Glosar de termeni
Glosar unificat pentru «Dacia hiperboreană». Baza o alcătuiesc termenii lămuriți de autor și toți termenii străini explicați în notele ediției de față; termenii centrali au primit articole dezvoltate.
Autori și izvoare de referință: René Guénon · Ion Creangă · Mihai Eminescu · Petre Ispirescu · Vasile Alecsandri.
Agathyrși — Neam din familia geto-tracă, pomenit de Herodot în Transilvania.
amrita — Băutura nemuririi, ambrozia indiană.
Arminden — Sărbătoarea de întâi mai, pe care autorul o leagă de Hermes și de luna zeiței Maia.
Athanor — Cuptorul alchimic cu foc neîntrerupt, în care se face Opera.
Avatarâ — „Coborâre” (sanscr.) — întruparea Principiului într-o lume, la nevoile unui ciclu.
Basaraba — Ban-Saraba, numele castei sacerdotal-regale care a întemeiat Țara Românească, nu al unei singure familii.
bhûtas — Cele cinci elemente corporale (eter, aer, foc, apă, pământ).
Brahma Nirguna — Principiul suprem „fără calificări”, de care nu se poate spune nimic; față de Brahma Saguna, cel determinat.
Calul năzdrăvan — Calul care vorbește și zboară; în citirea autorului, Shakti, puterea eroului, fără de care nu izbândește nimic.
dharma — Legea, rânduiala proprie a unei ființe și a unei lumi; ceea ce susține.
Dioscuri — Perechea de frați-gemeni, unul muritor și altul nemuritor, chip al celor două naturi ale omului.
Dochia — Figura mitică a Daciei, baba care se pietrifică pe munte; la Lovinescu, aspectul feminin al Centrului dacic.
dorje — Vajra tibetană, fulgerul-diamant, unealta rituală a maestrului.
Gaia — Pământul, ca principiu feminin universal.
Ganesha — Zeul cu cap de elefant, Domnul Cunoașterii, apropiat de Ianus prin funcția de deschizător de drumuri.
Geticus Polus — „Polul getic”, cum îl numește Marțial; locul unde axa lumii atinge pământul dacic.
Grădina Ursului — Numele pe care-l ia Grădina Mistrețului, adică Centrul suprem, în timpul stăpânirii castei războinice.
gunas — Cele trei calități ale substanței universale: sattva (luminoasă), rajas (expansivă), tamas (grea, întunecată). Echilibrul lor rupt dă naștere manifestării.
hamsa — „Lebăda” (sanscr.). În rânduiala castelor, hamsa numește pe cei care stau mai presus de toate patru, fiindcă nu mai aparțin nici uneia: starea dinaintea împărțirii, proprie unei umanități primordiale. Că o asemenea supra-castă era încă vizibilă și ereditară la daci — sarabii lui Iordanes, din care se luau deopotrivă regii și preoții — e, pentru autor, dovada cea mai tare a vechimii și a purității tradiției dacice.
Lebăda e pasărea lui Apollo hiperboreanul, și tot ea apare pe paftaua lui Negru-Vodă, cu gât de balaur și cap de om, de pe coperta acestei cărți.
Harap-Alb — Numele eroului lui Creangă înseamnă, literal, Arab-Alb, adică Negru-Alb: numele androginic al Omului Universal, Yin-Yang-ul, cele două emisfere ale oului lumii. Autorul desface mai departe Arab în Sarab (casta dacică), iar Sarab în Sar-rab, „Domnul Mistreț”, care traduce cuvânt cu cuvânt sanscritul Shri-Shwêta-Varâha, Mistrețul Alb al ciclului de acum.
De aici citirea întregului basm ca mit al celui de-al șaselea avatâra, Parashu-Râma: coborârea la fântână, robia la Spân, cele trei încercări infernale, cele cinci elementare și moartea-învierea finală.
Harpè — Secera-sabie a lui Perseu; autorul o apropie de colțul Mistrețului și de numele Harap.
Ianus — Zeul roman al porților, al începuturilor și al trecerilor, cu două fețe privind înapoi și înainte: cele două jumătăți ale ciclului, cele două puteri, cele două chei — de aur și de argint — ale Micilor și Marilor Mistere. Era zeul colegiilor de meșteri, collegia fabrorum, și al lunii ianuarie.
În tradiția română, spune autorul, numele s-a păstrat neatins: Ion-Sânt-Ion, unde cele două „Ion” sunt cele două fețe, iar „Sânt” dintre ele e a treia față, cea ascunsă, a prezentului fără durată. Femininul lui e Iana, Iana Sânziana, adică Diana. Colindele încep cu invocația Io!, care e numele lui.
Insule Albe — Leuké, insula albă a hiperboreenilor, în fața gurilor Dunării (azi Insula Șerpilor); una din denumirile tradiționale ale Centrului spiritual.
jivan-mukti — „Cel izbăvit încă din viață”, care a dobândit Eliberarea fără să-și fi părăsit trupul.
Kali-Yuga — Ultima din cele patru vârste ale unui Manvantara, cea mai scurtă și cea mai întunecată, aceea în care trăim. În ea Tradiția nu mai poate fi păstrată decât ocultându-se, iar centrele spirituale se retrag din lume — de aceea Rohmanii „locuiesc sub pământ”, iar Graalul e închis în Templul din Saras.
Că o supra-castă hamsa se mai vedea la daci „în plin Kali-Yuga” e, spune autorul, un caz nemaipomenit de supraviețuire.
Kalpa — „Zi a lui Brahma”, ciclul cel mare al manifestării; cel de acum se numește Shri-Shwêta-Varâha-Kalpa, al Mistrețului Alb.
Kshatriya — Casta războinicilor și a cârmuitorilor, a doua după cea sacerdotală.
Kundalini — Puterea încolăcită la baza coloanei, care, trezită, urcă prin centrele subtile până la creștet.
Latona — Leto, mama lui Apollo și a Dianei; în numele lagunei Letea autorul îi vede urma.
Ler — Cuvântul din refrenul colindelor — Ler, Doamne, Ler; Leroi, Leronda, Voleranda — pe care filologii l-au legat când de Aurelian, când de Lerum al colindelor apusene. Lovinescu îl ia drept nume: Ler-Împărat, cel mai mare împărat al lumii, care locuiește într-un palat dintr-o peșteră, pe un munte pe care nu-l găsește decât cel chemat, și ai cărui curteni sunt călugări.
Legenda spune că „brazda a fost trasă de Ler-Împărat, înainte de a pleca în Orient”, ceea ce dă, în chip de poveste, chiar itinerarul mutării Centrului; iar „șeful Rohmanilor e Ler-Împărat”.
Lingam — Stâlpul, principiul masculin, în simbolistica hindusă.
Luz — Osul nepieritor din care, după tradiția ebraică, se reclădește trupul la înviere; sâmburele de nemurire al ființei.
Macàron Nesoi — „Insulele preafericiților” (gr.), ținutul de dincolo, pe care poporul îl numește Măcărele.
Maithuna — Ritul tantric al unirii, înțeles ca împreunare a celor două principii complementare.
Meru — Muntele polar al tradiției hinduse, axa lumii.
Mikael — Arhanghelul solar, căpetenia oștirilor cerești; o specificare a Regelui Lumii.
Muma Pădurii — Duhul rău al pădurii, în basmele române.
Nirukta — Știința hindusă a etimologiilor sacre, care caută nu originea istorică a cuvântului, ci înrudirea lui de sens.
omphalos — „Buric” (gr.) — piatra care însemnează centrul unei lumi; cea de la Delfi e cea mai cunoscută.
Omul Universal — Adam Qadmon, al-Insân al-kâmil — omul care cuprinde în sine toate posibilitățile ființei.
Papaios — „Tatăl”, numele scitic al zeului suprem, după Herodot.
Parashu-Râma — „Rama cu securea”, al șaselea avatâra al lui Vishnu, cel care a pus capăt revoltei castei războinicilor.
Pasărea Măiastră — Pasărea din basme care nu poate fi prinsă; aici, chipul Centrului de negăsit al unei stări de ființă.
Pelasgos — Strămoșul eponim al pelasgilor, născut din „Pământul Negru”; la autor, numele hiperborean al Omului Universal.
Prakriti — „Natura” (sanscr.) — substanța universală, polul pasiv al manifestării, față de Purusha, esența.
rajasice — Ținând de rajas, tendința de expansiune orizontală; proiecțiile „rajasice” ale migrației sunt ramurile ei laterale.
Rohmanii — Numiți și Blajini, Rahmani sau Rucmani, ei locuiesc la capătul lumii, dincolo de Apa Sâmbetei, unde soarele nu apune niciodată; toți sunt preoți și sihaștri, iar țara lor se cheamă Măcărele, adică Insulele Preafericiților. Poporul le ține Paștele la o săptămână după cel creștin și le trimite vestea învierii pe apă, pe coji de ou.
Autorul îi apropie de Agartha și de Rishii indieni (numele însuși sună ca brahmanii), și vede în ei chipul popular al unui centru spiritual retras — „odinioară locuiau pe pământ… la sfârșitul Lumii, Dumnezeu îi va readuce pe pământ”.
Sahasrâra — „Lotusul cu o mie de petale”, centrul subtil al creștetului, capătul de sus al coloanei.
Sarmisegetuza — Capitala Daciei; autorul citește în nume pe Sarmis, adică Hermes.
Saturnus Senex — „Saturn cel Bătrân”, chipul latin al Bătrânului Crăciun din colinde.
Sfânta Duminică — Bătrâna din basme care dă sfatul hotărâtor; la autor, Zeul solar, Apollon hiperboreanul.
Shakti — Puterea, energia unui principiu, înfățișată ca aspectul lui feminin; în microcosm, forța șerpuitoare care trebuie trezită.
Shiva — În trimurti hindusă, principiul transformator, cel cu al treilea ochi.
Skanda — Domnul Războiului, fratele lui Ganesha, apărătorul contemplației.
Statu-Palmă-Barbă-Cot — Pitica ființă cu barba mai lungă decât trupul, stăpân al lumii de dedesubt în basmele române.
swastika — Crucea cu brațele frânte, semnul rotirii lumii în jurul axei nemișcate: nu e un semn al mișcării, ci al Motorului imobil din mijlocul ei. Autorul arată că în România se găsește peste tot — în cimitire, pe broderii, pe pergamente voevodale, pe giulgiul lui Radu Negru de la Curtea de Argeș — și într-o mulțime de forme care nu datorează nimic fanteziei (fig. 6).
Nota lui despre țăranul care răspunde că semnul „e de pe aici, îl avem de pe vremea uriașilor” arată, într-o vorbă, ce înseamnă o supraviețuire tradițională.
tamasică — Ținând de tamas, tendința descendentă și întunecată a substanței; coborârea ciclică e „tamasică”.
tanmâtras — Calitățile subtile din care purced cele cinci elemente.
Tula — Numele pe care tradiția îl dă Centrului suprem al unui ciclu, și pe care acesta îl poartă cu sine din etapă în etapă: a fost o Tulă hiperboreană, una atlantă, una mexicană, iar numele se află și în Thule cea din miazănoapte. În sanscrită tulâ înseamnă „cumpănă, balanță”, și tot Balanța e semnul zodiacal sub care tradiția așază Centrul — de aceea pe monedele dacice din acest studiu hierogliful Balanței stă alături de cetatea cu svastică.
Lovinescu citește numele în chiar numele orașului Tulcea, de la gura Dunării, după ce înlătură sufixele adjectivale ale limbii populare, și îl regăsește în Tuzla din jurul Deltei. Ceea ce caută nu e o etimologie de dicționar, ci ceea ce hindușii numesc Nirukta: înrudirea de sens care arată că locul a purtat, într-o vreme, funcțiunea.
Vârâhî — Aspectul de Shakti al Mistrețului, al treilea avatâra al lui Vishnu; de aici „pământul Mistrețului”.
Vishnu — Principiul care păstrează lumea și coboară în ea prin avatâra.
Yin-Yang — Cele două principii complementare ale tradiției extrem-orientale, întunericul și lumina, într-o rotație neîntreruptă.
Yoni — Matricea, principiul feminin, în simbolistica hindusă.
Zalmoxis — Zeul-funcțiune al dacilor, asimilat de antici cu Cronos-Saturn; autorul vede în el o denumire a Regelui Lumii.