Ciubăr Vodă

Ciubăr Vodă

Nu există nimic mai complex, mai subtil, decât un organism tradițional, cauza fiind caracterul lor global și sintetic, or, ochiul omenesc obișnuit nu vede decât succesiv și aditiv. Hărțile din atlasele geografice sunt plane; cine ar putea citi în ele dacă ni s-ar oferi în structuri de adâncime, de înălțime și de amploare, așa cum sunt în realitate ținuturile pe care geografiile obișnuite ni le arată în schemă?

Cum creșterea organică se desfășoară în stări deosebite una de alta, posibilitățile organismului de care vorbeam nu sunt simultan sesizabile observatorului din afară; în lumină apar numai acelea care corespund condițiilor momentului ciclic de dezvoltare în care sunt considerate; celelalte rămân în umbră și nu sunt perceptibile decât de cineva care a oprit roata devenirii în loc, adică este prezent în locul ei – acesta este singurul mijloc de a o opri – și a-i vedea toate punctele în simultaneitate. Pe acel «cineva» îl cheamă «Nimeni», ca pe Odiseu.

Adevărul acesta este valabil în microcosm dar și în macrocosm. Percepem aspectele sensibile ale unei ființe vii, sentimentele ei destinate exteriorizării, posibilitățile sale care se pot formula discursiv, dar posibilitățile sale subliminale sau cele transcendente se ascund în Tenebrele sale inferioare și superioare.

Tot așa, într-un organism macrocosmic cum, de pildă, este un popor, aspectele lui sensibile, istoria vizibilă și cunoscută nu reprezintă decât o minimă parte, și nu cea mai interesantă din ființa sa. Și cum o entitate trăiește într-o multiplicitate de planuri ierarhizate, fiecare din

ele deosebindu-se de celelalte prin condițiile lui definitorii, niciodată nu putem infera după un plan importanța altui plan, superior sau inferior, luând pe primul ca punct de referință; mai ales că aici se aplică adesea legea analogiei în sens invers, a cărei mânuire este arta artelor. Un detaliu neglijabil din istoria exterioară poate fi simptomul unui rug arzător pe plan superior.

Un popor deci poate să aibă vizibil o istorie considerabilă, spectaculară, dar fără importanță, deficitară în invizibil; inversul este tot atât de adevărat. Trebuie un ochi de linx pentru ca privirea să străbată zidurile groase ale istoriei aparente și să ajungă în sanctuarul unei entități, în inima ei vie, în punctul de interferență unde se aud șoaptele ursitoarelor^glosar ei.

Dar planurile de existență nu sunt numai deosebite prin condițiile și locul lor ierarhic, ci în același timp și omogene, din cauza Unicității divine care cuprinde multiplicitatea ca atare, deci și pe ele, Unicitatea care este Unitatea divină prezentă în lumile manifestate. Prin urmare, posibilitățile unui plan reflectă în mod necesar și celelalte planuri, însă prin analogie inversă, în moduri contrarii. Ceea ce este mare jos, este mic sus. Dumnezeu este mic, exiguu și tribulant în lumea noastră; tot așa și entitățile suverane din jurul Tronului Său îl imită. Când Principatele cerești imobile își iau ca suport de manifestare o ființă vie din lumea noastră, sau o cufundă într-un întuneric de nepătruns, sau o fac să evolueze incomprehensibil pentru oameni, în moduri tribulante, în sensul vast al cuvântului, adică rătăcind nu numai în exterior, dar și în mentalul lor, nebunia lor simulată ia forme grotești, pentru a șterge cea mai vagă bănuială asupra caracterului lor real, dar mai ales pentru a pune o cât mai mare distanță între polul lor esențial și cel substanțial. Putem da ca exemplu istoric funcția bufonilor pe lângă regi și principi. Nu numai Triboulet (ce nume sugestiv!), nebunul lui Ludovic al XII-lea și al lui Francisc I, ar fi putut spune Rabelais că era un «morosof», un nebun înțelept.

Aceste precizări preliminare erau necesare în vederea încercării de lămurire a unei entități fabuloase și inconsistente. Recunoaștem că în următoarele pagini vom alerga după o nălucă ce pâlpâie ca un foc

albastru deasupra folclorului, legendelor, zicalelor, snoavelor, dar într-un punct și un moment tangent chiar cu istoria Moldovei. E vorba de Ciubăr Vodă^glosar.

Singura mențiune istorică despre Ciubăr Vodă o găsim în cronica lui Grigore Ureche: «după moartea lui Pătru-Vodă, au domnitu Ciubăr Vodă două luni^sursa». Faptul este contestat de unii istorici; alții l-au identificat pe Ciubăr Vodă cu un anume Csupor, comandant al corpului de oaste pe care Iancu Corvin, principele Ardealului, l-a trimis pentru ocrotirea vasalului și cumnatului său, voievodul Moldovei, Petru al II-lea, Pătru Vodă al lui Ureche, care a domnit în Moldova în două rânduri; prima oară în anii 1443 - 1445 și a doua oară în 1448, când se crede că a murit. Alții susțin că Csupor nu a fost domnul Moldovei, ci numai comandantul Cetății Chilia, în numele lui Iancu Corvin de «Inidoara» (vechiul nume al Hunedoarei), stăpânul ei de atunci.

În privința etimologiei cuvântului «ciubăr», Lazăr Șăineanu îl face să derive din ungurescul «csobor» și de la germanicul «Zuber» (=ciubăr, hârdău) (L. Șăineanu: Dicționar universal al limbii române^sursa). Dicționarul limbii române moderne, Ediția Academiei R.S.R., îl derivă din bulgărescul «cebar».

Dacă Ciubăr Vodă al lui Grigore Ureche este totuși Csupor, locotenentul lui Iancu Corvin, numele românesc «ciubăr» este într-o măsură interesant, pe bunul motiv că, în ungurește, «csupor» înseamnă ceașcă, cupă. Și cupa și ciubărul sunt destinate să «conțină» ceva. Diferența de mărime, de deosebire exterioară nu are importanță, pentru că stă de partea cantitativului. Astfel, la vechii celți, ceaunul conține băutura de nemurire ca și cupa. Deci, în «demnitate», din punct de vedere ezoteric, cupa și ciubărul sunt egale, cu toată diferența de aspect și destinație, din perspectiva profană. Prin urmare, să nu ne lăsăm înșelați de aparențe: Ciubăr Vodă este în aceeași măsură deținătorul unui ciubăr și al unei cupe sacre. Este și Ciubăr Vodă … și Cupă Vodă!

Figura lui Ciubăr Vodă a intrat emblematic în folclor. Copiii se joacă de-a Ciubăr Vodă, îmbrăcând haine voievodale extravagante, punându-și pe cap coșuri, lighene sau ciubărașe. Lazăr Șăineanu menționează expresia «de pe vremea lui Ciubăr Vodă», indicând o

epocă îndepărtată, cu nuanța că, pe atunci, lucrurile erau pe dos, cel puțin în comparație cu timpul nostru, analogia inversă jucând între trecut și prezent. Anton Pann spunea enigmatic: «voinic ca Ciubăr Vodă pe care l-au mâncat guzganii», formulă ce va necesita explicații, căci nu este atât de simplă pe cât pare. Regăsim formula și la alt scriitor, despre care vom vorbi.

Acum intrăm, aparent, în pură literatură. Să fie însă numai literatură, când Alecsandri introduce pe Ciubăr Vodă în drama sa Despot Vodă, în mod anacronic? E greu de crezut că ignora pe Grigore Ureche! Despot Vodă a domnit la o sută zece ani după Ciubăr al cronicarului nostru. De ce autorul l-a ales pe acesta, când putea pune în dramă oricare alt măscărici sau nebun, cu nălucirea că este adevăratul, unicul și legitimul Domn al Moldovei? S-ar fi încumetat Alecsandri la un anacronism atât de grosolan, dacă nu ar fi cunoscut cu precizie anumite tradiții orale despre «perpetuitatea» personajului? Nu avea el știre despre vreo datină necunoscută nouă, în care Ciubăr Vodă apare fără moarte, manifestându-se la intervale mari de timp, când astrele o permit? Se va vedea în continuare cât de plauzibilă este această supoziție. De altminteri, asemenea legende despre individualități care nu mor, ci se ocultează, cu viață «perpetuă» în ciclu, în mod obișnuit latente, dar manifestându-se în momente a căror importanță numai ele o pot aprecia, există și la noi și la alte popoare. De fapt, este vorba de reîncarnări ale unor spirite, ce revin pe pământ trimise să împlinească anumite slujbe. Aspectele lor exterioare în lumea noastră materială pot fi foarte variate: de la sacerdot și domnitor la cerșetor și nebun. Vom reveni.

«Colaborarea» lui Alecsandri cu personaje necunoscute ni se pare perfect posibilă; nu s-a produs și în elaborarea Mioriței, cel mai mare titlu de glorie al lui Alecsandri? Apoi, pomenirile despre Ciubăr Vodă nu sunt chiar așa de ascunse. Le vom găsi și la alți literați…

Remarcabil este faptul că în drama Despot Vodă^*, Ciubăr este adevăratul personaj central, făcând și desfăcând pe Despot, care este o simplă fantoșă în mâinile „nebunului”. Această idee profundă, de a da

rolul principal unui așa-zis nebun, n-o putea găsi Alecsandri. Asemenea lucruri nu le poate inventa o individualitate; ele se găsesc în ambianță, în tradiții oculte și în realitate, preced apariția omului, căci ating de aproape ideea «motorului imobil», a «Centrului» necunoscut, atât prin caracterul lui nespațial și netemporal, cât și prin masca de nepătruns a demenței și a absurdității pe care și-o pun reprezentanții lui. Centrul precede circumferința, prin urmare motorul imobil precede ciclul. Implicația este că Ciubăr Vodă precede Moldova. Cele ce urmează, elaborate de Alecsandri, nu se găsesc în folclorul cunoscut, de aceea putem atrage atenția că de multe ori și literatura cultă a putut vehicula elemente ezoterice.

Acțiunea începe la straja țării, la punctul ei limită, cu un dialog între plăieșii grăniceri Jumătate și Limbă Dulce. Acesta anunță o vânătoare boierească:

«Și mai era cu dânșii…mult am mai râs văzându-l,

Un soi de hop-deoparte cu portul și cu gândul,

Numit Ciubăr și Vodă.»

Este curios că Alecsandri, care este atras totdeauna ca un magnet de imaginile clare, căzând sub simțul comun, Alecsandri, pentru care cerul este albastru, punctul negru, cocostârcul falnic și al primăverii vestitor, găsește o imagine atât de remarcabilă și complicată ca «un soi de hop-deoparte». Termenul este complex căci, pe lângă sensul imediat, poate desemna pe cineva sau ceva alături cu drumul, fără ca totuși să-l părăsească, interferându-l și încrucișându-se cu el, uneori în puncte privilegiate, supraveghindu-l fără să fie supravegheat, căci nu poți fi „hop-deoparte” decât față de o linie de referință comună și accesibilă tuturor. Putem întrebuința un simbol din jocul de șah; dacă desemnăm calea dreaptă, axa normală, prin mersul Turnului, un «hop-deoparte» e nebunul care îl interferează când la stânga, când la dreapta, ca șerpii pe caduceu, dinamizând, «comentând», linia dreaptă ducând final la același punct de integrare ca și ea, fără ca cele două linii să se confunde. Tot un «hop-deoparte» e și Calul din jocul de șah, și el figură năzdrăvană, care din fiecare din pătratele ce constituie parcursul Turnului, poate actualiza

o zvastică. Pilduiri care merg incomparabil mai departe decât ar bănui-o profanii; pentru cei care «știu», epuizează enigma lui Ciubăr Vodă. Deghizat în nebun, călare pe un băț cum ni-l arată mai jos Alecsandri, unește în el ambele figuri de șah. Ca «deoparte», Ciubăr este alături cu drumul; ca «hop», are totdeauna posibilitatea să-l interfereze.

Cum am văzut, Alecsandri spune:

«Numit Ciubăr și Vodă»,

disjungând emblema de funcțiune, precauție elementară, prealabilă, pentru oricine studiază un personaj care este în același timp simbolic și real.

Cei doi plăieși care spun despre ei:

«… căci noi suntem de pază

Aici în pragul țării…»

sunt aceeași care anunță și primesc, în două scene consecutive, pe de o parte, venind din lăuntrul țării, pe voievodul perpetuu și legitim al ei, pe de alta, venind din afară, pe Venetic, pe aventurierul Despot. Lăsând la o parte comparația dintre ei, putem spune că Ciubăr Vodă primește pe Despot la punctul de barzakh^glosar,^trad. de poartă strâmtă, de nod vital al țării, pentru motive pe care numai el le știe.

Apar în scenă boierii nemulțumiți de Lăpușneanu, căutând alt Domn, ceea ce atrage reacția lui Spancioc, exprimată în fraze ambigui, «din bătrâni», deci cu două înțelesuri, ca unul care știe anumite lucruri:

«Schimbare de domnie, fălire de nebun»,

începe el. Proverbul este transpozabil pe un plan superior.

Toate domniile se schimbă, chiar dacă durează o jumătate de secol, din cauză curgerii timpului; toate sunt deci «nebunești», sunt o «fălire de nebun», falacioase, iluzorii, ca Maya^glosar, reprezentabile în exterior printr-un «nebun», în faldurile mantiei acestuia stă ascuns «Monarhul Perpetuu», fără naștere și fără moarte, identic cu Aion-ul,^trad. desemnat uneori cu un nume descreierat, dar vertiginos ca adâncime, când îi spargi coaja.

«… Mă-nchin și cred, Moțoace, în datini strămoșești

Ca-n dogmele preasfinte a legii creștinești;

Cred că treptat se pierde a neamului ființă,

Când el se depărtează de-a bunilor credință.

Da! cred că astă țară, lipsită de noroc,

Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc,

De-a trece ca o vită din mână-n altă mână,

Și zimbrul să ajungă un bou ce toți îl mână.»

Ultimul vers este, evident, o revenire la fabula Zimbrul și vulpea, de același autor, plină de tâlc și ea. Spancioc spune că nu numai ființa vizibilă a țării e primejduită de tulburări, ci și esențialitatea, perpetuitatea ei, simbolizată de boul ajuns în iarmaroc. Și atunci, unde să se refugieze principiul care a legitimat pe Dragoș și Bogdan și Ștefan, când și bourul^glosar din stemă e pus la mezat? Răspunsul este: într-o funcțiune tribulantă și a unui fals nebun, care îl ocrotește prin însăși demența sa înșelătoare. Spancioc termină cu tâlc:

… nu văd, zău,

Menit pentru domnie din noi toți nici pe unul,

Doar numai Ciubăr Vodă, Ciubăr Vodă nebunul;

Și de vă place vouă, nu mie-ntr-adevăr,

Nu-mi place să văd tronul ascuns sub un ciubăr!

Frază aparent contradictorie; Ciubăr Vodă este singurul demn de tron, crede Spancioc, dar nu-i place pentru că tronul este ascuns sub un ciubăr; în realitate, Ciubărul inversat este Tronul; importanța faptului este, fără exagerare, colosală, când știi ce este «Ciubărul». Spancioc știe ceva despre aceste taine, dar fiind boier prins în mrejele acțiunii politice, suportă cu murmur ca Voievodul adevărat să se ascundă sub un ciubăr, că tribulațiile ciclice l-au obligat să-și ascundă «lumina». Ascuns sub ciubăr, domnul legitim este ocultat, acoperit ca de oborocul evanghelic^sursa. Și normal, după Cartea Sfântă, lumina nu trebuie ascunsă sub oboroc. Am putea spune că Spancioc insinuează lui

Ciubăr, îl invită discret, să-și scoată ciubărul din cap, să-și arate adevărata față. Dar pe planurile oculte, domnul legitim și perpetuu al Moldovei ține în mâini Ciubărul, Cupa sfântă, simbol feminin, iar pe cap are Coroana, simbol masculin. Dar asta o știu numai câțiva, și Moțoc se scandalizează:

- Spancioc, ești bun de gură dar gluma-ți câteodată…

- Rostește adevărul? (ripostează Spancioc n.n.)

Și cum, după tradiție, Adevărul nu este numai în gura copiilor, ci și a nebunilor, se aude imediat Ciubăr țipând:

- Săriți, mă mâncă ursul!

Am văzut în studiul anterior asupra basmului Harap-Alb, că ursul e simbolul războinicilor care, în diferite momente ciclice, au uzurpat autoritatea sacerdotală, sau mai exact, în cazul lui Ciubăr, principiul ambelor puteri.

Așa că Spancioc spune cuvântul just:

O, trist al lumii curs!

Căutăm un Domn; Domnul e-n laba unui urs!

Ciubăr, la rândul său, după ce-și povestește aventura, pune punctele pe «i»:

Ce jale, ce durere, pe voi și pe popor!

Îmi pare că văzduhul de clopote răsună,

Prin sate, prin orașe, toți oamenii s-adună

Și zic cu-nduioșare: Ah, lumea-i pe sfârșit!

Ciubăr, adevăratul Domn, iată c-a murit!

Și din nou Spancioc, sibilic:

…te jelim

Și, ca pe un mort în viață, voioși te prohodim…

Adică, foarte exact, echivalentul formulei obișnuit rostită în Evul Mediu: Vivit non vivit^glosar, despre ascunsul dar veșnic viul Rege Arthur. La fel, Ciubăr Vodă nu poate fi desemnat decât de o secvență de antinomii aparent absurde.

Alecsandri dă indicația scenică: «Ciubăr Vodă intră purtând hlamidă peticită și stemă de hârtie poleită.» Or, mai este un rege, ilustru în legendă și în marea literatură, care apare la fel. E regele Lear. Shakespeare nu dă niciodată indicații scenice dar este o tradiție constantă și implicită să ni se arate monarhul legitim despuiat, rătăcind cu Edgar, și el spoliat, făcând și el pe nebunul, în noapte, pe landa pustie, costumat precum Ciubăr Vodă, cu sceptru și coroană derizorii, făcute din vargă, iederă și hârtie.

Regele Lear cu cele trei fete ale lui, Goneril, Regan și Cordelia, nu este altcineva decât Ler-Împărat al nostru, și el cu trei fete-iele, Mărgălina, Rujalina, Savatina, la fel de teribile, și unele și altele (de fapt, cele trei gune^glosar: Satva, Rajas și Tamas). Ielele sunt arătate ca fiicele lui Rusalim-Împărat, dar uneori și ca ale lui Ler. Într-un descântec cules de L. Șăineanu se spune^sursa: «M-am luat la casă sănătos și voios și când am fost la miez de drum, m-am întâlnit cu Savalina și Mădălina și cu Ler, împăratul lor».

În mitologia celtică, Lear e fiul lui Man, adică al lui Manu^glosar, monarhul perpetuu, neîncarnat, regentul unui întreg ciclu mare de umanitate. Și în ciclii de descendență și întunecare ai acestei umanități, când monarhul ei legitim are a se manifesta în exterior, pentru motive numai de el cunoscute, își asumă în mod necesar haina de delir și de nebunie a lumii, de «hop-deoparte», cu atribute derizorii de monarh, pentru că numai așa capătă o comună măsură aparentă cu restul omenirii.

Și pentru a da un ultim exemplu, care încheie discuția, reamintim că Iisus Hristos, Făcătorul Lumilor și Stăpânul lor, Mare preot în fața celui Veșnic, îmbrăcat în hlamidă roșie, cu coroană de spini, cu sceptru de trestie, scuipat și luat în râs de slugile Procuratorului din Iudeia^sursa, este un trimis în această lume de pe pământ ca și Ciubăr Vodă!

Când se găsește câte unul ca Spancioc, având adesea presimțirea adevăratei stări de lucruri, este judecat astfel:

Părere,

Spancioc! Tu ești lunatic, ți-i frică de strigoi,

De iele, de vântoase, de stafii, de moroi.

Ler apare și în formula de debut din colinde, ca portar al Mănăstirii Albe, cu nouă altare, din insula albă; invocarea lui este precedată de monosilabul IO, a cărui semnificație adâncă nimeni nu a prins-o încă. Același IO precede și numele Voievozilor noștri, ca o investitură de taină, care prin diferite trepte intermediare, duce până la Monarhul perpetuu și ascuns. Și cum Ciubăr Vodă este adevăratul Voievod, ne putem da seama că tot delirul acesta aparent capătă consistență, se «ține», se înlănțuie, se organizează, și fraza lui Spancioc capătă o justă rezonanță:

Boieri! a sa-nălțime Ciubăr ne poruncește.

La Curte, dar, căci tronul de dorul lui tânjește,

fiind văduvit de adevăratul lui Domn. Acest simbol ne reamintește de le Siège périlleux, de la Masa Rotundă, pe care numai deținătorul legitim al cupei sau al «ciubărului», Regele Graalului^glosar, avea drept să se așeze. Oricine încerca, în mod nelegitim, să se așeze pe el, era înghițit de pământul întredeschis.

Trebuie să reamintim mereu, pentru că niciodată nu se poate insista prea mult asupra acestui subiect capital, că există anumite funcții cosmice care nu pot părăsi niciodată lumea, deoarece aceasta s-ar prăbuși fără ele. În vremurile de întunecare spirituală, aceste funcții se ocultează, rămânând în lume, în virtutea legii de analogie inversă, un reziduu, o nălucire falacioasă și derizorie a lor, prilej de poticnire și perplexitate pentru aproape toți oamenii. Nimeni nu-și dă seama că aceste semne de poticnire sunt, în realitate, lumini de far, indicii că momentul și locul unde se arată constituie un punct critic al ciclului, o interferență a Devenirii, a lumii întunecate, cu Țara de dincolo de negură. În asemenea momente, Anima Mundi^glosar devine în mod necesar Văduva simbolică, Fiul legitim, întâiul născut – pribeag și desmoștenit, el Desdichado,^sursa Cheia de boltă a universului – piatra azvârlită-n șanț^sursa,

Monarhul Universal, Regele Lumii – rege de mascaradă și deținătorul Cupei Graalului: Ciubăr Vodă!

Ciubăr Vodă, regele Graalului? Cuvintele urlă că se regăsesc împreună împerecheate. De aceea, lucrul este adevărat!

Că la urechea lui Alecsandri ajunseseră zvonuri tainice de acest fel, o arată faptul că-l pune pe Ciubăr Vodă la o sută zece ani după prima ivire a lui, deci după un timp care depășește cu totul limitele obișnuite ale vieții umane; era evident chiar pentru Alecsandri ca este vorba de o funcție perpetuă, «suportată» de un singur individ sau de o colectivitate de indivizi care se succed, după cum, între Episcopii Romei, Petru e totdeauna prezent.

Tradiția Monarhului ascuns^glosar se regăsește aproape la toate popoarele. Vom cita în treacăt pe Frederic Barbarossa, după legendă ascuns în muntele Kufhauser, din Turingia, așteptând clipa când va putea ieși din nou în lume ca să salveze Germania. Atunci își va atârna scutul pe arborele uscat al Imperiului, care va reînverzi într-o clipă.

Același lucru se spune despre nepotul său, Frederic al II-lea de Hohenstaufen, adăpostit în Etna.

Pomenim, de asemenea, despre Imamul ascuns^glosar al Șiiților, ocultat într-un munte și el, pe Sfântul Ioan Evanghelistul, pe contele de Saint Germain (Comes Sanctes Fraternitatis^trad.), pe Regele Arthur care așteaptă rănit, în insula Avallon, clipa când va putea să reapară în lume ca să mântuiască pe bretonii urgisiți.

Tradiții similare există și asupra lui Charlamagne și Ștefan cel Mare. Bineînțeles, în toate exemplele citate nu interesează individualitățile, ci principiile pe care le reprezintă. Ocultarea acestor mari inițiatori simbolizează ocultarea vârstei de aur, ai cărei reprezentanți tardivi erau. Inadecvarea acestor personaje cu lumea noastră, latența lor, este de obicei simbolizată și de o diminutio capitis,^trad. de o servitute care grevează facultățile lor de inițiativă; rana care îi simbolizează, o letargie sau o inerție care-i face pe acești supraoameni să fie inferiori chiar unor argați. Neputința este un simbol al ocultării. Dar e o inferioritate sacrificială, inferioritatea unor ființe care au acceptat sacrificiul pentru a ajuta lumii să scape de păcate, cum a făcut și Hristos.

Amfortas, Regele Graalului, înainte de apariția mântuitoare a lui Parsifal, zace în patul lui, lovit de o rană misterioasă și nevindecabilă. E adus la oficierea misterelor Graalului pe patul lui. Corespondentul său în ciclul breton este Mordrain (al cărui nume, foarte semnificativ pentru noi românii, înainte de creștinare fusese Evalac). Acesta este le roi méhaigné,^trad. rănit prin coapse de o lance misterioasă, deoarece privise indiscret și nepregătit înăuntrul cupei Graalului. Frederic Barbă-Roșie zace inert pe tronul său și barba lui a înconjurat aproape de trei ori masa la care șade. Acest stăpân al lumii nu poate face nici gesturile elementare ale unui copil. Regele Arthur, rănit în ultima luptă cu nepotul său uzurpator, se târâie până la malul mării, unde vine să-l ia, într-o corabie fermecată, sora lui, zâna Morgan. Este dus în insula inaccesibilă Avallon, unde, între viață și moarte, își așteaptă clipa reactualizării. De aceea bătrânul cronicar spune despre dânsul: vivit non vivit…, trăiește nu trăiește…, care de fapt înseamnă că trăiește ca spirit neîncarnat, nu ca om adică spirit încarnat.

Dar că va reveni, ne-o arată epitaful lui reprodus de Nennius:

Hic jacet Arthurus

Rex quondam, rexque futurus

Cum prezentul e numai o limită între trecut și viitor, sintetizându-le, inscripția vrea să spună că Arthur e regele fără moarte, a cărui domnie nu are nici început, nici sfârșit, cel mult are ocultări în cicli obscuri, urmând să se remanifeste la timpul potrivit.²⁶

Or, găsim la Ciubăr Vodă indicații similare. Astfel, expresia «de pe vremea lui Ciubăr Vodă», arată o mare vechime; de asemenea, există legende despre apariția lui la distanțe mari de timp, până în timpurile moderne, cum vom vedea. Reamintim, mai ales cu privire la monarhul ocultat și devenit inert, formula enigmatică a lui Anton Pann, care se găsește și la alt scriitor: «voinic ca Ciubăr Vodă pe care l-au mâncat guzganii», ceea ce nu înseamnă că guzganii au mâncat un cadavru; înseamnă că «voinicia», «virtutea» lui, elementele de inițiativă, de atac și apărare, comune neamului omenesc, au fost lovite de inerție și toropite; că nu mai poate face gestul elementar accesibil și unui copil, de a alunga șobolanii din jurul lui. Vivit non vivit. Este exact aceeași torpoare ca a regelui Arthur, a regelui Evalac și a Împăratului Frederic Barbă-roșie. Dar această inerție exterioară este mărturia unei imuabilități interioare, care nu numai că nu-i inerție, dar este Actul prin excelență, Actus purus^trad. al contemplativului, linia verticală imperceptibilă și nemișcată a Polului, în jurul căruia toate Galaxiile fizice și spirituale se învârtesc.

Ca să facem comprehensibile cele de mai sus, vom reaminti de doctrina teologică a celor două naturi ale lui Hristos, firea umană și firea divină. Deși indisolubil legate într-o singură ipostază, sunt riguros separate și nu se amestecă una cu alta; natura umană e patibilă, cea divină impatibilă și neafectată de tribulațiile, de suferințele firii patibile, oricât de teribile ar fi ele. Și ca ultim cuvânt, putem spune că «Monarhul ascuns» este simbolul imanenței divine prezente în lume.²⁷

Acestea fiind precizate, putem reveni la Ciubăr Vodă așa cum ni-l prezintă Vasile Alecsandri. Dacă, după cum o presupunem, autorul nostru a vorbit într-adevăr în numele unei tradiții secrete, pe care nu era deloc obligat s-o indice, implicația este că, după învățăturile acestei tradiții, «Ciubăr Vodă» a intervenit în momentul indicat de Alecsandri, pentru atingerea unei ținte foarte importante. Suntem reduși la

conjecturi cu privire la natura ei, și nu poate fi decât așa, deoarece acest fel de intervenții nu lasă nici o urmă scripturală.

Putem deci presupune că anumite organizații secrete din Orient și Occident au încercat, în plină deslănțuire a Sabatului Renașterii și Reformei, să salveze ce se mai putea din Occident, prin reluarea anumitor contacte ale acestuia cu Răsăritul apropiat, reprezentat atunci pentru apuseni de Moldova, și prin Moldova cu Islamul: raporturi de subordonare, contrar aparențelor, pentru că Moldova era atunci în plin Ev Mediu, și nu de partea ei se afla subversiunea. Pentru o încercare de restabilire a contactelor rupte sau slăbite cu Răsăritul apropiat, trebuia un personaj, oriental de origină, dar cunoscător și al Occidentului, trăit în el. Era exact cazul lui Iacob Heraclidul. Încercarea nu a reușit și instrumentul, recunoscut inapt, a fost sfărâmat. Că așa a fost situația, ne-o indică faptul că, imediat după înscăunare, Despot nu are altceva mai grabnic de făcut decât să atragă în Moldova un puhoi de protestanți…

Ciubăr Vodă nu este numai un martor și comentator, ca bufonii lui Shakespeare; este personaj principal, pentru că el face și desface pe Despot. Alecsandri nu s-a mărginit la imitarea lui Shakespeare și a lui Victor Hugo, cum se spune în mod obișnuit. Aici este originalitatea piesei, unicitatea ei, și ni se pare cel puțin neverosimil ca Alecsandri să fi pus din capul său acest element genial, într-o dramă petulantă și searbădă, cu mediocre merite literare, ca Despot Vodă.

Intervenția e directă și Ciubăr se arată ca un stăpânitor autentic și legitim al «cheilor», Magister Clavium,^trad. cu puterea de a lega și a dezlega, potestas ligandi et deligandi^glosar,^trad. distribuind Viața și Moartea, Mortis et Vitas locus.^trad.

Într-adevăr, îl regăsim pe Despot în închisoare. Intră Ciubăr. Cum a putut intra într-o închisoare de stat păzită? Criticii au pus în evidență, după premieră, acest fapt neverosimil. Ciubăr se putea face invizibil paznicilor și avea el în palmă iarba fiarelor? Urmează, până la sfârșitul piesei, o secvență de detalii precise, tehnice, pe care este imposibil să le admiți ca fiind întâmplătoare.

În mărginirea lui îngâmfată, Despot îl face năuc pe Ciubăr. Acesta ripostează și, după cele spuse până acum, răspunsul capătă o semnificație, confirmând ipotezele noastre. Ciubăr spune:

Năuc ești tu și prost.

Tu vezi ce sunt eu astăzi, nu ceea ce am fost.

Am fost odinioară un domn în strălucire

Cât soarele cu mine era-n nepotrivire;

Când acestea? Evident că nu în secolul al XVI-lea, pentru că de un asemenea monarh nu s-a pomenit pe atunci. Deci, în alte avatare și în alte secole. Altă soluție nu este.

Și Ciubăr continuă:

Puternic ca trei Chezari,

cât cei trei Magi sau cât Hermes Trismegistos^glosar, cel de trei ori mai mare, în cele trei lumi, cât Regele Lumii, cu sfetnicul din dreapta și cel din stânga.

… frumos ca Machedon,

Călare pe un sceptru iar nu pe-acest baston

Și mă loveam cu capul de nouri și de stele

Și măsuram pământul cu pasurile mele!…

Ax în lumile informale, măsurător în cele formale, supuse divizibilității. În unele colinde, Ion Sfânt Ion, stăpân pe cheile Raiului, «cumătru» mai mare al lui Dumnezeu, ne este arătat măsurând pământul cu pașii lui. Tot așa, în tradiția hindusă, Vișnu creează și măsoară lumile cu trei pași pe care îi face, iar Buddha, când s-a născut, a făcut șapte pași pe pământul pe care trebuia să-l mântuiască.

Mai jos își spune:

…al lumilor stăpân

Și Alecsandri precizează:

Dar eu sunt Ciubăr Vodă, născut din fiu în tată

Cu tron pe cap, cu stemă sub mine așezată.

Inversarea de care vorbeam, întors ca Harap Alb când se avântă cu calul în cer.

Eu care-n linie dreaptă prin Ștefan mă cobor

Din Cezar, știți, al lumii stăpân învingător,

Cum dar, stolnice Petre, cum dar, tu Lăpușnene,

Te rățoiești la soare, fudul cu-a mele pene?

Este curios că Ciubăr Vodă își spune coborât din Ștefan și din Cezar. Nu înseamnă că toți trei au reprezentat eminent funcția imperială și că Mușatinii^glosar au sânge împărătesc?

Delirul măririlor… spun cei ce rezolvă totul în epitete; în acest caz, un delir structurat în formule tehnice, ezoterice, admirabile.

În vremurile noastre, ca să spui un adevăr fundamental, trebuie să-l pui în gura unui nebun, pentru ca, auzind, nimeni să nu priceapă.

Apoi reflexiile acestea, cel puțin stranii în gura unui nebun:

Așa-i că viața-i scurtă?

Așa-i că nu plătește nici cât un dram de turtă?

Trei pași de-abia și-n capăt picioarele ajung.

Omul ca iarba.^sursa

Revine la simbolismul celor trei pași; urmează aceste versuri ambigui:

Eu unul cred că omul nerezemat de tron

E mic ca și o muscă pe muntele Sion.^sursa

Despre ce tron e vorba? De tronul ceresc din care cade perpendicular; axa care leagă toate lumile prin centrul lor. Orice autenticitate, orice pozitivitate nu e posibilă și reală decât în măsura în care ființa se reazimă de tron, de Axis Mundi^glosar, și participă la esențialitatea lui. Altfel, este o simplă muscă; în realitate, un strict neant.

Ciubăr Vodă îmbracă pe Despot Vodă în hlamida lui, îi pune coroana pe cap și-i dă sceptrul; e o investitură în sensul feudal al cuvântului: îl trimite în lume ca să arate ce poate. Nu mare lucru, cum s-a văzut.

Când Ciubăr Vodă rămâne singur, spune:

Dar eu cuminte, mă-nalț și zbor și zbor

Sus, sus, pe vârful lumii ce-n visuri se arată.

Vârful lumii este în mod necesar Axis Mundi, în extremitatea lui superioară, cerească, cheia de boltă a firmamentului.

Învestit de Ciubăr, Despot cucerește tronul.

Unul din ultimii editori ai lui Despot Vodă a remarcat că toți cronicarii spectacolului ce premieră au criticat fără excepție acest tablou, obiectându-i autorului că a creat, de dragul unui monolog retoric, o scenă inconsistentă din punct de vedere dramatic și neverosimilă…, că uzurpatorii prezumtivi nu-și petrec ultimele clipe în prezența măscăricilor. O obiecție foarte justă, dacă am avea, în adevăr, de-a face cu un măscărici. Dar dacă e altceva, dacă este principiul de legitimitate al tuturor monarhilor autentici, scena capătă consistență și semnificație.

Ciubăr Vodă apare din nou în actul 4, scena a IV-a. Despot e Domn. Și aici, o idee teatrală a lui Alecsandri, o indicație scenică fără nici un rost dramatic, dar decisivă din punct de vedere tradițional, care-l arată pe autor informat în anumite date ezoterice, negăsibile în cărți sau în erudiția curentă. Până în acest moment al piesei, Ciubăr Vodă era îmbrăcat în haine și cu insigne regale. Acum apare în rasă de călugăr, adică în vestmintele sacerdotale. De data aceasta nu se poate vorbi de coincidență; este vorba de cunoștințe tehnice precise, cu atât mai mult cu cât, cum am spus, acest dublu aspect al lui Ciubăr nu are nici o utilitate, nici literară și nici scenică. Cu alte cuvinte, Ciubăr Vodă reprezintă, însumează, principiul comun al celor două puteri, regală și sacerdotală. Este un Rege Preot, un Rege Mag. Guénon semnalează unirea dublei puteri la Templieri^glosar – cavaleri și călugări în același timp – și spune că acest cumul este o caracteristică a tot ce reprezintă în exterior Centrul Suprem, unde este principiul comun al Secerdoțiului și al Imperiului. Cunoștința acestor fapte e cu atât mai probabilă la

Alescandri și la cei care l-au comisionat, cu cât, în mod deliberat, sunt deghizate în bufonerie. Chiar Despot o subliniază printr-o întrebare de profan:

Prin ce minune stema căzut-au de pe cap

Și-n locul ei pe frunte crescut-au un potcap?

«Schimbând coroana de carton poleit și hlamida cu rasa și potcapul, Ciubăr va trece de la monarhomanie la exaltarea mistică», remarcă cu gravitate editorul citat.

Se cunoaște sfârșitul. Detronat, Despot și-ar fi scăpat poate viața, dacă nu l-ar fi înjunghiat Ciubăr. Ceea ce a făcut, desface acum, cu acea potestas ligandi et deligandi pe care o stăpânește, cu puterea cheilor; ceea ce leagă pe pământ, e legat și în cer^sursa, și ce desleagă în cer, desleagă și pe pământ. Ciubăr spune, înjunghiindu-l:

Ai vrut să ucizi legea? Mori! Legea te ucide!

Prin urmare, Ciubăr Vodă se identifică cu legea, cu Dharma^glosar, definiție riguroasă a «Regelui Lumii».

Cum a vrut să ucidă Despot legea? În primul rând, prin încercarea de a împământeni protestantismul. Cu ocazia aceasta, reamintim că regele Franței, Carol al IX-lea, contemporan cu Despot, a avut o comportare similară față de protestanți, culminând în Noaptea Sfântului Bartolomeu. Anumite tradiții orale spun că instigatorul ascuns al ei a fost bufonul regelui, Chicot, despre care se zice că ar fi avut în Franța un rol similar cu acel al lui Ciubăr Vodă în Moldova.

Privită astfel, tradiția despre Csupor, trimis în Moldova de Stăpânul său, voievodul Ardealului, își capătă toată semnificația. Ceea ce nu se știe, și pe drept cuvânt, căci asemenea lucruri nu lasă urme scrise, este eminentul, suveranul rol ocult pe care l-a jucat în Europa secolului al XV-lea, Ioan Corvin de Inidoara, le Chevalier Blanc de Valachie,^trad. mai precis vorbind, transcendența și suprema entitate spirituală care, timp de câteva decenii, a purtat masca Voievodului Transilvaniei.

Unul dintre apropiații eroului, Csupor, deținător comisionar al Cupei, purtându-i și numele, cum am văzut, a fost trimis în Moldova cu o misiune aparent cunoscută: ocrotirea lui Pătru Vodă, cumnatul lui Ion Corvin și întărirea garnizoanei din Cetatea Chiliei; în istoria sacră, asemenea misiuni servesc de obicei să acopere altele mult mai importante și mai tainice. Conjecturând, după cele spuse până acuma, ar putea fi vorba de «reactualizarea» unei funcții voievodale în Moldova, «hop-deoparte» față de voievodul vizibil. Și dacă, în adevăr, Csupor a domnit două luni, a reunit o clipă cele două voievodate în pragul domniei lui Ștefan cel Mare, netezindu-i parcă drumul, Înainte Mergător, Prodrom al lui Ștefan, cel mult așteptat ca Galaad, Regele Graalului, și acesta din urmă supranumit «Chevalier Blanc» din cauza culorii armurii sale, ca să menționăm motivul exterior. Csupor a transmis, oare, cupa și cele două funcții lui Ștefan, direct sau prin intermediar? Ele s-au despărțit, cea mai importantă ocultându-se când urmașii lui Ștefan n-au mai fost vrednici să suporte pe umeri ambele puteri. Repetăm, simple conjecturi. Transformarea lui «Csupor Vodă» (Cupă Vodă) în Ciubăr Vodă indică o ocultare și a esențialității lui prin trivializare, procedeu curent în toate tradițiile.

Ciubăr Vodă deci nu este o figură folclorică decât în câteva zicale și jocuri de copii, mai ales când simbolizează o lume întoarsă pe dos, descreierată, și în câteva cântece izolate întâlnite pe la Boroaia sau pe la Rădășeni. Lumea exact inversă pe care ne-o sugerează Ciubăr Vodă impune numaidecât amintirea marii legi tradiționale, analogia în sens invers.

Uneori, voievodul cu ciubărul pe cap aparține nu celor câtorva elemente folclorice amintite, ci literaturii culte. Această apartenență, am amintit că nu-i scade valoarea simbolică și ezoterică. Am coroborat afirmația aceasta a noastră cu numeroase citate din Despot Vodă. Explicația acestei stări de lucruri poate fi faptul că Alecsandri a vorbit nu numai în numele lui, ci și în acela al unei colectivități secrete, dezvăluind și învăluind o parte a tainei.

* * *

Cel puțin cu o valoare simbolică egală, regăsim pe Ciubăr Vodă în opera unui scriitor pe nedrept uitat, căci, precum spune G. Călinescu, «lipsa unei tradiții critice face pe mulți să socotească pe C. Stamati scriitor mediocru. În realitate, el este eminent, mai mare în privința limbii decât Bolintineanu, în câteva puncte comparabil doar cu Eminescu. El aduce accente byroniene. O limbă moldovenească fastuoasă, în care se amestecă cuvântul dialectal și finul neologism, îi dă o personalitate netedă. Urmând pe Asachi, Stamati cultivă miturile naționale, însă cu mijloace artistice superioare. Numai Eminescu a pus atâta invenție verbală în viziunile lui».²⁸

Și vorbind de Povestea poveștilor (apărută în 1843, la Iași, în «Cantora Foiei sătești»), de care ne vom ocupa, criticul o arată «ca un lung basm în versuri albe, amestec fericit de duh popular, ariostesc și poem burlesc».²⁹

Cititorul trebuie să ia acest ultim termen în sensul său renascentist; burlesc este numai numele eroului, dar nu este deloc burlesc faptul că desemnează pe un «conținător» de licoare necunoscută, probabil de nemurire, ținând seama de simbolismul ceaunului și al cupei la celți și la alte popoare. Acest contrast dintre epitet și sensul lui adânc este de o importanță covârșitoare.

Publicat în 1843³⁰ și republicat în 1868³¹, formă din care reproducem fragmentele de mai jos, poemul lui C. Stamati se intitulează exact:

Eroulu Ciubăr Vodă

Fabula fabulelor vechi populare

sau

Rolando furiosu moldovenescu,

rămas în literatura română cu titlul de Povestea poveștilor.

După însuși titlul, Stamati consideră poemul ca o chintesență a basmului românesc; atragem atenția că termenii «fabulă» și «poveste» impun în mod imperios recunoașterea unui tâlc intrinsec.

O stranie tăcere a învăluit pe bătrânul boier și opera sa de la început. Să fie numai uitare? Eminescu, care a scotocit toate cotloanele literaturii române pentru a-și mobila Epigonii, care a «inventat» până și pe Prale și pe Damiil Scavinschi, nici nu pomenește de numele lui C. Stamati.

Vom cita fragmente din Fabula Fabulelor sau Povestea Poveștilor, însoțite de comentarii, când se impun.

Ciubăr Vodă domn faimos

Lui Papură strănepot,

Avea un singur ficior

Frumos ca luna lui mai,

Gigât ca un tânăr brad,

Vârtos ca un vechi stejar,

Și viteaz ca un român.

Acest fiu când s-au născut,

Moașa ce l-au strâns de nas

Și l-au prenumit Bogdan,

Au tras boghii și au spus

Mancii ce l-au aplecat,

Ce soție va lua

Și câte va pătimi

Despre farmice și vrăji;

Deci domnișorul Bogdan

Făcându-se flăcăoaș

Tatăl său, domn bătrân,

L-au chiemat în curtea sa,

Fiind boierii adunați

Și după ce l-au pupat

I-au zis: «Fătul meu să știi

Că de-acuma vreau să te-nsor,

Și mireasă să-ți alegi

Fată de domn sau de crai

Că să nu piară cu noi

A lui Ciubăr soi vestit,

Din care eu rămăsei

Căci pe faimoșii strămoși

Guzanii i-au ospătat…»

Am arătat că Ciubăr Vodă apare cu o tangență istorică în anul 1448, în cronica lui Grigore Ureche; în literatură și în legendă istorică, la Vasile Alecsandri, în Despot Vodă vom vedea că apare și la sfârșitul secolului al XVIII-lea; acum îl regăsim în poemul lui C. Stamati, înainte de întemeierea istorică (nu legendară) a Moldovei, în 1360, căci Bogdan din poem nu este altcineva decât primul Domn efectiv al țării, eponimul ei în limba turcă. Lucrul este spus limpede în versurile citate: tatăl lui Bogdan, Ciubăr Vodă, se declară ultimul dintr-o linie de Ciuberi, «soi vestit». Nu este porecla unui singur om, ci a unui șir întreg.

Avem mitul primei descălecări în legenda Dragoș și bourul. Pe a doua descălecare o „mitizează” Stamati.

Semnificația acestei quasi-omniprezențe temporale, care este indiciul unei permanențe funcționale, am căutat s-o arătăm mai sus.

Tot poemul este țesut pe elemente de basm, autorul vrând, evident, să arate că în istoria hieratică mitul și istoria sunt urzeala și băteala unui covor unic. Mai mult, autorul își intitulează poemul Povestea poveștilor, subliniind astfel că nu are numai o tangență cu folclorul, ci este însăși chintesența, miezul lui, dându-i semnificația reală și adâncă.

Bogdan răspunde părintelui său:

Tată, nu pot să mă-nsor

Cu fată de trup de om,

Ci baba ce m-au moșit

Mi-au spus că ursita mea

Zână frumoasă va fi,

Ce subt soare n-au mai fost;

Deci dă-mi arme și ostași,

Să mă duc să o găsesc.

Atunci tatăl lăcrămând

Au împlinit voiea lui.

Bogdan arată că intenția, misiunea lui hotărâtă de Ursitoare, este să creeze o rasă eroică, în sensul literal al cuvântului, căci neam eroic se numea, în vechea Grecie, o stirpe ieșită din unirea unui muritor cu o nemuritoare sau invers. Chiar în Evul Mediu se vorbea de race fée,^trad. rasă zână, de neamuri mari, ieșite dintr-un muritor și o zână, ca Lusignanii, coborâtori din zâna Mélusine sau Casa de Anjou, care are un rol esențial în „Parsifalul” lui Wolfram; în general, regii și eroii Graalului sunt race fée.

În treacăt, semnalăm faptul, neștiut în general de cei mai buni cunoscători ai limbii franceze, că în folclorul poitevin, angevin, breton, normand… „fée” desemnează și entități masculine.

Bogdan își alege arme și un cal, ca oricare Făt-Frumos^glosar, și pornește la drum.

În codri îi iese înainte Norocul, sub chipul unei roți rostogolindu-se pe stânci – și îl întreabă: «Să-ți dau noroc, să te fac împărat?»

– Nu, spune-mi unde e ursita mea.

Atunci Norocul i-a zis:

«Mergi, Bogdane, spre Apus

Nouă zile, nouă nopți,

Și pe-a unui munte pisc

Pe sora mea vei afla

Ursitele împărțind,

Însă chibzuind așa

Ca să fie potriviți

Acei ce se însoțesc,

Pentru că ea are ochi…

Și ea îți va da un măr

Cu care tu să-alergi

La izvor sau la părău;

Și acel măr despicând

Din el pruncă va eși,

Ursita mireasa ta,

Căreia din al tău pumn

Îndată apă să-i dai

Căci negrăbind, va muri.»

Altfel redat, este chiar mitul din basmul Cele trei rodii aurite, al lui Ispirescu. Bogdan trebuie să-și actualizeze mireasa, care acum e numai o potențialitate:

Ear Bogdan, mire Erou

Pohodnicul ș-a întors,

Spe Apus l-au îndreptat,

Cu pintinul l-au împuns,

Și ca săgeata din arc

Slobozită de un brav

La fugă l-au răpezit.

Aleargă negrul comos,

Și zdravănul său picior,

Unde calcă peste stânci

Scapără mii de scântei;

Aleargă negru țintat

De nu semăna a cal

Ci chiar negru nouraș,

Gonit de un vânt cumplit,

Lucind la mijlocul său

O steluță cănd și cănd

Ca ținta din fruntea lui;

Fugea negru pântănog

Și lasă în urma sa,

Munți, câmpii, văi și păduri

Și companionii toți;

Iar în vârtejul de colb

Ale lui picioare iuți,

Se văd numai fluturănd

Ca patru albe aripi…

Calului, entitate cerească, i se vede numai „vestigium pedi”. Dumbrava cu pomi rodiți cearcă să-l ispitească, dar Bogdan râde de ele, căci el vrea să ajungă

Pân la muntele nalt

A pământului sfârșit…

ceea ce este definiția impecabilă, tehnică, a lui Axis Mundi, Muntele Polar ce se găsește totodată și antinomic la centrul și la marginea lumii. În amândouă cazurile este «finis terrae»^trad.. Iar Bogdan

Dă pinteni negrului său

Și toate în urma sa

Se tupilă, pier încet,

Ca o dungă înnegrind

Departe de orison.

Aleargă negrul meu

Peste stânci și peste răpi,

Și de ropotul grozav

Potcoavelor de argint

Vulturii s-au spăriet

Și cârâind între ei

Zic: – flecău neghiob ce ești,

Tu ești timp și calul tâmp,

Că ați venit pe aice;

Căci oricine au văzut

Acest a nostru pustiu,

Stărvul lui nouă l-au dat;

Păn și zefirul ușor

De vine p-aici suflând,

Se sfărâmă printre stânci;

Păn și noi de ne lăsăm

Pe locul unde alergi,

Balaurii ne înghit.

Este câmpul morții nesățioase, care mistuie tot ce aparține devenirii, prin acest fapt meritând să fie nimicit. Inițiatul trebuie numaidecât să-l străbată, pentru ca nimic altceva să nu subsiste din el, decât elementul nepieritor. Am mai spus că fenomenul se numește «separație», în limbaj alchimic. Într-un astfel de regn, Făt-Frumos nu poate trece decât pe cărarea limită între Vulturi și Balauri. Până și Zefirul,

adică Suflul, se stârvește aici; cine a ajuns în acest regn, nu are decât alternativa: extincțiunea, «nirvana» în Ether sau căderea în câmpul ireversibil al celei de-a „opta sfere”.

Ear el în loc de răspuns

Le zice: «Fugiți, fugiți,

De nu vreți să vă pătrund

Cu săgețile ce port.»

Deci vulturii spărieți

Sburând roată în orison

Se urcă mereu mai sus,

Pănă când s-au văzut pe ceri,

Întâi ca niște porumbi,

Apoi ca niște lăstuni,

Apoi ca niște țânțari,

Și apoi încet, încet,

În nouri s-au mistuit.

Întrebăm în treacăt, căci nu facem aici un studiu literar, ce valoare au baladele anemice ale unui Coșbuc sau Vlahuță și tutti quanti,^trad. pe lângă aceste versuri incomparabile? Căci până la Eminescu nimeni în poezia noastră nu poate sta alături de această poezie cosmică înaripată.

Mai încolo, Bogdan străbate un ciclon pe care-l risipește; trece pe lângă un șir de cavaleri morți, ce sucombaseră în aceeași căutare a Muntelui Sfânt…

Deci Bogdan, bun sănătos,

Pân la munte au agiuns,

A cărui vărf trecea

Pest nourii ușor,

Ear cu temelia sa

Pân a mărilor fund.

adică exact ce se spune despre Muntele Meru, cu rădăcinile în Okeanos și cu vârful în Tărie. Local, poate fi vorba de Ceahlău.

Deci soarele au apus

După muntele înalt,

Și stelele începu

Să clipească în senin

Ca niște de aur ochi

Ce se uită la Bogdan

Țintă, ca, când se-ar mira;

Căci ele prea rar vedea

Alt om pe acolo umblând.

Bogdan, ajuns la capătul călătoriei sale, adoarme.

Deci eu, să doarmă îl las

Fiind și eu ostenit,

Și contenesc să vă spui,

Boieri cuminți ce-ascultați

Ceastă fabulă a mea

Pân și Dumneavoastră toți

Nu-ți zice precum zic eu

Că ceea ce eu v-am spus

Chiar așa – a fost, a fost!

Și aici Stamati pune un asterisc, care trimite la o notă de mai jos, arătând că pentru el povestirea unui basm este în realitate un fenomen de anamnesis^glosar, de reamintire platoniciană, de dhikr,^trad. de «pogorământ» (kenosis^trad.) de idei, în condițiile limitative ale lumii noastre, ceea ce este posibil numai dacă afirmației băsmuitorului îi răspunde consimțământul ascultătorilor, întrebare și răspuns formând un inel, ca în ritualurile de inițiere cosmologică. Iată acum nota la care ne trimite asteriscul lui Stamati:

«Din vechi, la Moldoveni era îndătinat că spuind cineva o poveste, apoi la fiește care period toți ascultătorii erau să zică: au fost, au fost, adică credeau ce spune cuvântătorul măcar să fie minciună, căci altminterea cel ce spunea fabula se socotea disprețuit și contenea de a mai bărfi.»

Mai jos, Stamati repetă formula.

Nicăieri, în afară de Stamati, nu se mai găsește această indicație capitală, privitoare la ritualul «băsmuirii». Formula «chiar așa au fost, au fost» nu este decât traducerea literală a termenului sanscrit itihasa (Astfel, da, a fost) care desemnează poemele sacre, Puranele (Ramayana, Mahabharata) Indiei.

Acolo pe un nor coboară o zână

Ce purta pe al său cap

Coroană de mare preț,

Și pe trup un veșmănt alb,

Fiind văpsite pe el

Ursitele omenești.

Deci această zână ținea

În dreapta corn de belșug

Plin de roduri și de flori,

Ear în stânga smoc de șărpi.

Deci ea lui Bogdan i-au zis:

«Eu împărăteasa sunt

Ursitelor omenești

Și pe care mie îmi plac

Și sunt la fapte onești

Soție bună le dau

Din îmbelșugatul corn,

Ear muritorilor răi

Ce sunt mândri sau pizmași,

Le arunc din acest smoc

A șărpilor veninoși».

Deci zâna distribuie rigoarea și mansuetudinea (mila), ceea ce arată că este principiul lor, exteriorizare a lui Axis Mundi, prin urmare, Șakti^glosar a Muntelui Polar care răsare din mare și ajunge la cer.

Tu însă care te tragi

Dintr-o viță ce iubesc

A lui Ciubăr, Domn vestit,

Lui Papură strănepot

Îți dau ție acest măr

În care s-au zămislit

Ursita soția ta,

Pe care eu ți-am ales

Dintre ale mele zâni

Ca să te pot ferici.

Din măr va ieși Iana Sânziana^glosar, un nume strict hyperborean, fruct al Arborelui Lumii, Zâna Muntelui. Bogdan se identifică prin hierogamie^glosar cu Polul, adică devine Pol:

«Însă, Bogdane, să știi

Că multe ai să pățești

Pe când te vei însoți

Cu mireasa care-ți dau.»

Acestea grăind

Împărăteasa pieri,

Și pe capul lui Bogdan

Cunună de trandafiri

Aruncă din al ei corn.

Ear în mână s-au trezit

Bogdan cu un măr domnesc.

Adevărată investitură de Chakravarti^glosar, de Monarh Universal; cu o coroană de trandafiri, care este foarte exact un rozariu sculptat în Axa Lumii, îl încununează pe Bogdan ca Imperator al Roza-Crucii. Un poet profan, prost sau bun, ar fi vorbit de o coroană de Aur; dar un scriitor care știe că „Fraternitas Rosae-Crocis” s-a manifestat în exterior, în timpul domniei lui Bogdan, este departe de a fi un profan, când îl arată pe acesta încununat de Zeiță cu o coroană de roze. Deci, în cap cu coroană, în mână cu mărul, glob al lumii și simbol al perfecțiunii, cu atributele esențiale ale încoronării regilor, transmise de un principiu sacerdotal sau, mai exact, de principiul comun al ambelor puteri.

Cu care (măr) el alergând

Pân sub munte la izvor,

Îndată l-a despicat,

Și dintr-însul a eșit

Pruncă căt un puișor,

Măndrișor și mititel,

Și gurița sa căscând

Apă cerea de băut,

Căreea, bunul Bogdan

Din pumnul său i-a și dat

Apoi în năframa sa

Învălit l-a pus la sân

Și încălecând pe cal

Chiar ca vântul s-a pornit

Înapoi spre țara sa

Unde degrab a agiuns

Căci nimic în drumul său

Nu l-a oprit la întors.

Deci bătrânul Domn Ciubăr

Zi și noapte aștepta

Să-și vadă fiul viind.

Și zărind din foișor (… ca Verde Împărat pe Harap-Alb, n.n.)

Ridicându-se pe deal.

Ca de vânt un mare colb,

Și un călăreț frumos

Ca săgiata alergând,

Îndată a înțeles

Că Bogdan se întorcea;

Și-naintea lui eșind

Bătrânul Domn cu alai,

În brațe a priimit

Pe mult dorit fiul său,

Și în frunte l-a pupat,

Ear Bogdan i-a pus în pumn

Mireasa ce și-a adus,

De care prea s-a mirat

Ciubăr înțeleptul Domn;

Dar pricepând mai apoi

Că este de zână pui,

Ciubăr nu s-a mai mirat,

Ci s-a făcut ei nănaș,

Numind-o din botez

Ileana cea cu părul lung

(Cosânzeana la români)³²

Ear cununa cea de flori

Ortodoxul meu Bogdan

La icoană o a pus (deci o suprapunere a Rosa-Crocii peste creștinism, n.n.)

Deci miresii înadins

Leagăn de aur făcu

Și mancă i-a însemnat

Pe soția unui crai

Ce-o sclăvise în răzbel

Viteazu Domn Ciubăr…

(cum a ales Laerte pe roaba Euricleea ca doică lui Ulysse).

Toată Questa^trad. lui Bogdan este însuflețită de acel Wunsch vom Paradis,^trad. cum îi spune Wolfram von Eschenbach, fără de care orice căutare a Tărâmului Primordial e o imposibilitate. Este foarte exact sensul «dorului» românesc. Ceea ce Bogdan aduce din Paradis, din Muntele Polar, este un germene, și asta ne reamintește de simbolica «Germanie», țară a «germenilor» din tradiția «rosa-crociană». Aduce și cununa de roze tot de acolo. Leagănul de aur în care e pus germenul este o arcă inviolabilă, în care-și desăvârșește maturația Iana Sânziana; este un punct diacritic de trecere dintr-un ciclu în altul; este leagănul pe care îl are între coarne Cerbul și cel în care odihnește «Domnul mititel și înfășățel» din colinde, e Zâna Zânelor, sufletul mortului (sau al inițiatului, ceea ce este același lucru), în staza de palingenezie din bocete. E «Oul filozofal», Athanorul^glosar vegetal.

Dar ades a trebuit

Leagănul de prefăcut

Căci zâna creștea din trup

Cât într-o lună pe zi,

Pe lună cât într-un an,

Și în sfărșit, în doi ani,

Ea era de măritat.

După cum se vede, este o incubație hermetică. Urmează descrierea lungă a nunții, la sfârșitul căreia, spre ziuă, nuntașii adorm.

Dar eată, tocmai în zori

De-odată a răsunat

Clopotul de dandana (de primejdie, n.n.)

Și răcnite pân-la ceri

Din orașul ce ardea,

Cu clocot se ridica,

Strigând poporul: „Săriți

Că tătarii ne-a călcat!”

Ciubăr și Bogdan adună oști și contraatacă:

Dar bătrânul domn Ciubăr

Lângă-o biserică stând

Unde păgânii prăda,

Rândui oștenii lui

Ca să-i e prisonieri

Însă-n biserică sta

Însuși Hanul tătăresc

Care trântind la pământ

a Maicii Domnului chip,

Sub picioare îl ținea,

Și cu mânele rupând

Podoabele de pe el

………………………

Acest han cel mai cumplit

………………………

A Moldovei prădător.

Hanul avea o armă pe care moldovenii nu o cunoșteau, praful de pușcă.

Și când focul a buhnit,

Ciubăr parcă n-a mai fost.

Deocamdată ne mulțumim să subliniem acest vers ambiguu, prin adăugarea lui „parcă”. De ce Stamati nu spune răspicat că Ciubăr a murit? E un indiscutabil semn de luciditate, de conștiință inițiatică a lui Stamate.

Hanul se face nevăzut și Bogdan pornește pe urmele lui. Cade însă în mrejele unei vrăjitoare cumplite, care-și ia chip de zână, ca Herakles în mrejele Omfalei. Scapă cu greu din ele. Bogdan ia de la vrăjitoare o brățară.

Cu multe scrijilituri.

Ce foarte se potrivea

Cu slova ce-au fost scris

Împăratul Solomon

În Solomonia sa,

Pe care carte cetea

Prea ades Domnul Ciubăr.

Ceea ce-l arată pe Ciubăr ca «strămoșul», «maestrul», «patronul» solomonarilor care, contrar părerii obișnuite, ce-i consideră vrăjitori, reprezintă, în realitate, o categorie de înalți inițiați. Un solomonar nu devine ca atare decât după ce a fost „săltat” pe capul unui balaur de sub pământ, peste nori. Sapienti sat!^trad.

Mai încolo, Bogdan scapă pe o zână de un tricolici. Drept răsplată, zâna îi dăruiește un «junghi» (junghier, n.n.) fermecat și-l învață ce să facă cu el.

Tocmai atunci însă, năvăliseră din nou tătarii.

Iar poporul spăriat,

Striga cerând agiutor,

Și zicând: unde-i Ciubăr

Al nostru părinte bun,

Unde-i fiul său Bogdan

Să ne scape de tătari?

Hanul avea un singur punct vulnerabil și acolo împlântă Bogdan jungerul dat de zână. Hanul moare și Bogdan îi taie capul. Aidoma cu episodul David și Goliat^sursa din Vechiul Testament, tot în ochiul central din frunte a fost înjunghiat și hanul. Zâna îl vindecă de răni pe Bogdan.

Ș-apoi înarmându-l ear

I-a zis: Bogdane, să știi

Că ai să fii Domn faimos

Că tu ai să biruiești

Și pe alți vrăjmași cumpliți,

Și că din prăsila ta,

Vor eși mulți domni viteji,

Moldovei ocrotitori

Și românilor părinți,

ceea ce arată fără nici o îndoială că în mintea lui Stamati și în iconomia miturilor, în numele cărora vorbea poetul nostru, Bogdan se identifică și cu urmașii lui Bogdan, «reîntemeietorul» Moldovei neatârnate, Bogdan începător al unui șir de descendenți privilegiați.

Bogdan se întoarce acasă și își găsește mireasa în mâinile unei țigănci, care se dă drept Ileana cea adevărată – motiv curent în basme. Urmează o serie de transmutații ale Ilenei, mereu ucisă de țigancă: în peștișor de aur, în tei, în flăcău (care scapă pe Bogdan la o vânătoare din labele unui urs), în porumbel așezându-se pe umărul lui Bogdan când stă pe tron, ceea ce arată caracterul pneumatic al Domnitorului. În cele din urmă, Zâna își reia chipul uman, iar țiganca moare cum se cuvine într-un basm, legată și târâtă de coada unui cal sălbatic. În sfârșit, Bogdan se însoară cu Sânziana. Aceasta nu poate fi Domnița Mușata, matca și eponimul Mușatinilor, ca Melusina, a Lusingnarilor?

Înainte de toate, trebuie să situăm exact acest poem. Privind problema profan și din afară, numai o alternativă pare posibilă. Sau

Povestea poveștilor este un mit de origină folclorică, prelucrat de Stamati, sau este exclusiv o operă literară, inventată pe de-a-ntregul de poet, ceea ce era dreptul lui. Ori, nici unui cercetător nu i-a trecut prin minte până acum să claseze poemul în material inspirat din folclor, și pe drept cuvânt, pentru că nu s-a mai găsit în ambianța populară alte versiuni similare cu Ciubăr Vodă, așa cum ni-l prezintă autorul. Prin urmare, poemul este exclusiv literar, țesut pe o canava și cu elemente generale de basm, ceea ce, încă o dată, nu aduce deloc după sine autenticitatea folclorică particulară a mitului și a eroilor lui. Din această dilemă nu se poate ieși; de aceea, pentru un etnograf, nici Ciubăr Vodă al lui Stamati, nici al lui Alecsandri, nu pot constitui material folcloric, decât în detaliu și încadrare.

Realitatea are totdeauna oroare de simplitate, mai exact de simplism, și de aceea, din punct de vedere tradițional, problema este mult mai complexă, mai nuanțată. Spunem dintr-un început, citând pe Guénon, că departe de a fi de origine populară, o parte din ceea ce este socotit folclor, producție populară, nu e nici măcar de origine umană; că organizațiile inițiatice pe cale de dispariție încredințează memoriei populare, masei etnice lunare, învățământul secret al organizației, sub formă de basme și de mituri, pentru ca să nu se piardă totul iremediabil și pentru ca acei care vor putea să le reinterpreteze, când va fi momentul, să aibă la îndemână materialul.

Mai poate fi și cazul mijlociu, când, fără să dispară anumite organizații inițiatice, socotesc ora potrivită pentru «exteriorizarea» unor anumite tezaure din depozitul lor ezoteric; în acest scop, aleg de obicei pe unii din membrii lor, având talent și notorietate. „Dezvăluirea” este cu totul relativă, pentru că se produce tot în moduri mitice și cere calificări speciale pentru decriptare.

Oricum, tendința centrifugă de explicitare este incontestabilă. Este posibil ca acesta să fi fost cazul lui Asachi, al lui Neculai Istrati, al lui Alecsandri… al lui Constantin Stamati. Și atunci avem exemplele de literatură ce nu poate fi deloc considerată populară; Despot Vodă, istorioarele și replăsmuirile de doine ale lui Neculai Istrati, legendele asupra Dochiei puse în circulație de grupul lui Asachi, opera lui Creangă, mai târziu, Prin munții Neamțului, de Calistrat Hogaș –

literatură cultă, totuși cu elemente ezoterice de primă ordine, în prea mare cantitate și prea bine închegate, prea consecvent inițiatice, ca să ne putem permite presupunerea că redactorii lor le-au cules de pe drum, ca pe niște pietre, la întâmplare. Credem că același lucru e cazul cu Povestea poveștilor a lui Stamati. În rezumat, este posibil ca anumite personalități să fie alese pentru a exprima lucruri până atunci ținute secrete, într-o formă ambiguă, înșelător populară.

Cazul acesta presupune o decadență mai puțin gravă decât acela în care organizații «inițiatice», „intrând în somn”, ca să întrebuințăm expresia consacrată, își aruncă depozitul inițiatic bogat în mare, într-o butelie. Când o societate secretă alege un mod de exteriorizare prin intermediul literaturii culte, înseamnă că din motive ciclice a hotărât să dezvăluie ceva din tezaurul ei tradițional, ceea ce nu implică deloc o dispariție concomitentă, ca în primul caz. Acestea sunt motivele pentru care cele scrise de Stamati și Alecsandri despre Ciubăr Vodă, deși lipsite de valoare folclorică, au totuși valoare tradițională și ezoterică.

Povestea poveștilor exprimă tradiții mistice, făcând parte din istoria secretă a întemeierii Moldovei. Faptele se întâmplă în alt spațiu și alt timp decât timpul și spațiul istorici profane; evenimentul «a fost odată ca niciodată», după admirabila figură populară, ceea ce nu înseamnă deloc că n-a fost, ci că s-a petrecut în Illo tempore,^trad. în dimensiuni inaccesibile și totuși cauzale față de istoria obișnuită.

Vom proceda acum la anumite considerații care, în mod necesar, derivă din «l'esprit de finesse»,^sursa și nu din «l'esprit de géometrie», rămânând totuși credincioase logicii interne a problemei.

Dacă Povestea poveștilor ar izvorî exclusiv din imaginația lui Stamati, dacă ar aparține exclusiv unei individualități și unei literaturi profane, de ce Stamati, cu incontestabilul său instinct poetic, și-a ales pentru eroul fastuosului său poem romantic un nume trivial ca Ciubăr Vodă, când nimic nu-l obliga? Nu s-a putut ca vulgaritatea numelui să nu-l izbească. Avea la îndemână, pentru poemul lui, care nu e deloc eroi-comic, o mulțime de nume „nobile” din bogata magazie de recuzite romantice, nume coșbuciene și altele de aceeași calitate, gen Fulger, Bărbat, Gelu, Dan căpitan de plai. La Stamati, nepotrivirea

dintre valoarea artistică a poemului, seriozitatea subiectului și numele grotesc al eroului, izbește adânc și imediat.

Din perspectiva obișnuită a istoriei literare, această mică enigmă este inexplicabilă. Atunci trebuie găsite alte explicații «supraliterare», ca să ne exprimăm așa.

Revenim la același punct, pe altă cale: Stamati a vorbit în numele unui grup secret moldovean, masonic sau altul, iar poemul lui, ca și basmele lui Creangă, aparține „literaturii de sanctuare” – am zice noi. Istoria literară modernă nu bănuiește existența ei, ceea ce nu împiedică faptul real că cele mai înalte culmi ale creației omenești au purces din ea. Că istoria literară modernă nu vrea, sau nu poate, să recunoască arhitectura tainică și caracterul ezoteric al poemelor homerice, al tragediilor grecești, al Eneidei, al Divinei Comedii, al romanelor Graalului, al lui Tavelais, al infoliului shakesperian… nu poate să li-l ia, nici să înlăture o stare de fapt obiectivă; avem de-a face cu una din multiplele încercări de „secularizare” a Sacrului, specifice lumii moderne, de „profanare”, în sensul literal al cuvântului (adică de profanizare), perfect consecventă cu ura contra misterului a acestui moment ciclic și cu încercarea de a coborî totul la nivelul „bazic”, substanțial al lucrurilor.

Ca posibil mason sau altceva, Stamati era riguros limitat de servituțile organizației inițiatice din care făcea parte și, în special, în interpretarea simbolurilor ei; trebuia să dea mitului ce i se încredințase spre dezvăluire exact dimensiunile, semnificația, tâlcuirea ce le avea în depozitul tradițional. Nuanța de „constrângere” pe care o insinuăm este un fel de exprimare sugestivă; în realitate, toți acei care au vorbit lucid și în cunoștință de cauză în numele organizațiilor secrete, erau perfect de acord asupra sensului adânc al mitului ce primiseră misiunea să-l exprime, așa că „servitutea” de care vorbeam nu avea un caracter de consemn și nici de corvoadă.

Trebuie să spunem că intenționat nu am reprodus sfârșitul Poveștii poveștilor, pentru că era necesar să fie lămurite în prealabil cele spuse mai sus.

Bogdan se însoară cu Ileana Cosânzeana și autorul descrie desăvârșirea nunții întrerupte de năvălirea tătarilor. Urmează trei rânduri de puncte de suspensie, apoi Stamati reia:

………………………

………………………

………………………

Acolo m-a deșteptat

Soarele ce răsărea

Tocmai în fereastra mea;

Și pe masa, ce era

Lângă al meu așternut,

Luminarea tot ardea;

Ear lângă mine pe pat,

Era un hronicar vechi

Deschis tocmai acolo,

Unde scrie de Ciubăr,

Ear jos lângă cuptoraș

Dormea bătrânul chelar,

Ce-mi tot fabule spunea

Sara păn ce-adormeam.

Deci atunci am înțăles

Că și fantazia mea

S-a fost prea înfierbântat,

De hronicarul cel vechi

Și de-a lui bărfituri.

Și acest vis minunat

Ce în somnul meu văzui,

Adunătură a fost

Din fabule ce mi-a spus el

Și din ceea ce citii

Sara când am adormit…

La prima vedere, scena pare obișnuită; privită cu luare aminte, își arată părțile neverosimile. Mai întâi, ce căuta „chelarul” în camera stăpânului, în timpul somnului acestuia? Chiar dacă povestise ceva de cu seară, normal era să se retragă în odaia lui, căci numai loc nu lipsea în conacul lui Stamati. În realitate, „chelarul”, cum i-o arată numele, este stăpânul cheilor, care deschide și închide poarta celor ascunse, cartea tainelor. Chelarul a rămas toată noaptea în camera stăpânului, fiindcă era elementul indispensabil în evocarea lui Ciubăr Vodă,

precum și a fiului său Bogdan. Stamati nu putea spune mai răspicat că a avut două izvoare de informație, cartea și tradiția orală; mistagogul, în amândouă, era bătrânul chelar. În jurul focului sacrificial, indispensabil în orice evocare, Stamati a avut o «visio»,^trad. o «uimire» – cum se spunea în secolul trecut; că s-a petrecut în stare de vis sau de veghe, e un detaliu secundar; scena este magică și în efectuarea ei raporturile dintre servitor-stăpân s-au inversat.

Acum, «hronicul cel vechi», deschis pe masă, putea fi în adevăr cronica lui Ureche, cu unicul ei rând: „după Pătru Vodă, au domnitu Ciubăr Vodă, două luni!” Propoziția aceasta scurtă și anodină a putut ea deslănțui mitul vast și complex din Povestea povestelor?

Poetul scrie:

… fantazia mea

S-a fost prea înfierbăntat

De hronicarul cel vechi

Și de-a lui bărfituri…,

dar cum poate o simplă mențiune a lui Ureche să constituie o bârfitură? O bârfitură se întinde pe pagini; un rând de cronică este o simplă mențiune, pretext numai pentru o narațiune cu rădăcini în altă parte. Versul n-ar putea fi în realitate o aluzie la documente scrise, secrete? Sau, mai degrabă, «cartea de pe masă» nu reprezintă chiar Liber Vitae?^trad. Cartea ursitelor în care stau scrise toate ce au fost, sunt și vor fi? că i-a deschis-o… acela care o închide și o deschide, stăpânul cheilor, bătrânul chelar? Scena este magică și o găsim în povești. Ne reamintește o scenă din basmul Porcul fermecat al lui Ispirescu. Împăratul, tatăl a trei fete, pleacă la război, interzicând fiicelor lui să intre într-o anumită cămară. Natural, ele nu rezistă la ispită și:

«Cea mai mare din surori care era păzitoarea cheilor (deci „chelăriță”, n.n.) băgă cheia în broască și întorcând-o, scârț, ușa se deschise. Fetele intrară. Când colo, ce să vadă? Camera n-avea nici o podoabă; dară în mijloc era o masă mare cu un covor scump pe dânsa și d'asupra o carte mare deschisă.»

În cartea aceasta, arată povestea în continuare, și-au citit fetele destinele.

Aceasta în ceea ce privește izvorul scris al lui Stamati. Despre cel oral spune:

Ear jos lângă cuptoraș

Dormea bătrânul chelar

Ce-mi tot fabule spunea

A domnilor celor vechi.

………………………

Și acest vis minunat

Ce în somnul meu văzui

Adunătură a fost (deci o îmbinare, n.n.)

Din fabule ce mi-a spus el

Și din ceea ce citii.

Este clar: tradiție orală și tradiție scrisă. Or, cum am mai spus mai sus, tradiția orală a chelarului nu se găsește decât în doză infinitezimală în folclor; ea nu s-a transvazat în exterior până la Stamati și Alecsandri. Ca atare, există numai o singură explicație: ea aparține unor tradiții orale secrete, ceea ce nu era posibil decât dacă subzistau pe vremea lui Stamati organizații inițiatice cu depozitul ezoteric și având conștiința „sacralității”, a importanței lui. S-a crezut de cuviință, prin jurul anilor 1840 (începutul ciclului Vărsătorului suprapus pe sfârșitul ciclului Peștilor) să se manifeste, învăluit și simbolic, o parte a acestui depozit, desigur nu cea mai importantă, pe motive de oportunitate ciclică.

Povestea se situează la punctul critic care desparte preistoria Moldovei de istoria ei. Eroul este, după cum am văzut, Bogdan Întemeietorul. Or, mitul arată că acest «întemeietor» este în realitate moștenitorul unui neam lung, sacral, al unei race faée, de Ciubărești, al cărei nume (Ciubăr arată un conținător) este posibil să indice inițiați mai vechi decât chiar acei stăpânitori ai Graalului, îmbrăcați în haine de rosa croce-eni. Când am vorbit de drama Despot Vodă a lui Alecsandri, am arătat îndelung motivele ce ne fac să înclinăm spre această soluție. Or, mitul primează istoriei. Mitul îi dă istoriei tâlcul adânc, printr-o dimensiune ce rămâne ascunsă, dar condiționând totul. Am putea

simboliza, tot în spiritul miturilor, „cadrul” evenimentelor dinaintea și de după întemeierea Moldovei, cu o clepsidră sau cu proiecția ei plană, litera X, în care preistoria este în recipientul superior, istoria în cel inferior; în punctul diacritic, intermediar, nespațial și netemporal, stă fabula propriu-zisă, prin care se scurge nisipul devenirii, repartizând cele de sus în cele de jos, preistoria în istorie, în sens invers, per speculum in aenigmate.^sursa Analogia în sens invers se aplică în mod riguros; Ciubăr Vodă cel Vestit, din „soi vestit”, a devenit pe parcurs și rege al Graalului în obârșii, Domnul legitim și vizibil în preistoria Moldovei, devine invizibil în istorie: «Ciubăr parcă n-a mai fost»… scrie textual Stamati. Acest «parcă» face versul afin și solidar cu «vivit non vivit» al regelui Arthur. Ciubăr devine un tribulant cu funcție ocultă, nepărăsindu-și însă țara, care s-ar pulveriza fără actul lui de prezență ascunsă, reapărând din când în când, în momente grave, pe care le cunoaște numai el. După caz, când poate, ia ca suport de manifestare pe unii din marii voievozi moldoveni; în mod obișnuit însă dă târcoale pricipilor sub înfățișarea nemernică de măscărici, mască ce permite proximitatea și familiaritatea.

Dacă obârșia voievodatului moldovean trebuie căutată printre vechii inițiați, deveniți cu timpul cavaleri ai Graalului, apoi cui li se poate aplica mai bine decât legendelor de întemeiere a Moldovei și a Țării Românești, ceea ce spune Wolfram von Eschenbach în Parsifal? Și anume că acei cavaleri ai Graalului aveau misiunea să dea popoarelor regi aleși de Dumnezeu.

Revenind la Ciubăr și fiul său Bogdan, această readaptare a unei funcții este inevitabilă într-un ciclu descendent de umanitate; este o «învăluire-involuție», un «pogorământ», o «micșorare», dar sacrificială, ca și încarnarea lui Christos, deci neafectând Principiul, fața intimă a funcției. Reamintim istoria Egiptului peste care au domnit la început, mii de ani, dinastii divine, pentru ca în istoria propriu-zisă să le ia loc dinastiile umane. Este o cădere din Paradis, dar inevitabilă, readaptare teurgică^glosar, salvând esențialul prin ocultare.

Această readaptare de tradiție e în primul rând o readaptare de doctrine ezoterice la noi condiții de viață. La noi, ea s-a întâmplat în

secolul al XIV-lea și atunci ne întrebăm dacă nu este în legătură cu tragedia Ordinului Templului; mai exact dacă nu e vorba în mitul spus de Stamati și de readaptarea tradiției templiere la rosacroceanism. Iată ce scrie Guénon: «…se poate înțelege că în aceste condiții, distrugerea Ordinului Templului a provocat pentru Occident ruptura relațiilor regulate cu «Centrul Lumii»; și trebuie să situăm în secolul al XIV-lea deviația care, inevitabil, avea să rezulte din această ruptură și care a mers accentuându-se până în epoca noastră. Nu se poate spune totuși că orice legătură a fost sfărâmată deodată; destul de mult timp, relațiile au putut fi menținute într-o anumită măsură, dar într-un mod ascuns, prin intermediul unor organizații ca Fede Santa^glosar sau a Fedeli-lor d'Amore, ca «Massenia Sfântului Graal» și, fără îndoială, încă prin multe altele, toate moștenitoare ale spiritului Ordinului Templului și cele mai multe ieșite din el, printr-o filiațiune mai mult sau mai puțin directă. Acei care au consacrat acest spirit viu și care au inspirat aceste organizații, fără ca ei înșiși să se constituie în vreo grupare definită, au fost acei numiți cu un nume esențial simbolic, «Rosa Croce»; dar a venit o zi în care înșiși acești «rosa-croce-ști» au trebuit să părăsească Occidentul…”³³

În legătură cu templierii, o tradiție spune că Ciubăr Vodă era numit astfel pentru că bea nemăsurat vin cu ciubărul. Dar cum să nu apropii aceasta cu proverbul „boire comme un templier”? Expresia aceasta, arată Guénon, este explicată de vulg în sensul grosolan-literal, dar «în realitate indică vinul cunoașterii». În ebraică iain (vin) și soct (mister) au numere echivalente.

Îngurgitarea nemăsurată de vin simbolizează aici, în realitate, o capacitate excepțională de comuniune cu Divinul.

Aceeași putere de îngurgitare o găsim și la Novăcești, despre care vom vorbi mai târziu.

Acesta este aspectul de băutură al Euharistiei, dar mai este și un aspect comestibil. În basmul Povestea celor trei zâne, ce s-au prefăcut în trei păsări măiestre de peste nouă mări și nouă țări, unde creștea în vârful ierbii mărgăritar, basm cules de Simeon Florea Marian (Basme

din țara de sus, Iași, Junimea, 1975) se spune: „Tatăl său adevărat (al eroului, n.n.) vrea să facă un praznic minunat ca și acela al lui Ciubăr Vodă…”

Or, legenda care spune că Decebal a băut „otravă” împreună cu tovarășii lui, trebuie luată numai în sens literal?” „Vitriolum^glosar” este și el o otravă; contemplarea interiorului cupei Graalului aduce moartea imediată. Bătrânii alchimiști spun că „Magnum Opus^glosar” este o otravă cristalizată. Au fost Burebista și Decebal Ciuberi Vodă?

Ni s-a atras atenția că în Țara de Jos, la Nicorești, de pildă, în regiunea de vii, se spune „ciubăr” exclusiv la un recipient mare în care se pun strugurii culeși și se zdrobesc cu „mustuitorul”. Ciubărul nu are altă întrebuințare acolo. Caracterul euharistic și identitatea cu cupa sunt evidente.

Revenind la Templieri, Guénon citează în L'ésoterisme de Dante versuri ale poetului florentin, care par să exprime discret transformarea Templarismului, după aparenta sa distrugere, ca să dea naștere Rosa-croceanismului;

În forma dunque di candida rosa^vers.

mi si mostrava la milizie santa

che nel suo sangue Cristo face sposa.

(Paradiso, XXXI, 1-3)³⁴

(«În forma de roza albă

Mi s-a arătat miliția sfântă

Cu care Hristos s-a căsătorit în sângele tău».)

Lângă versurile ilustrului Ghibelin, punem pe acelea ale lui Stamati, spre comparație. Zâna Muntelui Polar, cu haina pe care erau scrise destinele omenirii, cu cornul abundenței în mâna dreaptă și cu mănunchiul de șerpi în cea stângă…

Și pe capul lui Bogdan

Cunună de trandafiri

Aruncă din al ei horn

Iar în mână s-au trezit

Bogdan cu un măr domnesc.

Rit de consacrare a lui Bogdan, fiul regelui Graalului, ca Monarh Universal și ca Imperator al Rosa-Crocei și, implicit, rit de readaptare a vechii tradiții în Rosacroceanism. Și dacă Stamati ar fi fost liber de orice «consemn», «de capul lui», cum se zice popular, fără instrucțiuni riguroase primite de la alții, nu i-ar fi venit mai la îndemână să scrie că Bogdan a fost încoronat cu o coroană de aur? Interesant este faptul că, în adevăr, transformarea Templarismului în Rosacroceanism a fost contemporană cu «suscitarea» Moldovei.

În concluzie, faptul semnificativ că Povestea poveștilor a lui Stamati nu s-a prăvălit în folclorul propriu-zis, înseamnă că a rămas, deși semidezvăluită, patrimoniul unei fraternități ascunse; în alți termeni, aceste fraternități au continuat să existe până târziu în stare aproape pură, căci altfel, prin mecanismul pe care am încercat să-l arătăm în cursul acestui studiu, în mod inevitabil, mitul ar fi devenit folcloric, prin devoluție. O probă este că Vasile Alecsandri a scris atât de puțin popularul și totuși atât de inițiaticul Despot Vodă la 40 de ani după «povestea» lui Stamati, același număr de ani cât a durat tribulațiile în pustie ale lui Israel^sursa. La 40 de ani distanță, figura fundamentală a lui Ciubăr Vodă apare în două opere de literatură exclusiv cultă.

O intervenție extrem de semnificativă în această problemă o găsim într-un articol pe care vechiul și intimul prieten al lui Alecsandri, Alexandru Papadopol-Calimah, l-a publicat în 1882, în „Convorbiri literare”, vol. XVI, cu ocazia reprezentării piesei istorice a lui Alecsandri, care a constituit obiectul unei comunicări la Academie. După ce constată că istoric nu se știe aproape nimic despre Ciubăr Vodă, Papadopol se referă la poemul lui Stamati și-i face o lungă analiză, ca și când putea să aibă valoare folclorică sau istorică. Un cercetător prob și harnic cum era Papadopol Calimah nu putea fi atât de naiv încât să acorde valoare informativă operei Cavalerului, dacă ar fi privit problema din afară, ca marea masă a cititorilor. Dacă totuși se prevalează și se referă la ea, înseamnă că avea informații secrete despre autenticitatea tradițională și autoritatea ei, de la societățile masonice sau altele, din care făcea probabil parte ca mulți fruntași din generația și

clasa lui. Un fapt semnificativ coroborează această ipoteză; citând versurile pe care Stamati le pune în gura lui Ciubăr Vodă, adresându-se fiului său:

Fătul meu, vreau să te-nsor

Ca să nu piară cu noi

A lui Ciubăr soi vestit

Din care eu rămăsei,

Căci vestiții strămoși

Guzanii i-au mâncat…

Papadopol pune în italice ultimele două versuri tipărite normal de Stamati, adăugând puncte de suspensiune ce nu există în text.

Și apoi comentează: «Ciubăr știa Solomonichia și-și prevedea fatalul sfârșit, tot de Guzani sau Ghizhani…» Aici alte puncte de suspensie ca și cum ar vrea să insinueze: cine are minte, să priceapă.

Aparenta inexactitate a afirmației lui Papadopol a flagrantă, căci mai jos, în poem, vedem pe Ciubăr Vodă omorât nu de guzani, ci de hanul tătărăsc…

Alăturarea acestor două cuvinte, guzanul și ghizhani este o pură invenție a lui Papadopol-Calimah, pe care n-o găsim răspicat la Alecsandri, nici la cavalerul Stamati. Dar dacă circula oral? Dacă se șoptea în societăți secrete la care Papadopol-Calimah nu se putea referi în ședința publică a Academiei Române din cauza jurământului inițiatic? Se mulțumește să insinueze asonanțe, limpede pentru aceia cărora le servea de cuvânt de pasă.

E probabil că pentru Papadopol cititorii se împărțeau în două categorii: o infimă parte, care nu avea nevoie de explicații, deoarece le ținea din aceleași surse ca și el iar aluziile îi erau suficiente, și restul, făcut din profani, care nu conta. Aceștia n-aveau decât să reflecteze, dacă îi ducea capul, ceea ce nu s-a produs până acum. Papadopol are aerul să insinueze: „v-am spus indispensabilul. Mai departe mergeți voi cât vă duce mintea”. „A bon entendeur salut!” Vă atrag numai atenția că guzanii care-l mănâncă pe Ciubăr Vodă sunt ghiz-hani, ghizhanii tătărești.

Dacă Papadopol Calimah ar fi fost numai un cercetător independent, liber în inițiativele sale, s-ar fi exprimat normal cam așa: «după părerea mea, cuvântul guzan este un termen simbolic substituit lui Ghizhan, hanul tătăresc; cât despre ghiz incipient, este posibil să fie a doua silabă din Cin-ghiz, termenul întreg fiind Cinghiz-Han». Cuvântul întreg este simbolic deoarece marele han al mongolilor nu a ajuns în Moldova, nici măcar în Europa, pe care a pustiit-o până la Nipru prin locotenenții săi, naianii Gebe și Subotai. Valul mongol ne-a atins abia sub nepotul lui, Batu-Han, întemeietorul Hoardei de Aur. Dar este permis să iei pe cel mai mare erou al mongolilor ca simbol al întregului neam, ale cărui năvăliri și pustiiri au fost pentru noi echivalentul macrocosmic al Voiajului infernal microcosmic pe care orice entitate individuală în stază de reintegrațiune trebuie să-l epuizeze? Că mongolii sau tătarii au simbolizat nu numai pentru noi, ci pentru întregul Occident, Infernul, o dovedește deformarea numelui lor în Tartar, identificând neamul năvălitorilor cu locuitorii Hadesului, Tartarul antic;

«S'ils arrivent ces Tartares, ou nous les ferons entrer dans le Tartare d'ou ils sont sortis, ou bien ils nous enverront nous-mêmes jouir, dans le ciel, du bonheur promis aux élus; le jeu de mots qu'on prête ici à Saint-Louis se retrouvent dans presque tous les écrits de cette époque; et c'est peut-être là, pour le dire en passant, la véritable cause de l'altération que les Occidentaux ont apportée au nom des Tartares.»³⁵

Deci, guzanii-ghizhani sunt o desemnare nu numai a mongolilor, nu numai a tătarilor, ci a tuturor neamurilor nomade ugroaltaice care ne-au năpăstuit, începând cu hunii, bulgarii, maghiarii, turcii, până la cei care, după ce au stat două veacuri sub călcâiul Hoardei de Aur, i-au preluat moștenirea, ambițiile, mentalitatea. E un obicei universal răspândit în societățile secrete să se simbolizeze generalul prin particular și individual, iar felul insidios, ambiguu, în care Papadopol-Calimah ne sugerează asonanța guzan-ghizhan, îl face solidar, complice, am putea zice, cu alți contemporani: Vasile Alecsandri, Neculai Istrati, Asachi și alții.

Ne-au năpădit neamurile, ne-au pustiit vijeliile; în învăluirea lor a rămas nestins și statornic un sâmbure de foc, neatins de furtuni pentru că nu e din lumea lor; o taină de la începutul lumii încredințată Descălecătorilor și retransmisă de ei mai departe, în lungul veacurilor, unui mănunchi mereu viu și mereu împrospătat de Veghetori. Spuneam că și în cazul de față mitul primează istoria. În economia și dimensiunile Poveștii poveștilor, Mușatinii sunt coborâtori, pe de o parte din Regii Graalului, pe de lată parte din Iana Sânziana, căreia

«Din cosiță ruja-i cântă,

Nouă-mpărății ascultă,

Dumnezeu se minunează.»

Istoricii literari spun că Stamati își zicea «cavaler», pentru că fusese decorat cu cea mai insignifiantă decorație rusească, ordinul «Sfântul Stanislav», în cel mai mic grad al ei. Nu era cu ce te făli. Decorația îi fusese acordată de țarul Alexandru I, căruia Stamati îi fusese prezentat cu ocazia vizitei acestuia în Basarabia. În realitate, și aici ar putea fi un echivoc, membrii ordinului masonic al «Strictei Observanțe» căpătau un nume emblematic precedat de termenul Eques (Cavaler); de exemplu Eques a capite galeato, Eques ab ense, Eques a cygno triumphante, Eques a penna ruba^trad. (prințul Charles Edward Stuart, pretendent la tronul Angliei), Eques a floribus^trad. (Joseph de Maistre) etc.

După Conventul de la Wilhelmsbad, «Stricta Observanță» a devenit «Regimul scoțian rectificat», care a păstrat totuși obiceiul de a acorda titluri cavalerești. Alexandru I era membru al acestui Regim și purta numele de «Cavaler binefăcător al Cetății Sfinte». Nu era și Stamati cumva cavaler al «Regimului scoțian Rectificant»? De aici echivocul cu «Cavaler al Sf. Stanislau».

Aceeași întrebare se poate pune și în legătură cu marele mitropolit al Moldovei, Veniamin Costache. Crescut în duhul evanghelic, al smereniei și disprețului pentru tot ce este fală trecătoare pământească, înaltul prelat semna însă în documentele vremii și pe cărțile ce ieșeau din tiparnița Mitropoliei de la Iași, drept «Cavaler al Ordinului Sfânta Ana». Nu cumva și la dânsul, ca și la Stamati, modestele decorații pe care le

primise erau paravanul după care se ascundea altceva? Ceea ce se știe este faptul că Mitropolitul Veniamin Costache era mason, iar ordinul Sfânta Ana are un rol important în romanul Craii de la Curtea Veche.

* * *

Ciubăr Vodă mai este menționat în scrisoarea a XII-a, intitulată Pâcală și Tândală, a lui Costache Negruzzi³⁶, apărută în „Albina Românească” a lui Asachi. Și poemul lui Stamati și Pâcală și Tândală a lui Negruzzi au apărut cam în același timp. Parcă autorii lor și-ar fi vorbit. Povestea poveștilor e din 1843, iar Pâcală și Tândală din 1842. Conținutul scrisorii e la unison cu numele și noțiunea de Ciubăr Vodă. Aceștia, Păcală și Tândală, aparțin aceleiași familii spirituale. Scrisoarea începe cu un rând de puncte, ca și cum anumite lucruri nu s-au spus și nici nu trebuie spuse, fiind totuși cunoscute aluziv de anumiți cititori.

Fevruarie 1842

…………………………………………………………………

«– Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva? am zis către bătrânul pădurar ce ne primise în gazdă.

– Ce vreți să vă spun? răspunse el. ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului care port două sute de ierni în spate? Voi vă ziceți români ș-apoi vorbiți o limbă pe care eu nu o înțăleg. Purtați niște haine sucite pe niște trupuri stricate în care mă îndoiesc că este inimă. Sunteți așa de jigăriți și gingași, încât de v-ar vedea străbunii noștri ar plânge de jale.»

La prima vedere, găsim aparent tema comună a deosebirii dintre generații, dar când bătrânul spune că are 200 de ani intrăm de-a dreptul în incredibil, în farsă și fleac, cum o vrea și numele bătrânului, Tândală,

paredru cu Pâcală, nașul său. De altminteri, toată scrisoarea este o flecăreală; dar dacă este o flecăreală voită, ca aceea a lui Rabelais, de exemplu, și a atâtor alte scrieri simbolice cu formă comico-divagantă?

De la început se învederează că nu este vorba de contraste dintre generații, ci de opoziția între succesiunea generațiilor efemere și un principiu imuabil, perpetuu, numit bufonic Tândală. Derezonarea continuă:

«Trebuie să știți, feții mei, că eu sunt feciorul vestitului Strâmbă-Lemne care lua stejarul cât de gros, îl îndoia cu mâinile și-l făcea obadă de roată. El era un om foarte învățat și cunoscut pe vremea lui. Copilărise cu Ciubăr Vodă cu care învățase carte la dascălul Pascal din Podul Iloaiei ce știa toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascăl Pascal, de unde nu știu cum a căzut în miinile domnului Barac de a tipărit-o. Petrecuse toată junețea sa la curtea lui Lăcustă, a lui Papură, și a lui Pârlea Vodă. Ce mai vemi acelea! Când venea primăvara și ieșeau oamenii la arat, dacă nu le ajungeau boii la plug, se duceau la Unguri sau la Leși și luând de-acolo oameni, fie nemeși sau proști, șleahtici sau mojici – nu mai alegeau, îi înjugau și arau lanuri cât vezi cu ochii, unde semănau ghindă de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. De aceea, luat-ați samă când e ger și vântul vâjâie, că dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipând și vedeți strecurându-se din ele o apă fierbinte? Acele, feții mei, sunt sufletele leșilor care țipă și lacrimile ungurilor care pică, căci sufletele lor – pentru păcate pesemne le-a osândit Domnul Dumnezeu să intre în copacii pădurilor pe care le-au arat cu sudoarea lor. Ce să mai zic de oamenii vremilor acelora? Erau înalți ca brazii și voinici ca zmeii. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă Piatră care avea obicei când se punea la masă să înghită mai întâi șapte-opt bolovani ca să-i facă poftă de mâncare.»

Să luăm deci notă că Negruzzi a cunoscut în anul 1842 pe vestitul pădurar Tândală, finul lui Pâcală, fiul lui Strâmbă-Lemne, care strâmbă Lemne fusese conșcolar cu Ciubăr Vodă, nepot al lui Sfarmă Piatră, în tinerețea lui la curtea lui Lăcustă, Papură, Pârlea Vodă. Cumătrii fabuloase, prietenii mitice care seamănă ca două picături de apă cu însoțitorii lui Harap-Alb, cu care cititorii vor face cunoștință abia peste vreo 35 de ani de la scrisoarea lui Negruzzi. Iată, de pildă, cum este descris Ochilă din basmul Harap-Alb:

«– Doamne ferește de omul nebun că tare-i de jălit sărmanul! Pe de o parte îți vine a râde, pe de alta îți vine a plânge. (Cele două fețe ale lui Ianus^glosar n.n.)/…/ Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l cați, megieș cu Căutați și de urmă că nu-i mai dați»³⁷ (sublinierile noastre).

Cimiliturile, frământările de limbă, seamănă ca două picături de apă. Același stil divagant dar cu tâlc. Negruzzi însă mai strecoară, neglijent, și numele lui Ciubăr Vodă.

Suntem în plină fabulă. Toate bune, dar de ce autorul, după ce spune că Strâmbă-Lemne copilărise cu Ciubăr Vodă, acum 483 de ani, adaugă că învățase cu dascălul Pascal din Podul Iloaci, care știa Alexandria pe de rost, de la care a aflat-o și a tipărit-o domnul Barac, care mai trăia încă pe vremea scrisorii lui Negruzzi, deoarece a murit în 1848? După cele ce le-am spus până acum, nu e vădit că Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Pârlea, Lăcustă, Papură Vodă, Pâcală și Tândală, Ciubăr Vodă, Harap-Alb și tutti quanti sunt nume hieratice purtate de oameni în carne și oase, însumând înalte funcții spirituale, transmisibile din generație în generație, cel puțin până în anul de grație 1842, anul Scrisorii a XII-a? Pădurarul Tândală este paznicul gemetelor generațiilor trecute, încorporate în murmurul și geamătul pădurii, cu alte cuvinte în murmurul și geamătul Verbului Primordial, tribulant în lumea noastră, vehiculat de suflu, șoptit la gura sobei.

Când moare, Strâmbă-Lemne își încredințează fiul nașului său, Pâcală, pentru învățătură, apoi… se stinge la patru sute opt zeci și trei de ani. Nașul Pâcală nu se dă în lături și iată cam ce-i spune lui Tândală, ucenicul său:

«Fine, de vrei să trăiești bine și să ai tihnă să te silești totdeauna a fi la mijloc de masă și la colț de țară pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coadă frunții. Șezi strâmb și grăiește drept. Nu băga mâna unde nu-ți fierbe oala, nici câta cai morți să le iei potcoavele, căci pentru Behehe vei pierde și pe Mihoho.»

Cascada de zicale, proverbe, cimilituri, frământări de limbă… continuă pe patru mari pagini. Le citești și aștepți să înceapă adevărata poveste. Nici gând! Te gândești atunci la faimosul „langage clus” al truverilor, la limba păsărilor, hărăzită năzdrăvanilor din basme.

Sfârșitul «Scrisorii» este acesta:

«Avea multe de spus moș Tândală (deci cele patru pagini erau doar o introducere, n.n.) când a luat seama că nu-l mai ascultă nimeni (nimeni nu mai era în stare să-i tâlcuie secretul, n.n.) căci noi cu toții adormisem și horăiam. Așa dar făcu și el ca noi».

Punem o întrebare nevinovată literaliștilor: dacă toți dormeau, cum au auzit și cum au înregistrat secvența de proverbe a lui Tândală?

Lăsând la o parte ghidușiile, – limbuția așternută pe 6 pagini este numai o acoperire exterioară a unei discipline a tăcerii absorbită de buretele somnului, ca în marele sanctuare din Epidaur și din văgăuna lui Trofonius – poate fi fără îndoială vorba de o lojă masonică intrată «en sommeil», în somn, pe o perioadă nedeterminată de ocultare.

Tot așa adorm și Stamati și chelarul în camera lor, în Povestea Poveștilor. Asemănarea este izbitoare. Scrisoarea a XII-a este din 1842: linie liberă pentru Stamati în 1843, data publicării acesteia.

Să ne reamintim că în Povestea poveștilor tatăl lui Bogdan este ultimul dintre Ciubărești, dinastie păstrătoare a unui vas prețios, în speță a Graalului. Schimbarea de domnie semnifică adaptarea vechii tradiții, inclusiv a Graalului, la noi condiții ciclice, trecerea de la templarism la rozacroceanism, manifestarea unei țări ascunse, ca Moldova istorică. Or, Bogdan s-a urcat pe tron în 1360.

Ce spune Negruzzi? Că tatăl interlocutorului său Tândală, Strâmbă-Lemne, copilărise și învățase carte cu Ciubăr Vodă. Toate acestea s-au întâmplat acum «patru sute optzeci și trei de ani». Această precizie matematică în plină curgere a unui delir oniric, miră. Scădem pe 483 din 1842, obținem 1359, adică, mitic vorbind, ultimul an al lui Ciubăr Vodă stamatin, tatăl Bogdanului istoric, stirpe a Mușatinilor, care, astfel, in illo tempore, în mit, descind din precedenții Graalului. După socotelile din vremea lui Negruzzi, Bogdan s-a urcat pe tron în 1360.

Cum spuneam, Scrisoarea a XII-a este din 1842. Foc verde pentru Stamati.

Coliba din pădure a lui Negruzzi era, după părerea noastră, o lojă cărbunărească. Carbonarii constituiau o masonerie forestieră; cărbunele lor era făcut din lemn. Este vorba de un simbolism vegetal care se urcă de-a dreptul la «Paradisul Terestru», de esență vegetală. Simbolismul vegetal premerge simbolismul mineral, primul reprezentat de Strâmbă-Lemne (tatăl lui Tândală), al doilea de Sfarmă-Piatră. În basmele noastre, Strâmbă-Lemne este masca «Marelui Dulgher al Universului» (Twaștri), Sfarmă-Piatră a «Marelui Arhitect».

Ca în toate chestiunile în adevăr vitale, existențiale, problemele țâșnesc în jerbă la fiecare pas. Este imposibil măcar să le pomenim pe toate. menționăm doar una. Se știe importanța considerabilă pe care o au în lingvistica sacră, în hermeneutica tradițională, asonanțele, «coincidențele» verbale. E cea mai ignorată din toate disciplinele ezoterice. Și atunci, ne punem întrebarea, o simplă întrebare, căci o dezvoltare a răspunsului s-ar întinde într-un volum; «Ciubăr Vodă» nu este în realitate «Geber Vodă»? Cu alte cuvinte, și tehnic vorbind, «Ciubăr» nu este un cuvânt substituit arabului Geber?^trad.

* * *

Nu știu dacă acest lung excursus^trad. a solicitat interesul cititorului. Sigur este că se va întreba: au oare de-a face toate acestea și cu Creangă? Dacă din opera lui Creangă ar lipsi o propoziție de cinci cuvinte, răspunsul ar fi: nimic! Dar această propoziție există și straniul personaj captează încă un izvor subteran din Apa Vie a neamului nostru, după ce le-a capat pe toate celelalte. Căci, într-un volum de 300 de pagini, Creangă a spus totul.

Iată acum propoziția cu pricina. Se găsește la începutul povestirii lui Moș Nichifor Coțcariul:³⁸

«Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor în mahalaua Țuțuieni din Târgul Neamțului, dinspre satul Vânătorii Neamțului. Cam pe vremea aceea trăia moș Nichifor în Țuțuieni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoieș la cumătria lui moș Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr Vodă (sublinierea noastră), căruia moș Dediu i-a dăruit patruzeci și nouă de mioare oacheșe numai de câte un ochi; iar popă unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul, de la Mânăstirea Neamțului, care făcuse un clopot mare la această mânăstire cu cheltuiala lui și-avea dragostea să-l tragă singur la sărbători mari – pentru aceea îi și ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia și moș Nichifor din Țuțuieni.»

S-a remarcat cu perfectă dreptate că Moș Nichifor Coțcariul este cea mai bine construită nuvelă din literatura română. Cum subiectul ei aparține vieții de toate zilele, fără elemente senzaționale – cel puțin în aparență – de ce această stranie, literar inutilă introducere, cu precizii, circumlocuțiuni și insistențe pe care subiectul nu le cere, ci că este un «hop de-o parte» față de el? De ce această «deschidere» ușor divagantă, aducând a cimilitură? Un harabagiu ducând cu plată oamenii și boccelele lor de la un loc la altul, îl găseam oriunde și orișicând în cuprinsul țării, acum două sute de ani, și chiar până-n zilele noastre. «Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci un om ca toți oamenii» – începe Creangă. Afirmație inutilă. Nimeni nu se îndoiește de aceasta, pentru că nu are nici un motiv, intrinsec sau extrinsec. Atunci de ce acest mare scriitor se repede să deschidă uși larg deschise? Precauțiile lui Creangă ar fi fost potrivite dacă ar fi vrut să ne convingă că, în ciuda credibilității, acum vreo 200 de ani, Zmeul Zmeilor sau Balaurul cu douăsprezece capete s-au manifestat la Târgul-Neamț. S-a manifestat însă… numai Moș Nichifor Coțcariul. Ce avea ea, această apariție, atât de senzațional, încât povestitorul să dea luxul de precizii și de asigurări pe care nici subiectul, nici cititorul nu le cereau?

«Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci un om ca toți oamenii». Corect era: «a fost». Nu de alta, dar fraza echivocă ne-ar putea face să bănuim că harabagiul nostru nu a fost contemporan cu bunicul bunicului, ci chiar cu povestitorul, că este o funcție per-

manentă și că prolixitatea subsecventă nu are alt rost decât să învăluie fulgerarea de sinceritate incipientă…

«El a fost odată când a fost»… și această ușoară, abia deghizată, parafrazare a ilustrului debut al basmului românesc; «a fost odată ca niciodată» risipește în mod deliberat toate precauțiile cronologice ale autorului nostru, luând cu o mână ce dăduse cu alta, adevărată măsluire de cărți ce ne lasă mai nedumeriți ca la început, învăluind și dezvăluind într-o clipită ceva pe care scriitorul crede că trebuie dezvăluit și învăluit.

Acest «ceva» merita toate precauțiile lui Creangă? Cititorul va aprecia după cele ce urmează.

Începutul povestirii Moș Nichifor Coțcariul este inutil și, din punct de vedere strict literar, umplutură. Nuvela ar fi trebuit să înceapă de-a dreptul cu al doilea paragraf: «Moș Nichifor (era un) harabagiu (din Târgu Neamț). Căruța lui…», etc. Primul paragraf pe care l-am citat în întregime este o extrapolare față de subiect, lipsită de interes literar. E inutilă în nuvelă. Prezența ei nu poate fi explicată printr-un deficit artistic al lui Creangă: humuleșteanul nu are pereche în literatura noastră în stăpânirea completă a meseriei scriitoricești, în sobrietate, chiar atunci când este sfătos. Prin urmare, Creangă a scris acest început pentru alte motive decât literare. Mențiunea, inutilă artistic, a lui Ciubăr Vodă, este decisivă, după toate lămuririle pe care le-am dat. Dacă Moș Nichifor este, atunci sunt, la prezent, Ciubăr Vodă, Moș Dediu și ceilalți titulari noi ai vechilor funcții. «Cumătria» poate fi un mister inițiatic periodic, reînnoindu-se ciclic, prin noii titulari ai vechilor funcții, până la vremea dezvăluirii lui Creangă, o agapă, o Cină de Taină.

Vedem întruniți în contemporaneitate, în paragraful incipient, pe Moș Nichifor din Țuțuieni care este, pe «bunicul bunicului meu», cimpoieș, pe Moș Dediu, pe «Ciubuc Clopotarul», unchiul unchiului mamei mele”, care deci nu e identic cu „cimpoieșul”. Iar cumătrul mare era Ciubăr Vodă… Existența lui Moș Dediu este adeverită și într-un loc din Amintiri³⁹:

David Creangă explică fiicei sale că asemenea școli ca aceea din Broșteni «doar la Iași să fi fost ceva și la Mănăstirea Neamțului, pe vremea lui mitropolitul Iacob⁴⁰, care era oleacă de cimotie cu noi de pe Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamțului, bunicul mâne-ta, Smarandă, al cărui nume stă scris și astăzi pe clopotul bisericii din Pipirig. Ciubuc Clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine și apoi a pribegit de acolo ca și noi, s-a tras cu bucatele încoace ca și Moș Dediu din Vânători și alți mocani, din pricina papistășiei mai mult, pe cât știu eu. Și atâtea era de cuprins, de s-au umplut munții: Hălăuca, Piatra lui Iepure, Bărnariul, Cotnărelul și Boampele, până dincolo, peste Pătru Vodă, de turmele și tamazlâcurile lui”.⁴¹ Vom da restul citatului mai jos. De pe acum se poate vedea că și paragraful din Moș Nichifor și cel din Amintiri se coroborează.

Cuvintele «bunicului mâne-ta» (deci bunicul bunicei lui Creangă) ne permit să situăm personajele cu o aproximație satisfăcătoare, prin anii 1790-1800. Ce constatăm? Că pe la epoca aceea, două personaje perfect și incontestabil reale, «în carne și oase», ca să întrebuințăm expresia curentă, s-au hotărât să facă o «cumătrie», fapt iar de toate zilele, la care e posibil să fi asistat și Moșul Nichifor Coțcariul, contemporan al lor, după însăși spusa lui Ion Creangă. Și cumătru mare a fost Ciubăr Vodă!

Obișnuit să treacă repede și distrat peste pagini pe care le-a citit din copilărie, cititorul nu observă enormitatea faptului relatat. Este exact ca și cum ai spune: Ionescu și Popescu au hotărât să facă cumătrie; cumătrul mare a fost Verde-Împărat!

Insistăm asupra faptului că Dediu, Ciubuc și Ciubăr Vodă sunt angajați într-o acțiune care presupune comuna măsură, omogenitatea și solidaritatea existențială a actorilor, pentru că toți trei se situează pe același plan, condiționat de aceleași moduri de fire.

Și atunci avem o alternativă, o singură alternativă, pe care rugăm pe cititorii noștri s-o cântărească cu cea mai minuțioasă atenție:

Sau Ciubăr Vodă este o nălucire, dar atunci Ciubuc și Moș Dediu sunt și ei năluciri; sau Moș Dediu și Ciubuc sunt oameni reali, care au existat și atunci, prin comună măsură și implicație, și Ciubăr Vodă este tot așa de real, tot așa de «carnal», ca și ei.

Cu alte cuvinte: realitatea lui Moș Dediu și a lui Ciubuc Clopotarul impun o realitate solidară și similară a lui Ciubăr Vodă. Oamenii în carne și oase nu cer să boteze sau să cunune… alegorii, iar un spectru nu primește în dar o turmă de oi. Și totuși… pe Ciubăr Vodă l-am mai întâlnit în secolele XIV, XV, XVI; acum îl găsim la sfârșitul secolului al XVIII-lea…

Constatările acestea sunt atât de uluitoare încât ne oprim o clipă și asupra unei improbabile posibilități: ar fi vorba de o mistificare a lui Creangă? Să admitem un moment că, incorigibil, pince-sans-rire,^trad. Creangă vrea să se amuze pe spinarea cititorului. În cazul acesta farsa nu a reușit. Iată de ce: când un nebun aruncă o piatră în baltă, se dă la o parte și lasă pe înțelepți să cerce a o scoate, asistând nevinovat la zarvă și păruială. O mistificare literară este reușită când mistifică de la început, când produce imediat gâlceavă. Or, nu este deloc cazul aici, fiindcă este foarte probabil, ca să nu spunem sigur, că suntem primul care relevă, după 90 de ani de la apariție, inadvertențele și incongruențele începutului lui Moș Nichifor Coțcariul. Misterul poate fi învăluit în farsă; este unul din obișnuitele moduri de ocultare ezoterică; dar niciodată nu poate fi farsă, intrinsec și esențial.

Că humuleșteanul a vrut să cripteze ceva în cimilitura cu care începe nuvela Moș Nichifor Coțcariul, nu mai încape îndoială; rămâne să stabilim ce.

În primul rând, observăm că este vorba de o cumătrie prilejuită de un botez sau de o nuntă. Creangă nu precizează. Or, și nunta și botezul, ca taine, sunt unanim folosite, pe tot globul, ca simboluri de rituri inițiatice; este suficient să ne reamintim termenul substituit de «hierogamie» pentru nuntă și de «a doua naștere» pentru botez. Unul din textele fundamentale ale Rosa-croceanismului se numește Die Che-

mische Hochzeit Christians Rosenkreuz – Nunta chimică a lui Christian Rosenkreuz. Aceste Chemische Hochzeiten^trad. nu se repetau periodic, ca toate misterele inițiatice, până la «cumătria» de care vorbește Creangă?

Rămâne de văzut cine a fost beneficiarul, obiectul cumătriei, a cumătriei-inițieri. Nu Ciubăr Vodă, nici Ciubuc Clopotarul, nici Moș Dediu care o oficiază: primul pentru că e cumătru mare; Ciubuc Clopotarul pentru că a oficiat în calitate de preot, al treilea pentru că este naș.

Afară de aceasta, cumătria a putut însemna și reînnoire, primenirea unei organizații inițiatice, adaptarea la noi condiții ciclice.

Această scenă de inițiere este întovărășită de anumite episoade cu trăsături caracteristice de ritual, care prin amploarea lor depășesc cu mult integrarea unui individ într-un lanț inițiatic, oricât de calificat ar fi el. Sunt aparențe că evenimentul are o importanță macrocosmică, angajând o colectivitate tradițională – Moldova de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Citam o frază revelatoare: «fiind cumătru mare Ciubăr Vodă, căruia Moș Dediu i-a dăruit 49 de mioare oacheșe numai de un ochi».

Ce fel de cimilitură mai e și aceasta? Are semnificația unui adevărat omagiu al lui Moș Dediu, de la vasal la suzeran. Reamintește omagiul lui Avram către Melhisedec: «Și când se întorcea Avram, după înfrângerea lui Kedarlaomer… Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin^sursa; Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaânalt. Și a binecuvântat Melhisedec pe Avram («Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare da cel mai mare.», comentează sfântul apostol Pavel episodul, în Epistola către Evrei, c.7, versetul 7) și a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaânalt, Ziditorul cerului și al pământului. Și binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaânal, Care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!». Și Avram i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate.” (Facerea, 14, 17-20). Este de notat că jertfa de pâine și vin a lui Melkitsedek are un caracter net euharistic.

Fraza citată din Creangă este incomprehensibilă, dacă nu o considerăm ca simbolică; întâi numărul de 49 de oi, 7x7, număr sacru printre cele sacre, numărul sabatic al integrării, al perfectării ciclice, înmulțit

prin el însuși, apoi indicația care afară de domeniul ezoteric este lipsită de orice noimă, anume că mioarele erau oacheșe de un ochi, adică albe, cu o pată neagră în jurul ochiului, purtând, altfel spus, pecetea Yin-Yangului; deci în așa-zisele «mioare» s-a actualizat un ochi nocturn și un ochi diurn, polarizare posibilă numai dacă s-a deșteptat ochiul frontal sintetic. În realitate avem de-a face cu oameni, cu Harap-Alb, iar turma de 49 de oi este o imagine abia deghizată a unei fraternități oculte de 49 inițiați considerabili, ajunși la starea de perfecțiune umană, simbolizată de cuplul Negru-Alb; «turmă» pe care păstorul ei, Moș Dediu, o predă superiorului său Ciubăr Vodă. Și atunci avem 7 x 7 + 1, adică 49 de mioare și ciobanul lor, «o turmă și un păstor»^sursa, reprezentați prin numărul jubileului, 50. Se numea Jubileu sau An Sabatic, la evrei^sursa, un an care revenea după 7 x 7 ani, adică al 50-lea an, după cum Sabatul revine după 7 zile. Cu acest prilej datoriile erau șterse, robii și captivii erau puși în libertate, totul revenea la început.

Cavalerii Mesei rotunde erau în număr de 12, dar în unele versiuni de 50.

Toate aceste expresii: «Sabat», «An sabatic», «Jubileu», «o turmă și un păstor», sunt simboluri mesianice, apocaliptice, semnificând un sfârșit de ciclu și începerea altuia. Ciubăr Vodă este ciobanul nocturn, care va redeveni diurn la sfârșitul timpurilor – cum vom vedea într-un text folcloric descoperit la Boroaia.

Atunci, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în momentul izbucnirii Marii Revoluții Franceze, – care avea să ne învioreze și pe noi, după pierderea Bucovinei, primă etapă pentru Moldova a unui lanț de neînchipuite tribulații, de invazii ale dușmanilor, ale veneticilor, înaintea modernismului, a pierderii Basarabiei – este posibil ca șefii supremi ai inițierii în Moldova, să fi procedat la o readaptare a organizațiilor inițiatice, potrivită cu condițiile acelui moment ale ciclului. Căci ternarul Moș Dediu, Ciubuc Clopotarul, Ciubăr Vodă… nu este mai puțin decât triunghiul suprem al ierarhiei inițiatice. Iată câteva indicii semnificative: Moș Dediu era din Vânătorii Neamțului, sat situat între Târgul-Neamț și Mănăstirea Neamț. Menționăm faptul riguros istoric că, în vechime, locuitorii satului aveau sarcina să dea o garnizoană permanentă Cetății Neamțului, de unde și numele lor

militar de vânători; în schimb erau scutiți de orice alte obligații și dări. Creangă pomenește în Amintiri de satul Vânătorii Neamțului, cu «sămânță de oameni de aceia care s-au hărțuit odinioară cu Sobiețki, craiul Poloniei». Moș Dediu reprezintă deci puterea regală, inițierea războinică pe treapta imediat mai sus; Ciubuc Clopotarul, care, după cuvintele lui Creangă a fost popă la cumătrie, reprezenta autoritatea sacerdotală cu inițierea aferentă; la rândul lor, cei doi stau de-a dreapta și de-a stânga lui Ciubăr Vodă, suzeranul lor, reprezentând Principiul unic și comun al celor două inițieri, Mare Cumătru⁴². Cu alte cuvinte, avem o imagine exactă a ternarului suprem al Agartthei^glosar: Mahanga, Mahatma și Brahatma; primul regentând lumea fizică, al doilea lumea intermediară psihică, al treilea lumea cauzală, spirituală, principiul celor două.

Ținând seama de caracterul de «conținător» al ciubărului, am arătat motivele care ne fac să vedem în titulatura de Ciubăr Vodă o echivalență a regelui Graalului. Guénon observa că, în anumite versiuni, cavalerii Mesei Rotunde sunt în număr de 50, de 7 x 7 + 1, adică numărul «mioarelor oacheșe de un ochi», din jurul lui Ciubăr Vodă, plus acesta. Așa-zisa cumătrie e o Cină de Taină, în care Regele Voievod distribuie băutura sacră din «ciubăr».

Este posibil ca una din aceste «Cine» să fi avut loc în momentul izbucnirii Revoluției Franceze, în anul 1789.

Am spus, în repetate rânduri, că una din cheile majore ale simbolismului este schematizarea simbolurilor. S-o aplicăm și aici: ciubărul este reductibil la schema geometrică a unei emisfere, prin intermediul cilindrului, clopotul, de asemenea, numai că ciubărul reprezintă emisfera inferioară iar clopotul emisfera superioară. «Coincidența» întâlnirii lui Ciubăr Vodă cu Ciubuc Clopotarul produce o sferă perfectă. Printre altele, joncțiunea celor două emisfere simbolizează concentrarea, ocultarea într-un singur punct a elementelor tradiționale din Moldova, până atunci difuze, strângerea lor într-o arcă, într-o navă

spirituală («Ciubărul» este și el o navă), menită să plutească pe apele dezlănțuite ale ciclului sfârșind, și să supraviețuiască potopului până la apariția curcubeului; altfel spus, sfera, arca, este sandhyia, punctul indiscernabil care separă și leagă două cicluri de existență; este învăluirea misterelor într-un hobot de nepătruns până în clipa hotărâtă pentru o nouă expansiune; simpla probitate ne silește să constatăm că acum cele două emisfere au fost din nou separate.

În fond, privit și singur, Ciubuc Clopotarul reprezintă o sferă perfectă, pentru că ciubucul este simbolul unei sfere inferioare, ca și ciubărul. Când a primit supranumele de clopotar, de la clopot, emisferă superioară, a însumat în el sfera perfectă.

Atragem atenția că simbolismul clopotului este în legătură directă cu manifestarea și propagarea Sunetului primordial, Parașabda^glosar și a Verbului; reamintim clopotul tras de o mână nevăzută în Melancholia lui Dürer, care și el declanșează, în gravură, drama sfârșitului de ciclu.

Ne putem da seama acum de importanța afirmației lui Creangă, când spune că Ciubuc Clopotarul făcuse pe cheltuiala lui un clopot la Mănăstirea Neamț și-i plăcea să-l tragă singur. Cu privire la «ciubuc», mai amintim că la indienii din America de Nord este o pipă sacră în riturile calumet^trad.-ului.

Mai este un fragment din Amintirile lui Creangă, a cărui enigmă se lămurește în lumina celor spuse mai sus. Am arătat pe David Creangă povestind, despre obârșia neamului lor, fiicei și ginerelui său; cum în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au venit din Ardeal în Moldova, Moș Dediu, Ciubuc Clopotarul cu neamurile, cu turmele și tamazlâcurile lor. Iată acum sfârșitul citatului:

«Și se pomenește că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă și ospătat cu îndestulare. Și se dusese vestea în toate părțile despre bunătatea și bogăția sa. Până și Vodă cic-ar fi tras odată în gazdă la Ciubuc și întrebându-l cu cine mai ține atât amar de bucate, el ar fi răspuns: «Cu cei slabi de minte și tari de vârtute, Măria-Ta». Atunci Vodă nu s-a putut stăpâni de mirare, spuind: «Ia, asta-i om, zic și eu; de-ar fi mulți ca dânsul în domnia mea, puțină lipsă ar duce țara la nevoi». Și i-a bătut Vodă pe umăr zicându-i: «Moșule, să știi că de azi

înainte ești omul meu și la domnie ți-i deschisă ușa orișicând». Și de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de Omul lui Vodă (subl. ns.) încât și până astăzi un deal în partea dintre Plotunul, unde era mai mult așezarea lui Ciubuc, se cheamă Dealul Omului…»

Apoi puțin mai jos:

«… Ciubuc mocanul care neavând femeie nici copii, ce i-a venit mai târziu, de evlavie multă ce avea sau din alte împrejurări, a închinat toată averea sa Mănăstirii Neamțului și el s-a călugărit mai cu toți haidăii lui, făcând multe pomeniri cât a fost în viață, iar astăzi petrece în liniște lângă zidurile mănăstirii, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru împărăția cerească!»⁴³

Un text trebuie solicitat în amănuntele și structura lui imediată; numai așa își descoperă trăsăturile generale și chiar universale.

Ciubuc Clopotarul a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Și-a pus cineva întrebarea: cine-i Domnul Moldovei cu care a avut întrevederea și schimbul de vorbe citate mai sus? Verzimea replicilor, graiul atât de neaoș românesc, spontaneitatea ripostelor, presupun în mod necesar doi români din cele mai bune esențe ale codrului românesc. O convorbire prin interpret este inacceptabilă. Care-i domnul fanariot dintre 1760-1800, știutor măcar al unei boabe de vorbă românească? Răspunsul este net: nici unul!

Atunci concluzia este precisă: nu poate fi vorba de nici unul din efemerii și derizorii domni care se vânturau pe atunci în scaunul țării. Este vorba de adevăratul, unicul, legitimul, fără de moarte Domn tainic al Moldovei, care din cauza nenorocirilor neamului a trebuit, pentru a putea ocroti luminița ce mai pâlpâia pe altar, să-și pună obrăzarul de abjecțiune al lui Ciubăr Vodă, precum Domnul Hristos cârpa roșie pe spate, coroana de spini, sceptrul de trestie, în curtea pretoriului din Ierusalim.

Și când îi spune lui Ciubuc: «Moșule, ești omul meu», și-l bate pe umăr, așa cum seniorul feudal bătea cu spada pe umăr pe cavalerul nou

înarmat, acest gest este un rit de inițiere, sau de nu, nu există rituri de inițiere. Și i-a rămas numele de «omul lui Vodă», al lui Ciubăr Vodă, adică manifestarea și reprezentantul lui în afară. Dealul unde-și avea rostul a căpătat numele de Dealul Omului, ca și vârful Caraimanului. Guénon semnala importanța excepțională a munților purtând nume de om. Printre altele, această botezare presupune o foarte înaltă stare spirituală, o stare «polară» a celui care-și dă numele muntelui - simbol polar. David Creangă spune că acest deal al Omului se află lângă Plotunul. Or, plotun este vechiul nume al bourului.

Printre munții pomeniți, peste care se întinsese Ciubuc, este și Pătru Vodă, munte care desparte valea Ozanei de valea Bistriței. În general, nu se crede că numele i-ar veni de la Petru Rareș. Ar putea fi mai degrabă al lui Pătru Vodă, cumnatul lui Ioan Corvin de Inidoara, căruia acesta i-a trimis un pâlc de oaste sub comanda lui Csupor, presupus Ciubăr Vodă, din 1448.

«Ia, aista-i om», exclamația lui Vodă bătând umărul lui Ciubuc, e traducerea riguroasă a lui Ecce Homo^sursa și poate fi explicată inițiatic prin «acesta-i omul veritabil», singurul om veritabil, termen tehnic cu care diferitele tradiții, printre care și cea extrem-orientală, desemnează ființele care au atins perfecțiunea stării umane. Aceștia sunt adevăratele spectre, oamenii nevăzuți. Ceilalți, restul, sunt oameni în devenire.

Reamintim că din începutul nuvelei Moș Nichifor Coțcariul s-ar putea presupune o integrare a acestuia în lanțul inițiatic ale cărui două capete le ține Ciubăr Vodă, care e Întâiul și Ultimul, Alfa și Omega^sursa. Ritul de inițiere presupune și actualizează o afinitate între cele trei lumi, între recipiendar și inițiator. Asemănările dintre Moș Nichifor Coțcariul și Maestrul lui sunt evidente: dacă Ciubăr Vodă este un măscărici, coțcarul este o mască mai «fățuită» de măscărici, iar Nichifor Coțcariul este un tribulant, un caraghios, un rătăcitor cu harabaua lui. Și el este un nocturn; avea iepe albe la căruța lui, spune Creangă, «pentru că albeața iepelor îi slujea de frânar noaptea la drum» - afirmație cu dublu înțeles. Moș Nichifor era și geambaș de cai, adică avea una din cele două meserii - a doua fiind aceea de măscărici jongleur - sub care se ascundea în Occident, ca și în Orient, o categorie de mari inițiați cu

funcție tribulantă de mesageri și de intermediari. Iar mai jos, Moș Nichifor spune pe șleau că e solomonar, pentru ca nimeni să nu observe. Ajungând în Dealul Balaurului cu jupânesica Malca, unde înnoptează cu ea, îi povestește legenda locului și la sfârșit zice:

«— Noroc că eu unul știu solomonii și nu mă prea tem de balaur.

— Da ce-s acelea, solomonii, Moș Nichifor?

— Ei, jupânesică dragă, asta nu se poate spune. Eu babei mele - că merge pe 24 de ani de când m-a luat cu dânsa și ce n-a făcut ea? Și cât m-a chihăit de cap să-i spun și tot nu i-am spus».

Să punem acestea în legătură cu faptul că Ciubăr Vodă este arătat de Stamati ca rege al solomonarilor și atunci filiațiunea spirituală de la Vodă la harabagiu devine aparentă.

Cât despre obiecția moralistă privitoare la aventura erotică a lui Moș Nichifor cu jupânesica Malca, este total lipsită de valoare. Simbolismul sexual e universal folosit în toate tradițiile, chiar în cele ascetice, cum este creștinismul, fiindcă închipuie integrarea și agregarea de forțe duale antagoniste, atât pe plan microcosmic, cât și pe cel macrocosmic. Moș Nichifor este solomonar; am arătat că înaltul inițiat desemnat cu acest titlu stă în nori, pe capul unui balaur; ori, pe dealul Balaurului se unește Moș Nichifor, «Purtătorul de biruință» (sensul cuvântului Nikeforos), cu «Împărăteasa» (sensul cuvântului Malca). Este vorba deci de o hierogamie inițiatică. Dar de ce aventura aceasta cu o evreică? Printre altele, ar putea însemna că integrarea anumitor valori «folclorice» din tradiția și «psihea» iudaică a fost posibilă și providențială în ambianța moldovenească, probabil unindu-se cu o tradiție greacă. Nu ne putem întinde asupra acestei importante chestiuni pentru că ar trebui să vorbim de tradiția ebraică, în special de hasidism și de răspândirea lui în Moldova. Fondatorul hasidismului, ilustrul kabalist Baal Șem Tow, și-a făcut ucenicia în Moldova de nord și a avut strânse legături cu personaje enigmatice de la noi; mă gândesc în special la haiducul Doboș; numai când s-a manifestat în afară, Baal Șem s-a mutat în Polonia. Baal Șem a murit în 1760, adică în proximitate temporală cu întâmplările povestite mai sus. Reamintim, de asemenea, numele de «Jidovi» dat de poporul nostru Uriașilor antediluvieni.

Revenind la subiectul nostru, s-ar putea, ținând seama de transmisibilitatea prin generații a funcțiilor inițiatice (funcția fiind permanentă, iar individualitățile purtătoare, trecătoare), să fi existat o succesiune de Nichifori Coțcari, începând cu acela al lui Ciubăr Vodă, altul în fiecare generație, dar toți una în același spirit și în aceeași continuitate, toți «purtători de biruință», transmițându-și din generație în generație depozitul tradițional, până la Nichiforul de care vorbește Creangă la prezent? «Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii». Am avut o primă exteriorizare a ceea ce reprezintă Ciubăr Vodă în Ciubuc Clopotarul și Moș Dediu; a doua în Moș Nichifor Coțcariul; este posibil să fi fost o a treia exteriorizare în Ion Creangă, cu misiunea de a exprima în basme și mituri o înțelepciune «non-umană» (apaurușeia).^trad. Regăsim astfel și tripla incintă druidică.

Vorbeam de afinitatea dintre Ciubăr Vodă și Moș Nichifor Coțcariul. Aceeași afinitate există între acești doi și Ion Creangă însuși. Toată viața a făcut-o pe măscăriciul și pe coțcariul printre boieri: expansiv, jovial, aparent fără secrete; dar nici unul din jurul lui, cu excepția poate a lui Eminescu, nu a trecut dincolo de masca lui insondabilă, de Silen lucid și de beția lui înțeleaptă.

Este posibil ca humuleșteanul să fi primit o inițiere de măscărici, cea mai înaltă și cea mai adâncă din câte există, în primul rând pentru că masca hilară este o oglindire a măștii lui Brahma, care a creat lumea jucând în arșice - cum spun hindușii; iar gnosticii învățau că Universul a fost creat printr-un hohot de râs al Demiurgului. Dar masca hilară este complementară cu cea tragică, de Ianus Bifrons:

«De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-și».

(Eminescu)

Moș Nichifor nu este numai coțcar, dar și harabagiu, colindând lumea. Trebuie să menționăm că după marele Sufi musulman Mahyddin ibn Arabi, poreclit hieratic «Cel mai mare Maestru spiritual, Sulful Roșu, Lumina Albastră» (ash - Sheihu al-akbar va al-kibritu-l-ahmar va ah-nuru-l-azhar^trad.), în tratatul său, «Categoriile inițierii» (at-tartibat ttacawuf^trad.), desemna categoria a patra cu numele as-sayhuna,^trad.

«călători», acei care colindă lumea în căutarea oamenilor lui Allah (ca Diogene cu finarul lui, care pare să fi aparținut acestei categorii), ducând solii de la unul la altul.

* * *

Aruncând o privire înapoi, reținem ca deosebit de semnificative: «amorsa» istorică a lui Ciubăr Vodă în Grigore Ureche; apoi în legendele culte ale autorilor citați; faptul că Ciubăr conduce «hop-deoparte» ridicarea și prăbușirea lui Despot Vodă; că pe Ciubăr Vodă l-au mâncat guzanii, ghishanii, alias hanii tătărești; că, lovit, Ciubăr Vodă «parcă n-ar fi fost», expresie ambiguă ca «vivit non vivit» arthurian, ce implică moartea ca formă de ocultare; că Bogdan, fiul lui Ciubăr, este încununat cu o cunună de trandafiri, nu cu o coroană de aur; că fantasticul Ciubăr Vodă este tatăl foarte realului Bogdan Vodă, întemeietorul Moldovei; că într-un poem fastuos, romantic, numele de Ciubăr face pată și e trivial, afară dacă nu este simbolic; că ciubărul, ca și cupa Graalului, poate fi «conținătorul» unei băuturi sacre; că Ciubăreștii sunt o dinastie având contingențe probabile cu Graalul, ai cărei continuatori legitimi sunt Mușatinii; că Bogdan s-a însurat cu Iana Sânziana; că «dascălul Pascal» făcuse Alexandria, care a căzut în mâinile editorului Barac, mort în 1848, ceea ce nu-l împiedică să fi fost profesorul lui Ciubăr Vodă, tatăl lui Strâmbă-Lemne, bunicul lui Tândală; că Moș Nichifor Coțcariul, tovarăș de cumătrie cu Ciubăr Vodă, este pus ambiguu la prezent la începutul nuvelei și proiectat apoi în trecut; că o enigmatică cumătrie a întrunit personaje atât de enigmatice, deși reale;

Se aflau la cumătrie:

1) Bunicul bunicului lui Creangă, «cimpoieș» la ceremonie;

2) Ciubuc Clopotarul, perfect identificat, «unchiul unchiului mamei mele»;

3) Moș Dediu, din Vânătorii Neamțului;

4) Ciubăr Vodă

și insinuat ca posibil, Moș Nichifor Coțcariul, contemporanul lor, recipiendar, ca verigă în lanțul inițiatic din așa-zisa «cumătrie»

Moș Dediu din Vânătorii Neamțului este tot atât de real ca și Ciubuc Clopotarul, tovarășul său de pribegie. Creangă ne spune despre ei în Amintiri vorbele bunicului său David Creangă:

«Ciubuc Clopotarul tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine; și apoi a pribegit de acolo ca și noi, s-a retras cu bucatele încoace ca și Moș Dediu și alți mocani din pricina papistășiei mai mult, pe cât știu eu».

Iată însă acum pe acest foarte real «în carne și oase» Moș Dediu, devenind personaj de fabulă în cu totul alte izvoare decât în amintirile lui Creangă, după cum alte personaje mitice ce le-am întâlnit, au devenit oameni ca toți oamenii, atât de adevărat este că mitul nu exclude, ci se întrepătrunde cu viața zilnică, pentru că, în realitate, o generează. Iată ce am găsit despre Moș Dediu, în Simeon Florea Marian, Tradiții poporane române din Bucovina⁴⁴, la pag.305 și următoarele, în capitolul «Pâriul Dediului»:

«La o depărtare cam de două mile spre miezul nopții de orașul Suceava, se află satul Pătrăuți.

Între pâraiele ce curg pe hotarul acestui sat este unul, care se numește Pârâul Dediului.

Dediul se zice că a fost un om foarte bogat, că avea turme nenumărate de oi, încât nici el însuși nu le mai știa numărul. […]

Dediu nu avea nici un copil. El ținea numai pre unul de suflet, care era tare la trup dar cam slab la minte. Pre acest copil de suflet îl pune stăpân și privighetor peste toți ciobanii.[…]

Pentru turmele lui Dediu era Bucovina prea îngustă, de aceea își cumpără moșii pentru oile sale prin toată Moldova și Basarabia, până la Marea Neagră».

Are loc o nuntă domnească. Dediu dăruiește mirilor trei sute de mioare albe, oacheșe de un ochi și pintenoage de un picior. La Crean-

gă, darul de 49 de mioare îl face tot Dediu. Și mioarele tot oacheșe. Nu credem că poate fi vorba de o contaminare, din moment ce satul Pătrăuți și Pârâul Dediului există real.

«Însuși Domnitorul s-a mirat foarte mult de aceasta și de aceea l-a și întrebat:

— Cu cine ții dumneata atâta avere […] atâta amar de oi?

— Cu cine?… ia cu cei slabi de minte, dar tari de vârtute».⁴⁵

La Creangă acest răspuns i-l dă lui Vodă Ciubuc Clopotarul.

Domnul cere lui Dediu să-i trimită pe unul din oamenii săi, să se ia la întrecere cu unul din voinicii săi, Dediu cere un burduf de făină în caz de victorie. Toată făina țării nu umple sacul, pentru că burduful, ca și turbinca lui Ivan, era pur calitativ.

Feciorul Dediului se bate cu un balaur. Îi vâră securea în cap. Se suie pe capul balaurului, care se urcă la cer trei zile și trei nopți, apoi se coboară. (Ascendit a terra in coelum iterumque descendit in terram et recipit vim inferiorum et superiorum).^sursa Aceasta este suficient ca să se facă din Fiul adoptiv (deci discipol) al Dediului, un inițiat de rang înalt, mai precis un solomonar ca Bogdan din Povestea poveștilor a lui C. Stamati.

Mitul e același până în detalii; răspunsul dat de Dediu «Domnului de la Iași» îl identifică pe acesta din urmă cu Ciubăr Vodă. Funcția este unică, dar «suportată» probabil de mai multe personalități.

La pagina 326 a aceleiași cărți se vorbește de Valea Dediului. De data aceasta, Dediul, cu ocazia cumătriei botezului copilului lui Vodă (Ciubăr Vodă, spunem noi), dăruiește 500 de oi albe ca laptele și oacheșe de ochiul stâng și de urechea dreaptă. Cinci sute e un multiplu al lui 7 x 7 + 1 din relatările lui Creangă, deci (50 x 10). Întrebat de Vodă cu ce ține turmele, dă același răspuns, dar cu precizări:

«— Cu cei tari de vârtute și slabi de minte. Așa de tari, Măria-Ta, că ciomagul lor cel ciobănesc trebuie să fie cel puțin de o majă de greu ca să

se poată potrivi în mâna care îl poartă. Câte o dată, când n-au ce lucra, ca să le treacă vremea, aruncă ciomagul în sus și până ce pică jos, trebuie să aștepte cel puțin un ceas întreg. Afară de aceasta, îndătinează ei de a se lupta numai cu urieșii și cu balaurii».⁴⁶

Deși Dediul lui Creangă și cel al lui Simeon Florea Marian sunt, incontestabil, același personaj (amândoi ciobani, amândoi dăruind la cumătrie mioare oacheșe), totuși tipologia lor diferă radical. Moș Dediu al lui Creangă nu are nimic senzațional. Este om ca toți oamenii, mocan migrat din Ardeal în Moldova, cu tot tamazlâcul lui, o dată cu prietenul său, Ciubuc Clopotarul, «din cauza papistășiei mai mult»; s-a așezat în Carpații moldovenești. Astfel de migrațiuni în secolul al XVIII-lea sunt o realitate istorică perfect cunoscută. Moș Dediu al lui Marian însă e o precipitare din alte lumi, un fel de cioban mitologic, de Dochie masculină, slujit în păstoria lui de adevărați ciclopi. Se dă mai mult de partea lui Strâmbă–Lemne și Sfarmă–Piatră decât înspre oameni. Amândoi însă au ceva comun: familiaritatea cu Ciubăr Vodă și faimoasa «cumătrie». Cele două ipostaze ale lui Dediu se pot împăca sau se exclud? Nu se exclud. Cei doi Dediu se situează pe planuri diferite, ce converg însă în același Ianus Bifrons. Dediul lui Creangă reprezintă Individualitatea, Dediul lui Marian, Personalitatea transcendentă, Jivatma^glosar și Atma^glosar, omul și funcția pe care o suportă, fiecare manifestându-se în dimensiunea lui proprie. Mai notăm o trăsătură comună: Dediul lui Creangă are o trăsătură războinică, așezat fiind în Vânătorii Neamțului, sat de răzeși militari care dădeau garnizoana Cetății Neamțului. Dediul lui Marian este și el un Kșatria^glosar: haidăii lui se războiesc cu urieșii și cu balaurii. Și încă un caracter comun: subordonarea lor față de Ciubăr Vodă.

Colaționând amândouă versiunile, ne îngăduim să exprimăm o impresie. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când Transilvania a intrat în circuitul occidental, s-au refugiat în Moldova primordială și primitivă două puternice organizații inițiatice, sacerdotală și regală, prima având ca șef pe Ciubuc Clopotarul, a doua pe Dediu din Vânători,

subordonați amândoi lui Ciubăr Vodă, nălucă divagantă, rătăcitoare, tribulantă, în exil în propria lui țară, al cărei stăpân legitim este și care se va remanifesta ca un mântuitor Veltro^glosar, ca «un Bătrân al zilelor», pentru «oficierea» supremei «cumetrii», la sfârșitul ciclului. Cumătria este un ritual (botez sau nuntă) care, prin extensie, creează o «nemurire» pentru participanții la rit. Enigmaticul paragraf de la începutul nuvelei Moș Nichifor Coțcariul se referă, după părerea noastră, la convocarea «activului» unei puternice organizații inițiatice compuse din «vârfuri» (cei 7 x 7 sunt Harapi-Albi), într-un moment ciclic foarte important (probabil izbucnirea Revoluției Franceze), pentru readaptarea la noi condiții istorice a modului de comunicare a organizației inițiatice cu lumea exterioară, pentru crearea de noi canale. Această adunare este numai o prefigurare a vastei adunări pe care Ciubăr Vodă o va strânge în jurul său, suflând din bucium, pentru ca să pornească, pe de o parte, la hăituirea «lupei» dantești, iar, pe de altă parte, la facerea bilanțului acestei lumi pieritoare.

* * *

Un ritual inițiatic se desfășoară prin vorbe și gesturi prin mantra^glosar și mudra, care actualizează o «influență spirituală», în moduri temporale și spațiale. Chiar în riturile exoterice, exteriorizare a riturilor ezoterice, această îmbinare temporo-spațială este vizibilă. Oricine a participat la o liturghie creștină își poate da seama de acest fapt. E natural să fie așa: o «influență spirituală», o «benedicțiune» ca să fie eficace în lumea noastră trebuie să-i însumeze toate servituțile, toate condițiunile. De aici doctrina jertfei perpetue. De aceea, la epocile anului când miturile urmau să se infuzeze în corpul social (echinocții, solstiții etc.), ele se desfășurau, se exteriorizau într-o dramă sacră, la care participau numai cei «abilitați» la aceasta, adică numai cei care făceau parte din organizația inițiatică, depozitară a miturilor în chestiune. Din cauza continuității țesutului cosmic și social, ecouri ale acestor drame sacre răbufneau în afară, mai ales în mediul rural, sub formă de piesete

compuse de «istețul satului»; în asemenea piesete, elementele ezoterice se amestecau cu elemente profane. În vremurile vechi, când toată ambianța era sacrală, aceste piesete erau și ele, în mod necesar, sacre, pentru că autorul nu putea să-și găsească subiectele decât în mediul înconjurător, tradițional sută la sută. Se poate ușor închipui ce repertoriu uriaș inițiatic s-a adunat în cursul secolelor și, în final, s-a risipit. Când țara a intrat în circuitul civilizației moderne, autorul anonim a amestecat de-a valma sacrul cu profanul. De aceea, în piesele care ne-au mai rămas astăzi, găsim subiecte noi din viața modernă a țării, amestecate cu vestigiile tradiționale. Astfel, în micile drame ce se joacă de Crăciun și Anul Nou găsim titluri autentic tradiționale ca «Gruia lui Novac», «Irozii», «Dragoș», «Ștefan cel Mare»…, dar și «Banda lui Nițulescu», «Iancu Jianu», «Banda lui Coroi», «Pantelimon», «Luarea Griviței», «Bătălia de la Mărășești»… și vor urma probabil scene din colectivizarea agriculturii și eliberarea țării de sub jugul fascist^* etc.

V.G.Popa, profesor din Fălticeni, ne-a comunicat o asemenea piesetă ce se joacă de către copii, de Anul Nou, intitulată «Mama lui Ștefan cel Mare». Piesetă este culeasă din satul Târzia, Comuna Brusturi, jud. Neamț, la sfârșitul deceniului al 6-lea.⁴⁷

Este de fapt o amplificare a cunoscutei poezii a lui Bolintineanu, cu același titlu, pe care unul din isteții și poeții obișnuiți ai satelor noastre a auzit-o, probabil, recitată la șezătorile locale sau a învățat-o în anii de școală primară. Piesetă nu depășește nivelul infantil, dar, am putea spune, fără voia lui, autorul popular integrează în mica dramă fragmente tradiționale din sfărămăturile statuilor bătrâne. Citam câteva din ele. Lui Ștefan i se vestește că turcii curg puhoi. Se desprinde de Domniță, logodnica sa,

ca să se ducă la luptă:

Ștefan din corn sună

Codrii mari răsună

De prin văi și dealuri

Ostașii s-adună!

De data aceasta Ștefan e învins:

Ștefan la palat se-ntoarce

Să-l mângâie a sa mamă…

Urmează, pusă în dialog, scena închipuită de Bolintineanu, dintre Ștefan și mama sa, care-l trimite din nou la luptă. Un ostaș adaugă:

Ștefan, Ștefan, Domnul meu,

Încetează plânsul tău!

Porțile sunt grele, groase,

Și zăvoarele sunt trase!

Ține-ți firea, nu te da,

Fii din nou, Măria Ta,

Cum ai fost și cum te știe

Draga noastră Românie!

Versificație de târgoveț. Dar urmează:

Că din fagii cei trufași

Vor ieși voinici ostași,

Că cei carpeni, cei arțari,

S-or schimba în sulițari

Și din orice alunaș

Va ieși viteaz arcaș

Și brădanii cei înalți

S-or schimba în dorobanți!

Suflă-n cornul tău de Domn,

Că nu-i, Doamne, timp de somn!

Nici de somn și nici de jale

Ci de mers către pașale!

Nu-i timp, Doamne, să te culci,

Ci de tropotit spre turci!

Crainicul din piesă comentează:

Ștefan suflă-n cornu-i, codrii lung răsună

Ș-altă oaste nouă împrejur s-adună!

Reminiscențele sunt eminesciene, dar e posibil, probabil chiar că Eminescu însuși s-a inspirat din folclor în Doina și în Mușatin și codrul… E greu de precizat dacă poetul rural și-a luat tema din Eminescu (suflatul din corn) sau de-a dreptul din miturile poporane. Înclinăm spre a doua ipoteză, pentru că imediat după ultimele două versuri pe care le-am citat urmează o temă lipsă în Eminescu, pe care nu șovăi s-o declar formidabilă, mergând peste secole, peste timp și spațiu, în împărăția miturilor eterne. În context ea apare ca un vultur într-o găinărie. Deci:

Ștefan suflă-n cornu-i, codrii lung răsună

Ș-altă oaste nouă împrejur s-adună!

Și când cornul sună de a treia oară

Trăsnet greu trăsnește de mi te-nfioară

Și despică-n două un stejar bătrân

Ce stătea pe culme drept ca un stăpân

Și din despicare, mări că s-arată

Ciubăr Voievodul cu-a lui spadă lată,

Cu suman pe dânsul petic lângă petic

Învârtindu-și ghioaga și râzând besmetic!

Iar ostașul:

Ștefan, Ștefan, Domnul meu,

Strânge-n pinteni calul tău

Că toți codrii din Rarău,

Până jos către Ceahlău,

S-au schimbat în luptători,

Luptători biruitori,

În frunte cu-acest voinic

Îmbrăcat ca un calic,

Ciubăr Voievod e numit,

Din stejar trăsnit ieșit!

El și cu vitejii lui

Și cu vlaga codrului,

Ajutoare că ți-o da

Până ce Măria-Ta

Peste turci că te-ai lăsa

Cu tină i-ai mesteca!

Repetăm ce-am spus despre Stamati: eroicitatea piesei de teatru, eminența superlativă a rolului lui Ciubăr Vodă, nu împiedică pe poetul rural să ni-l arate cu sumanul petic lângă petic, rizând besmetic, îmbrăcat ca un calic. Tradiția populară e așa de despotică încât poetul nu o poate încălca și trebuie să se resemneze la aparente incongruențe. Și ce personaj apare sub sumanul peticit! Fiul Trăsnetului, Boanerghez^sursa, ca și Sfântul Ioan Evanghelistul. Despre amândoi se spune că n-au murit, că trăiesc o perpetuitate ciclică. Ne întrebăm dacă nu e vorba de aceeași entitate, sub dublu aspect, sacerdotal și regal. Ca fiu al Trăsnetului, Ciubăr Vodă este și fiu al lui Zeus și astfel ajungem la originea hyperboreană a mitului. Ciubăr Vodă iese din stejarul trăsnit, ca Bachus din Semele, și ea arsă de focul lui Zeus. Avem de-a face cu xilogeneză^glosar iar stejarul este și el arborele lui Zeus, cum o vedem în sanctuarul de la Dodona. Când spui că Ciubăr Vodă este fiul Trăsnetului și al stejarului, ai spus tot.

Reiese că în Moldova mitică, Voievodul ei cel mai mare invocă, în desnădejde, drept suprem ajutor, pe Voievodul cu nume ridicol, deci fără nume, cu suman peticit, cu râsul besmetic, de fapt, domnul perpetuu dar ocultat al Țării!

* * *

Până acum am văzut pe Ciubăr Vodă sub aspectul său de smerenie și de nemernicie. Psihea populară ne-a păstrat însă și datina unui Ciubăr Vodă învingător și glorios, ceea ce ne-a făcut să amintim tangențial și de misiunea lui eshatologică.

V.G.Popa ne-a comunicat două creații populare în care facem cunoștință cu un Ciubăr Vodă triumfător. Despre una din aceste creații am vorbit mai sus. A doua, despre care vorbim acum, este și mai semnificativă. Ciubăr Vodă ne este arătat în stază de «precipitare din lumea subtilă care-l adăpostește, în lumea corporală». Elementele parodice au dispărut. Precum calul năzdrăvan, după ce a luat o îmbucătură de jăratic (hrana zeilor!), se scutură de jegul, bubele și noroiul rezidual al veacurilor, tot așa Ciubăr Vodă se scutură de nemernicia sa, își zvârle obrazul de măscărici, el, martorul, chezașul unui întreg popor față de Eternitate.

Redăm acest text popular cu comentariile de rigoare, acolo unde se vor impune.

Cântecul lui Ciubăr Vodă⁴⁸

Mări, frunză verde,

Ce mi-ș că se vede?

Mări frunze crude

Ce mi-ș că s-aude?

Cine calcă zarea

Și-nspăimântă marea,

Dunărea întoarnă

Și toate răstoarnă?

În țara lui Ciubăr Vodă, mititică dar indestructibil legată cauzal cu a noastră, totul se petrece pe dos, luând lumea noastră ca plan de referință și prin analogie inversă. Este firesc ca atunci când va irumpe într-a noastră, ținând seama de incompatibilitatea celor două tărâmuri, să-i răstoarne rânduiala radical și să facă Dunărea să meargă în sus. În treacăt spunem că formula are expresia însăși a inițierii: «parcurgerea în sens invers a Iordanului»^sursa. Va fi înspăimântător pentru că va avea caracter apocaliptic. Ciubăr Vodă calcă zarea; în adevăr, contactul lumii noastre cu lumile superioare nu se face decât prin orizont și prin zenit.

Frunză foi de măr,

Măritul Ciubăr,

Voievod și Domn

S-a trezit din somn

ca monarhul ascuns de care am mai vorbit, Frederic, Arthur, Carol cel Mare…, ca să dăm numai câteva exemple.

Și-a privit cu drag

La brad și la fag

Și la alți copaci

Tot așa de dragi…

Reamintim o parafrază eshatologică a lui Eminescu din poezia Mușatin și Codrul; «Căci să știi, iubite frate,/ că nu-s codru ci cetate/^vers. Că vrăjit sunt eu de mult/ Până când o să ascult/ Cornul mândru triumfal/ Al Craiului Decebal/ Atunci trunchii, mi s-or desface/ Și-n palate s-or preface/ Vei vedea ieșind din ele/ Mii copile tinerele,/ Și din brazii cât de mici/ Vei vedea ieșind voinici/ Căci la sunetul de corn/ Toate viețile se-ntorn…». Și într-o variantă: «Tu să știi, iubite frate,/ Că nu-s codru ci cetate/ dar demult sunt fermecată/ și de somn întunecată/…», adică exact somnul din care se deșteaptă Ciubăr Vodă în poezia noastră.

Și de dimineață

S-a spălat pe față,

cu roua ce cade din Arborele vieții, înviind morții la sfârșitul timpurilor, spunem noi.

Virtutea regeneratoare a Rouăi este cunoscută în toate tradițiile.

Citam, ca exemplu, versurile lui Dante: «Când am fost acolo unde roua se luptă cu soarele^vers., într-un loc umbros unde puțin se evaporează, ușor Maestrul meu și-a-ntins palmele pe ierbușoară și judecând care-i era planul, i-am prezentat obrazul plângând și a reapărut descoperită culoarea pe care o ascunsese Infernul» (Purg. Cântul 1, vr. 121-130).

Ciubăr Vodă, ca și Dante, iese din călătoria infernală și de aceea «de dimineață/ s-a spălat pe față».

Și s-a pieptănat

Și mi s-a-nchinat

Și mi s-a-narmat

Și-a sărit pe cal.

Mândru Ducipal,

ca toți aceia din familia spirituală a lui Alexandru Macedon; Bucefal, ca și calul lui Ștefan cel Mare, după numeroase tradiții, trăiește încă în codrii nepătrunși.

Și-a sunat din corn

Ca un mare Domn.

«Tu-i suna din corn o dată/ Și-ai s-aduni Moldova toată^vers.», spunea Eminescu în cunoscuta sa Doină.

Și-a sculat din morți

Pe plăieșii toți…

Sincronism perfect între Țară și Voievodul ei legitim; se deșteaptă unul, învie și ceilalți. «Căci la sunetul de corn/ toate viețile se-ntorn», după cum am văzut în Mușatin și Codrul.

Câți au fost tăieți

De dușmani procleți,

De turci și tătari

Și de cei avari

Și de alți dușmani…

Tătarii sunt guzanii, ghiz-hanii lui Stamati, care «au mâncat pe Ciubăr Vodă». Avarii amintiți în Cântecul lui Ciubăr Vodă desemnează nu numai pe zgârciți, ci și pe poporul de neam mongol cunoscut în istorie, ce a purtat acest nume.

Ciubăr Voievodul

Și cu el norodul

Și viii și morții

Înfrățiți cu toții,

În codru s-adună

La-nceput de lună

Și de săptămână…

Probabil că se referă la «Luna nouă», adică la luna crescândă, semilunațiunea favorabilă. Poate să fie și o aluzie la rolul Islamului în acele vremuri de sfârșit de ciclu.

Și-acolo vorbesc

Și se tălmăcesc…,

adică regăsesc un limbaj comun, formulă remarcabilă când ne reamintim de promisiunea remanifestării Tradiției Primordiale.

Pe unde s-apuce

Ca să nu se-ncurce,

Pe unde să plece

Ca să nu s-aplece…

(cărarea și poarta strâmtă, n.n.)

Pe unde să treacă,

Ca pe turci să-ntreacă

Pe un'să s-abată

Ca pe turci să-i bată,

Pe turci și tătari

Și pe cei avari

Și pe alți dușmani

Răi și pehlivani…

Ca în toate simbolurile autentice, noțiunile particulare de dușmani se întind și se referă la Dușman cu majusculă, Satan; il gran' nemico.^trad. Șarpele cel vechi…^sursa(Apoc. 20.2).

Ciubăr Domn cel mare

Neam cu sfântul soare…

Aceste versuri orbitoare sufăr lângă ele drept comentarii numai o frază din Le Roi du Monde de Réné Guénon. Vorbind de «Centrul Suprem» al lumii, spunem: «astfel este cazul Agartthei, dacă acest centru a cules, cum o indică Saint-Yves, moștenirea vechii dinastii solare (Sûrya-Vanșa^glosar) care rezida odinioară la Ayodhya și care făcea să-și ridice originea la Vaivaswata^glosar, Manu ciclului actual.

Și în nota la cuvântul Ayodhya:

«Acest stadiu al «dinastiei solare», dacă este privit simbolic, poate fi apropiat de «Citadela solară» a Rosacrocienilor și, fără îndoială, de «Cetatea Soarelui^glosar» a lui Campanella».⁴⁹ Mai departe:

Ciubăr Domn cel Mare,

Neam cu sfântul Soare,

Lung se sfătuiește

Și se tălmăcește

Cu norodul său

Și cu Dumnezeu…

«Brahâtmâ, șeful ierarhiei inițiatice, între Mahâtma^glosar și Mahânga^glosar, (ca Ciubăr Vodă între Ciubuc și Dediu n.n.) poate vorbi cu Dumnezeu față în față^sursa.»⁵⁰

Și pornesc la drum

Prin ploaie și fum

Din cornuri sunând,

Prăpăstii umplând,

Jivini spăimântând,

Cărări îndreptând,

Lanțuri deslegând,

Țelina arând,

Binecuvântând!

«Prin ploaie și fum» ar putea arăta că primele manifestări ale lui Ciubăr Vodă și tovarășilor săi se vor produce în lumea subtilă, intermediară între Cer și Pământ. Va urma apoi o activitate compensatorie: prăpăstii umplând, jivini spăimântând (nu e vorba de fiare sălbatice, ci de demonia mașinistă), cărări îndreptând (rectificatio),^trad. lanțuri deslegând (prin puterea cheilor, solve), țelina arând (trecerea de la haos la cosmos), în sfârșit…«Binecuvântând» ceea ce arată că Ciubăr Vodă este și Sacerdot, deținătorul ambelor puteri,

Mări frunză verde,

Ce mi-ș că se vede?

Mări frunze crude

Ce mi-ș că s-aude?

Ciubăr Voievod

Și cu-al său norod,

Umblă-n lumea mare,

Peste trei hotare

(nu numai orizontal, dar și vertical, în cele trei lumi ierarhizate)

Pe dușmani să bată

Și dreptăți să-mpartă

(Dreptatea este virtutea esențială a lui Manu ca Legislator Primordial. Melkițedec înseamnă literal «Regele justiției».)

S-aducă pe lume

Pe cel fără nume.

Numele lui Dumnezeu-99 în număr simbolic - creează și susține lumea; al o sutălea este Marele Nume, nepronunțabil, inefabil, indicibil. A-l aduce pe lume, cum spune versul, a-l actualiza, însemnează să pui capăt lumii.

Și pe unde trece

Îi tot cald și rece

Și pe unde merg

Apele s-aleg;

Cele de izvor

Sar într-un picior,

Cele stătătoare

Parcă n-au picioare!

Toate calitățile, contrariile, zac în devălmășie în lume; revenirea Avatarului are ca rezultat să le separe. Cele superioare se ridică în sus, cele inferioare se coboară jos, ca un mâl rezidual, iar ceea ce este între ele, adică lumea mediană, lumea noastră, dispare.

Și pe unde merg,

Florile s-aleg;

Cele lăudate

Se fac mai curate

Și mai luminate,

Cele ocărâte

Se fac mai urâte

Și mai mohorâte…

Exemple de Separare a pozitivului de negativ, de care vorbeam mai sus. Urmează altele:

Și pe unde merg,

Vitele s-aleg;

Toate câte-s bune,

Umblă prin pășune,

Prin pășune grasă

De verde mătasă!

Iar vitele rele,

Vai și-amar de ele;

Din mocirlă sorb

Și pasc numai colb!

În alegorii vegetale și animale este vizat în special omul. În Evanghelia lui Matei, XXV, 31-46, se vorbește de separarea oilor de capre^sursa.

Promisiunile sunt repetate solemn:

Ciubăr Voievod

Și cu-al său norod

Umblă-n lumea mare

Peste trei hotare

Pe dușmani s-apuce

Și-n foc să-i arunce

(ca și capra pe lup, n.n.)

Pe turci și tătari

Și pe cei avari

Și pe alți dușmani,

Pe toți să mi-i bată

Și dreptăți să-mpartă!

… până când cavalcada fantastică a lui Ciubăr Vodă și alor săi, încă volatilă, încă străvezie ca o horă de șoimane prin nori, ploaie, ceață, curcubeie, se va precipita în sensul chimic al cuvântului, în locul și clipa hotărâtă de Destin.

Tot V.G.Popa ne-a comunicat o altă poezie populară, culeasă în 1938 de la Alecsandri Petrescu, octogenar din satul Târzia, comuna Boroaia, intitulată Ștefan Vodă și Fagul. Deși nu se menționează numele lui Ciubăr Vodă în ea, este vorba incontestabil de același personaj, deoarece, ca și în poezia citată mai sus, solicitat de Ștefan, Voievodul nebun se naște dintr-un copac, printr-un fenomen de xilogeneză, în împrejurări asemănătoare.

Poezia începe printr-o formulă fabuloasă, care situează evenimentul in illo tempore.

Ștefan Vodă cel bătrân,

Cel bătrân dar nu bătrân…

Formulă echivocă, asemănătoare cu Vivit non vivit; «Bătrân» pentru că este deasupra timpurilor, identificat cu Principiul lor; «dar nu Bătrân», pentru că «locul» său simbolic este «Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte»,

C-o buca'de turtă-n sân,

Bate drumul prin pădure

Fără arc, fără secure,

Fără flintă, fără ghioagă,

Doar c-un fluier în desagă

adică numai cu sămânța Verbului

Și s-așază la un fag⁵¹

Care-i este lui mai drag

Se sprijină de Axul Lumii

Și-a cânta din fluier prinde…,

cântec cu forță de solicitare.

El din fluier tot cânta

Și din gură că-mi zicea:

Fagule, Măria Ta,

Rogu-te, nu mă lăsa,

C-a intrat turcimea-n țară

Și mi-i inima amară.

Turcii țara mi-au luat,

Calul mi l-au deșăuat,

Săcurea mi-au sfărâmat,

Arcu-n două mi-au curmat

Și cu dragi oștenii mei

Au făcut cum au vrut ei;

Unde-au fost oșteni viteji

Cresc acuma niște vreji…

Unde-au fost plăeși voinici

Bate vântul prin urzici

Unde-au fost boieri cu cai,

Bate vântul printre scai…

Mai mult o resorbire în esența vegetală a lumii, decât o moarte; din aceeași lume vegetală, care este aceea a germenilor, sunt «cei purtați» din nou în lume, în prezenta poezie și în multe altele

Rogu-te nu mă lăsa

Și te-ndură a mă ajuta,

Că și eu la vremea mea

De topor te-oi apăra,

De secure te-oi cruța,

Cu lapte mi te-oi uda!

Ceea ce implică o solidaritate, un schimb de bune oficii între Fag și Ștefan. Iar laptele simbolizează în special hrana spirituală.

Fag frumos și foșnitor,

Neciuntit de vreun topor,

Fag din mijloc de pădure

Neciuntit de vreo secure,

Fag puternic și semeț

Necurmat de vreun mistreț,

De vântoase neînșelat

Și de urși nezgrebțănat,

Rogu-te și iar te rog,

Nu mă da la turci zălog,

Că și eu la vremea mea

Pâine albă că ți-oi da,

Cu sare te-oi tâmpina

Și cu miere de albine

Ca să-ți fie veșnic bine!

Cu alte cuvinte, cu elementele esențiale ale unui sacrificiu nesângeros.

Și cum Ștefan cel Bătrân,

Cel bătrân, dar nu bătrân,

C-o buca'de turtă-n sân

Din fluier că mi-ș cânta

Și din gură că zicea,

Fagul că se clătina,

În trei părți se desfăcea

Și din el mi s-arăta,

Un voinic nu prea voinic,

Nici pre-nant și nici prea mic,

Nici la chip prea arătos,

Nici la os prea noduros

Nici cu haina strălucită,

Nici cu flinta ghintuită,

Adică, cu lipsa de pompă, exteriorizare clasică a lui Ciubăr Vodă.

Doar c-un corn argintuit,

Cu luceferi zugrăvit,

Atârnat de brâul lui,

Drept în dreptul șoldului…

Cornul este instrumentul mitic prin excelență al reînvierii, al regenerării cosmice.

Și voinicul ista drag

Mirosind a lemn de fag,

indicând străvechea obârșie a ciclului, când toată ambianța și geneza erau vegetale, cârmuite de «Marele Dulgher al Universului».

A dus cornul lui la gură

Și-a dat o hăulitură

De gândeai că nu-i vreun corn

Ci-i un hăulit de om…

Ștefan face același lucru pe care Eminescu, în Doina sa, îl va conjura s-o facă la sfârșitul veacului, dar legând cele două poezii. Ștefan, la rândul său, este comisionat de Ciubăr să execute acea conjurare. În poezia populară, cornul de argint e împodobit cu luceferi, ceea ce-i arată caracterul său uranic, de Parașabda. Eminescu scrie următoarele două versuri prea precise ca să fie numai inspirație personală:

Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă,^vers.

Vorbeai cu zeii de sunai din corn.

(Fata-n grădina de Aur)

Poezia populară zice în continuare:

Mări-atuncea ce să vezi?

Să tot vezi și să nu crezi.

Tot copacul s-a schimbat

În voinic împlătoșat,

Cu sulița ascuțită

Și cu flinta ghintuită,

Cu jăratec în opinci

Și cu caii strânși în chingi…

x

Tot atunci acel voinic

Nici prea'nant și nici prea mic,

I-a dat calul lui Ștefan

Un cal alb și năzdrăvan

Și din gură-a spus așa:

Sue-n șea, Măria Ta,

Suie-n șea și strânge frâul

Și sloboade-te ca râul

Când îi ploaie și trăsnește

Și la vale năboește

Și dărâmă-n calea lui

Tot ce-i strâmb și tot ce-i șui…

Ciubăr Vodă investește pe Ștefan cu o misiune messianică, de Restaurator Mundi,^trad. și cu mijloacele teurgice pentru ducerea ei la împlinire: Calul Alb (același cal alb pe care va apare Hristos la sfârșitul lumii^sursa) și armele. Or, este incontestabil că superiorul și numai superiorul poate investi pe inferior și că raportul dintre Ciubăr și Ștefan este asemănător celui de la suzeran la vasal.

Cum a spus aista el,

Năzdrăvanul haiducel,

Nici prea nalt și nici prea mic.

Revenirea insistentă a formulei arată că eroul (Ciubăr) este «indiscernabil» în lumea noastră; expresia este ca și «cel bătrân și nu bătrân»,

referitoare la Ștefan. Îl găsești numai la limita dintre opoziții complementare, adversități în lumea Luceafărului:

Nici prea nalt și nici prea mic,

Însă de voinic, voinic,

S-a făcut un fel de foc

Și-a intrat în fag la loc,

Iar bătrânul fag s-a-nchis

De credeai c-a fost un vis,

ca și apariția și dispariția Sfintei Dumineci, în basmul Harap-Alb.

Stâlp de foc este numai Dumnezeu pe pământ.^sursa Îndrumă pe Moise și pe Evrei prin mări și țări, ceea ce arată esența avatarică a lui Ciubăr Vodă. Ca și în poezia citată mai sus, el este Boanerges, Fiul Trăsnetului. Se resoarbe în fagul de unde a ieșit, printr-o dublă mișcare complementară, Solve și Coagula. Moise a văzut pe Dumnezeu în Rugul Arzător^sursa (și el esență vegetală ca și fagul). Mărginindu-ne la tradițiile românești, reamintim că Alexandru Lăpușneanu a zidit Mănăstirea Slatina pe locul unui paltin înflăcărat noaptea de un foc ceresc. Natural, fagul reprezintă pe Axis Mundi.:

Mări, Ștefan cel bătrân,

Cel bătrân și nu bătrân,

C-o nădejde mare-n sân,

S-o luat Măria sa

Și mi s-a svârlit în șa

Și-au pornit cu toți la vale

De gândeai că se prăvale

Peste dușman, țara toată,

Cu furtună și cu zloată,

Cu văzduhuri și cu stânci,

Cu păduri, și văi adânci,

Cu coclauri și pomoare,

Și cu ape curgătoare…

Se ducea, mări, se ducea,

Peste turci mi se lăsa,

Cu țărâna-i mesteca,

Țara dreaptă iar stătea,

Stătea dreaptă și râdea,

Cu Domnu se săruta!

Ștefan nimicește pe dușmani nu numai cu ajutorul ostașilor săi, dar mai ales cu acela al întregii firi, cu care se identifică substanțial printr-o hierogamie, cum o indică ultimul vers: furtuna, zloata, văzduhurile, stâncile, pădurile, văile, coclaurile, ponoarele, apele curgătoare.

* * *

Cât despre caracterul «carnavalesc» al modului de intervenție a lui Ciubăr Vodă, în momentele cele mai grave ale Țării, și al Domnilor care-l reprezintă în exterior, supralicitând absurdul, acest grotesc are misiunea să introducă un element de «descreerare» într-o umanitate «normală», dar limitată tocmai prin această normalitate, și opacă prin medietatea ei față de elementele uranice. Dumnezeu dinamitează uneori lumea noastră pentru ca s-o facă poroasă, prin catastrofă, printr-o catastrofă care uneori este o explozie de râs sau de nebunie și panică. «Duhul suflă unde vrea și de unde vrea»^sursa, dar Duhul este uneori o boare, alteori e un ciclon. Permeabilitatea următoare unei explozii îngăduie influențelor cerești să pătrundă în cotloanele cele mai sumbre ale omenirii. Când carapacea simțului comun este pulverizată, uneori se pot coborî zâne, acolo unde, înainte de catastrofă, se ridicaseră semețe citadele industriale iar codrul poate să se ridice instantaneu în locul pădurii de zgârâie-cer.

Deci, Ciubăr Vodă este un prepus la «Janua Coeli^glosar», cu misiunea de a zăpăci pe profanii necalificați, înspăimântându-i; dar o dată locul făcut liber, demiurgul bufon întărește scara lui Iacov între Cer și pământ^sursa, în sens ascendent și descendent. A fi capabil să vezi că, în realitate, capul Meduzei, cu coama lui de șerpi, este de fapt soarele cu nimbul său de raze, constituie o probațiune pe care puțini pot s-o treacă existențial. Ananda K. Coomaraswamy remarcase solidaritatea dintre «Poarta Cerului» și anumite capete de monștri, cum sunt Kâla Mukha^glosar și Kârti

Mukha în India și T'ao-t'ie^glosar în China. Caracterul compozit al acestor măști împrăștie atenția și derutează pe profani, ca și Labirintul. Același scop îl are deghizarea descreierată a lui Ciubăr Vodă. «Hemtze descrie astfel caracterul compozit al acestei măști fantastice (a lui T'ao-t'ie, n.n.): bot de carnasier armat cu colți mari, coarne de bivol sau de berbec, față de egrete, ochi de bufniță, cioturi de aripi și gheare de pasăre de pradă, ornament frontal în formă de greier»⁵². În haosul acesta de elemente disparate, unde și cum să găsești punctul central și coordonator, singurul prin care se poate trece în lumea zeilor, a cărei intrare o păzește monstrul? Unitatea principială este reprezentată în lumea noastră direct prin multitudine, iar multitudinea, pentru cei care nu au simțul Unității, este o casă de nebuni. Coomaraswamy, cum observă Guénon, are dreptate când spune că fața monstrului, oricare i-ar fi diferitele aparențe, este în adevăr «Fața lui Dumnezeu», care, în același timp, omoară și vivifică.

Am văzut că, de cele mai multe ori, Ciubăr Vodă apare sub aspecte comice; nu e în contradicție cu cele spuse mai sus, comicul primordial, radical, fiind tot atât de teribil ca și spaima. E și el un exploziv. Prin râs, alternat cu plâns, Dumnezeu - în calitate de demiurg, poate produce lumile din substanța primă preexistentă și le poate distruge, atomizându-le.

Ministrant de râs și de plâns, Ciubăr Vodă le posedă în indistincțiune în ciubărul său, ca băutură sacră, licoare beatifică de viață lungă, dar și otravă. Aceste două caracteristici opuse se atribuiau și băuturii din cupa Graalului.

Deci, Multiplicitatea este oglindirea inversă a Unității în lumea noastră. Cum imaginea nu poate fi separată de prototipul ei, sub pedeapsa «tăierii rădăcinii plantelor», aventura esențială a omului pe pământ este vizionarea prin meditație și contemplare, omologarea Multiplicității îmbăiate în Unicitate, multiplicitate care este vălul Mayei, întins ambiguu între Fața divină și Materia Primă. Vălul Mayei este o plasă care poate ridica pe contemplativ spre obârșiile lui sau îl

poate lega fedeleș în chingile individualității sale, căzând ca o piatră în Abis. Căci este un aspect malefic al Unicității, când, din vina omului care «taie rădăcina plantelor», Unicitatea pune pe fața divină obrăzarul Multiplicității, care devine astfel Mulțime, Cantitatea discontinuă. Ciubăr Vodă se îmbracă de bună voie în ridicol, își aruncă năvodul în mâl, cu speranța improbabilă să mai prindă și să tragă la mal unele din rămășițele, din cojile, din Klifoturile^glosar căzute în extremitățile înghețate ale universului. Plasa lui este circulară, pentru că numai așa poate imprima Apelor Primordiale o dublă mișcare, de atracție și de respingere, separând ceea ce se mai poate salva din lumile pierdute. Această dublă mișcare se poate simboliza prin orice cuplu de complementare, între altele prin masca dublă a Râsului și a Plânsului. O găsim în spectacole care pot concentra și chintesenția o stare cosmică, în mod obișnuit difuză și sleită. De aici, caracterul demiurgic al spectacolului tradițional.

Circul precede teatrul, pentru că cercul precede semicercul, care este o derivație a lui. Un vârtej de praf pe drum este un circ, pentru că este circular. Tot vortex este indefinitatea galaxiilor văzute și nevăzute. Mărimea nu are importanță.

Circul este un rezumat, un precipitat, nu arbitrar, ci organic, al Vortexului Sferic Universal⁵³, prin continuitate în Războiul cosmic, pe care Marele Țesător al Lumilor îmbină urzeala cu băteala cosmosului.

* * *

Vortexul Sferic Universal este constituit dintr-o masă vibratorie, centrifugă și centripetă, concomitent. Aceste vibrațiuni făuresc țesutul cosmic și, pentru că în lume nu poate exista un hiatus, ele sunt în mod necesar la un pas infinitezimal unele față de altele; prin urmare orice figură poate fi țesută pe ele și acesta este rostul și explicația geometriei sacre. Schemele țesute sunt cauze secunde.

Schema circului este raza unui con, cuprinzând toate stările de fire dintr-o regiune a universului înfășurate în jurul axului vertical, ce trece prin centrul lor. Dar, cum spuneam, aceste planuri sunt continue, din cauza pasului infinitezimal ce le separă, despărțite printr-un element de spirală, care, sub influența «atracției Cerului» are o mișcare elicoidală ascendentă în constituentele lui. Caracterul ierarhic al acestor stări de fire suprapuse este indicat de cercurile locurilor unde stau spectatorii și atunci arena poate fi considerată ca o secțiune a unui con sau ca bază comună a două conuri inverse, a căror secțiune verticală constituie un romb. Conul superior, arena, fiind luată ca plan de referință, este indicat de acoperișul din ce în ce mai subțiat al circului. Vârful, punctul lui ultim, este în același timp Poarta Cerului, Ochiul Domnului și cheia de boltă a Universului, sau a unei părți a lui. În el se concentrează toate puterile Cerului și ale Pământului. Conul inferior este numai conceptual, ca Abis. În punctul critic al acestui sistem de coordonate, Ciubăr Vodă se află în elementul lui, ca peștele în apă. Își ia toate măștile pe care le dorește, în special cele mai absurde și mai ridicole.

* * *

Spectatorii stau pe marginea unui Maelström, pe fața căruia se coboară mesajele de sus, ca pasărea mitică Alkyon potolind valurile mării, acolo unde se așază ca să-și clocească ouăle, timpul oprindu-și mersul, zice-se. Dar tot acolo se ridică la suprafață gemetele infernului. Niciodată nu se manifestă pe arenă lumea mijlocie în care trăim, singura reală pentru toropiții din jurul hârdăului magic. Nu înțeleg nimic din spectacol pentru că nu e acela al lumii de toate zilele. În teatru mai găsim vestigii umane și cu fărămiturile lor se mulțumesc spectatorii obișnuiți. La circ ruptura este completă: cine a mai văzut în lumea largă lei sărind prin cercuri de foc sau formând piramide pe scăunele și pe mese? Aceste scheme transced lumea noastră, ele alcătuiesc numai prototipurile lor cerești, în jurul tronului suprem, așa cum l-a văzut Ezechiel în viziunea lui, sau în procesiune hieratică

pe căile zodiacale. Dar o incantație inversată ridică la suprafață monștrii Hadesului, aceiași pe care îi suscită atât de imprudent psihopatologia modernă. Simbolurile sunt ambivalente: pe lângă caii cerești ai soarelui, cu fața lor de leu, mai există telegarii carului lui Pluton, sau aceia din vânătoarea nocturnă a legendelor medievale. Spectacol vesel, circul? Dar mii de martiri au fost sfâșiați de fiare pe arenele lui, gladiatorii s-au înjunghiat pe ele, în competiții care separau haosul în poli, pozitiv și negativ. Chiar în modernele circuri-stadioane, două echipe își dispută sălbatec o minge, când o sută de mii de spectatori se transformă într-un singur demon, mugind. Cu un spectacol vesel avem oare de-a face?

Tot spectacol profanator este exhibiția unor animale sacre, descriind, sub bici și fiare înroșite în foc, figuri geometrice care sunt în exil în lumea noastră, executate de ființe solare, tot așa de exilate și ele. Acela care posedă l'intelletti sani,^sursa are direct în fața ochilor o mostră din «marea parodie», din subversiunea definitorie a sfârșitului de ciclu. Evident, cineva calificat este abilitat să vadă în Marea Parodie necesarele tribulații și pătimiri ale unor scântei divine, exilate în lumea de jos, suferința Șechinei^glosar, «Prezența Reală» a Divinității, robită de «coji» și aceasta permite pozitivarea, transmutarea sfârșitului unei lumi, integrarea vârstei de fier în viitoarea vârstă de aur. Dar cine dintre milioanele de spectatori, care se vântură la spectacolele de circ poate descifra enigma indescifrabilă și să dea o mână de ajutor lui Dumnezeu?

* * *

Multiplicitatea, înainte de a se reintegra în Unitate, principiul ei mediat, se rezolvă în staza imediată, tranzitorie, care este dualitatea. Se face, ca într-un câmp magnetic, o repartiție în haosul spectatorilor și al actorilor, la dreapta și la stânga Vortexului, sau într-o secțiune a lui. Aceasta, fără știrea lor; este suficientă luciditatea îngerului care veghează din vârful conului, adică deasupra ciubărului. Cheia de boltă

pusă la locul său, prin simpla ei prezență, transformă Haosul în cosmos. Prin urmare, putem reprezenta arena derivând direct din Yin-Yang^glosar, străvechiul simbol extrem-oriental al forței binare care produce și risipește lumile, repartizându-le în plus și minus, în pozitiv și negativ, în Viață și Moarte, sau, în strâmta concepție religioasă, în Bine și Rău. Vicisitudinile Yin-Yang-ului sunt evertuate de zvârcolirile șarpelui, invizibil dar cu atât mai virulent, care desparte în două cercul arenei. De aceea, trebuie să ne reprezentăm pe acei ce însumează în ei puterea cheilor, ca pe Aion^glosar Veșnicul, înfășurat de un șarpe, care-i șoptește în ureche tainele.

Partea albă, pozitivă, este despărțită de partea neagră, negativă, printr-un sinusoid care nu este altceva decât Șarpele cosmic, înfășurând arborele lumii, aici în proiecție plană. Spirele lui se strâng și se dilată, distribuitoare de Viață și de Moarte. Dar nimic în lumea noastră nu poate fi desăvârșit pozitiv și desăvârșit negativ, pentru că s-ar sustrage ambianței. De aceea, în jumătatea Yang a cercului se află un punct Yin iar în jumătatea Yin a lui se află un punct Yang. Tot așa se spune în Kabală că Dumnezeu a pus o bucată de os din Adam în pieptul Evei și un pumn de carne din Eva în pieptul lui Adam. Prin urmare, Polemos și Apatheia, inerente spectacolului lumii, actualizează ca un revelator fotografic, în arena circului și în aceea a Universului, liniile de forță imuabile ale Yin-Yang-ului, altminteri învălmășite și indetectabile.

* * *

Actualizarea puterilor specifice ale Yin-Yang-ului nu se poate împlini prin și din ele însele; trebuie solicitate de o forță exterioară lor și pe aceasta tradiția extrem-orientală o numește Atracția Cerului, împlinindu-se de-a lungul unui ax vertical pe arenă. Punctul de impact pe arenă, recte^trad. pe secțiunea orizontală a Vortexului Universal, nu este vizibil pentru că, în realitate, nu aparține acestui plan, deși îl re-

gentează și îl condiționează în mod necesar. Numai prin acest punct se exercită atracția Cerului, indicată de nimbul sfinților sau de ciubărul-pălărie al bufonului nostru, care transformă un recipient în simbol activ.

Simptomele și semnele incantației atractive sunt perceptibile și se fac sensibile prin tot ce se petrece pe arenă, care nu seamănă cu spectacolele lumii noastre: dansul ritual al cailor, saltul balerinelor călări ce trec prin cercuri de foc ca într-un basm, țâșnirea verticală ascendentă a acrobaților care par să atingă planul imponderabilității. Procesiunea de simboluri este aceeași ca în teatrul antic, numai că acolo era vizibilă exclusiv pe podium, proiectată de diametrul cercului, pentru că jumătatea nocturnă a teatrului se afla în afara simțurilor spectatorilor, pe când caracterul circular al circului este incontestabil perceptibil pentru toată lumea, în totalitatea lui, ceea ce îi arată prioritatea și antecedența. Dar Mistagogul, Choregiul care pune în mișcare încercarea de desprindere a Ideilor imanente de pe arenă, din robia gravității, din mâlul inferior, trebuie să fie un personaj enigmatic, aparent din lumea noastră, grotesc dar incomprehensibil, înșelând pe stăpânul lumii inferioare, într-un cuvânt Clovnul sau măscăriciul din folclorul nostru, noua formă a lui Ciubăr Vodă, proiecții directe ale Demiurgului în lumea noastră. E primul Motor halucinant al lumii: spoit cu făină, aparent spectru, cu ochii, sprâncenele, gura, îngroșate schematic ca un cap desenat de un copil. Dar haina îi este siderală ca îmbrăcămintea unui Făt-Frumos, cu soarele pe piept, cu luna în spate, spuzită de stele, șiruind toată în soare lichid. Provoacă râsul spectatorului îmbrăcat în salopetă egalitară sau în veston de confecție, pentru că așa este scris. Aparent oglindește luminile circului; în realitate, el luminează circul. Spectatorul trebuie să râdă pentru că și Demiurgul a plăsmuit lumile printr-un hohot de râs. Dar cine a mai păstrat arta rară de a percepe evidența, cine intuiește caracterul sacerdotal al Clovnului, în coiful său conic, reflectând și reprezentând acoperișul circului, semnificând analogia dintre Macrocosmos și Microcosmos.

În acțiunea sa demiurgică, deci ca formator, nu este vorba de aspectul pur principial al dumnezeirii, căci are comună măsură cu

Cerul și cu pământul, în staza lor de aparentă contradicție, stare care este și o mască. Clovnul este o întâlnire de antinomii, derivate toate din antinomia primordială, și nu indistinct ca Principiul; de aceea este jalnic și vesel, exteriorizându-și interiorul, interiorizându-și exteriorul, ocultându-și realitatea, om în cer, himeră pe pământ. În toate ia în răspăr mersul aparent al lucrurilor. Semnifică, pentru cine știe să vadă, impermanența lumilor, caracterul lor zadarnic, de nălucire, ceea ce este întovărășit de elemente comice și absurde.

Iată un citat dintr-un autor competent:

«În toate variantele mitologiei nord-americane, apare un fel de Demiurg care se situează sub spiritul suprem, sub Marele Mister, care, în același timp este benefic și teribil, erou inițiator și bufon, uneori demon. Întâlnim aceleași trăsături la Hermes, Hercule, Prometeu, Epimeteu și Pandora; tot așa le găsim și în mitologia nordică la Loki-jumătate zeu, jumătate uriaș în același timp, prieten și dușman al celorlalte divinități, fără a uita, în cosmosul japonez, pe teribilul Susano-wo-no-Mi-kato, geniul furtunei și într-un anumit fel Princeps hujus Mundi.^sursa[…] Apare sub trăsăturile unui animal, sau ale unui om, uneori sub aparența unei creaturi misterioase și nedeterminate (sunt caracteristicile Bufonului și ale Clovnului, întrunite, în anumite cazuri, la Ciubăr Vodă, n.n.), a fost descris ca viața care se încarnează în toate ființele și își asumă toate posibilitățile lor, luptele și destinele lor. Are ceva proteic, haotic și absurd, divinul și tenebrosul se încarnează în el; i s-a atribuit o dorință de disimulare și de ocultare și apare atunci ca un actor înțelept, jucând un rol de nebun, în mod deliberat. Actele sale sunt incomprehensibile ca și Koanele Zenului. Trebuie să ne reamintim că bizarul, chiar șocantul, servește adesea de văl ocrotitor Sacrului[…] Demiurgul se identifică mai întâi cu haosul primordial, apoi este prototipul oricărui lucru, rău sau bun; diversitatea și inegalitatea – mergând de la sublim la coșmar al creaturilor, el o mărturisește[…] Răul rezultă din desfășurarea manifestării divine, dar tocmai, sub acest raport, nu este «răul», e simpla umbră a unui proces în sine pozitiv; este ceea ce exprimă, în felul său, mitul demiurgului bufon. Există un mister de absurditate. Totul este absurd, afară de Dumnezeu».⁵⁴

Mai este nevoie să spunem că fiecare din trăsăturile pictate cu mână de maestru se potrivesc lui Ciubăr Vodă?

Autorul putea cita printre zeii cu caracter similar pe Dionysos, patronul teatrului și al circului; trăsăturile lui esențiale sunt cele mai incomprehensibile. Cititorul își amintește că pe scena teatrului era altarul sau bustul lui Dionysos. În circ i-a luat locul August Prostul. Nu e o decădere, ci o ocultare. Și aici este justificarea aparentei digresiuni, căci August Prostul și Ciubăr Vodă reprezintă aceeași entitate, în care converg parodic trăsăturile unei regalități oculte și aparent degradate. Porecla este de origină germană, August der Dumme,^trad. și a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, exteriorizată, după părerea noastră, din loji masonice operative. Ideea și funcția imperială, cheia de boltă a marilor civilizații tradiționale din lumea antică și lumea medievală, fusese măturată de Revoluția Franceză și dispăruse în 1806, când împăratul Francisc al II-lea, silit de Napoleon, renunțase la titlul de împărat roman de națiune germanică. Marile principii tradiționale fundamentale, din cauza decăderii ciclice, nu se mai puteau manifesta în exterior. Era de ajuns ca, deocamdată, sâmburele de foc să fie păstrat în conventicole foarte secrete, până când va veni timpul ca rugul lumii moderne să fie aprins din nou. Ideea tradițională a Imperiului va fi încredințată, la timpul ei, aceluia care pregătește Parusia^glosar. Este Mult Așteptatul.

În anul 1777, a fost constituit în Marele Orient «Consiliul împăraților Orientului și Occidentului». Se vede cât de colo că au fost identificați cu «Les Grands Architectes de l'Orient et de l'Occident». Acolo se află ocultat sâmburele imperiului și titularul funcției. Dar este nevoie ca uneori să se manifeste criptic și sacrificial în afară. Atunci Imperator Caesar Augustus^trad. devine August Prostul, iar Mușatinul cel fără de Moarte și Rege al Graalului, Ciubăr Vodă.

Post-scriptum sumar

Răsfoind un album de gravuri al lui Abrecht Dürer, am găsit detalii curioase în Melancholia. Pentru a le face înțelese, trebuie descrise

elementele ei esențiale; rosturile ei multiple nu-și au locul în aceste câteva rânduri finale.

Într-un dreptunghi, deci în cosmos, nu în Ceruri, se află în primul plan trei ființe la fel de toropite ca și coconii din Efes, în peștera lor din munte. De altminteri mitul, ca și gravura, fac parte din același ciclu spiritual. Tonalitatea este dată de un soare sumbru, apunând deasupra apelor, marcând sfârșitul - deci aceeași încheiere eonică, la fel cu curcubeul echivoc ce-l învăluie, emanând din satelitul întunecat. Un demon întinde un fel de membrană pe care scrie «Melencholia^glosar», cuvânt care semnifică «Fiere Neagră», arătând că tot de Vârsta Neagră este vorba. În primul plan al gravurii se află un Înger Arhitect, cu capul sprijinit meditativ pe palmă; în cealaltă mână ține capătul unui compas, deocamdată inutil. Un copil stă sub semnul Balanței, adică al Judecății. Este noul ciclu în stare încă de virtualitate. El șade pe o piatră de moară, care macină cantitatea continuă în pulbere discontinuă, care la rândul ei se scurge pe gâtlejul unei clepsidre, până-n clipa marcată de un pătrat magic, supramontat de un clopot.

La stânga, un ogar încolăcit pare că doarme. Pe lângă aceste trei ființe, unelte de tâmplărie și de zidărie, instrumente de masonerie forestieră și minerală, unind, prin simbolismul lor, începutul vegetal și încheierea minerală a ciclului. Nu putem cerceta din opera lui Dürer decât elementele ce ne interesează în legătură cu prezentul studiu; celelalte elemente, tot atât de interesante, cititorul le poate studia în albumele cu opera pictorului german. Este de ajuns să spunem că toate ființele și lucrurile din gravură par căzute în torpoare; în realitate, așa-zisa torpoare este o formidabilă atenție, o concentrare fără clipire. Ființele și lucrurile chiar par că-și rețin răsuflarea, așteptând semnul unei deșteptări, care este și o declanșare. Când va veni, Îngerul va înscrie în cercul tras cu compasul său liniile de forță a ceea ce creștinii numesc Ierusalimul ceresc^sursa, copilul se va deschide ca o floare spre adolescența noului ciclu, Ogarul va porni spre hăituirea lupoaicei. El este Domini Christi Vertagus («Ogarul Domnului Hristos») iar inițialele formulei latine formează pe faimosul DUX. Dar toată mașina aceasta cosmică trebuie pusă în mișcare de ceva ce se află oarecum deasupra lui și chiar în afară de el, cum vom vedea.

De aceea, elementul esențial vizibil în gravură este clopotul ce se află deasupra careului magic, care înseamnă timpurile deci clopotul este deasupra timpurilor. Când va bate, tot ansamblul se va pune în mișcare. Dar clopotul nu poate bate prin propria lui putere, ci este tras de cineva care-i este exterior și ține funia, vizibilă și ea în gravură; capătul legat de clopot e vizibil, celălalt este în afară de gravură și aici o curioasă observație: toată opera lui Dürer e «naturalistă», adică reprezintă lucrurile, așa cum le văd toți oamenii, supunându-se în special gravității. (Ar fi interesant un studiu de făcut asupra artiștilor din Renaștere care, supunându-se prejudecăților naturaliste ale epocii lor, au salvat simbolismul, uneori de mare calitate: Leonardo, Michelangelo, Giorgione, Tițian și alții, printre care cel mai simbolic, Albrecht Dürer). Așadar, Dürer, după gustul epocii, așterne pe o suprafață cu două dimensiuni lumea cu trei dimensiuni din afară. Ființele și lucrurile sunt implacabil supuse cantității, până în aspectul ei cel mai dur, legea gravitației. Or, ce descoperim în «Melencholia»? Că unul din componentele ei calcă deliberat această lege. Funia, în loc să spânzure, cum era firesc, de-a lungul clopotului și pătratului magic, plutește în imponderabilitate.⁵⁵

Să fie chiar așa și Dürer să fi încălcat canoanele picturii din vremea lui? Cum am spus, un capăt al funiei e legat normal de clopot, celălalt e invizibil, în afara gravurii, frânghia plutind în vid. În realitate, marele pictor insinuează că celălalt capăt este ținut de o mână invizibilă. Când, la ceasul însemnat în veșnicie, mâna va trage de frânghie, clopotul va suna, toți adormiții din cavernă se vor deștepta, împlinindu-și funcția și misiunea, iar lumea noastră va pieri.

Dar cine va trage clopotul? Reprezentantul acestei eminențe veșnice, deținătorul supremei funcții spirituale, care în Moldova de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea era poreclit «Ciubuc Clopotarul», acesta încadrat fiind de cei doi «cumetri» ai lui.

Încă un detaliu curios: atât tatăl lui Dürer cât și Ciubuc Clopotarul s-au coborât în Germania și, respectiv, în Moldova, de pe podișul transilvan.