se conformă Manifestării, în procesul ei expansiv și productiv, ci urmează o cale de integrare, involutivă, resorbtivă; apoi, pentru că Prakriti vrea abuziv rezorbția forțelor spirituale, adică ar vrea să le rezoarbă, rămânând mai departe amorfă și tenebroasă; numai la un grad superior al ei, are dorința de maternitate, conștiința de complementarism cu Purușatrad.. În planurile ei cele mai apropiate de Materia primă e vorace fără să vrea să fie fecundă. E vorace și sterilă. Devine mamă fără voia ei și protestând, devorându-și copii. Nu vedem asta și în planurile relativ superioare (față de Materia primă) ale Firii? Intențiile ei sunt strict devoratoare. Dar prin această voracitate și devorare devine mamă; comprehensiunea, inteligența finalității ei, așa cum e voită de principiu i-ar micșora fecunditatea, care trebuie să fie ininteligibilă pentru a putea fi nelimitată. Chiar pe planul nostru de fire, se poate vedea încă un rest din această structură a lui Prakriti. Intelecțiunea nu trebuie să intervină pentru maternitate, din punctul de vedere al Femeii. Fertilitatea ei nu are nevoie de ea; când inteligența intervine are un caracter adamic și are atunci
28 (32)un caracter care merge în sensul sterilității și extirpării germenului.
Altfel vorbit: Purușatrad. e Sacitanandaglosartrad., adică, aplicând aceasta la cele vorbite mai sus, fulgurațiunile emanate din Soarele Spiritual înspre Prakrititrad. sunt în același timp Intelect, Esențialitate și Beatitudine. Esențialitatea, privită astfel, se identifică cu Viața, bineînțeles în sensul în care Christos se afirmă Viață, căreia viața din lumea noastră îi e numai un aspect.
Deci fulgurațiunile ce cad pe Prakriti sunt structural Sacitananda. Dar Prakriti fiind ininteligibilă pentru că e neinteligentă, nu poate percepe în ele, nu poate resimți din ele decât elementul Sattrad. și acel de Anandaglosartrad., și niciodată acela de Cittrad., Intelecțiune. Or, acest element Cit din producțiunile lui Prakriti, ignorat și neresimțit de ea, le dă posibilitatea să se despartă de ea, să taie cordonul ombilical care-i ține încă legați de mama lor. Proces de separațiune care-i produce furiile, senzația de intolerabilă sustracțiune, și reacțiunile ei la acestea, în același timp terifiante și rafinate în subtilitatea lor. Ignorând tot ce este în ele purușiantrad., și ignorând prin structură și instanță divină acest element, e natural să resimtă despărțirea ca intolerabilă; separațiunea este pentru Prakriti ininteligibilă tocmai pentru că și ea este ininteligibilă.
Antinomia asta este și ea providențială, pentru că o uniune beatifică, consimțită, a lui Prakriti cu Purușa, așa cum există pe plan transcendental, ar face imposibilă producerea distinctivă a lumilor. În această producțiune distinctivă, cuplurile trebuie să fie numaidecât antinomice și opuse; complementarismul lor superior ar face imposibilă creațiunea distilată picătură cu picătură, cum o exigează identitatea între Posibilitate și Act, caracter pur divin.
6 februarie 1965
În mod obișnuit mă cunosc sub aspect de inerție, de torpoare, sau oricare ar fi, dar hotărât limitativ. Or, numai prin faptul că mă cunosc ca atare, că mă recunosc în toate limitațiunile și servituțile mele, însemnează că este în mine ceva care e nelimitat, suveran, liber, căci altfel, n-aș putea să recunosc limitatul. A dezvălui, a actualiza, a detecta acel ceva. Dar numai enumerarea acestor pro cedee, arată că metoda e strict inițiatică, acceptând deocamdată, dar fără să se lase