Omul Universal

Omul Universal

În articolul, deja citat, asupra Sfântului Graal, René Guénon ia în considerare posibilitatea ca un om să fie ales de o organizație inițiatică, datorită talentului său literar, pentru a expune anumite mituri inițiatice; și aceasta, fără să fie necesar ca să-și dea exact seama de semnificația reală a operei sale. Așa ar putea fi cazul scriitorului Ion Creangă, redactorul basmului Harap-Alb^glosar pe care-l va expune studiul prezent.

Pentru cititorul nefamiliarizat cu literatura Europei de răsărit, vom spune că Ion Creangă este unul din cei mai mari scriitori români și că el a ridicat un gen de proză la un grad de perfecțiune, nemaiatins niciodată apoi, nici chiar de departe. Un om ciudat acest popă răspopit, de o vigoare rablesiană, nevinovat și profund, fals necioplit, naiv și perspicace, țăran rafinat, enorm și delicat ca un elefant. Mâinile sale aspre și blânde au creat o proză densă, aerată, bogată, reunind toate sevele pământului și nuanțele cerului, sălbatică și voluptuoasă. La aceasta se adaugă un perfect dar de credibilitate.

Adevăratul său nume este Ștefănescu; Creangă este un pseudonim sau, mai exact, numele de familie al mamei sale. Or, Creangă în românește înseamnă „ramură” și are ca echivalent numele Ram… Acesta era autorul lui Harap -Alb, lucrare clasică ce se găsește la îndemâna oricui; orice Român de patrusprezece ani l-a citit și totuși nimeni încă n-a bănuit că e un profund simbol inițiatic, de vână hiperboreană, ceea ce arată, între altele, că nu

e mijloc mai bun pentru a ascunde sensul profund al unui mit decât să se facă din el o operă de geniu.

Acest mit are o multiplicitate de sensuri pe planuri foarte diferite. Le vom studia pe cele două principale: primul care se referă la o realizare inițiatică deplină (călătoria infernală; Micile și Marile Mistere) și al doilea care se referă la un simbolism „avatăric”, în speță la acel al lui Parashu-Râma^glosar.

Numele eroului, Harap-Alb înseamnă Arab-Alb, Harap fiind o deformare populară a lui Arab, or, în popor, termenul Harap nu se aplică deloc poporului Arab; este, pur și simplu, echivalentul lui „Negru” („Este negru ca un Harap”; „acest boier avea Harapi în slujba lui”.

Harap-Alb, deci, este Negru-Alb, Yin-Yang^glosar-ul, Negrul având aici o importanță ce depășește de departe hermetismul și se referă la indistincțiunea lui Prakriti^glosar. Ca Yin-Yang, Negru-Alb este corelația Esență — Substanță, prima polarizare a Principiului, ea însăși încă nemanifestată. Harap-Alb, nume androginic este o desemnare a Omului Universal, căruia eroul va trebui să-i realizeze în mod efectiv posibilitățile integrale când îl va primi într-un fel inițiatic, cum o vom vedea mai departe. Nu ne putem gândi să dezvoltăm aici multiplele sensuri ale acestui simbol; trimitem cititorul interesat la articolul lui Guénon asupra dublei spirale⁷³.

Să trecem acum la un alt ordin de idei. Am arătat mai înainte importanța culorii negre în istoria inițială a Daciei unde are, înainte de orice, un sens de primordialitate. Negrul este culoarea lui Saturn, a Bătrânului Crăciun, Zeul Dac prin excelență. Pelasgos^glosar, tatăl lui Hiperboreus s-a născut din „Pământul Negru”; mama dacică este o Mare Neagră (Mare Cronium). România este denumită de vecinii săi ca „Pământul Negru” sau „Pământul Negrilor” (acesta este sensul cuvântului Valah). Aceste date, la fel ca și toate celelalte expuse în cursul studiului nostru, ne fac să ne gândim că România a fost una din „Etiopii”⁷⁴, și că foarte importanta funcție sacerdotal-regală „Negru-Vodă”, reprezentând Șeful Suprem al

Centrului dacic (Cali-man, Rege al Cerului), era aceea a unui Preot Ioan, cum o arată și silaba IO de investitură.

Am citat observația etnologului Bezsonov, că în poeziile populare ale Sârbilor, Bulgarilor, Ucrainenilor, România este denumită ca „Țara Arabilor”. Am arătat de asemenea asimilarea făcută între „Sarab”, nume al castei supreme sacerdotal-regale a Dacilor, și „Arab”, acest termen având exact același sens pe care-l are azi în popor și în Harap-Alb, adică acela de Negru; am citat cazul cel mai celebru, acela al împăratului Filip Arabul care era în realitate Filip Sarabul. Reamintim, în fine, că Basarabii, castă care a fondat inițiatic în evul mediu principatele romane, erau identici Sarabilor.

Toate acestea arată că Harap-Alb (Arab-Alb) este mitul autentic hiperborean al unui Sarab Alb, ceea ce este de o excepțională importanță, mai ales dacă ținem seama de redactarea sa aproape contemporană.

Înainte de a merge mai departe e necesar să deschidem o paranteză asupra semnificației rădăcinilor rab sau rav ale cuvântului Sarab; aceasta nu ne îndepărtează de subiectul nostru, ci dimpotrivă.

Aceeași rădăcină, dar inversată, bar și var, denumește Mistrețul, simbol strict hiperborean al prezentei Kalpa^glosar (Shri-Shwêta. Varâha-Kalpa) al Centrului Suprem (Vârâhi) al Tradiției Primordiale și al Păzitorilor săi. Rugăm cititorii să recitească articolul lui René Guénon „Mistrețul și Ursul”⁷⁵; va sesiza atunci toată valoarea considerațiilor ce vor urma.

Această rădăcină este foarte răspândită în limba română. Mistrețul mascul se numește vier⁷⁶. Izvoarele de apă minerală sunt denumite cu termenul de Borsec, de Borca sau de Broșteni; există stațiuni termale ca Borsec, Borca sau Broșteni. Una din regiunile sacre ale României este „Vrancea” (în vechime numită „Varanha”); o alta este „Țara Bârsei” care și-a dat numele unei faimoase specii de oi, „Bârsana”, și, lucru curios, ciobanii români se folo-

sesc, pentru a-și aduna oile, de cuvântul-cheie: bárr… ceea ce este interesant dacă ne amintim de simbolul lui Ram și dacă se știe că berbec se spune în românește la perechea oii. Reamintim și numele de Boristen, Piriboridava, Brașov, Bran. Pădurea unde era păzită Lâna de Aur se numea Sybaris (Pădurea Mistrețului ca Brocelianda), termen identic cu cel al râului românesc Sabar. Cel mai ilustru din regii daci este Burebista; profetul hiperborean Abaris este și un Mistreț; apare, în Argonautica lui Valerius Flaccus sub numele de Sacer vater Varus avertizând Sciții de sosirea Argonauților. Poporul scit al Avarilor, care a locuit în Dacia timp de mai multe secole, este poporul lui Abaris⁷⁷.

Am arătat că bar și var apar uneori sub forma inversată de rab sau rav. Așa este cazul cuvântului Sarab, denumire pentru Hamsa^glosar dacică, ce sunt prin urmare, Mistreți, ceea ce este natural dacă ne gândim că Tradiția dacică este hiperboreană. Basarabii, nume sub care reapar în Evul Mediu, sunt și ei Mistreți. Vecinii României numesc această țară „Pământul Arabilor”; or, am menționat deja asimilarea dintre Sarab și Arab, ceea ce înseamnă că „Pământul Arabilor” vrea să spună „Pământul Mistreților”, pentru că e „Pământul Sarabilor”. Am văzut că Sarab se descompune în Sar și rab, primul termen, sar, însemnând Șef, Cap, Domn (alt indiciu de primordialitate) identic cu Shri, sire, șir, ser, al doilea, rab, Mistreț. Sarab (sar-rab) este Domnul Mistreț, identic cu Shri Varâha, ceea ce capătă o deosebită importanță dacă ne amintim că actualul Kalpa se numește Shri-Shwêta-Varâha-Kalpa. Deci Sarabii sunt Păzitorii, prin definiție, ai Tradiției Primordiale. Harap-Alb (Arabul Alb, Sarabul-Alb) este prin urmare Mistrețul Alb, sau și mai precis: Harap-Alb este Arab-Alb, Sarab-Alb, termen care se desparte, cum am văzut: Sar-rab-Alb, Domnul Mistreț-Alb; deci Harap-Alb este traducerea literală a lui Shri-Shwêta-Varâha (Sar = shri, rab = var, Alb = = Shweta).

Mai este un fapt foarte important. Am semnalat importanța Urus-ului în Tradiția românească. Urus se zice în română bour sau zimbru și regăsim iar aceeași rădăcină. Explicația este, după părerea noastră, în faptul că Europa, „Pământul Taurului” și în mod mai exact Dacia, devenind la un moment al ciclului sediul Centrului suprem, s-a identificat prin forța lucrurilor cu „Pământul Mistrețului” (Vârâhi) și i-a luat rădăcina. Găsim foarte semnificativ că trei animale ciclice atât de importante ca Mistrețul, Berbecul și Taurul au în românește aceeași rădăcină (Vier, Berbec, Bour).

Deci Harap-Alb este Domnul Mistreț Alb. Harap este, am văzut-o, o deformare a lui Arab sau Arav (în româna populară). Dacă inversăm întregul cuvânt și nu numai silaba rav, obținem iar Varah.

Era odată un crai care avea trei feciori. Și acest crai avea un frate mai mare, care se numea Verde-Împărat și care locuia la celălalt capăt al lumii. Împăratul Verde nu avea feciori; el scrise fratelui său, craiul, să-i trimită unul din ai lui pentru ca să-i urmeze la tron. Se oferi feciorul cel mare al craiului; se pregăti, alese un cal bun și arme și porni. Dar craiul, pentru a-l încerca, se îmbracă într-o piele de urs și se așeză la capătul unui pod, să-l întâlnească. Calul se sperie și feciorul craiului se întoarse rușinat la tatăl său… Aceeași pățanie i se întâmplă și următorului născut.

Acest cuplu frățesc al unui Împărat și unui Crai, domnind fiecare la un capăt de lume, este una din temele obișnuite ale legendelor romane. Totdeauna superiorul este cel care n-are copii⁷⁸, și infe-

riorul este cel care are și care îi trimite fratelui mai mare. Aceasta ni se pare să corespundă unei polarizări a Autorității supreme în Putere sacerdotală și în Putere regală. Prima nu produce, nu acționează în afară, ceea ce este simbolizat prin sterilitatea sa cu totul exterioară. Funcțiunea războinică este cea care trebuie s-o protejeze, s-o apere. Fratele mai mare este totdeauna Împăratul Verde; iar, culoarea verde⁷⁹ este aceea a lui Ganesha^glosar a cărui apropiere cu Janus este cunoscută; reamintim simbolismul hindus al lui Skanda^glosar, Domnul Războiului care protejează meditația lui Ganesha, Domnul Cunoașterii… Skanda și Ganesha sunt dealtminteri reprezentați ca frați, fiind și unul și altul fii ai lui Shiva^glosar80, principiu comun al celor două Puteri. Este exact același simbolism și aceeași funcție pe care o exprimă în Tradiția română perechea Împăratul Verde — Craiul, al doilea trimițându-și unul din copii (de obicei pe cel mai mic) primului pentru a-l apăra și a-i succede. Această pereche îl constituie pe Janus cu două capete⁸¹. Traverstirea Craiului în Urs specifică foarte bine că e vorba de Puterea războinică. Și traseul eroului care, din fiu de Crai, de Kshatriya^glosar, devine Împărat Verde simbolizează reunirea celor două Puteri în Principiul lor comun și în aceeași persoană.

Acesta este primul sens al simbolului; în acest caz deosebit, nu e totul în ordine. Într-adevăr, Craiul își lasă fiii să plece în silă; el se travestește în urs; ceea ce le ia gustul de plecare. Vedem aici o aluzie la predominanța Kshastriy-lor, revoltați, căreia i-a pus capăt Parashu-Râma. De fapt, Craiul nu este chiar revoltat contra fratelui său, Împăratul Verde, ci, cum o spune textual basmul „mulți ani trecuse la mijloc decând acești frați nu mai avuse prilej a se întâlni amândoi, pentru că țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului; și crăiia istuilalt la altă

margine; și apoi, pe vremile acele, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, și drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute…” ceea ce arată cel puțin o slăbire a legăturii dintre cele două Puteri și o uitare a caracterului real al raporturilor lor. Craiul, Ursul acceptă să trimită pe unul din fiii săi, dar în același timp ar fi vrut să-l împiedice să plece. Această opoziție prefăcută va deveni revoltă deschisă, cum se va vedea mai departe.

Din punct de vedere microcosmic, Craiul ni se pare a corespunde Materiei Saturniene, asimilată Plumbului Filozofilor, minieră care conține toți germanii buni sau răi și care se lasă cu greutate „separată”. Și de ce se înspăimântă Calul și o ia la fugă? Deoarece este un cal ca toți ceilalți și nu materia cerută… „Sulful nostru nu este sulful comun; Mercurul nostru nu este mercurul comun”, acesta este refrenul obișnuit al Hermetiștilor⁸².

Al treilea fiu al Craiului a fost foarte întristat de pățania fraților mai mari; iese afară în grădină și începe să plângă. În timp ce plângea și sta pe gânduri ce să facă pentru a scăpa de rușine, îi apare deodată înainte o bătrână cerșetoare gârbovă de bătrânețe.

„— Da' ce stai așa pe gânduri, luminate crăișor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îți râde din toate părțile și nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluiește baba cu ceva.

— Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra, zise fiul Craiului, acum am altele la capul meu.

— Fecior de craiu, vede-te-aș împărat! Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva.

— Mătușă, știi ce? Una-i una, și două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.

— Luminate Crăișor, să nu bănuiești, dar nu te iuți așa de tare, că nu știi de unde-ți poate veni ajutor.

— Ce vorbești în dodii mătușă? Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor?

— Poate ți-i a mirare de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate Crăișor! Cel-de-sus varsă darul său și peste cei neputincioși; se vede că așa place sfinției-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă și zdrențuroasă, dar prin puterea ce-mi este dată, știu dinainte ceea ce are de gând să izvodească puternicii pământului și adeseori râd cu hohot de nepriceperea și slăbiciunea lor. Așa-i că nu-ți vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerele acestea. Of! Crăișorule! crede-mă, ca să aibi tu puterea mea, ai vântura țările și mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite așa, pe degete, și toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbește gârbova și neputincioasa lor. Iartă-mă, Doamne, că nu știu ce mi-a ieșit din gură! Luminate crăișor, miluiește baba cu ceva!

Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci un ban. Atunci baba îi dezvăluie că ea e sfânta Duminică^glosar și că el va deveni peste puțin timp „un Împărat, care n-a mai stat altul pe fața pământului! de iubit, de slăvit și de puternic…” Îi poruncește să-i ceară tatălui său calul, armele și hainele cu care a fost mire, și-i arată cu exactitate metoda prin care poate descoperi acest cal. Apoi, el „o vede învăluită într-un văl alb, ridicându-se în văzduh”. După ce învinge refuzurile repetate ale tatălui său, Crăișorul obține ceea ce îl sfătuise Sfânta să ceară.

Sfânta Duminică, această „Bătrână a Timpurilor”, este Zeul Solar, Apollon hiperboreanul, Dea Syra, Zeița Solară. Ea este cea care alege eroul și îl anunță că va deveni „cel mai mare Împărat al Lumii, Împăratul Verde, Ganesha-Janus, cum n-a mai stat altul pe fața pământului de iubit, de slăvit și de puternic”, deci cu atributele Cerității cosmice), ale Gloriei și ale Forței, cu alte cuvinte Stăpânul celor Trei Lumi, Cauzală, Intermediară și Corporală. Ea îl investește, ceea ce este semnificativ, când se știe că Regele Lumii este o specificare a lui Mikael^glosar. Iar Vălul Alb în care dispare învăluită este marca Autorității Supreme. Eroul a avut o „revelație” în sensul strict al cuvântului.

Crăișorul purcede apoi la descoperirea „Calului”, după ritul indicat de Sfânta Duminică; duce o tavă plină cu jăratec în fața cailor din herghelie… Toți se retrag îngroziți, afară de unul și cel mai bătrân, cel mai răpciugos din toți; el se repede și apucă o gură de jăratic… Supărat, fiul Craiului îi trage cu frâul în cap… Calul nu se sinchisește și apucă iar o gură de jăratic. Fiul îl lovește iar în cap. Calul nu renunță și înghite și a treia oară jăratecul; crăișorul îl lovește din nou și-i pune frâul în gură… Atunci bătrâna gloabă se scutură de trei ori și se transformă într-un trein cu douăsprezece aripi: „Sui pe mine, Stăpâne, zice el fiului de Crai”; zboară întâi până la nori și se lasă în jos; apoi zboară până la Lună, iar a treia oară până la Soare, câte odată pentru fiecare lovitură cu frâul și ca reacție concordantă; eroul ia în mod virtual în posesiune cele trei lumi, a căror cucerire efectivă va face subiectul întregului basm. Eroul a descoperit adevăratul Agent, el a eliberat pe Shakti^glosar, captiva unei materii vulgare și de disprețuit. Lovită la cap, formidabila putere a Șarpelui se trezește și zboară până la Nori, până la Lună, până la Soare. Și a fost deșteptată prin Știința și Regimul Focului. Eroul și-a construit vehiculul său de foc. În ce privește loviturile de frâu, sunt o aluzie foarte directă la puterea cheilor, lucru foarte rar; fiecare lovitură de frâu sau învârtire de Cheie deschide Poarta strâmtă a uneia din cele trei lumi.

Craiul vrea să-l încerce la pod la fel ca pe frații mai mari, dar și-a găsit omul: abea scapă neucis. Atunci îi liberează trecerea și-i dăruiește pielea de Urs; îl sfătuiește să ia seama la Spâni și la oamenii roșii…

Și în mod firesc, de trei ori, fiul Craiului întâlnește un Spân care îi oferă serviciile… pe care sfârșește prin a le accepta. Traversând o pădure întunecată (la selva oscura^sursa), eroul și Spânul găsesc o fântână adâncă, fără roată, fără cumpănă. Spânul se coboară să bea: — Ei, stăpâne, ce apă bună; vino să bei! Crăișorul uitând orice grijă coboară; celălalt urcă și lasă să cadă capacul pe gura fântânei… Amenință pe fiul craiului că-l lasă să moară dacă nu-i spune cine e și unde merge. Celălalt trebuie să-și mărturisească identitatea și scopul călă-

toriei: — Bine. De-acum înainte, eu voi fi fiul craiului, iară tu vei fi sluga mea, și aceasta va dura până când îi muri și iar îi învie. De-acum înainte, te vei numi Harap-Alb (Negru-Alb).

Să cercetăm ce înseamnă acest misterios „Spân”. Menționăm în trecere că, din toate timpurile, barba a fost considerată în Orient ca un semn de sfințenie. Preoții și călugării trebuie s-o poarte în mod obligatoriu și să n-o taie niciodată, la fel ca și tantricii. Insuficiența sistemului capilar e considerată ca un semn de sterpiciune, de goliciune și de uscăciune…

Dar mai există ceva care e sterp, gol, uscat… aceasta este Piatra sau Sarea, dublu aspect al aceluiaș „Principiu de Sezisabilitate”, după expresia lui Böhme, deși, exact vorbind, Piatra este într-un mod mai sintetic și mai principial, ca… Luz-ul de exemplu.

În stil religios s-ar putea spune că eroul „moare”, dar această interpretare ni se pare destul de superficială pentru un mit inițiatic. În realitate, el a procedat în deplină cunoștință de cauză după cum vom încerca să explicăm. Pentru a folosi un simbolism hiperborean, fiul Craiului s-a aflat, la un moment dat, în punctul de despărțire al literei Y în cele două brațe. El avea de ales între cele două căi, și, ca și Hercule, o ia pe cea mai grea.

Într-adevăr, eroul era deja un inițiat virtual. Primise o investitură (o influență spirituală), devenise stăpânul Calului, care-l făcuse să parcurgă cele trei lumi; învinsese Ursul Kshatriyas, cu alte cuvinte domeniul subtil. Toate acestea erau destul de complete, dar destul de ușoare și în mod indiscutabil virtuale. Era deci în următoarea dilemă: ori să rămână și să se mulțumească cu această situație, sau, dimpotrivă, să se întoarcă, să reia totul de la început și în amănunțime și să le realizeze în mod efectiv. Aceasta este ceea ce alege el.

Dar nu este realizare efectivă fără Sare și fără Piatră, aspecte ale Principiului de Sezisabilitate sau de Fixare; Fixarea este condiția sine qua non^trad. a efectivității. Volatilul și Mixtul nu pot da niciodată decât o realizare virtuală; numai atunci când intervine Fixul, consimțământul se corporifică, devine realitate pozitivă și permanentă. Dar pentru a „pre-

para” acești Fixativi, Sarea și Piatra, trebuie să se centreze pe ele: piatra se află în măruntaiele pământului; trebuie căutată, readusă și scoasă din starea de „cădere”, și pregătită; acesta este scopul principal al coborârii în infern. Eroul coboară, în mod conștient, lucid în fântâna cu trepte și prin aceasta face să urce Spânul-Piatra în mod automat, după cum coborârea tipsiei balanței face să urce cealaltă. Se centrează pe Piatra-Spân în timpul acestei vizite în stările infraumane, pentru a o rectifica și în mod necesar și-l face Stăpân aspru și nemilos, după însăși măsura aspirației sale spre o realizare efectivă și totală. Numai prin moartea și prin învierea inițiatică va ieși victorios din această robie necesară și liber consimțită, și Piatra însăși, Nucleul său vital este aceea care îl înștiințează… Va fi a doua moarte inițiatică, întrucât prima s-a petrecut acum.

Deci aceasta nu este o „cădere” ci o „coborâre”, și cea mai bună probă că e așa este că tocmai în acest moment primește numele inițiatic de Harap-Alb (Negru-Alb), cel mai înalt care poate exista deoarece este de asemenea al Omului Universal. În această operație primejdioasă (care este o moarte), el își pierde vechea individualitate, pierde tot, afară de un lucru: Calul. Rămâne stăpânul Agentului. N-a lăsat să-i cadă dorje^glosar din mâini. La toată această parte a mitului se aplică în mod foarte exact cuvântul evanghelic: „Căci, acela care vrea să-și salveze viața^sursa o va pierde; dar acela care își va pierde viața pentru Mine o va câștiga”.

În termeni mai generali, Spânul este aspectul „negru” (Harap) al eroului, pe care acesta îl eliberează în vederea lucrării inițiatice. Se produce o cataliză care „separă” Harapul (Negru) de Alb. Ei vor forma de-acum înainte o pereche frățească negru—alb, simbolizând cele două emisfere ale lui Brahmânda, sau ale lui pinda (dar în mod temporar „inversate”). Evoluția și Involuția, Solve și Coagula, etc., Harap-Alb fiind dintr-un anumit punct de vedere Yin-Yang; se poate considera fântâna ca cilindrul universal în care Ying-Yang-ul își îndeplinește rotația sa helicoidală sub atracția „Voinței Cerului”. Și „coborârea” Yang-ului și

„urcarea” Yin-ului, concomitente, arată această mișcare în spirală.

În sfârșit, Spânul este și o altă manifestare a forței de retenție care vroise deja să-l împiedice pe erou să plece. Este un alt aspect al Ursului și din acest motiv credem posibilă o interpretare ciclică a mitului. Ursul care nu vroia să-l lase pe erou să plece, Negru care uzurpă locul Albului, care vrea să treacă drept adevăratul nepot, și moștenitor al Împăratului Verde, simbolizează ambii revolta Kshatriy-lor contra autorității supreme, dominația lor temporară și de asemenea, poate, dominația rasei negre asupra celei albe. Ceea ce era nesupunere și reavoință la Crai devine revoltă deschisă la Spân. Cel care pune capăt acestei stări de lucruri este Parashu-Râma și Râma în mitul nostru este Mistrețul Alb, Shri Shwêta Varâta, Harap-Alb, ales de Zeul Solar pentru a îndeplini această misiune și a deveni Suveran Pontif și Rege al Lumii. Se vor vedea mai departe indicațiile precise care susțin ipoteza noastră.

Deci, alături de sensul „interior” și microcosmic, mitul are încă unul, ciclic, care nu-l exclude pe primul. Nu trebuie să repete, orice Inițiat „Gestul” lui Parashu-Râma? mai întâi punând la respect pe Kshatriyas revoltați, adică să devină stăpânul subtilului și, dacă trece la Marile Mistere, să-i „extermine”, să-i rezoarbă în Informal?

După numeroase peripeții și după ce a trecut 9 Mări și 9 Țări și 9 Ape Mari⁸³ perechea noastră de Dioscuri^glosar ajunge la curtea Împăratului Verde. Spânul se prezintă ca nepotul acestuia, iar Harap-Alb ca sluga sa.

Într-o zi se servesc la masa Împăratului niște salăți minunate. Împăratul îi mărturisește celui pe care îl credea nepotul său că aceste salăți erau din Grădina Ursului^glosar și că rar se încumetă cineva să se aventureze până acolo. — Nu-i decât atâta? zise Spânul; sluga mea Harap-Alb are să-mi aducă câte vreau.

Și iată-l pe Harap-Alb pe drumuri… Calul pornește la pas, până ce iese mai încolo, ca să nu-i

vadă nimeni. Apoi își arată puterile, zicând: — Stăpâne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vântul, că cutreierăm pământul.

Și odată zboară calul cu Harap-Alb până la nouri; apoi o ia de-a curmezișul pământului:

Pe deasupra codrilor^vers.

Peste vârful munților

Peste apa mărilor.

„Și după aceea, se lasă încet-încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos de o podină de gras, moale ca mătasea și verde ca buratecul”.

Aici, Harap-Alb regăsește pe Sfânta Duminică și-i spune grijile lui… Sfânta iese afară, pornește desculță prin rouă, culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și o toarnă în fântâna Ursului care nu întârzie să adoarmă. La miezul nopții, îmbrăcat în pielea de urs, de la tatăl său, Harap-Alb ajunge la răscrucea drumurilor unde se află Grădina și culege salățile. Ursul se trezește, iar Harap-Alb scapă aruncând pielea cea de urs în capul animalului.

Acest Ostrov Verde, Reședință a Zeului Solar nu este altul decât Centrul Suprem. El este de asemenea Grădina Ursului (Grădina Polară), altă denumire a acestui Centru, în timpul dominației Kshatryi-lor. Subliniem că nu Zeul Solar propriu-zis este cel care locuiește Centrul, ci aspectul său feminin, ceea ce identifică Ostrovul cu Vârâhî^glosar, „aspectul de Shakti a lui Vishnu^glosar (în mod mai deosebit în legătură cu al treilea Avatâra al său)”⁸⁴, Mistrețul. Harap-Alb fură minunatele salăți din Grădina Ursului, pe care acesta le păzea aprig. Cu alte cuvinte, aceste salăți sânt chiar esențele Grădinii, esențe de natură vegetală, ceea ce identifică Grădina Ursului cu Paradisul pământesc.

Deci, Centrul Suprem era aici cinci denumiri, aparținând Tradiției primordiale: 1) Ostrovul Verde; 2) „Siria”, Locuința Zeului Solar; 3) Grădina

Ursului; 4) Vârâhî; 5) Paradis pământesc. La acestea, se poate adăuga și a șasea: Grădina Ursului se află la „încrucișarea drumurilor”, deci în centrul crucii orizontale; și, în adevăr, Centrul Suprem nu se poate găsi decât în punctul chintesențial al unei stări de fire. Se vede câte moșteniri formidabile s-au strâns în mitul lui Harap-Alb!

Pe de altă parte, această denumire a Centrului Suprem ca Grădina Ursului este cea mai exactă aluzie la revolta Kshatriy-lor, la dominația lor trecătoare, la uzurparea în timpul căreia Grădina Mistrețului devine Grădina Ursului. Faptul că Harap-Alb, Mistrețul Alb, Shri-Shwêta-Varâha, este cel care fură Ursului „esențele” acestei Grădini, împuternicit, apărat și misionat de Vishnu, este pentru noi cel mai categoric semn că Harap-Alb este identic cu Parashu-Râma, și că în Harap-Alb avem mitul celui de-al 6-lea Avatâra, mit redactat în secolul al XIX-lea de un om al cărui așa-zis „pseudonim” e un echivalent al lui Ram!

La drept vorbind, Harap-Alb n-a alungat încă în mod definitiv Ursul din Grădina Mistrețului; n-o va face decât la sfârșitul basmului, când va nimici celălalt simbol al Kshatriy-lor revoltați care este Spânul, Negrul. Deocamdată, el trebuia să fugă cât putea de repede și să fure esențele, adică să salveze și să ascundă tradiția în timpul epocilor tulburi. Dar faptul că s-a îmbrăcat cu o piele de urs ar putea arăta că Parashu-Râma s-a slujit de Kshatriyas rămași disciplinați pentru a supune pe Kshatriyas revoltați. Mistrețul Alb îmbracă pielea de urs; ea îi este cuvertură; iar cuvertura este principala funcție a Luptătorilor rămași în legitimitate.

Câteva zile mai târziu, Împăratul arată Spânului niște pietre scumpe și-l întreabă: „— Nepoate, mai văzut-ai petre nestemate așa de mari și frumoase ca acestea de când ești? Se găsesc în Pădurea Cerbului. Și Cerbul acela este bătut tot cu petre scumpe, mult mai mari și mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de strălucește ca un soare… Dar nu se poate apropia nimeni de Cerb, căci este solomonit și nici un fel de armă nu-l prinde; însă cel pe care l-a zărit

nu mai scapă cu viață… când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie o fi, pe loc rămâne moartă… De-aceea fuge lumea de dânsul căci o mulțime de oameni și de sălbăticiuni zac fără suflare în pădurea lui… Dar cu toate aceste, trebuie să știi nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât dracul, merg în pădure, și care dintre ei are îndrăzneală mare, și noroc și mai mare, umblând pe acolo, găsește din întâmplare câte o peatră de aceste, picată de pe Cerb, când se scutură el la șapte ani o dată…”

— „Doamne, moșule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu știu ce fel de oameni fricoși aveți pe aici. De asta nu vă dau urșii salăți și cerbii nestemate. Eu pun rămășag pe ce vreau că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este!”

Harap-Alb merge iar să ceară ajutor la Sfânta Duminică. Ea îl ajută să sape o groapă adâncă lângă izvorul unde vine Cerbul să-și potolească setea.

Îi dă sabia și obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot^glosar, entitate infernală a Mitologiei romane. Spre amiază, Cerbul vine și bea însetat apă. Apoi adoarme. Harap-Alb iese din groapa sa și dintr-o lovitură de sabie îi zboară capul, apoi se aruncă imediat în groapă. Capul Cerbului striga către Harap-Alb să i se arate ca să poată vedea de e vrednic de comoara ce i-o lăsa. Dar, Harap-Alb tăcea, aproape înecat în sângele Cerbului. După asfințitul Soarelui, animalul muri.

Ceea ce izbește în acest episod este extraordinara sa asemănare, mergând până la identitate cu mitul lui Perseu și Meduza. Într-adevăr, Perseu are un cal năzdrăvan, Pegas, la fel ca Harap-Alb. El se apropie de Gorgona Meduza în timpul somnului și o omoară, la fel cum Harap-Alb ucide Cerbul pe când dormea. Privirea Meduzei ucide, ca și aceea a Cerbului. Dar nestemata frontală a acestuia, adică cel de-al treilea ochi al său nu ucide, este „normal”. Perseu la fel, surprinde pe surorile Gorgonelor, Phorkyade, Enyo și Pephredo; ele nu aveau decât un ochi pe care-l treceau alternativ; el li-l ia în momentul schimbului și le silește să-i arate drumul;

cu alte cuvinte, e vorba și acolo tot de un al treilea ochi „normal”. Harap-Alb se folosește de sabia și de obrăzarul-masca lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. La fel și Perseu se slujește de Sabia (Harpè^glosartrad.) fermecată și de casca lui Hades, care-i asigură invizibilitatea, ca și obrăzarul. Harap-Alb este condus de Sfânta Duminică-Apolon, iar Perseu de Hermes și Atena. Toate acesta ne duc la identitatea celor două personaje.

După unii, securea lui Perseu era o armă de piatră, ceea ce o identifică cu securea lui Parashu-Râma. Și, ceea ce e remarcabil, este că numele lui Perseu e format din aceleași elemente ca și Parashu⁸⁵ PRS. Sh-ul sanscrit devine în general în celelalte limbi S. Am văzut un exemplu în rădăcina Shri, devenită sar, sir, ser. Mai este unul în cuvântul Paradesha^trad. devenit Pardes și Paradis. Ceea ce e ciudat e că Paradesha s-a adaptat în același mod ca Parashu, înlăturând al doilea a: Pa R(a) De S Ha, Pardes; Pa R(a) Shu Perseu. Harap-Alb și Perseu sunt același personaj și același lucru e pentru Perseu și Parashu-Râma; reiese că Harap-Alb și Parashu-Râma sunt identici. Seceră sau sabie se spune în grecește Harpè, cuvânt format din aceleași elemente ca Harap; în cazul acesta, sabia ar fi colțul Mistrețului. Am văzut că H-ul de la Harap este un S aspirat, ceea ce dă elementele S R P, aceleași ca ale lui Perseu și Parashu, dar în ordine inversă, ca și la Șarpe.

Perseu, după isprava sa, zboară pe Pegas în „Etiopia”. Ar trebui să se știe însă de care Etiopia e vorba… acolo, el eliberează pe Andromeda care era „neagră”; dar, fără îndoială, ea era neagră la fel ca Sarabii… Acesta ni se pare că este sensul lui Harap-Alb în istoria tradițională a umanității.

Să abordăm acum interpretarea „interioară” și microcosmică a acestor episoade. Harap-Alb fură salatele, omoară Cerbul și aduce Pietrele, în alți termeni, el trece printr-o încercare vegetală, o încercare animală și o încercare minerală. Acestea sunt cele trei mari subîmpărțiri ale lumii infra-

umane⁸⁶ și cele trei mari etape ale unui voiaj infernal.

Pe de altă parte, acest Cerb încărcat de diamante ne duce cu gândul la măgarul încărcat cu relicve, la Christofor. Suntem deci în pline mistere Shethiene. Harap-Alb trece prin încercarea Rădăcinii Tenebroase, asupra căreia nu insistăm… Să urmărim însă puțin simbolismul privirii Cerbului și al diamantului său frontal. Am fi tentați mai întâi să-l asimilăm cu Urna și cu ochiul lui Shiva. Este o analogie dar „inversă”. Într-adevăr, la Shiva, cei doi ochi, diada, polarizarea manifestată, sunt „normali”; acel care transformă este Ochiul al Treilea, cel Principal. La Cerb, printr-o inversare cu adevărat infernală, diamantul este „normal”, iar cei care sunt „otrăviți” sunt cei doi ochi, Dualitatea, Manifestarea. La Shiva vârful triunghiului este sus, la Cerb el este jos. Harap-Alb, ca să „găsească Piatra”, a coborât în Centrul Pământului⁸⁷. Să figurăm acest Centru al Pământului prin Piatră, între cei doi ochi înghețați ai Fiarei, punct extrem al triunghiului inversat, triunghi figurat și de cele două ramuri divergente ale Cerbului ale cărui coarne simbolizează stările multiple infraumane. Acestui episod i se aplică în mod exact formula: „Visitando Inferiora Terrae^trad., Rectificando, Invenies Occultum Lapidem”. „Rectificarea” este lovitura de sabie⁸⁸ care tăia „nodul vital” al Cerbului. Cât despre „Vitriol”, este „Otrava” pe care o distilă ochii Cerbului. După aceasta, Harap-Alb „invenieț Occultum Lapidem”…

Lovitura de sabie ne reamintește pe aceea a lui Alexandru tăind Nodul Gordian. Este vorba de ceva care trebuie neapărat distrus definitiv, rectificat, răsturnat, ceva asemănător cu ceea ce face Dante când, pe spatele lui Lucifer, pune „picioarele în locul capului, și capul în locul picioarelor”.

Și Harap-Alb, după ce a sărutat mâna Sfintei Duminici, încalecă pe cal și se întoarce la Împărăție. Și pe unde trecea, toată lumea se înghesuia să vadă

marea piatră de pe Capul Cerbului; părea că Harap-Alb purta soarele cu el. Și Regii și Împărații îi dăruiau din comorile lor, din Împărățiile lor împreună cu mâna fiicelor lor pentru piatră, dar el nu primea.

„Și într-una din seri, cum ședea Spânul împreună cu moșu-său și cu verele sale sus într-un foișor, numai ce zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânșii; și de ce se apropia, de ce se lumina mai tare, de li fura vederile. Și deodată toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. Și când colo cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea și capul cerbului pe care le-au și dat în mâna Stăpânului”.

Aici ia sfârșit călătoria infernală a lui Harap-Alb. Se va remarca faptul că el e în același timp foarte complet, ceea ce ține de înalta lui ținută intelectuală. Simbolismul este redus la minimum indispensabil. Într-adevăr, cu cât calificarea este intelectuală și înaltă, cu atât inițiatul ia contact direct cu diferitele stări de ființă, ceea ce cere o capacitate de contemplare⁸⁹ excepțională, dar care îl cruță în schimb de multe încercări și primejdii. Cu cât calificarea scade, cu cât este a unui „Kshatriya”, cu atât stările se individualizează, se populează cu simboluri, ceea ce cere o capacitate mai mică de contemplare, dar „încercări mai dure. Trebuie să comparăm infernul dantesc, atât de dramatic și atât de saturat de simboluri și de elemente sentimentele, cu acela atât de sobru din Harap-Alb, pentru a sesiza modurile diferite ale unei inițieri Kshatriya și ale unei inițieri Hamsa, în timpul aceleiași etape inițiatice.

Într-o zi, Verde-Împărat a dat un mare ospăț în cinstea nepotului său; spre sfârșit, când oaspeții începură să se amețească, apare o Pasăre Măiastră care, bătând la fereastră, le spune: „Mâncați, beți și vă veseliți, dar de fata împăratului Roș nici nu gândiți!” Mesenii încep să discute și să se certe pe seama Fiicei Împăratului Roș; unii spuneau că e o vrăjitoare cumplită, alții că chiar ea ar fi venit

în chip de pasăre; că Împăratul Roș nu se mai satura să verse sânge omenesc și să ucidea pe toți pețitorii fetei sale… Atunci Spânul se întoarce spre Harap-Alb: „Acum de grabă să-mi aduci pe fata Împăratului Roș”.

Această încercare înseamnă pentru Harap-Alb realizarea efectivă a Micilor Mistere, care se împlinește cu ajutorul diferitelor ființe elementare pe care le întâlnește în drumul său. Ar fi imposibil de tradus într-o limbă cristalizată și logică, cum e limba franceză, numele lor și întreagă această parte a basmului; sunt onomatopee, cuvinte măiestre, făcute ca să fie articulate și strigate de pe un deal pe altul. Chiar și în limba română, atât de maleabilă, aceste nume sunt barbare și e nevoie de tot geniul lui Creangă pentru a fi acceptate. Acești termeni luați „în răspăr” sunt unici și inimitabili. Vom rezuma deci foarte pe scurt povestirea, neputând gândi să lăsam taurul moldovenesc în grădinile Versailles-ului.

Înainte de a întâlni aceste ființe, Harap-Alb își alege recunoștința și promisiunea de ajutor a Reginei Furnicilor și a Reginei Albinelor. Harap-Alb merge mai departe și vede la marginea unei păduri o dihanie care se încălzea la un foc de douăzeci și patru de stânjeni de lemne și care striga cât îl ținea gura că moare de frig; avea urechi mari clăpăuge și buze groase; când sufla, buza de sus se răsfrângea peste capul său, iar cea de jos atârna și-i acoperea pântecele… Și ori de câte ori sufla, acoperea totul cu un strat gros de ghiață: „Tu ești Gerilă? Așa-i că taci, îl întreabă Harap-Alb. Râzi tu de mine, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar unde mergi, fără de mine, n-ai să poți face nimica”.

Harap-Alb îl ia cu el. El întâlnește apoi o namilă de om și mai mare care mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și care tot striga în gura mare că moare de foame. Era Flămânzilă. Apoi vede un altul care băuse apa din 24 de iazuri și o gârlă și striga în gura mare că moare de sete. Era Setilă. Deci până acum o făptură care distruge Focul, una care distruge Pământul și o alta care distruge Apa… Împreună cu ei, Harap-Alb își continuă drumul și

zărește altă minunăție: o schimonositură de om care avea un singur ochi în frunte, mare cât o sită; când îl deschidea, nu vedea nimic și se împiedica de toate; dar atunci când îl ținea închis, că era zi sau noapte, spunea că vede cu dânsul și în măruntaiele pământului.

— „Iaca, începu el a răcni ca un smintit; toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitișca și străvezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de văzute și nevăzute; văd iarba cum crește din pământ; văd cum se rostogolește soarele după deal, luna și stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus și oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârșit, ceea ce n-aș mai dori să vadă nimene, pentru a-și osteni vederea: văd niște guri căscate uitându-se la mine și nu-mi pot da seamă de ce vă mirați așa, mira-v-ați de… frumusețe-vă!

— Ce mai e și asta, întreabă Harap-Alb. Poate că e vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă.

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, uitându-se închiorchioșat, dar unde te duci, fără mine rău are să-ți cadă. Fata Împăratului Roș nu se capătă așa lesne cum crezi tu…”.

Mai departe, Harap-Alb vede o făptură care umbla cu arcul după vânat paseri. Dar nu numai în arc stătea meșteșugul și puterea acestui om. Avea o putere încă și mai minunată; când voia se lățea așa de tare, de cuprindea pământul în brațe. Și se deșira și se lungea așa de grozav, că atingea luna, soarele, stelele și tot ce voia. Și dacă nu atingea păsările cu arcul său, ele tot nu scăpau. El le prindea în zbor, le răsucea gâtul cu ciudă și apoi le mânca așa crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de paseri dinainte și ospăta dintr-însele cu lăcomie ca un vultan hămesit. Harap-Alb cuprins de mirare zise:

— „Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a mai fi chemând?… Să-i zici Păsărilă… nu greșești; să-i zici Lățilă… nici atât; să-i zici Lungilă… asemenea; să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui, zise

Harap-Alb, înduioșat de mila bietelor paseri. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăți-Lungilă, fiul Săgetătorului și nepotul Arcașului; brâul pământului și scara cerului; ciuma zburătoarelor și spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai spui.

— „Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci Păsări-Lăți-Lungilă, dar mai bine ar fi să râzi de tine, căci nu știi ce păcat te paște. Chitești că Fata Împăratului Roș numai așa se capătă? Poate n-ai știință ce vidmă de fată e aceea; când vrea, se face Pasăre Măiastră, îți arată coada, și i-ai urma dacă poți! De n-a fi și unul ca mine pe-acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducându-vă”.

— „Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerilă de țuluc și l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzit câtuși decât și n-a mai clănțăni atâta din măsele, ca un cocostârc de cei bătrânicioși, că parcă mă strânge în spate când îl văd așa”.

Cu totul, așadar, cinci făpturi din care Gerilă distruge Focul; Flămânzilă distruge Pământul; Setila distruge Apa; Păsărilă-Lăți-Lungilă distruge păsările în Aer; acesta este aspectul imediat al celui din urmă, în privința încercărilor elementare; în realitate, simbolismul său este mult mai vast. El figurează mai întâi Crucea cu trei dimensiuni (Lățime, Lungime, Înălțime); el epuizează spațiul prin ubiquitatea sa și, prin analogie, toate punctele posibile (pasările) ale planurilor de existență, ca și verticala care le leagă între ele prin centrele lor („el ajungea cu mâna la lună, la stele și la soare și cât voia de sus”). Distrugător al Pasărilor (stări superioare ale Ființei), el este fața care resoarbe Ciclurile. Și din orice punct s-ar găsi, prin omniprezența sa, din orice plan, el proiectează ca Arcașul o indefinitate de raze vectoare prin săgețile arcului său, reunind între ele toate punctele posibile și stabilind astfel indefinite sisteme de coordonate (ca Hercule pe lacul Stymphale). Să dăm deci adevăratul său nume lui Păsări-Lăți-Lungilă: este Vortexul Sferic Universal. Cât despre a cincea făptură, Ochilă, cu unicul său ochi frontal, Linceu, pentru care materia nu există, el nu acționează, dar vede totul și călăuzește totul, Motor imobil și Quintesență. Cele cinci elemente sunt desemnate aici prin cali-

tăți; e vorba deci despre bhûtas^glosar și despre tanmâtras^glosar în același timp, în alți termeni despre toată starea umană și nu numai despre modalitatea corporală. Cu acești însoțitori va încerca Harap-Alb s-o cucerească pe Fata Împăratului Roș, Fiica Sulfului Roșu.

El se prezintă așadar la curtea acestui monarh și-i cere mâna fiicei sale pentru nepotul lui Verde Împărat, stăpânul său. Roș Împărat este mirat de îndrăzneala sa, dar se stăpânește și-i cere timp de gândire toată noaptea. Poruncește unuia din servitori să ducă pe Harap-Alb și însoțitorii săi să se culce în Casa de Aramă, sub care se arseseră 24 stânjeni de lemne. Gerilă nu se lasă însă intimidat; el suflă peste casă și o face numai bună de locuit. Fiecare se instalează cât mai bine, și apoi, din nimic, încep a se certa și încă din ce în ce mai tare; totul s-ar fi terminat printr-o bătaie generală dacă Gerilă supărat n-ar fi suflat de trei ori din buzele sale, ceea ce a avut darul să-i liniștească îndată pe toți, căci casa se făcuse un sloi de gheață; se potolesc și jură să rămână uniți în jurul lui Harap-Alb, stăpânul lor… A doua zi dimineața, sluga vine să adune cenușa pețitorilor; el îi găsește strigând cât îi ținea gura că „nu știu ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră, să degerăm aicea…” A trebuit să aducă securi și cazmale ca să-i libereze, și să arunce apă fiartă pe uși și pe ferestre.

Tot acest pasaj de vreo zece pagini este de o vervă și de un haz uluitor… Uluitor e cuvântul… căci chiar aceasta ne-a împiedicat să vedem că e vorba aici de un Athanor^glosartrad., că Focul nu trebuie să fie prea violent, altfel există riscul calcinării; că elementele, odată eliberate, au veleitatea să trăiască fiecare pentru sine; că trebuiesc moderate și ținute bine în mână. Trecerea de la Căldura extremă la Frigul extrem simbolizează intervenția a două principii solve și coagula. Proba focului trecuse.

Veni vremea prânzului care consta din „12 vaci mari fripte, 12 căruțe pline cu pâine și 12 butoaie cu vin vechi”. „Numai de-ați putea dovedi cât vă voi da eu, zise Împăratul Roș; că de nu-ți fi mâncători și băutori, v-ați găsit beleaua cu mine, nu vă pară lucru de șagă; …dacă rămâne o singură fărămitură, o singură picătură din acest ospăț ați

încurcat-o; pun să vă taie capul pe dată. Ați înțeles?” — Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsărilă se așează la masă. Dar ce puteau ei să facă? Nici nu se vedea că au mâncat. E rândul nostru acum, ziseră Flămânzilă și Setilă. „Și atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o haraba de pâine și câte o ialoviță întreagă, și răpede mi ți le-a înfulicat și le-a forfăcat, de parcă n-au mai fost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ți-o sugea dintr-o singură sorbitură; și răpede, răpede, mi ți le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai rămas nici măcar picătură de vin de doage”. După aceea ei începură să arunce oasele și butoaiele goale în capul oamenilor Împăratului, strigând, unul că moare de foame, altul că moare de sete. Așa au trecut și probele Pământului și ale Apei.

Harap-Alb trebuie acum să despartă boabele de mac de firele de nisip, amestecate într-o grămadă mare. Regina Furnicilor și poporul ei o fac pentru el. După aceea, Împăratul îl pune în fața cu fiica sa și cu o altă fiică, adoptivă, dar care semăna cu prima ca o picătură de apă cu alta. Regina Albinelor îi arată care e cea adevărată, așezându-se pe obrazul ei. Sensul exact al acestor încercări ni se pare a fi următorul: într-un moment al căii inițiatice, toate forțele de iluzionare se strâng într-un ultim efort și simulează, pentru a înșela, lucrarea inițiatică însăși. E nevoie de promptitudinea și atenția furnicii, finețea și discernerea albinei pentru a deosebi și a alege bine (separabis suaviter et cum ingegno^sursa, din Tabula Smaragdina).

— „Până acum ai izbutit, îi spune Împăratul Roș… Dar fata mea are să se culce diseară unde se culcă totdeauna, iar voi să mi-o străjuiți toată noaptea. Și dacă mâine dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau; iar de nu, ce-i păți, cu mine nu-i împărți. Înțeles-ai?” La căderea nopții, fata se culcă și Harap-Alb se așeză de straje chiar la ușa ei, iar ceilalți se înșiră până la poarta curții.

Către miezul nopții Fata Împăratului se preface în pasăre și-și ia zborul nevăzută printre cei cinci străjeri. Dar când ajunge la Ochilă acesta o vede și-i dă de știre lui Păsărilă: „— Măi, fetișoara Împăratului ne-a tras butucul. A dracului sgâtie de

fată! S-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata printre ceilalți și ei habar nu au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te în seama lor dacă vrei să rămâi făr' de cap. De-acum, numai noi o putem găsi și aduce la urma ei. Taci molcom și haidem după dânsa. Eu ți-oi arăta-o pe unde se ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ți-i meșteșugul și să-i strâmbi gâtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. Și atunci, odată și pornesc ei după dânsa, și nu merg tocmai mult și Ochilă zice: — Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo în dosul pământului, țupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsa și n-o lăsa!. — Atunci Păsărilă se lățește cât ce poate, începe a bojgăi prin toate buruienile și, când să pună mâna pe dânsa, zbr! pe vârful unui munte, și se ascunde după o stâncă. — Iacătă-o, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca aceea, zise Ochilă. Păsărilă atunci se deșiră odată și se înalță până la lună. Apoi, cuprinzând luna în brațe, găbuiește păsărica, mi ți-o înșfacă de coadă și cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atunci se preface în fată și strigă înspăimântată: — Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești, așa să trăiești! — Ba că chiar erai să ne dăruiești cu milă și cu daruri împărătești, dacă nu te vedeam când ai pașlit-o, farmazoană ce ești! zise Ochilă”. Și o aduc la palat. Astfel este câștigată și proba Aerului. Dar mai e încă și altceva:

Harap-Alb se găsește într-o stare de ființă, în acest caz starea umană, pe care trebuie s-o realizeze. Fata Împăratului Roș, a Sulfului Roșu, Farmazoana, Pasărea Măiastră^glosar simbolizează perfecțiunea acestei stări, Centrul său, care trebuie cucerit, după încercările elementare. Dar acest centru se găsește peste tot și în nici o parte, Pasăre evanescentă; altfel spus, centrul nu e spațial și pentru a-l găsi e necesară ubicuitatea lui Păsărilă care epuizează dimensiunile și toate posibilitățile stării respective; ca un corolar, oricare punct din planul orizontal poate simboliza acest centru. Numai atunci, punctul simbolic se identifică cu centrul real al stării: Pasărea se așează pe vârful Muntelui polar, ax veritabil și „loc” al tuturor centrelor stărilor de fire. Luna, unde este prinsă pasărea, figurează punctul de incidență al acestei verticale polare cu planul stării

de ființă, aici starea formală, cum arată chiar simbolismul Lunii. Păsărilă nu se proiectează, în acest caz special, în „Înălțime”, pentru că nu depășește Luna, deși era, în realitate, Stăpân al întregii Verticale polare („el atingea Luna, Soarele, Stelele și tot ce voia”). Avem aici o specificare, în cadrul Micilor Mistere, a Vortexului Sferic Universal, proiecția sa pe un plan. Dar Păsărilă n-ar fi putut face nimic fără Ochilă, Clarvăzătorul, cel care toate le vede și peste tot, dar care nu acționează. El e motorul imobil, Quintesența; el făptuiește fără să acționeze și regentează astfel toată starea de ființă. Pe de altă parte, s-a remarcat că cele cinci elemente sunt indicate prin calități; așadar, însoțitorii lui Harap-Alb simbolizează în același timp tanmâtras și bhûtas, deci toată starea formală. Harap-Alb a cucerit-o pe Fata Împăratului Roșu, Fata Sulfului Roșu și treapta inițiatică cu același nume, starea Adamică (Roșu), Edenul. Pentru a se desăvârși, trebuie să se împlinească total Misterul Androginului. Este scopul ultimei încercări, impus direct de Fata Împăratului Roșu.

„Înainte de pornire trebuie să meargă calul tău și cu turturica să-mi aducă trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Și de-a veni turturica mea înainte cu smicelele și apa, ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu. Iară de-i avè noroc și-a veni calul tău mai întâi și mi-a aduce cele poruncite, să știi că merg cu tine oriunde mi-i duce; s-a mântuit socoteala… Dar turturica, fiind mai ușoară, ajunge mai înainte; și pândind tocmai când era soarele în cruce, de se odihneau munții numai pentru o clipită, se repede ca prin foc și iè trei smicele și măr dulce, și apă vie și apă moartă, și apoi, ca fulgerul se întoarce înapoi. Și, când pe la poarta munților, calul îi iese înainte, o proptește în cale și o iè cu măgulele… se răpede și-i iè apa și smicelele” — Acestea sunt indicații foarte clare asupra fixării și sublimării posibilităților mercuriale și asupra Misterelor lui Yoni^glosar și ale lui Lingam^glosar. Tot episodul ne pare a fi un rit de Maithuna^glosar, cu toate preciziunile dorite. Acest Măr, unde curg izvoarele de Apă Vie și Apă Moartă, e inutil să mai spunem

ce reprezintă. Acum, Harap-Alb a cucerit definitiv starea de Perfecțiune umană, și a realizat efectiv Micile Mistere.

Cât despre Fata Împăratului Roșu, Farmazoana, Vrăjitoarea, Pasărea Măiastră, care-și omoară pețitorii, am fi ispitiți să vedem în ea o aluzie la acel sângeros sacerdoțiu feminin, rezultat al predominanței unor Kshatriyas revoltați, cărora le-a pus capăt Parashu Rama, așa cum o arată acest episod al mitului. Faptul că ea și tatăl ei sunt roșii este o aluzie, credem, la rasa Atlantă, origine și producătoare a marilor mișcări insurecționale și anti-tradiționale a Vârstei de Aramă. Harap-Alb răpește și păstrează, și de data aceasta, „esența” Împărăției Roșii, în vederea apropiatei catastrofe care aștepta această civilizație. Aceste două fapte îl identifică pe Harap-Alb cu Parashu Rama. Harap-Alb nu distruge, el „rectifică”, el face un gest de „răscumpărare”, atitudine eminamente „avatarică”.

Harap-Alb se întoarce cu prețioasa sa cucerire la Împăratul Verde, acesta fiind momentul culminant al mitului, realizarea, prin transpoziție, a Marilor Mistere. Împăratul Verde, Spânul, curtea le ies în întâmpinare. „Și văzând Spânul cât e de frumoasă Fata Împăratului Roș, odată se răpede s-o ia în brațe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna în piept, îl îmbrâncește cât colo și zice: „— Lipsește dinaintea mea Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al Împăratului Verde. Atunci Împăratul Verde și fetele sale au rămas încremeniți de ceea ce au auzit. Iară Spânul, văzând că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un câne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul cu o singură lovitură de paloș, zicând: — Na! așa trebuie să o pățească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se răpede și el la Spân și-i zise: — Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, și apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară Fata Împăratului Roșu, în vălmășagul acesta (să se remarce concomitența), răpede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apa moartă,

să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna la ochi, zice suspinând: — Ei, da' din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult și bine Harap-Alb, de nu eram eu, zise Fata Împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire”. După aceasta, Harap-Alb îi urmează unchiului său la tron și devine Împăratul Verde.

Eroul suferise prima moarte inițiatică când devenise sclavul Spânului și primise numele Harap-Alb. Acum e vorba de a doua moarte, psihică, și care marchează trecerea, „învierea” în Universal, în Marile Mistere. Printr-un salt violent al Shakti-ei, Spânul este resorbit în Non-manifestat (în „Înălțimea Cerului”). Luz-ul este ridicat din condiția sa „decăzută” și „universalizat”, ceea ce este, dacă ne putem exprima așa, „semnătura” corporală a unui jivan-mukti^glosartrad.; căci dacă rectificando-ul este suficient în Micile Mistere, resorbendo-ul se impune în Marile Mistere, din cauza tuturor modalităților ființei, la care modalitatea corporală trebuie să participe în mod necesar. Uneori întreaga modalitate corporală participă la universalizare, ca în cazul lui Enoh sau^sursa Ilie; dar, în marea majoritate a cazurilor, este suficientă o „particulă” reprezentativă și sintetică, cum e Luz-ul. Așa i se întâmplă lui Harap-Alb. Tot acest ultim episod, spre deosebire de primele care erau „orizontale”, se situează pe verticala parcursă de Cal când sare „în înaltul Cerului”, ceea ce indică bine caracterul său „universal”. „Exterminarea” Spânului figurează deasemenea victoria definitivă a „Mistrețului Alb”, a lui Rama, asupra Ursului. În total, trei încercări infernale, cinci elementare, apoi acea a furnicilor și a albinelor, cea a „Arborelui” Vieții” și ultima; douăsprezece cu totul, ca și muncile lui Hercule, un zodiac complet configurând un Zero-Harap-Alb. După care, el îi urmează unchiului său și devine un Împărat Verde, Suveran Pontif și Rege al Lumii, cum n-a mai fost niciodată „atât de Slăvit, de Iubit și de Puternic”, în cele Trei Lumi. Așa ia sfârșit „Gesta” lui Shri-Shwâta-Varâha, a Divinului Ram.

În rezumat: acest mit reprezintă în principal reuniunea puterii regale și a puterii sacerdotale în

aceeași persoană și, vom spune noi, în aceeași funcțiune, aceea a Împăratului Verde, una din denumirile Regelui Lumii în tradiția românească; acest lucru e simbolizat printr-o realizare inițiatică completă. Este interesant de observat că această realizare are un caracter tantric. Coborârea în Infern este una din cele mai violente căi care pot să existe; cele cinci făpturi care-l ajută pe HarapAlb să realizeze Micile Mistere sunt forțe destructive; cât despre Marile Mistere, e inutil să subliniem caracterul imediat și resorbtiv. Deși avatâra, Harap-Alb are o realizare „shivaită”.

Ne rămâne să dăm o informație a cărei importanță va fi sesizată imediat: Harap-Alb a fost scris în 1877. Creangă a fost conștient de ce scria? Înclinăm să credem că da. Sau el era instrumentul unei organizații inițiatice care a redactat prin el testamentul său intelectual? În orice caz problema are o importanță secundară; ceea ce este mai important este că pare să fi existat încă în secolul XIX o organizație inițiatică a „Mistrețului Alb” de inspirație hiperboreană, din descendența spirituală a lui Ram, posedând un simbolism revelator al unei doctrine deosebit de vaste. Credem că ar fi o ușurare să se vadă o simplă coincidență în faptul că acest mit al lui Ram a fost scris de un om al cărui pseudonim, Creangă, este în limba română echivalentul lui Ram.

Atragem atenția încă odată cititorului, asupra faptului că cronologia occidentală nu se aplică în România decât de vreo zece ani; nu trebuie apoi uitat că e vorba de o țară în care nouă zecimi din suprafață era ocupat de păduri în 1830 și că, în 1870, nu existau căi ferate. Într-un mediu atât de puțin modern, prelungirea unei vieți inițiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar. Ceea ce este curios este că această dată, 1877, este într-adevăr cea mai importantă în istoria românilor din sec. XIX: este anul războiului contra Turciei; de la această dată începe modernizarea reală a României; ea a putut fi foarte bine și data dispariției tradiției dace. Este o simplă ipoteză și ar însemna să prelungim indefinit studiul dacă am reproduce faptele și raționamentele care pledează pentru sau împotriva ei.