Despre asprimea și bucuriile ocultării

Despre asprimea și bucuriile ocultării

Nu mi-am închipuit niciodată că a scrie un cuvânt înainte pentru cartea unui om pe care l-ai cunoscut și l-ai iubit poate fi o misiune dificilă. Dar, iată, azi încerc acest sentiment. Și nu pentru faptul că acest cuvânt înainte e menit unei cărți al cărei conținut nu-l cunosc – nici de mai de mult, nici de acum. Ci pentru că – îmi dau seama acuma! – știu așa de puține lucruri despre autorul textelor reunite sub titlul, care zgândărește puternic mintea și sufletul, Monarhul ascuns^glosar. Va fi fost el însuși, Vasile Lovinescu, un „monarh ascuns”?

Cel pe care publicul românesc l-a descoperit așa de târziu, spre sfârșitul anilor '60 – când „România literară” i-a tipărit vreo două texte – pentru a-l cunoaște mai bine, prin Al patrulea hagialâc, abia în preziua morții sale, a fost, în adevăr, un om în care, pentru majoritatea semenilor, ar fi fost imposibil de ghicit „monarhul”. Singuratec fără să fie mizantrop, tăcut fără să fie necomunicativ, concentrat fără să fie neatent la cele din jur, Vasile Lovinescu era omul care putea să treacă absolut neobservat. Îl văd – e o imagine prea puternică – străbătând spațiul cu un pas elastic, ușor aplecat într-o parte, de obicei cu o nuielușă în mână, îmbrăcat simplu, cu o bluză cu mâneca scurtă purtată peste pantaloni și cu pantofi de tenis: ținuta de plimbare. Când îi chem imaginea, din sacul amintirilor mele, aceasta e cea care vine imediat, deși l-am văzut de câteva ori și în ținută „de gală”. În drum spre plimbările sale pe dealurile din preajma orașului nostru natal ori la întoarcerea din aceste plimbări, trecea uneori și pe la poarta casei în

care am copilărit; de-l zăream pe fereastră, săream din locul meu și-i ieșeam în cale la poartă. „Ce faci, Sorinel?” – era suficient pentru ca băiatul cu pantaloni scurți să iasă din ogradă și să-l conducă până acasă.

Vasile Lovinescu face parte din amintirile mele cele mai vechi. Înainte de a-l ști – cu pe el, căci, altminteri, el mă știa pe mine de pe vremea când eram purtat în cărucior! – cunoscusem pe mama lui, Ana Lovinescu, femeie de o mare distincție, urmașă de nobili ardeleni (Cetățeanu de Săcele) și pe mătușa lui, Virginia Popescu. Înaltă, dreaptă, semeață, cu părul foarte alb și cu ochii foarte albaștri, cu mintea foarte limpede și cu judecata foarte severă, această soră a lui Eugen Lovinescu (știu, fac o impietate scriind numele întreg, câtă vreme el însuși iscălea doar E.) încarna foarte bine spiritul răzeșesc al spiței din care coborau Lovineștii. Femeia aceasta, o doamnă în înțelesul cel mai înalt al cuvântului, suportându-și cu demnitate și stoicism soarta până la sfârșitul survenit într-un cămin din Gura Humorului, mă uimea întotdeauna prin povestirile sale despre întâmplări dinaintea primului război mondial, povestiri în care nelipsite erau detaliile despre prețuri. Și, întotdeauna, prețurile erau exprimate în lei aur! Ar fi fost, fără îndoială, cea mai bună sursă de informații genealogice – din păcate, însă, interesul meu genealogic a privit întotdeauna Evul Mediu. Așa s-a făcut că mica cercetare despre Lovinești n-a mai putut avea drept ghid decât pe Vasile Lovinescu.

Era în vara anului 1969, pe când urmăream toți, cu sufletul la gură, calea spre cel dintâi popas al omului pe Lună. La Fălticeni a ajuns Eugen Simion, în căutare de urme lovinesciene. Printre vizite și plimbări, a venit vorba și de spița neamului. Și cine s-ar putea îndeletnici cu o asemenea cercetare?! Mi-a revenit această misiune, așa că a trebuit să-l supun pe Vasile Lovinescu (în fond, o făceam chiar la sugestia sa!) unui adevărat interogatoriu privind pe înaintașii și colateralii săi. Datele toate, câte le-am adunat și de prin registre ale Stării Civile din Fălticeni, sunt reproduse de Eugen Simion în cartea sa despre E. Lovinescu.

Bătrânul Lovinescu, tatăl fraților Eugen, Octav, Constantin și Vasile (și al fetelor Antoaneta, Coruna și Virginia) se numise Vasile Teodorescu; școlar la seminarul din Socola, fusese pus în situația de a-și

schimba numele, pentru simplul motiv că erau acolo prea mulți… Teodorești! Mai-marele școlărimii, Isaia Teodorescu (și el…), l-a întrebat de numele mamei sale – era, însă, tot o Teodorescu; poate vreo rudă, mai depărtată, ar avea vreun alt patronim?! Da, ceva rude în satul Rădășeni se numesc Lovinescu. „Lovinescu te vei chema!”. Și întemeietorul clanului a semnat, toată viața, V. Th. Lovinescu. Sute sau mii de acte îi poartă semnătura, în calitate sa de profesor și director al Gimnaziului „Alecu Donici” din Fălticeni. Ceva mi-a rămas, totuși, ascuns (și mă întreb dacă amănuntul cel ascuns va ieși vreodată la lumină): cum se înrudeau Teodoreștii cu Lovineștii din Rădășeni?!

Că spițele de neamuri formau pasiunea mea arzătoare, acest lucru Vasile Lovinescu îl știa de multă vreme, după cum știa, încă din anii studiilor mele liceale, că aveam să mă duc la Iași, pentru a urma acolo (aici) cursurile Facultății de Istorie. Nu fusese el cel dintâi îndreptător al scrisului meu de … istoric?! Nu fusese el confidentul meu pentru zbuciumul cu care urmărisem pe logofătul Tăutu în drumurile sale țarigrădene ori cracoviene, în închisoarea de la Liov ori în palatul vizirului unde trebuia să se opărească bând – cel dintâi … – o ceașcă de cafea?!

Nu. Nu spun povești. Vasile Lovinescu a fost unul din primii mei dascăli – nu întru istorie, nu întru literatură. Ci întru altele. O anumită inițiere întru știința vechimii și întru fiorul istoriei lui Vasile Lovinescu o datorez.

Eram încă elev de liceu – ani triști, bântuiți de atitudinile nedemne ale unor oameni care ar fi trebuit să fie modele pentru viață, ani de singurătate pentru un copil al cărui părinte trebuia să zacă într-o temniță necunoscută și să înfrunte, pentru chiar acest lucru, umilințe neînchipuite și, oricum, imposibil de radiat dintre amintiri. Doar cei vârstnici mă îngăduiau în preajma lor. Așa s-a făcut că pe la 14 - 15 ani – tocmai când și pasiunea pentru istorie și genealogie își făcuse apariția cu cea mai mare putere – am început a mă bucura de îngăduința de a asista la discuțiile dintre Vasile Lovinescu și Constantin Ghelleme.

Nu pot să spun cât de mult am învățat din „participarea” la aceste întâlniri. Constantin Ghelleme, jurist ca pregătire (ca și Vasile Lovinescu, de altfel), cu o memorie formidabilă și cu amintiri bogate, cobora din acel misterios colonel Singurov, pripășit în Moldova după

pacea de la Adrianopol, inginer și arhitect, trăitor multă vreme în Iași, retras pentru sfârșitul vieții la Fălticeni. Ceva înrudiri, foarte depărtate, mă legau de acest bărbat înalt, voinic, cu un frumos păr alb ondulat, pieptănat pe spate, cu mers tacticos și semeț, purtându-și povara anilor și a sărăciei cu o demnitate exemplară. Zeci, sute de ore am stat la taclale cu acest om – fie împreună cu Vasile Lovinescu, fie singur cu el – dar despre greutățile viețuirii sale mizere nu mi s-a plâns niciodată.

De cum începea „stagiul” fălticenean al familiei Lovinescu (iarna și-o petreceau la București), se reînnoda firul întâlnirilor noastre, în fiecare luni și în fiecare joi dimineața, într-o chilie din atenansele fostei locuințe a lui Mihail Sadoveanu din vârful uliței Rădășenilor. Nici o „ședință” nu a durat, vreodată, mai puțin de trei ore. Treceam, călcând ușor pe scândurile unui balcon cam într-o parte, prin fața ferestrelor acelei „camere” în care locuia Constantin Ghelleme și-i vedeam pe amândoi – întotdeauna în aceleași locuri, întotdeauna în aceleași poziții; îmi semnalam prezența ciocnind ușor cu degetele în geam iar când ajungeam în dreptul ușii auzeam glasul lui Vasile Lovinescu, blând-poruncitor: Herein! Deschideam ușa numai după ce auzeam acest îndemn.

Era o formulă?

… Și conversația continua – acum, cu un al treilea, tăcut, sfios, partener. Pe nesimțite, însă, mi s-a făcut și mie o parte în această conversație. Despre oamenii lui Bogdan și ai lui Ștefan, despre boierii cei vechi, despre ziditorii de biserici, despre vechile familii ale târgului – cine trebuia să știe?! Și întrebările veneau, dintr-o parte sau alta. Pe ale sale, Vasile Lovinescu le preceda cu cuvintele: „Spune, Sorinel…”. Ca îndemnul din formulele unor basme românești: „… spune, măi băiete, spune…”.

Era o altă formulă?

A fost neștiută, nebănuită ucenicie întru știința vremii. Așa că atunci când, pe la 17 ani, am îndrăznit să „comit” primul meu delict istoriografic – un mic studiu despre logofătul Ioan Tăutu, marele sfetnic al lui Ștefan cel Mare – gândul de a i-l arăta lui Vasile Lovinescu

și de a-i cere lui o judecată mi-a apărut ca foarte normal. Mi-a citit textul, a îndreptat câte ceva, mi-a dat câteva sfaturi. Era, acum, părtaș al tainei mele.

De la o vreme, întâlnirile din dealul Rădășenilor s-au dublat: tot de două ori pe săptămână, marți și vineri după amiaza, ne găzduia bătrâna căsuță a familiei Stino, din strada Ion Dragoslav.

Profesorul Aurel George Stino, vechi tovarăș de tainică tăifăsuială pentru Vasile Lovinescu, era un adevărat mit al orașului. Tatăl său fusese profesorul lui Sadoveanu, el însuși fusese profesorul lui Labiș – iată, în ochii bunilor burghezi, un fel de certificate de noblețe. Altele erau, însă, legăturile care mă făceau să mă simt acasă în locuința profesorului Stino. Bunicul său fusese dascălul bunicului meu, tatăl său fusese dascăl al tatălui meu și apoi coleg de cancelarie cu el; colegi în aceeași cancelarie a faimosului Liceu „Nicu Gane” fuseseră și Aurel George Stino și tatăl meu. O prietenie puternică legase pe bunicul meu atât de bătrânul profesor George Stino cât și de fiul acestuia, Aurel, care, în apusul vieții sale, avea să fie și dascălul meu de franceză în același liceu condus, ani în șir, pe când era doar gimnaziu, de Vasile Th. Lovinescu. Fire nevăzute, care uneau mai presus de vârste – de altfel, trebuie să mărturisesc faptul că niciodată, în compania acestor trei oameni, nu am simțit, n-am fost făcut să simt, o inegalitate care să fi venit din diferențele de vârstă. Un fel de aură mistică îi învăluia pe toți trei și cu emoție o simțeam atingându-mă și pe mine.

În casa profesorului Stino, în conversații care durau câte cinci ori șase ore, am ascultat pe Vasile Lovinescu vorbind despre subiectele care îl pasionau și despre care scria. Acolo ne-a povestit despre interpretările basmelor lui Creangă (apărute postum, în volumul Creangă și creanga de aur) și despre atâtea altele, în care topea știința lui adâncă și priceperea în lucruri care nu sunt la îndemâna oricui.

Am primit, din această știință și din această pricepere, stropi care au rodit. Numai stropi, pentru că altfel nu se putea, șuvoiul mare al unei transmisiuni integrale m-ar fi dus de la ale mele spre zone incontrolabile pentru rațiunea istoricului. Dar acei stropi – fără îndoială necesari pentru însăși înțelegerea faptului istoric – mi-au deschis un

ochi. Iar pentru cineva care se ocupă de istoria medievală, de o epocă ai cărei oameni erau așa de amestecată, în viața de toate zilele, cu tot felul de simboluri (și în ce măsură suntem, încă, și noi, fără să ne dăm seama…), alcătuind o societate în care heraldica reprezintă și exprimă, acest strop de înțelegere diferită e cu deosebire necesar. I-l datorez.

Omul fermecător, cu aer straniu, avea un fel aparte de a povesti – scrisul său nu oglindește acest farmec. Străbăteam uneori drumurile în plimbări la care, de la o vreme, mă primise să-i fiu tovarăș de tăcere, rupând însă această tăcere pentru a povesti. Ritmul în care străbăteam spațiile nu era deloc alert, iar povestirea urma și ea acest ritm. Pornea de la vreo casă în care locuise cine știe cine, de la un deal, de la plopoaica din vârful Tâmpeștilor („din vremea lui Alexandru cel Bun”) și apoi se înșiruiau explicațiile din ciclul vizibil al desfășurărilor, pe urmă cele din ciclul invizibil. Pe drumul Tâmpeștilor spre și dinspre Baia legendelor de început, ne-am prins și tovarăși pentru o mică lucrare comună; partea sa privea pecetea orașului Baia, cu cerbul Sfântului Hubert, care i-a oferit prilejul redactării unui superb eseu (am publicat, într-un almanah al „Convorbirilor Literare”, versiunea pe care am regăsit-o între hârtiile mele din studenție; Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni păstrează un manuscris care s-ar putea să cuprindă o versiune mai „pre larg”). Nu știu dacă a dus până la capăt gândul de a pune pe hârtie și meditațiile sale în jurul stemelor lui Ștefan cel Mare: îi vorbisem despre ele și primisem, pentru unele din evoluțiile închise în acele scuturi, explicații tulburătoare; istoricul ar căuta poate zadarnic temeiuri documentare pentru asemenea explicații, dar ele pot fi luate în seamă și acceptate chiar. Iarăși, nu știu dacă a apucat să închege pe pagini gândurile despre Petru–vodă Rareș; îi scrisesem, cândva, de la București, despre posibila paralelă între Regele Pescar din ciclul Graalului^glosar și acest fiu al lui Ștefan cel Mare (fiu al Văduvei și el…); părerea lui mă interesa, pentru că începusem a lucra la cărticica mea despre Rareș (apărută în 1982, dar cu un scandal care a făcut oarecari valuri…); din răspunsul său, am deslușit că el însuși văzuse demult acest paralelism, meditase asupra lui și voia să scrie despre el. N-am îndrăznit, după aceea, niciodată să-l întreb de soarta acestor proiecte.

Cum aș putea uita „inițierea” în universul prozei fantastice a lui Mircea Eliade?! Explicarea Secretului doctorului Honigberger prin cheia Nopților la Serampore m-a fascinat și m-a înfiorat. Târziu, când într-un anticariat am găsit un număr răzleț din „Boabe de grâu” – frumoasa revistă a marelui nedreptățit care a rămas Emanoil Bucuța – cu un portret al misteriosului doctor Honigberger, a fost o bucurie pentru amândoi. Istoricul, însă, ar fi dorit să știe mai multe lucruri și mai precise, și despre Honigberger, dar și despre acel alter ego^trad. al său din Bucureștii începutului de veac, doctorul Zerlendi. Recunosc: nu le-am mai căutat niciodată…

Când a fost să scriu lui Mircea Eliade – cumplită îndrăzneală pentru un băiat de 22 de ani – pentru a-i cere studiul său despre Dragoș și vânătoarea rituală (era vremea când întemeierea principatului Moldova începea să devină o pasiune devoratoare), am pus în rândurile mele și ceva de la sau despre Vasile Lovinescu. N-am vrut să mă legăn în iluzia că voi primi vreun răspuns de la un om așa de ocupat, cum mi se spusese că este (era) Mircea Eliade. Și cum a fost surpriza când, în Fălticeni, mi-a sosit întâi plicul cu scrisoarea savantului și apoi cartea, proaspăt ieșită la Payot, reunind mai multe studii, între care și acela despre Dragoș! (Un deceniu mai târziu, când această carte a avut și o versiune românească, nu m-am putut învrednici să cumpăr un exemplar: De la Zamolxis la Ghinghis han s-a „vândut” pe liste alcătuite prin comitete și comiții care numai de știință nu se ocupau, așa că am rămas numai cu volumul franțuzesc, din 1970.) Un cuvânt pentru Vasile Lovinescu s-a aflat și în scrisoarea lui Mircea Eliade: se înțelegea că mai existaseră tentative de reluare a legăturilor (îi trimisese, între altele probabil, cartea despre șamanism, fără ca Vasile Lovinescu să o primească vreodată…), dar toate fuseseră sortite neîmplinirii. Ca și aceea care a urmat acestui schimb de scrisori.

*

Mi se va ierta dacă în aceste cuvinte dinainte – dinaintea cuvintelor lui Vasile Lovinescu: iarăși o îndrăzneală… – n-am povestit decât frânturi de amintiri. Cititorii Monarhului ascuns vor dori, poate, să cunoască amănunte despre cariera scriitorului ori despre ocupațiile sale

publice. Biografia lui Vasile Lovinescu nu s-a scris. Nu știu, însă, ce ar putea să însemne mai mult pentru Vasile Lovinescu decât propria sa operă. El însuși un monarh ascuns, nu știu dacă exhibarea unor detalii (incidente) biografice l-ar fi interesat sau măgulit. Pentru el și despre el, cel mai mult și cel mai bine vorbesc scrierile sale. Acum, când al șaptelea an al neființei sale se apropie de capăt, cartea sa cea nouă e și un mesaj și un îndemn. Primindu-le pe amândouă cu ne-trufie, ne vom bucura împreună cu el. Cât mă privește, aștept cu emoție să pot citi eseurile din acest volum, nouă apropiere de un izvor de apă vie. Venim să luăm lumină.

Iar cel căruia Vasile Lovinescu i-a urat, cândva, să poată cunoaște și fiorul Istoriei, îi va răspunde: Euphorion a primit darul.^sursa

Iași, 4 februarie 1992    Ștefan S. GOROVEI