Glosar de termeni
Glosar unificat pentru «O icoană creștină pe Columna Traiană». Baza o alcătuiesc termenii lămuriți de autor și toți termenii străini sau tehnici explicați în notele ediției de față; termenii centrali au primit articole dezvoltate.
Autori și izvoare de referință: René Guénon · Dante Alighieri · Vergiliu · Petre Ispirescu · Biblia sinodală · Ananda K. Coomaraswamy · Études Traditionnelles.
advaita — „Fără doime” (sanscr.) — nondualitatea: Principiul nu e numai unul, ci dincolo de unime și de doime deopotrivă.
Agni — Focul, în tradiția vedică: zeul focului și focul însuși, mijlocitorul jertfei, care duce în sus ce s-a ars pe altar.
Arborele Lumii — Axa verticală a lumii văzută ca arbore, cu rădăcinile în cer și coroana în jos; în el se cuprind toate speciile vegetale în principiul lor.
Asura — Puterile de jos, titanice, ale manifestării, în luptă și în complementaritate cu Deva.
atanor — Cuptorul alchimic în care se coace Marea Lucrare; microcosmic, trupul în care se desăvârșește omul.
Atma — Sinele, Spiritul universal, deosebit de Jivatma, sinele individual care nu este, în fond, altul.
Axis Mundi — Axa Lumii, verticala care unește polii și trece prin Centru; se arată ca munte, stâlp, arbore, coloană sau rază.
baraqa — Binecuvântarea, influența spirituală care curge printr-o spiță, un loc sau un lucru sfințit (arabă).
Binah — A treia sefirah a Arborelui cabalistic, „Înțelegerea”, capul coloanei din stânga, al Rigorii.
Brahmarandra — „Crăpătura lui Brahma” — deschiderea din creștetul capului pe unde suflul subtil iese spre lumile de sus.
Buraq — Animalul înaripat pe care Profetul a străbătut cerurile în noaptea călătoriei (arabă).
chrisma — Monograma lui Hristos, din literele grecești X și P suprapuse; semnul de pe Labarum-ul lui Constantin.
Ciakravarti — Cakravartin, în sanscrită, înseamnă „cel care învârte roata”. Monarhul universal nu împinge roata lumii de pe margine, ci stă în butucul ei: tocmai pentru că nu se mișcă, o poate mișca pe toată. În acel punct nu mai există nici o pereche de contrarii, nici aceea dintre autoritatea sacerdotală și puterea regală; de aceea Monarhul universal este în chip necesar Rege și Pontif — rex idem hominum Phoebique sacerdos, cum spune Vergiliu despre regele Anius.
Funcția lui este să facă să domnească pacea peste tot pământul, sārvabhauma; dar pacea, în înțeles tradițional, nu e lipsa războiului, ci echilibrul, adică dreptatea Balanței. Așa se leagă, în cartea de față, Ciakravarti de Melchisedec, regele Salemului, de Traian „drept judecător” și de alto Arrigo al lui Dante, căruia poetul îi păstrează tronul cu coroană în mijlocul Rozei cerești.
coagula — Închegarea, strângerea la un loc; împreună cu solve, cele două lucrări care fac și desfac lumile.
Collegia Fabrorum — Colegiile meșterilor din Roma, bresle cu caracter inițiatic, prin care au trecut în creștinism simboluri mai vechi.
Deva — Puterile de sus, luminoase, ale manifestării, în luptă și în complementaritate cu Asura.
dharma — Legea, rânduiala firească a unei ființe, a unei caste sau a unei vârste a lumii (sanscr.).
dhulqarnain — „Cel cu două coarne” — numele coranic al lui Alexandru, stăpân peste Răsărit și Apus.
Dwapara yuga — A treia vârstă a unui ciclu, înaintea celei de fier; vârsta de aramă.
El Elion — „Dumnezeul cel Preaânalt” (ebr.), numele sub care Melchisedec îl binecuvântează pe Avraam.
Fedeli d’Amore — „Credincioșii Iubirii” — frăția poetică și inițiatică din care au făcut parte Dante și Cavalcanti.
Graalului — Vasul în care s-a strâns sângele Mântuitorului, purtat în Apus de Iosif din Arimateea. Numele însuși e dublu: Grasale înseamnă vas, Gradale înseamnă carte (și treaptă) — de aceea eroul care se naște „cu cartea în mână” ține, în citirea autorului, chiar Graalul.
Mâinile deschise fac împreună un căuș și, totodată, cele două pagini ale unei cărți deschise; închise, fac gestul rugăciunii. Vasul, cartea și gestul sunt, astfel, una.
Gradale — Numele latin al Graalului citit ca „treaptă” sau „carte”, alături de Grasale, „vas”.
guna — Guṇa înseamnă, la propriu, „fir, șuviță de funie”: cele trei calități sunt firele din care e răsucită funia Substanței universale. Nu sunt stări și nici planuri de existență, ci tendințe care se află, în proporții schimbătoare, în tot ce e manifestat.
Sattva e firul de sus, al luminii și al ușurinței, care trage spre Principiu; rajas e firul de mijloc, al mișcării și al întinderii în lături; tamas e firul de jos, al întunericului și al greutății. Realizarea spirituală este conversiunea lui tamas în rajas și a lui rajas în sattva — iar la capăt, ieșirea din cele trei deodată.
Hâl — Starea trecătoare care vine peste om fără voia lui, în sufism; omul trebuie s-o stăpânească, nu ea pe el.
Hokmah — A doua sefirah, „Înțelepciunea”, capul coloanei din dreapta, al Milei.
Hyperboreea — Ținutul „de dincolo de Boreu”, de la miazănoapte, obârșia Tradiției primordiale a ciclului de față. Toate celelalte forme tradiționale sunt adaptări ale ei la vremuri și la popoare; cu cât una păstrează mai mult din caracterul polar — Carul Mare, Dragonul, Boul, Bourul, muntele cu vârful în Steaua polară —, cu atât e mai aproape de izvor.
Epitetul geticus polus, pe care îl dă Marțial pământurilor dunărene, e pentru autor mai mult decât o figură: dovada că Antichitatea știa unde se află o rămășiță a acelui Pol.
Ianus — Zeul roman al porților și al trecerilor, cu două fețe privind înainte și înapoi. Cicero îi lega numele de verbul ire, „a merge”, iar sanscrita are, din aceeași rădăcină, yāna, „cale”: Ianus nu e numai păzitorul porții, ci și călăuza prin ea.
Ține două chei, una de aur și una de argint — ale „marilor” și ale „micilor mistere”, ale Paradisului ceresc și ale celui pământesc. De aceea e, pentru autor, numele cel mai vechi al funcției pe care creștinătatea a despicat-o în două: autoritatea sacerdotală și puterea regală, reunite în Antichitate în persoana Cezarului, Pontifex Maximus și Imperator deopotrivă. Cântecele saliene îl numeau deorum deus, iar Sfântul Augustin vetustissimus omnium deorum; Jupiter însuși, cu numele lui adevărat Io Pater, ar fi o manifestare a lui.
Cele două fețe nu privesc numai trecutul și viitorul, ci și cele două jumătăți ale oricărei perechi de contrarii, care se împacă numai în punctul din mijloc, nemișcat — locul lui Ciakravarti.
Imperator Mundi — „Împăratul lumii” — funcția imperială în întinderea ei universală, nu numai politică.
Ishwara — Ființa, Dumnezeul personal, întâia determinare a Principiului nedeterminat (sanscr.).
Jivatma — Sinele individual, viu, oglindire a lui Atma într-o ființă anume.
Kali-Yuga — Vârsta de fier, cea din urmă dintre cele patru ale unui Manvantara, și cea mai scurtă: o zecime din ciclu. Nu e o nenorocire întâmplătoare, ci partea din desfășurare în care se actualizează posibilitățile cele mai de jos — acelea care, altfel, ar rămâne neîmplinite și ar împiedica încheierea ciclului.
De aici judecata, aspră și fără revoltă, pe care o face cartea asupra istoriei Apusului: decadența nu e o abatere de la rânduială, ci chiar rânduiala unui sfârșit de ciclu; iar „restaurarea” nu vine progresiv, ci printr-o trecere bruscă la limită.
Kether — Cea dintâi sefirah, „Coroana”, care ține cumpăna între cele două coloane ale Arborelui cabalistic.
kundalini — Puterea încolăcită la rădăcina ființei, care urcă de-a lungul coloanei când e deșteptată (sanscr.).
Labarum — Steagul lui Constantin, purtând monograma lui Hristos; a fost steagul Împărăției de Răsărit o mie de ani.
Lex Perenis — „Legea perenă” (lat.) — tradiția neschimbată, aceeași sub toate formele ei istorice.
Logos — Verbul, Cuvântul creator prin care s-au făcut toate și care se încarnează în lume.
mantra — Formulă rostită care lucrează prin însuși sunetul ei, nu prin înțelesul ei de dicționar (sanscr.).
Manu — Legiuitorul unui ciclu omenesc, prototipul omului și dătătorul legii pentru vârsta lui.
Manvantara — Durata unui Manu, ciclul întreg al unei omeniri, împărțit în patru vârste.
Mathnawi — Marea carte de versuri a lui Djelaladin Rumi, temelie a sufismului turcesc și persan.
Melchisedech — Regele Salemului și „preotul Dumnezeului celui Preaânalt” care iese înaintea lui Avraam cu pâine și vin (Facerea 14, 18). Numele lui înseamnă „regele dreptății”, iar cetatea lui, „pacea”: dreptatea și pacea, cele două fețe ale aceleiași funcții.
Fiind „fără tată, fără mamă, fără spiță de neam” (Evrei 7, 3), el nu ține de o descendență omenească, ci de o funcție neîntreruptă: aceea în care puterea regală și autoritatea sacerdotală nu s-au despărțit încă. Preoția „după rânduiala lui Melchisedec” e, pentru autor, numele creștin al centrului de unde se distribuie dubla putere.
Meru — Muntele polar al tradiției hinduse, axa lumii și locul zeilor.
Metatron — Îngerul Feței, cel mai de sus din ierarhia cerească iudaică, polarizat de Samael.
Mikael — Arhanghelul „care este ca Dumnezeu”, locțiitorul Lui și căpetenia oștirilor cerești.
Mutus Liber — „Cartea mută”, tratat alchimic fără cuvinte, numai cu figuri (La Rochelle, 1677).
Nadi — Căile subtile ale corpului, prin care curge suflul; cele trei de căpetenie sunt ida, pingala și Șușumna.
Okeanos — Fluviul care înconjură pământul, curgând în cerc; la români, Apa Sâmbetei.
Omul Universal — Ființa care cuprinde în ea toate stările manifestării; al-insān al-kāmil al sufismului.
Pardes — „Grădina” (ebr.) — Paradisul și, prin cele patru consoane ale lui, cele patru sensuri ale Scripturii.
Pontifex Maximus — „Marele făcător de poduri” — întâia funcție sacerdotală a Romei, luată apoi de împărați și de papi.
Prajapati — „Stăpânul făpturilor”, Demiurgul tradiției vedice.
Prakriti — Substanța universală, principiul pasiv al manifestării, în pereche cu Esența.
prana — Suflul vital care străbate și unește toate planurile ființei și ale lumii (sanscr.).
qibla — Direcția rugăciunii, spre care se întoarce credinciosul; prin extensiune, justa orientare (arabă).
rajas — Calitatea de mijloc, a mișcării și a întinderii în lături; guna focului și a patimii.
rebis — „Lucrul dublu” — androginul alchimic, rodul nunții dintre Soare și Lună.
Sabaoth — „Al oștirilor” — numele lui Dumnezeu ca stăpân al oștilor cerești.
Samael — Îngerul rău, Principele acestei lumi, polarizarea de jos a lui Metatron.
Sanathana Dharma — „Legea veșnică” — numele pe care și-l dă tradiția hindusă.
sandhya — Răstimpul critic dintre două vârste ale lumii, ca amurgul între zi și noapte (sanscr.).
Satchitananda — Sat-cit-ānanda — Ființă, Cunoaștere, Beatitudine: cele trei fețe nedespărțite ale Principiului.
Satia-Yuga — Vârsta adevărului, cea dintâi și cea de aur a unui ciclu.
sattva — Calitatea de sus, a luminii și a ușurinței; guna care trage ființa spre cer.
Șekinah — În ebraică, „sălășluirea”: Prezența lui Dumnezeu coborâtă în lume, Slava care umple Cortul mărturiei și Templul. Nu e o însușire a lui Dumnezeu, ci felul în care El e de față aici, jos.
Autorul o apropie de formula romană Immensa Majestas Pacis Romanae: Măreția și Pacea sunt, ca și Gloria și Pax din cântarea îngerilor la Bethleem, fața dinăuntru și fața dinafară ale aceleiași Prezențe. Tradiția iudaică leagă Șekinah de lumina lui Mesia și de drumul care duce spre Pardes, adică spre centrul spiritual suprem.
sirr — „Taina” — locul cel mai ascuns al ființei, unde omul stă singur cu Dumnezeu (arabă).
solve — Solve et coagula — „desfă și încheagă” — este formula scurtă a întregii Arte. Nimic nu se poate reface fără să fi fost mai întâi desfăcut; nimic nu rămâne, dacă ce s-a desfăcut nu se încheagă la loc, pe o treaptă mai înaltă.
Cele două lucrări nu se urmează numai una alteia, ci lucrează deodată, ca sistola și diastola unei inimi: de aceea Okeanos curge în cerc și curgerea lui e, totuși, nemișcată.
Soma — Băutura nemuririi din tradiția vedică, stoarsă prin torsiunea în sens contrar a șarpelui cosmic.
Șușumna — Calea subtilă din mijloc, de-a lungul coloanei, între ida și pingala.
Tabula Smaragdina — „Tabla de smarald” a lui Hermes, temelia hermetismului: „ce e sus e ca ce e jos”.
tamas — Calitatea de jos, a întunericului și a inerției; guna care trage ființa în adânc.
tariqah — „Calea” — organizația inițiatică, deosebită de shariah, legea obștească (arabă).
temenos — Incinta sacră, „locul tăiat afară” și despărțit de restul pământului (gr.).
Tetraktys — Pătrarul pitagoreic: 1+2+3+4 = 10, însumat în triunghiul sfânt.
Thule — Insula din miazănoapte a geografilor antici, una din denumirile centrului hyperboreean.
Tsedeq — „Cel drept” (ebr.) — numele planetei Jupiter, înrudit cu numele lui Melchisedec.
Tula — Tulā înseamnă, în sanscrită, Balanța — și cumpăna cu care se cântărește, și constelația. Numele e unul din cele date Centrului suprem, pentru că de acolo se distribuie dreptatea: nu ca o hotărâre, ci ca o cântărire, o ținere în echilibru a lumilor.
De aici șirul de potriviri pe care le urmează cartea: Tula hyperboreeană, Thule a geografilor, Balanța zodiacală între Fecioară și Scorpion, Kether care ține cumpăna între cele două coloane ale Arborelui sefirotic, și limba cumpenei — singura, pentru că într-o balanță nu pot fi două limbi.
Uroboros — Șarpele care-și mușcă coada, chipul ciclului închis și al timpului care se întoarce în el însuși.
Veltro — „Ogarul” din profeția lui Dante (Infern I, 101), mântuitorul așteptat al Italiei și al lumii.
Vortexul Sferic Universal — Mișcarea de învârtire a întregii manifestări în jurul Axei, prin care lumile ies din Principiu și se întorc la el.
Wang — Regele, în tradiția extrem-orientală: omul care unește, prin verticala lui, Cerul cu Pământul.