Frumoasa adormită

Frumoasa adormită¹⁸

Considerațiile pe care le-am făcut într-un alt studiu al nostru, referitoare la mitul lui Ciubăr Vodă^glosar, gravitează în jurul doctrinei esențiale a unei funcțiuni centrale și perpetue în ciclu, ocultată din cauza întunecării vremurilor. Această ocultare apare, din afară, ca o cădere în letargie și torpoare a titularului funcțiunei, dar numai în perspectivă exterioară și profană. În ea însăși, funcția este imuabilă și fără scăderi; nu doctrina s-a depărtat de oameni, ci oamenii de doctrină. Ca atare, și doctrina și purtătorul ei se pot oricând reactualiza, trecând de la putere (potențialitate) la act, fie pentru solitarul care-și amintește de ele printr-un fenomen de anamnesis^glosar,^trad. fie pentru colectivitatea umană, cum o arată cu prisosință și unanim toate speranțele eshatologice.

În mituri ocultarea este simbolizată în felurite chipuri: se spune că Frederic Barbarossa stă toropit pe tronul său din peștera turingiană, iar barba-i înconjura aproape de trei ori masa rotundă; la o sută de ani ridică pleoapele și întreabă dacă se mai rotesc corbii deasupra muntelui Kyffhauser; despre regele Arthur legenda zice că, rănit de spada nepotului său răzvrătit, zace în comă, între viață și moarte, în insula sfântă Avallon. De asemenea, se spune că Imamul ascuns^glosar al șiiților iranieni, după o ocultare minoră de 70 de ani, s-a cufundat în apele ocultării majore până la ziua hotărâtă de Plerom; iar pe Ciubăr Vodă l-au

mâncat guganii. Lui Asura, Măselele pământului i-au măcinat substanța; esențialitatea Voievodului perpetuu este la adăpostul oricărei scăderi.

Ni s-a părut interesant să dăm o completare acestor considerații, urmare firească a lor, arătând ocultarea funcției, de data asta reprezentată de o entitate feminină.

La prima vedere, pare contradictor ca un punct central să fie simbolizat de o femeie; totuși, nimic mai firesc. Dacă centrul în el însuși este imuabil și masculin, strălucirea, radianța și prezența lui țin de Șakti^glosar a sa, deci sunt feminine. E vorba, în mitul ocultării feminine, de latența Prezenței Reale, de învăluirea Șechinei^glosar. Când strălucirea Cetății Soarelui înnoptează, exilată în câmpurile invizibile ale spectrului solar, și nici o ființă nu mai vede Curcubeul pe cer, Paredrul, tovarășul ei pozitiv, este proiectat centrifug în întunericul din afară, într-o stare de pribegie și nemernicie sacrificială, până ce, la capătul Căutării, își regăsește soața (atunci poate să arunce pe cei doi luminători în cerul sideral).

Este cheia căutării Ianei Sânziana^glosar de către Făt-Frumos^glosar. De obicei, Iana e robită de puteri titanice; sunt câteva mituri în care aceste puteri titanice apar ca agenți virulenți, adormind, toropind pe Stăpâna Lumii; eroina cade într-un somn letargic, fără speranță și aparent fără sfârșit după cântarele omenești.

Exemplul cel mai cunoscut se află în basmul lui Perrault: La Belle au bois dormant (Frumoasa din pădurea adormită) cu strania și pregnanta lui desinență în participiu. O sută cincizeci de ani mai târziu, Grimm a dat variantele germanice: Dornröschen și Schneewittchen, Albă ca Zăpada. Tot în această familie de mituri, găsim pe Walkyria războinică, Brünhilda, adormită de tatăl ei, Odin, care ridică un zid de foc în jurul fiicei sale încât nu putea fi trezită decât de cel ce va trece prin foc pentru ca să o trezească (focul simbolizând elementul transformator). Până la sfârșit este deșteptată de Sigurd, Siegfried-ul germanic. E interesant de semnalat că o lojă masonică ce nu mai lucrează, nu este considerată ca desființată; i se spune tehnic, «intrată în adormire» (sau ocultată). Se poate vedea până unde merge simbolismul Frumoasei din pădurea adormită. Masonii își spun «Fiii Văduvei», adică ai Inițierii

văduvite prin supliciul lui Jacques de Molay și prin desființarea Ordinului Templului; simbolul merge și mai departe într-o formă derivată: inițiații se socotesc fiii Văduvei Maria și, prin asta, frații adoptivi ai lui Hristos.

Trei simboluri domină povestea lui Perrault: fusul fatal, somnul letargic și deșteptarea eroinei la capătul «questei» Prințului.

În treacăt semnalăm că, numai printr-o degenerare a limbii și a sensibilității franceze, termenul de Prince Charmant a căpătat nuanța fleac de astăzi. În sens strict, un Charmeur este unul care știe farmecele (les Charmes, les Incantations) și, prin această precizare, formula își recuperează accentul magic și ezoteric. Prințul Fermecător, Prințul Încântător, este stăpânul farmecelor și al incantațiilor.

Un rege și o regină, după multe așteptări și înlăcrămări, au o fetiță. Părinții cheamă toată firea la botez, prin urmare și în primul rând, pe zâne, care, pe vremea aceea, umblau printre oameni.

«… Și micii prințese îi dădură ca nașe pe toate zânele câte le putuseră afla în cuprinsul țării (și ce crezi: găsiră șapte!). Pasămite le poftiseră pentru ca fiecare din ele să-i menească numai bine, cum era obiceiul zânelor în acele vremuri și în chipul ăsta prințesa să dobândească cele mai alese însușiri».¹⁹

Cele șapte zâne sunt cele șapte genii planetare. Într-o doină culeasă de Neculai Istrate, se spune explicit: «Șepte zâne, șepte stele». Ele sunt în mod necesar prezente la nașterea oricărei ființe din lumea noastră, deoarece unicitatea ei este rezultatul interferenței lungimilor lor de undă într-o anumită clipă. Iar când sunt special solicitate la o a doua naștere, botez sau inițiere, darurile lor capătă un relief, o virulență care nu se află la oamenii obișnuiți. Aceste daruri exprimă esențialitatea fiecărei zâne, sunt definitorii, act pur și nu potențialități. Se manifestă activ pe măsura dezvoltării organice a individului pe care-l copleșesc, cum se mai întâmpla încă, pe vremurile acelea, la hotarul dintre primele două și ultimile două vârste ale Manvantarului.

În versiunea germană a lui Grimm, mai adâncă decât aceea franceză, cele douăsprezece zâne care vin la botezul lui Dornröschen reprezintă prin urmare Zodiacul, cerc mai amplu și mai înalt decât ciclul planetar, care se află în interiorul lui. Numărul 7 este suma lui 3 și 4, operație generală, pe când doisprezece este rezultatul înmulțirii lui 3 cu 4, operație universală.

Reluăm citatul:

«Se așezară oaspeții la masă și ce crezi: chiar în momentul acela văzură intrând o bătrână care nu fusese poftită la praznic! Și nici nu-i de mirare, că trecuseră mai bine de 50 de ani de când nu mai ieșise în lume din foișorul ei singuratec și oamenii o crezuseră ori pierită de pe lumea asta, ori sub povara unei vrăji.

Regele porunci să se aducă degrabă un tacâm pentru noul oaspete, dar slujitorii nu mai avură de unde să-i aducă unul de aur, că nu se făcuseră decât șapte, pentru cele 7 zâne.

Dacă văzu asta, zâna cea bătrână crezu că cei de la curte o disprețuiau și începu a bolborosi printre dinți tot soiul de amenințări. Dar tot fu un noroc, că una dintre zâne, care se găsea pe lângă ea, o auzi ce tot îngâna și se gândi că-i pornită pe rău și că s-ar putea să-i cășuneze vreun neajuns prințesei. De aceea, de îndată ce se sculară de la masă, zâna merse de se ascunse pe după o perdea, cu gândul să vorbească ultima, că în alt chip n-ar fi avut cum să-i mai îndrepte răul pe care l-ar fi făcut băbușca.»

După masă au început darurile.

«Vezi însă că veni și rândul bătrânei să-i menească și bălăngănindu-și capul – mai mult de ciudă decât de bătrânețe – se porni să spună că prințesa se va înțepa la un deget cu un fus și că din asta o să i se tragă moartea.»

Atunci tânăra zână ieși și repară într-o anumită măsură blestemul: principesa se va înțepa cu un fus, dar nu va muri, ci va dormi o sută de ani.

Regele interzise fusele în tot regatul lui.

Când principesa împlinise 15 ani și părinții erau lipsă de acasă, ea alergă din cameră în cameră, ca toate fetele de împărat când lipsesc cei mari. Se urcă în vârful unui turn unde torcea o bătrână, care nu auzise de

porunca regelui. Principesa care nu mai văzuse fus, îl luă în mână, curioasă. Se înțepă cu el și căzu leșinată. Numele principesei în versiunea germană este Dornröschen, iar Dorn înseamnă spin. Totul intră în adormire în castel, cu excepția regelui și a reginei care îl părăsesc, și o pădure deasă, plină cu mărăcini, îl înconjoară.

Dacă cele șapte zâne reprezintă cele șapte planete, printre care și soarele, ce poate fi a opta zână, ascunsă și uitată în turnul ei? Satelitul sumbru, le Soleil Noir de la Mélancolie,^sursa Regentul celei de a opta sfere, care în toate doctrinele ezoterice este împărăția Morții și a pulverizării universale; este lăcașul Morarului din străfunduri al basmelor noastre, care macină cantitatea continuă, transformând-o în cantitate discontinuă. Suntem mai jos decât planul potențelor, căci acestea mai au o vocație de determinare, deci o posibilitate calitativă de manifestare efectivă. Vai de paiața, de risipitorul, de spiritul rătăcitor care ajunge acolo, în mâini fără jertfă, fără prinos, fără spor, ca Nebunul din lama 21 a Tarotului. Îl așteaptă dezintegrarea (în fălcile căscate ale crocodilului lui Set). Dar acela care, viu încă, a străbătut de două ori Aheronul, cu minte neșovăit fixată pe l'altre stelle,^sursa își datorește desăvârșirea sferei a opta. Regenta ei, buna zână, îl despoaie de toate superfluitățile, accidentele, alienațiunile, de tot ce în el mai are formă.

Principesei i se dau daruri, care prin însăși calificarea lor au un element limitativ, piedică în calea desăvârșirii. Zâna a opta le mai adaugă moartea, dimensiune nemanifestată care le neagă limitările și este, astfel, cauza, agentul principal al transfigurării Domniței. Căci părinții și nașele fetiței bucuroși de la mers spre o înțepenire a Devenirii, vană încercare, ca toate prometeismele, de a realiza cercul perfect în lumea noastră, muncă de Sisif, absurditatea calificată. Zâna a opta o demonstrează, rupând cercul în ultimul punct de încheiere al lui; astfel, îl arată ca fiind în realitate o spirală; și numai pe o spirală este posibilă escaladarea cerului; dar o spirală dă în spirala imediat superioară, și zâna a opta este regenta punctului infinitezimal unde se produce trecerea într-o stază superioară. Într-o mână ține capătul spiralei inferioare și în cealaltă începutul spiralei superioare. După o admirabilă locuțiune franceză, zâna este un „empêcheur de danser en rond^trad.”, cum ar fi vrut-o, cu multă complezență narcisică, celelalte șapte. Zâna a

opta împiedică hora, pentru că hora nu este o posibilitate în creațiune. Iluzia că este duce de-a dreptul la Iad. Ea operează intervenția Infinitului în Indefinit, este trâmbița judecății din urmă. Dar trecerea de la o spiră la aceea imediat superioară este supratemporală, este clipa pură și, ca atare, reprezintă moartea pentru acela care trece prin ea. Este Sandhya^glosar,^trad. cum îi spun hindușii, punctul nemanifestat care unește și desparte două cicluri consecutive manifestate.

De la botez până la adormirea domniței trec 15 ani. Bătrâna pe care o găsește fetița torcând în turn nu este decât tot zâna a opta, regăsită în momentul fatidic, de data asta operând demiurgic și traducând în fapt oracolul ei inițial. Și aici este necesară o mică oprire asupra semnificației torsului și a fusului. Numele francez al Zânelor, Fées, vine de la latinescul Fata, pluralul de la Fatum, Soartă. Ar putea fi una din originile numelui lui Făt-Frumos, Omul Destinului (ca realizare pozitivă). Ele au elemente comune cu Parcele^glosar antice, care «torceau» destinele omenești. Ursitoarele^glosar noastre nu ne sunt arătate torcând, dar ar putea fi altfel, când Ursită și urzeală vin de la aceeași rădăcină? În Grecia, Parcele sunt: Clotho, care ține furca, Lachesis, care învârte fusul, și Atropos, care taie firul vieții cu foarfecul, ca și Zâna a opta, care taie cercul din basmul nostru. Avem deci de-a face cu aceeași entitate. În Egipt, divinitățile destinului sunt șapte, ca în basm (cele șapte Hathor). Găsim fusul în mâinile lui Iștar, ale «Doamnei din Prinias», în Creta, în acelea ale Marei Zeițe Hitite și în altele. Bineînțeles, rotația fusului este în directă legătură cu rotația astrelor, cum o arată și Platon în mitul lui Er.²⁰ Îl au și Ananke, Necesitatea, și Nornele^glosar scandinave.

Când Regele interzice torsul în țară, încearcă să suprime Devenirea, în sensul prost al cuvântului. Intervenția ulterioară (ca bătrână care toarce) a zânei a opta «rectifică» operația, și-i dă sensul și înfățișarea pozitivă, metafizică.

Datinile populare interziceau torsul în momentele critice ale anului, când timpul se oprește, de exemplu, la solstiții. «Este un obicei țărănesc observat în Italia, spune Pliniu, ca în anumite momente femeile să nu toarcă, nici măcar să nu lase să fie văzute fusurile lor, căci altfel erau

periclitate recoltele.» În Grecia de astăzi, este oprit torsul între cele două nopți sfinte, adică în cele douăsprezece zile dintre noaptea de Crăciun și cea a Sf. Ion.

În versiunea franceză anterioară lui Perrault, Les Chroniques du roi Perce-forest,^trad. fusul nu rănește numai degetul fetiței, ci face să pătrundă în el un capăt de fir de in. Numai când va fi supt afară, fetița va învia.

Rana letargică este uneori produsă de un spin, ca în mitologia Eddelor, de un ac, în legendele indiene, de o cingătoare, de un pieptene otrăvit, în Albă ca Zăpada și apoi de o bucată de măr rămas în gâtul eroinei. În Letonia, cele trei Parce, care poartă numele de Dekla, Laima și Karta, torc destinul vieții omenești, iar pe măsură ce zânele urzesc firul, el se înfășoară în jurul mânuțelor noului născut. Acesta își strânge atât de tare pumnișorii, încât firele invizibile își imprimă indelebil urmele în liniile mâinilor.

Când vrei să colaborezi cu destinul, îi imiți gestul; când vrei să-l împiedici, desfaci ceea ce el face. Desfaci opera ursitoarelor, făcând gestul contrariu. Nu să interzică fusele în împărăția sa trebuia Regele, Prometeu nătâng, ci să se urce în cămara din vârful turnului și s-o facă pe Zâna a opta să învârtă în sens contrar fusul. Trebuia s-o roage cu versurile lui Horațiu:

Citumque retro solve, solve turbina.²¹

(«Te rog cruță-mă, și întoarce, întoarce iute fusul în sens contrar.»)

Penelopa, ca să câștige timp de la pețitori, le-a cerut răgaz până va toarce și va țese un lințoliu pentru socrul ei, Laerte. Dar ce făcea ziua noaptea strica, și răgazul s-a sublimat astfel în Intemporalitate. De altminteri, faptul că lucra și desfăcea un lințoliu, o arată ca stăpâna Vieții și a Morții, Vitae et Mortis Locus.^trad. Iată adevărata colaborare cu Destinul. Se pare că Penelopa era o zeiță lunară care imita în regnul hominal Luna, crescens^trad. și descrescens.

Ciclul de o sută de ani este durata expiatorie hotărâtă pentru fiecare păcat în infernul platonician.²² După tradițiile vergiliene, o sută este numărul anilor pe care sufletele morților ce n-au primit sepultura rituală trebuie să-l petreacă pe țărmurile infernale, până să meargă spre Câmpiile Elizee.

Uneori, la numărul 100 se adaugă șapte; 107 sau 177 reprezintă anii cât au stat ascunși în peștera lor cei 7 coconi din Efes.

Pădurea și mărăcinii care învăluie într-o clipă castelul vrăjit sunt «acoperirea exterioară» a unui centru spiritual. Principesa adormită, înconjurată de spini, sugerează firesc imaginea unui trandafir cu țepii lui. S-ar putea deci ca mitul să fie și în legătură cu instituirea Rosa-Crocei. Tot «acoperire exterioară» este și focul care înconjoară pe Brünhilde. Zâna Viviana, după ce adoarme pe Merlin, îl învăluie într-un zid de aer; reamintim, cerul este proximul element în ordinea manifestării, procedând din Eterul central.

Se știe sfârșitul. Când sorocul fatidic s-a împlinit, Prințul Fermecător se apropie de pădure, care, miraculos, se desface, sau dispare în fața lui. Intră în castelul adormit, en tremblant et en admirant,^trad. scrie Perrault în Dornröschen, și o sărută. Ea atunci se deșteaptă: Est-ce vous, mon Prince? Vous vous êtes bien fait attendre.^sursa Când, la sfârșitul ciclului Mesei Rotunde, sosește Galaad la Curte și se așază pe le Siège Périlleux^glosar,^trad. care nu suferea pe nimeni să se apropie de el, Regele Arthur îi adresează cuvinte similare: Bien-Venu soyez, Seigneur. Vous vous êtes moult fait attendre.^sursa

Anima Mundi^glosartrad. este deșteptată de un sărut, în strictă conformitate cu ambianța Misterelor lui Eros Kosmogonos. Devenirea își începe din nou depănarea circulară, în următoarea Spirală. Sărutul fiind simbolul comuniunii la nivel de energii din categoria «esență», se înțelege că reînceperea unui nou ciclu cere intervenția unor astfel de energii, care să-i fie transmise.

Înzestrată de cele șapte zâne, Principesa este lira cu cele 7 coarde, zâna a opta fiind vidul cutiei de rezonanță. Inițiat pythagorician, Prințul Fermecător, stimulat de Eros, mânuind heptacordul în care vibrează armonia Sferelor, se apropie de Cetatea Soarelui^glosar.

În variante războinice ale mitului, sabia are rolul hotărâtor. Ea este simbolul lui Axis Mundi^glosar.

Sigurd ajunge la Castelul Walkiriei, înconjurat de ziduri de flăcări; ele se dau la o parte. Walkiria doarme îmbrăcată în întregime în armura sa. Sigurd îi smulge casca, despică cu sabia cuirasa și o dezghioacă.

Walkiria se deșteaptă și intonează un imn Zilei și Nopții, Zeilor și Pământului fecund. După ce oferă lui Sigurd o băutură de bună-venire, – băutura care este și un elixir de viață –, învață pe erou tainele runelor și ale Naturii.

În unele versiuni, scoaterea unui inel produce deșteptarea. În Povestea Porcului (Ion Creangă), trezirea se face prin refuzul de a bea o băutură adormitoare; în Porcul Fermecat (Petre Ispirescu), dezocultarea se face prin pătrunderea fetei într-o locuință construită din bușteni, astfel încât nu se putea intra și ieși decât prin partea de sus.

Amintim doar în treacăt, pentru că ar cere un studiu special, problema statuilor însuflețite, în mitul lui Pygmalion. În India meridională, preotul atinge imaginea în toate membrele ei și, la sfârșit, îi suflă în gură. La egipteni se practica «deschiderea gurii» statuii faraonului decedat.

Se găsesc în Grecia arhaică statui cu ochii închiși sau lipsă, care par să aștepte gestul și cuvintele rituale care le vor face vii.

În sfârșit, uneori, Adormitul este deșteptat de o lacrimă, identică cu roua ce cade din Arborele Vieții, deșteptând morții. În basmul Eros și Psyhè al lui Apuleius, Eros adormit este deșteptat de arsura unei picături de ulei care cade din lampa pe care o ținea sus, Psyhè contemplându-l.

Rezumăm un basm indian: un prinț frumos a fost adormit cu un spin de o vrăjitoare rea, care-și duse victima într-un castel, în pustie. Logodnica lui îl caută zadarnic în toate părțile. După pribegii și rătăciri, ajunge la castelul fermecat. Palatul n-are nici uși, nici ferestre. Sleită de suferință și de osteneală, Principesa se sprijină de zid, care se desface. Ajunge în iatacul logodnicului ei. Îi atinge mâinile, fruntea, obrajii, îl cheamă. Zadarnic. Atunci, nenorocita, cuprinsă de deznădejde, izbucnește în plâns. O lacrimă cade pe obrazul Prințului, care se deșteaptă.

Am rezumat acest mit pentru că asemănarea cu Povestea Porcului, a lui Creangă, atinge aproape identitatea. Și în basmul moldovenesc, Domnița ajunge la Mânăstirea de Tămâie după pribegiri cumplite. Darurile ei îi deschid ușa iatacului, tot în mod nenatural. Dar hârca de babă pune somnoroasă în laptele lui Făt-Frumos, echivalentă cu spinul

vrăjitoarei din mitul indian. Deși în basmul românesc intervine ca terț Credinciosul Împăratului, Făt-Frumos – Mistricean, care îi spune acestuia ce se întâmplă noaptea, este deșteptat la realitate tot de lacrimile soției lui, care de două zile tot plângea la căpătâiul său și care, prin mijlocirea Credinciosului, tot pe el îl ating.

Dar orice-ar fi, sărut, sabie, lacrimă, picătură de ulei fierbinte, este vorba tot de redeșteptarea unor energii pozitive care fuseseră inactivate și de reintegrarea lor activă în armonia cosmică la începutul unui ciclu nou.

O variantă a mitului cu prețioase simboluri inedite este Schneewittchen, Albă ca Zăpada, culeasă de Frații Grimm.

O regină stătea la o fereastră înrămată în lemn negru și lucra; la un moment dat, se înțeapă în deget cu acul și trei picături de sânge căzură pe zăpadă. Atunci își dori o fetiță cu părul negru ca rama ferestrei, albă ca zăpada și în obraz roșie ca sângele.

Un câștig trebuie compensat cu o pierdere care, în cazul de față, este sacrificială. Ca să conceapă viața, regina trebuie să-și dea din lichidul care vehiculează suflul vital, după care moare. E de remarcat contrastul dintre căldura sângelui și răceala zăpezii, fapt care indică realizarea complementarității contrariilor, ce are ca rezultantă licoarea de nemurire pe care o va însuma Albă ca Zăpada chiar de la conceperea ei. Apoi, sunt de notat cele trei culori progresive ale lui Magnum Opus^glosar: Nigredo, Albedo, Rubedo. Este de notat și importanța acului, care este un simbol al lui Axis Mundi. Albă ca Zăpada apare ca Omul Primordial, sub aspectul lui feminin, iar numele ei ar putea fi o sugerare a caracterului polar al entității.

Observăm o deplasare în succesiunea temporală a simbolurilor. Nu se vorbește de cele șapte zâne la botezul fetiței. Dar cum ele apar ca ocrotitoare sub înfățișarea celor șapte pitici, când Domnița este alungată de acasă, trebuie socotit că, neapărat și implicit, deși nevăzut, au fost prezente și la nașterea ei. Piticii ne sunt arătați în basm, ceea ce sunt în toate miturile: mineri, săpători de metale. Dacă zânele sunt cele șapte planete, piticii sunt cele șapte metale, oglindirea acestora în sânul pământului. Frumoasa din pădurea adormită are un simbolism vegetal; simbolismul Albei ca Zăpada este mineral. Dar unde este a opta zână? O găsim îndată.

După naștere, mama fetiței moare, perfectând sacrificiul inițial al celor trei picături de sânge. Regele se însoară din nou și dă ca mașteră fetiței pe cea mai frumoasă femeie din lume. Ea avea o oglindă pe care o întreba într-una:

«Oglindă, oglindă din perete, cine e cea mai frumoasă în toată țara?»

Și aceasta îi răspundea negreșit:

«Doamnă Regină, sunteți cea mai frumoasă din țară.»

Zâna a opta are în acest basm un simbolism simplificat, redus la aspectul toxic și dizolvant, care, de altminteri, este cauza directă a palingenezei fiicei de rege.

Îi lipsește, cel puțin explicit, aspectul de Parcă și, mai ales, acel, atât de metafizic, de Regentă a Spirelor, deci de vameșă și mijlocitoare între două cicluri de existență consecutive; cu alte cuvinte, nu mai distribuie viața, ci numai moartea. Dovadă pentru aceasta este că atributul esențial al mamei vitrege nu mai e spirala, ci un cerc închis, oglinda. În vidul pe care-l circumscrie, se vede, într-o nesățioasă contemplare narcisică, numai pe ea, adică în realitate vede un spectru. Cum am mai spus, Cercul unește o posibilitate de manifestare, dar ignorantul care se încumetă să-l realizeze, încercând să îmbine cele două capete ale cercului (care trebuie de fapt să fie spirală), nu poate, firește, izbuti, dar poate provoca un scurt-circuit care-l fulgeră, precum trăsnetul pe Titani. Este exact ce o așteaptă și pe regina vitregă.

Mitul din basmul Frumoasa din pădurea adormită se referă la energii mai subtile decât cele din povestea Albă ca Zăpada, deci la un moment (ciclul mic) mai apropiat de sfârșitul ciclului mare, când energiile folosite sunt mai grosiere și au tendințe din ce în ce mai mari de solidificare.

Când Albă ca Zăpada împlinește vârsta Frumoasei Adormite, Oglinda își schimbă răspunsul:

«Doamnă Regină, ești cea mai frumoasă aici, dar Albă ca Zăpada este de o mie de ori mai frumoasă.»

Regina trimite pe un servitor cu fetița în pădure, ca s-o omoare. Din milă, vânătorul îi lasă viața și aduce acasă inima unei căprioare, ca dovadă că și-a îndeplinit misiunea. Fetița pribeagă își găsește adăpost la șapte pitici care lucrau în munte. Ei o găzduiesc cu toată dragostea, dar o sfătuiesc să nu primească pe nimeni în lipsa lor. Regina află adevărul de la Oglindă, se deghizează în bătrână negustoreasă și de trei ori îi aduce moartea în sacul ei. Prima oară o sufocă cu un cordon, a doua oară îi înfige un pieptene otrăvit în păr, cu rol asemănător spinului și fusului, însă cu efecte de scurtă durată; de amândouă dățile, piticii scot uneltele morții și o reînsuflețesc. A treia oară, regina aduce un măr pe jumătate otrăvit și, ca să câștige încrederea fetiței, mănâncă în fața ei, jumătatea sănătoasă. Albă ca Zăpada o mușcă pe cealaltă și cade moartă. Această dualitate a mărului îl identifică neîndoielnic cu mărul dual al Cunoștinței Binelui și Răului, din Biblie^sursa. De remarcat că otrava nu acționează. Doar dumicatul îi rămâne în gât Albei ca Zăpada. Piticii de data asta nu nimeresc pricina morții, își pun prietena într-un sicriu de sticlă, consecvenți simbolismului mineral al basmului. Reamintim de palatul de sticlă din legendele celtice și românești, Glastonbury, sanctuarul preistoric din Anglia este, cum i-o arată numele, castelul de sticlă, Ynis Wetrin, în vechea limbă.

Până la urmă, Prințul fermecător o găsește și se îndrăgostește de fata moartă. Pe când îi ducea trupul, o zguduitură în mișcare face să sară din gât bucata de măr și Albă ca Zăpada învie, pregătită acum pentru hierogamie^glosar.

Regina, Maștiha din temeliile lumii, Abisul căscat, ucigătoarea germenilor, Rădăcina întunecată a lumilor, conul-fus de umbră al pământului, fuge și se mistuie fără urmă în codri, ducă-se pe pustii! Nimeni nu a mai știut de dânsa, mistuită în Inânțelegibil. Dar Făt-Frumos a depășit insulele imaginare, topindu-se în punctul de dincolo de timp, acolo unde nici aici și nici acum nu mai există.

*

În folclorul român, amorțirea eroului solar are trăsături originale. Motivul «Frumoasei Adormite» lipsește uneori din basme, cel puțin în forma lui directă, dar răpirea Ilenei Cosânzene de către zmeu are în

fond aceeași semnificație. În general, cade în stare letargică un personaj masculin, în basmele pe care le cunoaștem. Ne-am ocupat îndelung de Povestea Porcului, a lui Creangă și de Porcul Fermecat al lui Ispirescu, unde arderea pielei, prin care Făt-Frumos sensibiliza lumea de afară, și ața putredă dată de vrăjitoare, care leagă piciorul eroului, au același efect ca și înțepătura de ac din povestea Albă ca Zăpada sau ca aceea de fus, din Frumoasa din Pădurea adormită. În exemplele de mai sus, eroul nu va putea fi dezocultat decât prin sforțări supraomenești.

Vom face câteva observații asupra unor basme în care Făt-Frumos cade într-o letargie asimilabilă cu moartea, din cauza agresivității unei entități feminine din familia zânei a opta întâlnită în povestea Frumoasei din Pădurea adormită (Charles Perrault). Această trăsătură fundamentală le este comună. Că moartea nu durează 100 de ani, nu are importanță; 1000 de ani sunt ca o clipă în fața Domnului, și o clipă ca 1000 de ani. Vom atinge în treacăt și unele probleme conexe, lămurind aspecte inedite ale subiectului ce-l studiem.

Din chiar numele admirabil al basmului lui Ispirescu, Copiii văduvului și Epurele, Vulpea, Lupul și Ursul, se vede că este vorba de doi copii oropsiți providențial de ambianța unde s-au născut, pentru că erau predestinați să întemeieze un nou centru spiritual, într-o altă insulă a umanității noastre.

Deci, după motivul bine cunoscut, copiii alungați de mama lor vitregă sunt duși într-un codru; prima oară, se întorc acasă de-a lungul cordonului ombilical care-i lega de matca lor, cu băgare de seamă notat de fetiță. Aceasta, stând ex parte substantiae,^trad. este irezistibil împinsă de imboldul spre rădăcina telurică, bazică. Va rămâne credincioasă acestei porniri în tot lungul basmului. A doua oară cordonul este tăiat definitiv. La începutul deșteptării ei, Kundalini^glosar are întoarceri spre cuibul ei bazic, până când, stârnită bine, pornește de-a lungul coloanei vertebrale fără spirit de întoarcere. În codru, copiii înspăimântați se întâlnesc chiar cu Dumnezeu, ceea ce arată că este vorba nu mai puțin decât de o revelație, adică de instaurarea unui subciclu tradițional în era actualului Manu^glosar.

Dumnezeu, prin energii de tip «esență», actualizează din părul fetiței - substanță - un arc și lațuri pentru prins păsări, apoi învață pe băiat cum să se folosească de ele. Și-au pus întrebarea literaliștii, ce

putere pot avea niște fire de păr? Și o au, dacă identificăm în ele liniile de forță invizibile ale Vortexului cosmic. Numai ele fac posibilă elaborarea unor lațuri care permit prinderea de păsări, efectuând o fundamentală operație alchimică, fixarea volatilului, încorporarea energiilor subtile cerești; arcul actualizează cele șase direcții schematice ale spațiului.

Așa au trăit fratele și sora câtăva vreme, ca o pereche complementară Dianus-Diana; dar vom vedea că realitatea este mai nuanțată, iar complementarismul lor de altă natură. În câte una din vânătorile lui, băiatul dăruiește viața unui iepure, unei vulpi, unui lup și unui urs. Ca recunoștință și omagiu primește câte un pui de la fiecare. Vom vedea ce reprezintă acești «câini» ai lui Făt-Frumos. Deocamdată, privindu-l hieratic și imuabil, îl vedem în mijlocul «câinilor» lui, ca pe Arborele Vieții la obârșia celor patru fluvii din Paradis^sursa.

Urându-li-se în pădure, pornesc spre curțile unui zmeu care îi primește. În realitate, ceea ce caută ei când renunță la viața pribeagă în codru este un fixativ, care permite instituirea unui centru radiant, deci un punct cu puteri și expansive și constrictive. Or, forțele asurice, telurice, reprezentate în basme prin zmei, sunt eminamente bazice. Vedem imediat ambivalența simbolului acestuia precum și cât este de primejdios, ca atunci când vrem să studiem un mit în adâncime, să cedăm ispitelor criteriilor morale și sentimentale.

În basm, prin afinitate electivă, Asura se agreghează cu Asura, fata devine iubita Zmeului (prin identitatea naturii lor), și complicea lui, pentru omorârea fratelui ei, adică într-o operație care decantează pe eroul solar de toate impuritățile, de toate superfluitățile lui, ca să rămână o simplă flacără cu feștila împlântată în substanța celor două entități titanice, amândouă mortificate. Dacă basmele sunt numai produse țărănești cu irizări fantastice, cum o susțin școlile moderne, schimbarea aceasta subită este inexplicabilă și absurdă. Explicația este numai ezoterică, și anume aceea pe care am dat-o mai sus. Așezându-ne în perspectiva celor trei gune^glosar, constatăm că guna sattwa și guna tamas se situează pe un singur și unic ax vertical, unind toate lumile prin centrul lor, și numai un plan de referință le dă caracterul respectiv. Or, realizarea inițiatică a lui Făt-Frumos este în esență un transfer ierarhic

al acestui plan in superioris;^trad. vorbind geometric, o translație a lui în sus, de-a lungul Axului vertical. Și atunci, în mod obligatoriu, porțiunea de axă parcursă, care a fost sattwa, devine tamas, în măsura exactă în care a fost parcursă și etapa superioară a fost atinsă. Totul depinde deci de perspectivă, de planul de referință. Sora lui Făt-Frumos, simbol ascendent și luminos până la un punct al realizării lui, care este centrul stării noastre de fire, devine impuls descendent, tenebre, reziduu, abis mistuitor-când este depășită. Lumina se prelungește în umbră, dar continuitatea este riguroasă. Fratele și sora sunt în adevăr complementari, Dianus-Diana, dar în secțiune transversală, nu longitudinală. Și ea va deveni o dușmană tot atât de perseverentă, de tenace, pe cât a fost de devotată și prielnică până acum.

Sora îi cere o dată să-i lase «câinii» acasă, ca să-i ție de urât, zicea ea. Fără ei, Făt-Frumos era strict nepunticios. Zmeul se ia după el, îl ajunge din urmă și-i spune să se pregătească de moarte. Băiatul îi cere un răgaz și se suie într-un copac (Axis Mundi - centrul stării de fire), de unde strigă:

Uu! N'Aude

N'a Vede

Na Greul Pământului

Ușurelul Vântului,

adică își cheamă în ajutor puterile.

O cercetare distrată îl face pe cititor să creadă că, în primul vers, n'Aude, scris cu apostrof, este un nu aude cu «u» elidat. Al doilea vers ar fi suficient să dea de gândit, căci nu avem Nu vede, ci n'a Vede. Dar al treilea vers este hotărâtor. Nu poate fi vorba de o negațiune în Na Greul Pământului și Na se arată a fi interjecția bine cunoscută și familiară, sinonima lui «ține», «iată». De obicei, aceasta este chemarea obișnuită a câinilor. Le spunem: Na cuțu-cuțu, Na Azorică, atunci când li se dă ceva de mâncare. De altminteri, interpretarea aceasta este conformă cu spiritul formulelor care constituie o chemare desnădăjduită.

Ce sunt «cățeii», se poate imediat vedea. N'Aude exprimă Auzul, calitatea sensibilă a Eterului; N'a Vede este firește Văzul, calitatea

sensibilă a Focului; Na Greul Pământului își dezvăluie singur natura și își spune singur pe nume, ca și Ușurelul Vântului. Lipsește Apa, afară doar dacă ne este exprimată de Uu!-ul inițial, imitând huetul unei ape curgătoare.

Făt-Frumos stă deci, hieratic, la centrul crucii elementare.

Strigătul eroului este auzit de ființele elementare în ordinea «subtilității» lor, adică succesiv de Iepure, Vulpe, Lup și Urs, de la calitativ la cantitativ. Dar când este cazul să dea la o parte stânca ce astupa intrarea peșterii unde fuseseră închiși (este vorba probabil de cuibul lui Kundalini), eficacitatea este în sens invers și de abia Ursul reușește să prăvălească stânca. Este deci o operație cu un dublu curent compensatoriu.

Într-o clipă, «cățeii» ajung la poalele copacului unde era stăpânul lor. De frică, Zmeul se preface în buștean, adică devine analog rădăcinii copacului:

– Ce poruncești stăpâne?

– Vedeți voi bușteanul ăla pârlitu?

– Îl vedem.

– Să mi-l faceți harcea-parcea; să mi-l scuturați, să mi-l sfâșiați, tot trupul să-i mâncați, doar inima și ficații să-i lăsați, că-mi trebuie mie.

Treaba se face îndată, Făt-Frumos vâră într-o frigare chintesența zmeului (tradițional, pasionalitatea este localizată în inima întunecată, iar frenes²³ în ficat), și cu ele fripte, adică trecute prin «foc», plesnește în ochi pe sora lui și-o orbește, ceea ce nu este decât ducerea până la capăt a procesului de «titanizare» pe care singură și l-a ales, dându-se complet de partea substanței. Făt-Frumos o lipsește de organul prin excelență al cunoașterii, Văzul, de care, în staza ei actuală, nu mai are nevoie. Prakriti^glosar, neavând inteligibilitate, trebuie să se manifeste hominal printr-o ființă oarbă. Dar ochii îi mai sunt încă buni ca să plângă, deci ca să ajungă la un fel de integrare prin disoluție. De aceea, fratele

dă sorei canon să umple zece buți cu lacrimi, spunându-i că la a zecea o va ajuta și el (zece buți – decada pitagoreică).

Făt-Frumos pleacă în lume și urmează apoi aventura bine cunoscută a lui Perseu și a Sfântului Gheorghe, atât de răspândită și în folclorul nostru. Un balaur vămuiește apa din fântâna vieții unei întregi împărății: trebuie să i se dea zilnic o fecioară ca jertfă. A venit rândul fetei împăratului. Făt-Frumos omoară balaurul și restabilește ordinea. Un țigan (forța negativă) încearcă să uzurpe victoria o clipă, dar eroul solar care tăiase vârful limbilor balaurului, adică elementul lui de Logos, îi dovedește impostura. Țiganul este atomizat iar Făt-Frumos se însoară cu fata împăratului, adică reconstituie cuplul Ianus-Iana pe orizontală (cum trebuie când este necesar să se organizeze o lume nouă), pe când cu sora lui este în continuitate verticală, ea fiind rădăcina tenebroasă a lui.

Se întoarce la ea și o găsește cu nouă buți umplute cu lacrimi. O ajută să umple și pe a zecea, plângând împreună cu ea, adică face să dispară o clipă punctul intermediar critic care îi diferenția: pe el – în sus, pe ea – în jos. Amândoi se confundă, devin otova pe aceeași linie verticală, într-un diluviu de lacrimi, care este riguros un potop, adică sandhya, punctul critic dintre două cicluri. Dar iremediabil asurică, fata îl narcotizează, mai întâi momindu-l să doarmă în poalele ei, apoi atacă mortal, înfingându-i după ureche un oscior al zmeului, care are același efect asupra lui ca și înțepătura fusului asupra Frumoasei din Pădurea adormită. Deosebirea este că, în acest ultim basm, somnul de moarte ține o sută de ani; cu alte cuvinte, semnifică ocultarea unei funcții, pe când în basmul lui Ispirescu și în cel pe care îl vom cerceta, letargia este scurtă. Dar au comun faptul că eroul sau eroina sunt intoxicați de o forță negativizantă (feminină) virulentă, coextensivă, într-o bună măsură, rădăcinii tenebroase a lumilor.

Revenind la basmul nostru, Făt-Frumos este înviat de «câinii» lui, care îi picură trei picături de sânge angelic din gâtul unei păsări. Sunt aceleași trei picături de sânge ale reginei care cad pe zăpadă și se includ de fapt în Albă ca Zăpada. Apoi Ursul, Na Greul Pământului, îi suge osul de după ureche, ultima rămășiță a elementului asuric.

Aceeași temă o găsim în Aliman Voinicul,²⁴ basm vast, cules de Virgil Caraivan; dacă îl cercetăm este din cauza simbolurilor lui adjuvante, extrem de semnificative; semnalăm de la început numele. Relevăm asonanța acestuia cu Kăliman

Prima parte a basmului aduce cu Ileana Sânziana, a lui Ispirescu, apoi cu Copiii Văduvului, cu povestea Băietului cu cartea în mână născut, cu Harap-Alb, precum și cu întâmplări din mai multe povești, cum este aceea despre lupta cu zmeul sub formă de roți și apoi de flăcări, cu ciocârlanul care este solicitat să aducă apă, să stingă o flacără, cu fântâna din care un balaur nu dădea apă decât în schimbul unui om, cu întreg episodul până la căsătoria cu fiica împăratului, cu lacrimile care trebuiau să umple niște băi, etc.

Un Împărat ce fusese mare, dar din nevoia vremilor fusese învins de un Împărat și mai mare, i-a cerut să-i trimită un om de oaste să-i slujească. Toată desfășurarea basmului arată că este vorba de un centru spiritual decăzut, pe care propria lui propenșiune tenebroasă îl duce între pietrele de moară atomizante ale Infernului, terminus fatal și necesar al revoltei tuturor ființelor răzvrătite. În Ileana Sânziana, de Ispirescu, centrul este numai «rectificat», ceea ce arată că nu suferise iremediabila decadență din basmul de care ne ocupăm, în care împărăția este distrusă fără leac.

Împăratul nostru are numai fete; le trimite pe rând, îmbrăcate în băieți, să încerce marea aventură. Prima și a doua, înspăimântate de tatăl lor ce le iese înainte, prefăcut în balaur, la trecerea unui pod, se întorc acasă.

Când veni rândul fetei celei mici, aleasă de soartă, ca și fiul craiului, ce avea să devină Harap-Alb, Principiul imuabil și perpetuu care conduce soarta unei umanități, interveni, dar nu ca în Harap-Alb, sub înfățișarea Îngerului Solar, ci sub aceea a unei mrene, simbol strict hyperborean, identic cu Matsya Avatara^glosar, «Avatarul-Pește», prima coborâre avatarică a lui Vișnu în Manvantarul actual, salvând de potop pe Manu Satyavrata, Regentul actualului ciclu.

Fata își găsește calul de foc, folosind tehnica lui Harap Alb. Cu hainele și armele tatălui său, din tinerețea acestuia, pornește la drum. Înfruntă pe părintele ce-i aținea calea sub chip de balaur, scorpie, zmeu cu douăzeci și patru de aripi.

Aliman Voinicul, cum își zicea acum, ajunge la scaunul lui Verde Împărat. Acesta îndată îl și trimite să potolească un vaet care de ani de zile tulbură împărăția. Își dădu drumul o zi și o noapte în fundul unei văgăuni întunecate, ceea ce arată caracterul infernal al încercării. Acolo găsește o ființă de coșmar, alcătuită dintr-un zmeu care înghițise pe jumătate un cerb, dar restul nu-l putea, din cauza coarnelor. Cerbul scotea vaetul care înspăimânta lumile. Este vizibil un simbol clasic, alchimic, având în vedere caracterul mercurial al cerbului, lupta dintre cele două naturi, fixă și volatilă. Aliman alege integrațiunea: taie coarnele cerbului iar zmeul sulfuros poate înghiți și însuma pe Cerb.

Zmeul zboară cu voinicul nostru la Palatul lui de fier. Deocamdată, menționăm numai acest detaliu semnificativ. Acolo îl așteptau cele trei fete ale lui. Cea mai mică (și cea mai frumoasă) se îndrăgostește de Aliman. După îndemnul ei, o cere pe dânsa și alege calul cel mai nemernic, după aparențe, din herghelie. În realitate este Bun Galben de Soare. Cum galbenul este culoarea și chiar numele monedei de aur, calul evertuat este Bun Aur Solar. Ne întrebăm în ce altă tradiție se mai poate găsi un nume atât de adecvat cu caracterul lui de foc ceresc?

Zmeul este nevoit să-și țină făgăduiala. De obicei, Făt-Frumos își duce «questa» la bun capăt cu ajutorul unui singur cal. Sunt câteva basme rare, printre care și al nostru, marcând distinctivitatea și progresivitatea focului hermetic.

Întors la împărăție cu fata zmeului, încercări noi, pe măsura puterilor cucerite, cad pe capul lui. Trebuie să aducă butucul de vie cu struguri de aur care așezați pe masă vorbesc, divinul butuc al lui Dionysos. Îl aduce, sfătuit de cal, de la Tatăl fetei, care i-l oferă. Apoi stăpânul său îl trimite să prindă și să aducă îndată calul Sfântului Gheorghe. Pornește la drum. Sfântul Gheorghe sta la masă. Voinicul se preface în muscă, intră în grajd și, până la sfârșit, izbutește să fugă cu

calul fără de care Sfântul Gheorghe nu mai este Sfântul Gheorghe. Am ajuns la a treia etapă a focului filozofal.

Păgubit de talismanul specific lui, Sfântul proferează «blestemul», ca acela care i-a făcut paguba, de-i bărbat să se facă femeie, de-i femeie să se facă bărbat. Ceea ce se și întâmplă. Un mit în care eroul începe ca femeie și sfârșește ca bărbat marchează cu evidență trecerea de la o stare subangelică la cea angelică, ceea ce este definiția însăși a realizării inițiatice. Dar mai este ceva extrem de important. În tradiția musulmană se vorbește de Profetul Verde, Alkhidr, în afara ierarhiei inițiatice obișnuite, nesupus jurisdicției Polului și, oarecum, superior lui. Coranul îl pomenește aluziv în surata XVIII, paragrafele 60 – 82. Nemuritor, Khidr^glosar este Oceanul Științei Ezoterice, stăpânul Apei Vii. Este pus în legătură strânsă cu legenda lui Alexandru. El patronează izbucnirea evenimentelor neașteptate, mutațiile bruște, ca aceea a eroului nostru, din femeie în bărbat. Este stăpânul barzachului, a istmului ce desparte Marea Dulce de Marea Amară, Marea Albă de Marea Neagră. Pentru cine totuși izbutește să treacă prin el, istmul devine un punct de refracție inversă, punctul median al X-ului, al Clepsidrei. Aceasta este explicația că Aliman, femeie dincoace de istm, devine bărbat dincolo de el. Or, după comentariile coranice și după ezoterismul musulman, Khidr s-a mai manifestat de nenumărate ori, de pildă ca Pineas. Din punctul de vedere al științei literelor, putem spune că după această încercare, Aliman, devenit bărbat, a căpătat litera puterii spirituale și războinice, care nu este alta decât litera K. Prin urmare, din Aliman devine în fapt Kăliman.

A treia oară, Aliman este trimis să aducă ursul de fier. Or, cine altul poate fi ursul de fier, decât stăpânul Palatului de Fier, Zmeul, Socrul eroului nostru? Așa că Împăratul, sfetnicii și complicii lui se pomeniră cu el, uriaș, în sala unde voroveau, surpând totul pe unde călca. Și fără să mai lungim vorba, ursul ia pe împărat, pe împărăteasă, pe fiul lor, îi lungește jos, apoi așează în movilă pe toți sfetnicii și slujitorii, el se pune deasupra și-i face chisăliță. Citam acum:

«Și pe urmă, să vedeți grozăvie, oameni buni! Ieși ursul în cerdac și prinse a urla de ți se încrețea carnea pe tine; apoi făcu vreo două, trei raite,

de mâncă tot târgul, că rămăsese numai un pustiu și-o jale; câtu-i cetatea de cuprinsă, nu mai găseai de leac, țipenie de om, ori ce altă viețuitoare. După ce-și făcu mendrele prin târg, curățind totul ce întâlnea în cale, ursul se întoarse ghiftuit acasă, chemă pe Aliman și pe fie-sa și le zise:

– Acuma, dragii tatei, veniți să fiți voi stăpâni, iar nu nevrednicul acela care vă păștea zilele. Numai de un lucru să vă păziți ca de foc: să nu cumva să vă văd posomorâți or plângând, că atâta v-au fost, trebuie să vă mănânc!»

Ursul de Fier este cu evidență vârsta de fier, a patra și ultima din ciclu. Este terminusul fatal al impulsului descendent, subversiv și ireversibil. O dată urnit la vale, tăvălugul nu se mai poate opri până la punctul de impact; cine s-a aruncat de pe acoperiș nu poate pretinde rezonabil să se oprească în aer, la înălțimea primului etaj. În ciclii primordiali, ursul simboliza pe Kșatria^glosar, răsculată contra puterii sacerdotale. La sfârșitul ciclului, Ursul de Fier, vârsta de fier, trebuie să-și facă mendrele, pulverizând și integrând in inferis^trad. o umanitate unde domnește numai cantitatea. Ursul spune textual Împăratului, înainte de a-l face plăcintă: «Voi singuri ați râvnit la urs de fier». Căci, ca toate miturile autentice, prin legea de corespondență, evenimentele din trecut revin în viitor, analogic. Sfârșitul unui ciclu secundar vestește pe acela al ciclului total. Prezicerile sunt atât de exacte, încât trebuie să ne uităm la dată, pe cartea lui Caraivan, 1907, ca să vedem că avem de-a face cu o autentică previziune și nu cu o operă elaborată post hoc ergo propter hoc.^trad. Ce să zicem de acest urs al cărui nume se poate buchisi U.R.S.S., care face chisăliță sub el toate clasele sociale, de-a valma; sub a cărui domnie, fericirea este obligatorie prin constituție și H.C.M. guvernamental iar oamenii trebuie să fie veseli la consemn, în cor și pe căprării? Zice basmul: «Iacă așa pătimeau din pricina toanelor păgânești ale ursului, căci duceau o viață legată de ață, c-un picior în groapă și unul afară» (p.57).

Nu le rămâne celor doi decât să încerce să fugă. Prima oară, soția lui Aliman se înalță pe aripile unui vultur. Dar ursul, «numai că urlă ca o pară de foc» și vulturul, ars, cade de-a valma cu fata.

Această prăbușire cu vulturul nu este și o aluzie la vulturul Imperiului, devenit ineficace după distrugerea Ordinului Templului, și moartea, probabil prin otrăvire, a Împăratului Enric al VII-lea de Luxemburg?

A doua încercare de fugă reușește, și episodul semnifică, după cum se va vedea, întemeierea unui nou centru spiritual, o readaptare tradițională după tragedia templieră și ghibelină, cu intervenția unor simboluri care integrează basmul nostru ca parte constitutivă, în mitul întemeierii Moldovei.

Iată ce-i spune lui Aliman, calul Bun de Soare, Învățătorul lui suprem, coborât din Soare:

«–Dragul meu stăpân, pe voi numai boul cel năzdrăvan, care umblă creangă prin lume, dacă vă va putea scăpa și acela încă cu greu! Mâine să te duci în întâmpinarea lui, că el vine pe la chindie, de se adapă la cișmeaua de lângă scorbura uscată.»

Stăpânul Cetății Solare îl îndrumă pe Aliman (care acum e Kăliman) spre acea imanență și permanență divină care este în ființa Moldovei, Bourul^glosar. Acum, «umblă creangă în lume» – și notăm în treacăt că acest cuvânt, «creangă», mai are și sensul de pribegie, de tribulație, în legătură directă și cu tribulațiile lui Ion Creangă al nostru – și se adapă la scorbura uscată a Imperiului, căci izvorul și arborele sunt simboluri complementare.

«A doua zi, Aliman și soția lui erau la izvor. Numai ce răsări boul cel năzdrăvan de după un tișmăn de deal și veni spre dânșii.

–Hai suiți pe mine, dragii mei, că avem mult de furcă până ne-om vedea scăpați la larg și atunci tot primejduiți vom fi.»

Aliman Voinicul se aruncă pe bou și își ia soția în brațe, iar ea îi înconjură gâtul cu mâinile, de păreau doi tei împletiți. Notăm asemănarea cu Europa suită pe taur; în mitul românesc, ființa este androginică, perechea primordială, reprezentată în microcosm de curentele subtile, de o parte și de alta ale coloanei vertebrale, Ida și Pingala^glosar, suportate de Boul fermecat, Sușmna.

Reluăm:

«Bun Galben se prefăcu într-un măr de aur și Făt-Frumos îl puse subsuoară. Se mai moșmoliră ei cât se mai moșmoliră, până îi întrebă boul:

–Gata, feții mei?

–Gata, drăguțule bou!»

Începe acum o vânătoare care este aceea a lui Dragoș:

«Iar boul o croi cu dânșii la goană peste câmpii, prin dumbrăvi și peste dealuri, pe unde îl duceau ochii și picioarele. Și așa mergeau de iute, de credeai că aleargă împreună cu dânșii toate cele pe unde treceau» (p.59).

Ursul până la urmă descoperi fuga și se luă după dânșii, vărsând un șuvoi de foc după urmele din glod ale bourului (notăm motivul foarte important și universal al lui vestigium pedi;^trad. de asemenea, că ființele infernale nu percep din cele cerești decât urma lor în borboros). Goana este spre Miază Noapte, spre Pol. Urmează motivele bine cunoscute ale lui Făt-Frumos, scoțând din urechea boului (în alte părți, a calului) obstacole: întâi un pieptene se preface în pădure, apoi o cutie devine un munte.

Ursul le străbate. Vom fi părtași acum la instituirea unui centru spiritual potențial și, după cunoștințele noastre, nicăieri n-am găsit previziunile, rigoarea, tehnicitatea din basmul moldovenesc. Iată ce-i spune acum Boul lui Aliman:

«– Îți plac, Voinicule, locurile pe aici? Vezi, alege-ți din ochi pe unde ți-ar părea mai frumos, că eu mult nu mai pot ținea la drum acum. Pe urmă, vâră mâna în urechea mea cea stângă, că-i găsi acolo o năframă cusută cu floricele pe margini. Scoate-o binișor, iar când vom ajunge prin locurile care ți s-or lipi mai mult de suflet, învârtește năframa pe deasupra capului înapoi aproape de tot, iar înainte cât mai departe, să poți cuprinde loc cât mai mult. Dar nu sta mult pe gânduri fătul meu, că ne paște moartea din urmă.

Aliman voinicul se uită peste câmpiile și peste zăvoaiele negre, peste livezi și lunci înverzite, și erau ținuturile acelea frumoase ca prin basme, de să trăiești acolo și-n veci să nu mai urăști. Trase băsmăluța din urechea boului și făcu după cum îl pusese la cale sfătuitorul lui cel năzdrăvan. Când isprăvi de învârtit năframa, izvorî pe loc o apă adâncă și lată de jur-împrejurul pământului ce-l cuprinse cu năframa, iar ursul, din goana cea mare, dădu în bot în apă și se opri, că nu mai avea încotro dihania».(p.62–63)

Deci, cu batista scoasă din ureche, din însuși eterul chintesențial al Boului Solar, Aliman înscrie un disc solar pe pământul moldovenesc, circumscris de o apă care-și unește sfârșitul cu începutul. Apă a Sâmbetei, Șarpe Uroboros^glosar, păzitor al pragului. Dacă apa ar fi fost un obstacol ca toate celelalte, ar fi fost o nimica pentru urs s-o treacă; dacă râul circular este un obstacol de netrecut, înseamnă că Aliman și Boul au instituit printr-un rit sacerdotal un alt spațiu decât acela al lumii noastre, spațiu unde puterile asurice nu-și pot avea locul, nu pot pătrunde în el.

După ce-au făcut opreliștea ce păzea centrul inaccesibil din afară, Aliman și Boul încep Însuflețirea, mobilarea lui interioară, exact ca un templu. Boul îl trage la o parte de nevastă și-i spune:

«– Pleacă-te jos, Făt-Frumos și scoate o bărdiță de sub copita mea; iar cu bărdița mi-i atinge ușurel în frunte cu tăișul. Eu m-oi desface în două părți; tu să dezbați coarnele, iar leșul să mi-l îngropi la tulpina vreunui plop, dragul meu. Pe urmă să sufli în cornul stâng, c-au să apară patru câini (subl. ns.) și-au să te ajute când ți-o fi mai greu, voinicule; iar de-ai sufla în cornul cel drept, se va face un palat măiestrit și frumos, ca și ținuturile pe care le-ai ales, să trăiești și să huzurești de bine într-însul. Dar mai ales câinii, fătul meu, să nu-i deosebești de tine (subl.ns.) și să-i păzești ca pe ochii din cap (câinii erau puterile lui.n.n.)… Acuma na și năframa asta fermecată; în ea îți stă toată puterea și paza ta împotriva ursului. Să nu care cumva s-o scapi în ghearele femeii, că ți-e viața în cumpănă» (p.64–65).

Aliman scoate bărdița de sub copită și face întocmai. Este înaltul, supremul sacrificiu al Boului Solar, ca în mitul lui Mitra – care-și infuzează astfel ființa în centrul spiritual nou instituit. Și atunci, cercul de ape acum

tras, devine un Ying-Yang, prin repartizarea celor două jumătăți, pozitivă și negativă, a boului în el. Corpul este îngropat ca talisman la tulpina Arborelui Lumii; prin Fiat-urile suflate în cele două coarne se iscă cele patru puteri adjuvante și Cetatea Solară propriu-zisă.

Mitul este o adaptare a unor tradiții foarte vechi, care îl fac identic cu acela al întemeierii Moldovei, însă altfel prezentat. Căci Aliman-Kăliman nu este de fapt altul decât Dragoș și ceea ce s-a petrecut la Baia, după marea Vânătoare, basmul nostru explicitează cu competență. Principalul este să nu vezi mitul sub aspectul lui competitiv, care-i învăluie sensul adânc, și să-ți dai seama că, Dragoș, Bourul, incinta sacră a Băii, Aliman, soția lui, Bun Galben de Soare, Ursul, Boul, Palatul sunt una și aceeași entitate polimorfă, în diferite ipostaze sacrificiale.

Spuneam mai sus că litera K este prin excelență litera indicând puterea, în dubla ei ipostază spirituală: sacerdotală și regală. În articolul său, Un hiéroglyphe du Pôle, R. Guénon scrie că hieroglyful literii K este securea. Prin urmare, nu mai este nici o îndoială că stăpân acum pe bărdița de sub copita boului, care prin exiguitatea ei nu poate avea decât o utilitate rituală, Aliman devine Kăliman și pol. Bărdița de sub copită este și ea un vestigium pedi, care arată calea și urma scării cerești.

Că Aliman-Kăliman a devenit Pol, o arată basmul cu o strălucire neegalată. În fiecare zi, Voinicul nostru pleca la vânătoare cu «câinii» lui. Se oprea la cel mai mare copac al pădurii, probabil acela sub care era îngropat bourul, și zilnic săpa câte o scară în el, cu bărdița lui. Săpă astfel 99, câte nume divine sunt. Se suia astfel zilnic în vârful copacului, prelungire și punct uman al lui, privea în zări, mai ales spre douăsprezece mori ale unor zmei, evident brâu zodiacal al cercului, în al cărui centru se afla copacul lumii. În vârf, Kăliman, cu securea rituală, ieroglif al polului, însumând Exaltațiunea, dominând Amploarea; la rădăcină, cei patru câini elementari în pozițiile crucială orizontală, precum cele 4 fluvii din Paradisul Pământesc. Reprezentare hieratică, strictă și impecabilă, a Centrului Lumii.²⁵

Urmează aceeași desfășurare ca în basmul lui Ispirescu, cu variante foarte interesante, asupra cărora nu ne putem lungi. Femeia se plictisea de moarte în Paradis, care nu era locul său normal de viețuire. Înnoadă din nou legătura cu tatăl ei de dincolo de râu: fură batista fermecată și o moaie în apa care dispare într-o clipă; deci în năframă era principiul, solve^trad. și coagula. Urmează intrarea zmeului în acel cerc magic. Aici încearcă de trei ori să-l omoare pe Aliman, însă câinii săi îl salvează. Cu inima zmeului înfiptă într-o țepușă și friptă (trecută prin foc), orbește pe fiica acestuia. Apoi o spânzură de limbă (organ al logosului, al cărui latură asurică trebuie pusă în imposibilitate de a se manifesta), atârnând-o de o grindă. Îi pune două băi, una în dreptul fiecărui ochi, să vadă pe cine va plânge. Dacă peste un an, când se va întoarce, va fi plină cea din stânga, înseamnă că l-a plâns pe zmeu, iar dacă va fi plină cea din dreapta, va ști că l-a plâns pe el. Dacă îl va plânge pe zmeu o va mai pedepsi încă un an. Pleacă. Într-o împărăție are loc episodul cu fântâna, în care un balaur cu 7 capete nu lasă pe oameni să ia apă decât în schimbul unui om. Omorând balaurul (simbol al deschiderii celor 7 ceacre principale ale eroului), Aliman se însoară cu fata împăratului, devenind împărat (activând centrul inițiatic potențial, întemeiat anterior cu ajutorul bourului, așa cum după întemeierea ezoterică a Moldovei, de către Dragoș, ca potențialitate), în mod necesar urmează întemeierea Țării Moldovei (manifestată, adică), materializată de către Bogdan.

După un an se întoarce la Zmeoaică, dar găsește baia stângă plină. O șterge cu lichidul respectiv pe la ochi și ea începe să vadă ca prin sită. O mai lasă un an ca să-și ispășească din păcate, iar când vine a doua oară o ia în împărăția lui ca pe o soră. Însă ea încearcă să-l omoare. O dată îl otrăvește, dar câinii lui, ajutați de o pajură, îl învie, ungându-l cu apă moartă și apă vie. A doua oară, îi pune în pătuțul pe care se lăsa câteva clipe să se odihnească, atunci când venea de la vânătoare, doi țepi de fier vrăjiți pe care îi avea de la tatăl său, Zmeul (unul în pernă și celălalt ascuns în dreptul tăbliei), și în felul acesta iar îl omoară. Și de data asta tot câinii îl salvează, scoțându-i țepii și fărâmându-i tocmai când era să fie pus în mormânt. Am arătat, când am vorbit de basmul lui Ispirescu, cauzele căderii tovarășei eroului, care nu sunt altele decât natura ei asurică. În Aliman Voinicul, scrie textual: «partea cea zmeiască din ea trebuia să-și dea în petec».(p.125)

Urmează episodul legării Zmeoaicei, împreună cu un sac plin de nuci, de 4 iepe, și unde cădea nuca acolo cădea și bucățica, episod care indică o formă de purificare pe calea rigorii.

Dar, de fapt, acest episod arată că în «quèsta» sa eroul a ajuns la purificarea completă, căci toată partea de povestire a luptei cu zmeul și zmeoaica nu este altceva decât acțiunea, lupta eroului de a scăpa de patimile și impuritățile spiritului său, precum și de deprinderile rămase de pe urma acestor impurificări spirituale.

Toate basmele cu înțelesuri ezoterice au, pe lângă un înțeles macrocosmic, și unul microcosmic, încifrate în simbolurile lor.