27 mai 1965 – 13 iunie 1965

Cu multă "portée^glosar"^trad. și constatarea că "son propre âme ne lui est pas plus proche que le monde; elle en sera, au contraire, plutôt une sorte de périphérie, et cela precisément en vertu de la loi d'inversion^trad."⁷⁵. E curios că și Klages constată același lucru: sufletul, în tainele lui cele mai rare, se găsește la periferia subtilă a psihicului nostru. Dar se va spune, de ce toate doctrinele tradiționale spun că "questa^glosar" noastră trebuie îndreptată spre centrul centrului inimii? Pentru că, acolo nu e de găsit Sufletul, ci Spiritul, și aceasta din cauza "solitudinii" lui, Unității lui, nu poate fi găsit în lumea noastră decât într-un singur punct și acela central. Punctul acesta nefiind spațial nu are a fi transpus invers, dar toată suprafața cercului al cărui centru este, cu alte cuvinte toată ființa noastră manifestată suferă o basculare, și punctul o cuprinde pe ea, și nu ea punctul.

27 mai 1965

"L'activité reflétant un acte divin ne saurait se transmuer légitimement en passivité, mais l'activité spécifiquement humaine deviendra forcement passivité devant le Vouloir divin qui desormais la détermine et lui donnant sens et contenu^trad."⁷⁶.

Perfect dar cum se poate să scoți din Actul divin vreo activitate, oricât de umilă, de prozaică ar fi ea. Căci orice discriminare, orice limită în domeniul acesta este convențională și poate fi deplasată într-un sens sau în altul în măsura capacității intelectuale a individului.

Doar metodic, mai ales la începutul Căii, lucrul este necontestabil, și nu numai la începutul ei, ci chiar până aproape de sinteza finală.

Mai departe: "ce qui chez l'homme ordinaire est "dynamique" devient "statique" chez le contemplatif et inversement, en ce sens que les désirs se résorbent en l'immuable Béatitude, et que les conceptes doctrinaux s'épanouissent dans la Connaissance qui les transforme pour ainsi dire en réalités tangibles, "vécues", et débordantes d'inspirations^trad."⁷⁷. Foarte adevărat, dar exemplul mi se pare că ilustrează prima parte a citatului de la început, activitatea reflectând direct un Act divin, căci transmutațiunea, transformarea dorințelor în acte divine, e dinamică prin excelență. N-ar fi mai adequat să întrebuințăm în acest domeniu terminologia aristoteliciană, trecerea de la putere la act, de "condensațiuni" și "disipațiuni", "solve^glosartrad. et coagula^{glosartrad.trad.}"?

Aceleași repere și pentru sfârșitul capitolului: "qu'est ce qui, dans l'ordre macrocosmique correspond au Symbole c'est à dire au "moyen de grâce" par lequel, et à travers lequel, l'être arrive à Dieu^trad."⁷⁸. Răspunsul nu e o discriminare oricât de subtilă și ingenioasă ar fi ea. Răspunsul este: totul e simbol, pentru că dacă nu ar fi, ar fi în afară de Dumnezeu, adică, cu alte cuvinte, Dumnezeu ne mai fiind infinit, nu ar fi Dumnezeu. Distinguourile^trad. lui Schuon pot fi chinezești dar nu sunt taoiste^glosar.

E de alminteri și ca versurile finale din Faustul lui Goethe:

"Alles Vergängliches^{glosarvers.vers.trad.}

Ist nur ein Gleichnis^trad."

Meditațiunea discursivă are un rol de iluminare indirect. Nu produce ea singură iluminarea, dar înlătură obstacolele care împiedică intrarea Luminii în noi.

Tot așa, analogic, rațiunea nu poate demonstra existența lui Dumnezeu, dar poate demonstra că nu se poate să nu existe Dumnezeu, ceea ce nu e puțin.

Rațiunea e nefastă când se ia scop pe ea însăși; devine atunci un adevărat kaleidoscop al Multiplicității, din al cărui foc de artificii nu poate scăpa decât prin inerție, adică ceea ce se numește, în sensul prost al cuvântului, tautologie, terminus^glosartrad. ironic al Silogismului. Vezi Valéry, de exemplu, cartezian ilustru, care-și termină ultima carte, Faust și care, printr-un "Je suis celui qui suis^trad.", aplicat pe plan individual, e o sinistră parodie a lui "Eheieh așer eheieh^glosartrad." a lui Moise.

În parodie, formula e o intolerabilă și grotescă umflare a Eului, nereală firește, și care, negreșit termină ca broasca din Fabulă care voia să pară un bou. În ontologia creștină, Dumnezeu e constrâns să spună "Eu sunt cel ce sunt", pentru că e nevoie să-și ia sprijinul, să-și caute Inceputul și Sfârșitul în el însuși, pentru că nu-l poate găsi în afară, pentru simplul motiv, că acolo nu există, că în afară de El-însuși, nu există decât Neantul, care nu are de altminteri ființă.

"Gestul" acesta al lui Dumnezeu e și prototipul smereniei, numai că trebuie aplicată analogia în sens invers; din smerenie Dumnezeu spune: "Eu sunt"; din smerenie omul spune "eu nu sunt". Asta e "lex perennis^glosartrad.", decretul divin.

29 mai 1965

Desființarea în noi a sufletului-dorință și a Egoului e activă; în măsura în care se efectuează, Dumnezeu le ia locul; în

această a doua parte, atitudinea noastră trebuie să fie pasivă. Yang-Yin^glosartrad.. Totuși, elementul de veghe, de luciditate care trebuie să patroneze acest dublu proces, ca o stea polară, face să intervină o a treia dată și care este însăși Imuabilitatea, Infinitatea principială. Dacă reușim să ne fixăm pe ea, atunci cele două date prime ale procesului se actualizează, cu o violență, cu o virulență mult mai scăzută; asta în măsura, în care, în noi, veghea Supremului e mai continuă și mai intensă.

Deci chestie de concentrare.

"Le rôle de la méditation sera donc d'ouvrir l'âme, premièrement à la grâce qui éloigne du monde, deuxièmement à celle qui rapproche de Dieu, et troisèmement à celle qui "réintègre en Dieu, si l'on peut dire ainsi; toutefois, cette "réintégration" peut n'être, suivant les cas, qu'une "fixation" dans telle vision béatifique, c'est à dire une participation encore indirecte à la Beauté divine^trad."⁷⁹. Tocmai exact ce spuneam mai sus. Totul depinde, în această privință de puterea concentrării asupra Eterului, și de continuitatea ei în viața noastră inconștientă, chiar când nu ne dăm seama de ea.

Faptul că nu suntem așa de sensibili la ideea morții cât ar trebui, faptul că nu se produce de pe acum o mică moarte preventivă, e dovada cea mai bună, a caracterului hipnotic al vieții noastre pe pământ, a atașamentului nostru de viața actuală, de corpul nostru. Este în noi, după cum spuneau misterele și Platon, un veșmânt ostreic, care ne atașează de lumea aceasta ca stridia de bancul ei. Meditația e aproape neputincioasă contra acestui veșmânt, deci aceasta e dovada sigură a caracterului lui tamasic^glosartrad., căci rajas^glosartrad. este relativ solubil la meditație. Ce este de făcut? Numai grația lui Dumnezeu; natural, nici noi nu trebuie să aruncăm gaz peste foc.

30 mai 1965

"La portion du "fini" à l'égard de l'Infini qui le "fonde" et où il trouve sa vérité, ensuite à la façon dont, par la conception de la "chose en soi", le premier s'est détaché du second, tombant ainsi de l'état d'apparence, c'est à dire d'un mode de réalité, à celui d'illusion, c'est-à-dire d'une ereur pure et simple^trad."⁸⁰ (Préau).

Aparența e stadiul manifestării, când în ea apar posibilitățile, intelecțiunile divine, învăluite într-un reflex care deobicei e inversul Realității, dar cu știința simbolurilor, e

posibil, restabilind imaginea primordială, să contempli Infinitul însuși, sau cel puțin "Afirmarea Lui". O lume care era capabilă să fie suportul unei astfel de intelecțiuni, era mult mai "psichizată" decât lumea noastră solidificată de astăzi, mult mai rarefiată, și ca atare, probabil nici nu avea nevoie să fie părăsită, pentru a putea contempla Prototipurile, căci în vremea aceea "Zeii locuiau printre oameni". De aceea, e posibil ca în acele vremuri, calea directă adwaita^glosartrad., șivaită^{glosartrad.trad.} era extrem de rar practicată, deoarece nici nu era nevoie de ea. În orice caz, era ținută extrem de secretă, și probabil făcea parte din misterul cel mai ascuns al Templelor.

Aspectul de nălucire, de iluzie, provine mai întâi din faptul că detașată de principiul ei, Multiplicitatea apare ca haotică și anarhică, deci avem o cunoaștere inferioară, deci trunchiată a realului. Dar această anarhie, este și ea reală, din cauza influenței omului asupra ambianței, dată fiind situația centrală a lui în planul lui de existență. Ignoranța lui se revarsă în jurul lui. "Lumea", "Multiplicitatea" devine și ea ignorantă. Totuși, chiar o iluzie nu este irealitate, neant, ci o falsă imputațiune.

31 mai 1965

Ideea morții ne dă gustul de cenușă care detașează de lumea aceasta, de caracterul ei efemer. E mai ales necesar când ignoranța ne face să imputăm actelor vieții noastre un caracter absolut. Dar poți să iubești viața asta știind-o trecătoare, sau tocmai pentru asta, și cu cât mai mare sfâșiere, cu cât mai mult extaz! Cum să scapi de nimicire? E deajuns să vedem în această sfâșiere, în acest extaz al suferinței produsă de sentimentul efemerului, ceva sacrificial, care sfințește efemerul, care îl supralicitează, reducându-l la instantaneitate, și atunci atinge Eternitatea prin celălalt capăt! Pentru asta trebuie concentrare, lipsa eului, și conștiința, că nu lucrezi, ci că ești lucrat.

Căci un lucru este sigur. Marile plăceri, marile intensități ale vieții acesteia, sunt extatice. Sunt extatice, pentru că, cum foarte bine au văzut-o Hindușii, ele nu augumentează Eul, nu-l hipertrofiază, decât când sunt mediocre. La climaxul lor omoară Eul, și de aceea beatitudinea lor. Nu o plăcere fizică ne-o poate procura. Carnea nu procură beatitudini, ci, omorând Eul, nu poate să rămână o vacanță, căci Vidul nu este o posibilitate de manifestare. Deci, în locul vacanței eului, apare firesc Sinea, mai ales atunci când îi cunoști existența și,

ca urmare o soliciți. La ignoranți și la ființele vulgare, vacanța e umplută cu torpoare, cu letargie, cu tamas^trad. într-un cuvânt. De aceea, patimile sunt teribile pentru profan, nu în ele însele ci ca mijloc prin care Tamas, Mulaprakriti^glosartrad., intră în om și-l posedă în sensul literal și teologic al cuvântului.

Evident, și în cazul invers, când pasiunea este eternizată prin instantaneizare și intensitate, rămâne un reziduu considerabil de sgură și de pasiune, dar cred că părțile cele mai subtile ale sufletului sunt universalizate și disolvate de beatitudinea care ne cuprinde în Eternitatea Clipei.

1 iunie 1965

- Cine scrie? - Eu! Răspunsul îmi lasă o neliniște prin rapiditatea lui, prin spontaneitatea lui. Prea e unanim. "Eu" e o enigmă, mai ales prin faptul contrastului între evidența lui și vagul conținutului său. E evident și enigmatic. Simt că nu desemnează o cantitate ci o interferență de ondulațiuni macrocosmice, care a luat foc. Știu ce e cutia de chibrituri, știu ce e chibritul, constat frecatul lor unul de altul dar e o insondabilă enigmă ceea ce e focul. În "eu" focul e o aviditate care se hrănește din ea însăși și din ambianță, dar dacă sting focul, și alimentul ei piere, în ce mă concernă cel puțin.

Deci: - Cine scrie? - Eu! - Cine constată că nu există eu?! Mirarea, nedumerirea mea, acolo trebuie să fie realitatea. Deci, a cultiva, a căuta, a evertua în "mine", tot ce este de natura eului, e calea cea mai sigură ca să topesc tenebrele eului. Dar dacă acesta nu există, trebuie necesarmente să fie ceva care nu mai e eu, care nu mai spune Eu și care este Sinea. Mai departe: Sinea este deci identică cu mirarea, și mirarea nu poate fi decât Inefabilul existențial. Și ca să nu-L limităm, continuăm: cine se miră? cine e nedumerit? - Acela care Tace! - Cine tace? - Tăcerea. Ultimul răspuns e bun? - Nu, pentru că a spus: Tăcerea. Oare Tăcerea poate fi rostită? - Tac din mirare, din perplexitate, sunt aproape de liman, dar e o iluzie, pe bunul motiv că o spun. Ajung la tautologie și asta e deja un progres, căci prin identitatea subiectului cu obiectul, tautologia produce un scurt circuit care arde vorba omenească și natural, - căci e o concerință - și gândirea discursivă. Și atunci este... Nu este posibil s-o spun, căci iar apare întrebarea: cine o constată? Și n-o poate constata nici eul, nici gândirea lui discursivă, din cauză că au fost arse prin scurt circuit; iar Martorul adevărat, care întreabă și răspunde, unește de data asta în el și întrebarea și răspunsul, într-o indicibilă perfecțiune care este Mirarea.

2 iunie 1965

"Quand nous considérons les misères de ce monde, nous ne devons jamais perdre de vue que Dieu les comprenne infiniment par Sa Beauté; mais celà est au-dessus des démonstrations rationnelles^trad."⁸¹.

În primul rând, din cauza lipsei de comună măsură între lume și Principiu, dar trebuie să fie și ceva mai specific. Acest

specific este caracterul de sfâșiere pe care-l are Frumusețea autentică, care e un reflex al Inefabilului în lumea noastră. căci Inefabilul ca atare, nu se poate reflecta în manifestare decât sfășiind-o și lăsându-se sfâșiat. Și această durere este beatifică.

Se mai poate face și aplicațiunea analogiei în sens invers. Ceea ce e Indistincțiune sus, e sfâșiere jos. Prima are un aspect convergent, a doua divergent.

Mai este și analogia în sens invers pe care o releva Schuon; în lumea noastră Frumusețea e exterioară și Bunătatea interioară; în Principiu e invers: Bunătatea e exterioară și Frumusețea e interioară. Prin urmare, Frumusețea solicită în noi, nu atributele noastre, nu multiplicitatea noastră, ci însăși Esențialitatea. Aceasta e solicitată cu atâta violență, că uneori evertuarea Esențialității e mortală și chiar când nu este, păstrează totuși caracterul acesta. Frumusețea deci este Plenitudinea, Pleromul în Principiu, dar Moartea în Creațiune. Altă analogie în sens invers. Și atunci, sfâșierea de care vorbeam poate să fie și smulgerea centrului nostru în afară și Teama cărnii și a sufletului de a rămâne singure, părăsite de rațiunea lor suficientă.

Caracterul acesta al Frumuseții e dovedit și prin faptul că totdeauna, în vechile Mistere era asociat cu Misterele lui Eros Kosmogonos^glosar. Or, Eros^glosar, fiul lui Poros^glosar și al Peniei^glosartrad. nu era un zeu, ci numai o năzuință, o lipsă aspirând spre Plenitudine, care in divinis^glosar,^trad. este Pleromul, adică Absolutul.

Deci Eros e prin excelență un agent transformator, pentru că conduce ceva care nu este decât o potențialitate (sau o virtualitate) spre Efectivitate, și asta nu se poate face decât prin ruperea țesutului ambianței în care se află acel ce se află numai în putere integrat, pentru a putea fi atras pe o cale ascendentă spre Plenitudinea lui, căci, natural, potențialitatea și efectivitatea nu se situează pe același plan. De aici sfâșierea care e sacrificială.

Deus est Actus Purus^glosar;^trad. când se manifestă este și atunci o sfâșiere în Frumusețe dar în sensul invers. Frumusețea este în Maria, în care Dumnezeu se contemplă. E singurul caz când narcisismul e permis.

3 iunie 1965

"Le surnaturel est essentiellement "Etre" et "Intelligence"^trad. ou "Réalité" et "Conscience", en sorte que les deux pôles surnaturels du crée^glosar sont l'Existence pure et^trad.

l'Intelect pur^glosartrad."⁸². Perfect, ar fi fost mai precis să se spună "dans le crée^glosartrad." și nu "du crée^trad." ca să nu fie nici cel mai mic echivoc sau vag că Intelectul și Existența pură ar fi create. Adică în fond e vorba de Purușa^glosartrad. și de Prakriti^glosartrad.. "Le caractère antimétaphysique de la mystique naturelle^trad."... est la négation de la transparence métaphysique des choses^trad.".

"La Réalité absolue dont l'Existence n'est que la "dimens^trad.ion illusoire"^trad. s'avançant dans le "néant"^trad.83 "Dimensiunea iluzorie" a Absolutului e identică cu Posibilitatea necesară a Absolutului de a se nega pe El însuși. Negându-se, creează ceva care pare altceva decât El, și căreia Schuon îi spune foarte bine "dimensiunea iluzorie" a Realului.

Cât despre "neantul" de care e vorba în ultimul membru al frazei, nu are nici o realitate ci e numai o tendință și are ca singur "suport" real, pomenita posibilitate a Posibilității Infinite și Totale de a se nega pe ea însăși. Această posibilitate apare ca Neant la "gradul" Absolutului și ca "iluzie" la gradul manifestării.

4 iunie 1965

"Nous parlons ici du néant comme s'il avait une réalité quelconque^trad., ce qui est métaphysiquement nécessaire dans certains cas, bien que logiquement absurde^trad."⁸⁴.

Schuon insistă atât de des și de mult pe chestiunea aceasta, că, probabil, o consideră fundamentală. La drept vorbind, mă întreb dacă acest arabesc e necesar.

Neantul e o imposibilitate ca ens, ca realitate, cuvinte cărora le este o contradictio in terminis^glosar,^trad. dar este posibil ca afirmație, prin urmare e și o posibilitate divină. Această posibilitate este necesară în Posibilitatea Infinită. Dumnezeu trebuie să poată să se nege pe El însuși, dar asta e o operație adwaita^trad. din partea lui Dumnezeu, pentru ca să poată și oamenii s-o efectueze. Dumnezeu se neagă pe El însuși pentru ca să rămână complet insondabil și indeterminabil. Asta la nivelul Absolutului. Ca Ființă se neagă pe El, ca să producă Manifestarea, care nu ar fi posibilă dacă nu ar fi diferită de Principiu, căci altfel, s-ar identifica cu El, nu s-ar deosebi întru nimic de El.

Toate raționamente valabile, dar toate fiind spuse, rămâne un malaise^glosartrad., un vag, și asta tocmai pe planul mentalului și al psihicului. Infinitatea. Și atunci "l'existence qui distingue toute^trad.

chose du néant^glosartrad." nu este tocmai expresia cea mai apropiată, căci tot așa de bine se poate spune (și pe plan suprem) "l'existence qui distingue toute chose de l'Absolu^trad."⁸⁵. Existența, în ce are ca real nu se poate distinge de Absolut. Termenii nu pot să joace unul față de altul, pentru că ar trebui să aibă măcar o caracteristică comună, ceea ce nu e cazul. Între Dumnezeu și Manifestare este ceva comun, Existența. Ce poate fi comun între Manifestare și ceva care e o Absurditate, o imposibilitate, mai ales când, negarea lui Dumnezeu de către El însuși, este precis, incontestabil o posibilitate....

Cred că în fond totul se reduce la speculațiuni fantastice.

5 iunie 1965

După teologia tradițională, sediul Rațiunii (mai exact principiul ei) este în inimă, de unde informează creierul care îi dă un aspect discursiv.

Centrul de gravitate al ființei noastre actuale e creierul, mentalul. Cum realizarea inițiatică, e un procesus invers cu acel al Manifestării, cel dintâi lucru necesar e să obții transmutarea, rezorbirea mentalului în principiul lui cordial, adică unirea minții cu inima.

Lucrul nu se poate opera decât obținând o completă tăcere de la creier; obținut acest "eter", se destramă de la sine și pulberea lui se agregează pe inimă și în ea; impresia mea este că acest lucru se obține nu direct ci indirect printr-un fel de carambolaj, adică făcând vriti^glosartrad. pacificate, să se "evaporeze" în aer până la limitele cosmosului, acolo unde se află oglinda Sofiei^glosartrad., Suflul ultim și cel mai subțire al lumii, emanațiunea lui Kether^glosartrad. însăși; condensată pe această oglindă se coboară ca o adiere, ca o rouă pe diferitele planuri ale ființei noastre, și de acolo în inimă. Acest proces indirect mi se pare necesar pentru că unirea directă nu se poate face din cauza sgurei groase care acoperă inima; această sgură, această cenușă nu poate fi topită decât de intelecțiuni căzute în formă de rouă peste ele.

Dinamismul, organizarea acestei operațiuni alchimice nu le poate face decât "Martorul", Intelectul care evertuează operațiunea fără a fi afectat de ea. Simpla pacificare a mentalului, cum o preconizează Patanjali în Yoga-Șastra^trad., în primul aforism, nu e suficientă, pe bunul motiv că, în starea noastră actuală nu putem constata decât stratul superior al acestei pacificări, și nu "remous^glosartrad."-urile^trad. din adânc, a căror

liniștire trebuie s-o lăsăm în seama "Martorului", atât ca s-o opereze, cât și să o constate. De aceea, necesitatea unui suport exterior al operațiunii, Numele Divin, o aspirație, o intenție, un concept discursiv chiar, o doctrină formulată.

6 iunie 1965

"L'Absolu qui est essence pure comporte dans l'illimitation de sa Toute-Réalité la substance universelle, en tant que puissance créatrice. L'Exotérisme appelle cette possibilité - dont la nature, en définitive, reste inintelligible - le "néant" d'où Dieu tire le monde^trad."⁸⁶.

În adevăr, Exoterismul nu poate ține seama decât de inteligibil; or Prakriti^trad. e ininteligibilă, și nu ne dăm seama de ea decât în momentul când e evertuată de Purușa^trad.. E firesc ca exoterismul s-o prezinte ca un neant, și creațiunea ca o Creatio ex nihilo^glosartrad..

Religia poate constata "distinctivitățile" care sunt creaturile, dar indistinctivitatea care e în dosul lor îi este inaccesibilă, pentru că nu poate nimic să perceapă decât concepte, iar ceea ce depășește conceptual, îl pune în dogme; "ainsi, la substance, tout en émanant du seul Réel, n'est que vanité, illusion, qui surgit et disparaît en Lui, comme une ombre fugitive; elle est cette possibilité inintelligible de l'"Un sans second", qui Lui permet de prendre, au sein de Lui-même, l'apparence chimérique d'un "second", d'un "autre que Lui"^trad.87.

7 iunie 1965

"Unifier le Nom" signifie dans son aspect métodique invoquer le Nom^trad."⁸⁸ Numele Yah^trad. este cel al "înălțării" și al "mântuirii". Numele Începutului și Sfârșitul oricărei manifestări cosmice a lui Dumnezeu, în timp ce Numele YHVH se identifică, în plus, chiar cu această Manifestare și Emanare.

YHVH-ul superior și YHVH-ul inferior; de asemenea Yah-ul superior și Yah-ul inferior. Yod-ul, sus, Unitatea lui Kether^trad. și Hokmah^glosar;^trad. jos, Unitatea Șehinei^glosartrad. și a lui Metatron^glosar,^trad. Intelectul cosmic, Ordonatorul interior.

Nu trebuie separat Metatron și Avir^glosartrad. de Șehina^trad., al căror aspect activ și receptiv sunt; cele trei Principii imanente constituie în mod indistinct Yah-ul inferior, numit de asemenea Cerul Cerurilor, Araboth^{glosartrad.trad.}, Norii, Shamaim^glosartrad. (Foc + Apă), Focul

divin strălucește pe suprafața Apelor, imanență a Spiritului în substanța subtilă.

Yah^trad. tronează pe "suprafața Apelor", acolo unde încep și sfârșesc Cerurile și Pământul; acolo ies toate creaturile din Dumnezeu și se reîntorc la El, într-un singur "strigăt de bucurie" care nu e altul decât "sunetul primordial". Numele Yah este articularea revelată a acestui "strigăt" sau "sunet nearticulat" și universal, care manifestă și resoarbe întregul cosmos. este Numele Bucuriei creatoare și mântuitoare. Glasul său traversează Eterul. Sunetul primordial este "Vocea interioară" care răsună în adâncul tuturor lucrurilor, așa încât se spune că "cerurile spun slava Domnului și firmamentul vestește lucrarea mâinilor sale^trad." (Ps. XIX, 2-5)

Vocea interioară și divină este într-adevăr însăși Lumina lui Dumnezeu, care prin refracția sa în Eter, s-a transformat în sunet revelator, creator și mântuitor. Acesta este "Numele" universal al lui Dumnezeu, Nume care interior este Lumina Sa și, exterior Vocea sa, emise spontan și fără nenumărate moduri, articulate sau nearticulate, de către tot ceea ce are un suflet.

Fiecare "undă" care apare la "suprafața apelor" fie ieșind din Dumnezeu, fie revenind din adâncurile oceanului cosmic, izbucnește într-un singur strigăt de bucurie și se răspândește indefinit pentru a câștiga tot planul mării existențiale, toată întinderea lui Araboth^trad....

8 iunie 1965

Această carte este o vrajă crescândă a puternicului fenomen al lumii și al sufletului, pe care cei bătrâni o cunoșteau ca pe cununia sufletului omenesc cu Dumnezeu și ca imaginea născută din această legătură. Ea duce foarte adânc în străfundurile oricărei creații artistice, descoperă sensul misterioaselor ritualuri din preistorie, ea ridică vălul tragediei vieții istorice și face cunoscut de ce într-o înțelepciune plină de certitudine cei mai buni, de la Platon la Goethe și la Nietzsche au căutat ființa creatoare de lume a Prototipului.

10 iunie 1965

O aspirație spre Universal, din cauza condițiunii spațiale în care trăim, e necesarmente ascendentă. Or, din cauza determinațiunilor calitative ale direcțiilor Spațiului, pe linia Pământ-Eu, Cer-Universal, capătul superior al liniei directoare,

nu numai că simbolizează, dar este efectiv universală față de punctul de plecare, care e individualitatea mea.

Deci, dacă aspirația mea e autentică, rituală, completă (ca aspirație, bineînțeles, nu ca efectivitate) la capătul ei superior, vorbind în simbolism spațial, e universală, cu o tenuitate, o subțirime, o suavitate, un parfum care e acel al Divinului însuși. Ajunsă pe suprafața Apelor Superioare, devine un strigăt armonic, o vibrare de harfă care se întâlnește cu verbul coborât din cer, se unește cu el nupțial, într-o inaccesibilă puritate, și acolo devine vibrație care propagă, creează lumile, și le rezoarbe. Dacă reușim să percepem acest strigăt tăcut, această vibrație, pe care Paracelsus o numește Gemüth^glosar,^trad. nu mai e necesar altceva decât să ne lăsăm în voia ei, pentru că pe drumurile ei de rază de stea, ne duce la Integrațiune.

E perceptibilă nu numai în ascendent, ci și în tot ceea ce poartă pecetea clipei, instantaneității.

Tot ce are o pecete de singularitate, de spontaneitate, de ireversibil, de straniu și de momentan, e o modulație a acelui strigăt primordial, divin și uman, unind indivizibil două naturi într-o singură entitate, și totuși neconfundându-le. E elementul salvator în noi, e bucuria eternă, care biruie moartea, bucuria fără motiv decât ea însăși.

Eros Kosmogonos.

11 iunie 1965

Bô Yin Râ sagt ein mal in "Buche der Königlichen Kunst": "In deiner Seele ist eine kleine Pforte, kleiner als ein Sonnenstäubchen. Wer sich durchschreckt, kann in ferne Länder reisen, ohne sich aus seinem Hause zu entfernen ... Die ältesten Zeiten kann er aus heutigen Tage erleben.^trad.

Frühere Geschlechter haben um diese geistige Wirkleichkeit "aus dem Lande des Leuchtenden gewisst und sie in sich selber zu erlangen bemüht. Viele Menschen des Orients wissen noch heute- - - - und setzen ihr ganzes Leben ein, und sie in sich zu erreichen^trad."⁸⁹.

Acest sunet al eternității, chiar numai încercarea de a-l obține face pe acei care îl caută, să se desintereseze de devenire și de istorie. Aici trebuie căutat motivul pentru care orientalii s-au dezinteresat total de istorie, care ca devenire, nu-i interesează din cauza caracterului ei efemer, iluzoriu; și chiar atunci când interesează, de ce să o cauți în cărți și

hârțoage, când o poți avea prin concentrare în punctul de care vorbește mai sus Bô Yin Râ?

De aici de asemenea lipsa de caracter tragic, dramatic al artei Orientalilor. Scurgerea implacabilă a timpului, care dă artei occidentale, o caracteristică așa de vie, câteodată atât de atrăgătoare, nu poate să subsiste în Orient, pentru că nu poate fi tragic ceea ce e iluzoriu. Cel mult iluzia. Și atunci dramatismul este înlocuit cu mila față de cei orbiți.

12 iunie 1965

Böhme: Wenn du dich magst einen Augenblick in das schwingen, das keine Kreatur wohnet, so hörest du, was Gott redet^trad.90.

Interesant e că Böhme admite că acolo unde nu mai locuiește nici o creatură, mai există o vibrațiune (schwingen) care este Dumnezeu. Mai precis: auzi pe Dumnezeu, pentru că vibrezi într-un loc unde nu mai locuiește Dumnezeu, dar unde, necesarmente mai există o vibrațiune, pentru că numai o vibrațiune poate produce o vibrațiune, și aceasta nu este decât Verbul.

Voința și simțurile pe care trebuie să le faci să tacă sunt contravibrațiuni, vibrațiuni de natură creată care fac să tacă Vibrațiunea Logosului, care, în calitatea sa divină nu suferă nici o "asociațiune" (Șirk^glosartrad.): "Wenn du von Sinnen und Wollen deiner Selbst heit stille stehst, so wird in dir das ewige Hören, Sehen und Sprechen offen bart. Dein eigen Hören, Wollen und Sehen verhindert dich, dass du Gott nicht siehst noch hörest^trad."⁹¹.

Vezi și auzi cu ceea ce Dumnezeu a văzut și auzit în tine, înainte ca să înceapă voința ta proprie, Văzul și Auzul. Propriu zis, nu simțurile sunt air Allah^glosartrad., ci dedublarea lor în Percipient și Perceput; acolo unde sunt tanmatra^glosartrad., dualitatea nu mai există și Unitatea poate să se manifeste de la sine iar Unitatea e Dumnezeu.

Tehnica e simplă și teribilă: în măsura în care Voința ta vrea multiplicitatea trebuie s-o ucizi; o dai, o predai lui Dumnezeu care e Unitatea.

Ești totuși în gradul lui Dumnezeu operativ, al lui Eros Protoeurythmos^glosartrad.. Dincolo e Principiul necalificat (nirguna^glosartrad.). Zen metafizic de care Böhme nu pomenește aici, conceptual, din moment ce Dumnezeu e invocat, mai este un Vorbitor și un ascultător, suntem încă în Dimensional deși în Universal.

"Du musst stehen in der Uberbildlichkeit^trad."⁹².

Deci imaginațiunea e complice cu voința multiplă, chiar identică cu ea. Deci trebuie făcută să tacă nu numai Voința ci și Imaginația.

13 iunie 1965

A părăsi creatura. Pe de altă parte suntem ispitiți să vedem în creatură prezența lui Dumnezeu, ceea ce e și firesc și adevărat. De cele mai multe ori însă, e o insinuare, o insuflare a Multiplicității, care ne împinge spre asta, ca o momeală spre dispersiune și cădere în Borboros^glosartrad.. Așa că metoda eroică și directă e cea mai bună: a refuza orice audiență multiplicității, a te întoarce de la creatură spre Creator oricâte ar fi pretextele care ne cer atenția noastră, chiar când ar avea caracter de caritate și de altruism. Sau mai bine spus: gestul de caritate și de altruism trebuie să-l facem, dar intelectual, având mai ales caracterul de dezinteresare, de topire a Eului nostru. Atunci, în mod spontan și cu titlu de consecință, iubim aproapele ca o simplă expresie, ca pe un hieroglif al Principiului.

De aici și rațiunea profundă a repetatului aforism creștin: tot ce nu e făcut în Numele Domnului Christos e lipsit de valoare, căci El e în același timp și Unicitatea și Unitatea tuturor lucrurilor create. Or, procesul nu poate fi decât acesta: întâi Unitatea, apoi Unicitatea, și la sfârșit de tot multiplicitatea, pe care Unicitatea o învăluie ca atare; prin urmare primul gest trebuie să fie pur metafizic, să uit vanitatea, iluzia totală a cosmosului și a ispitirilor lui.

Odată obținut vidul, multiplicitatea poate din nou să emerjeze în conștiința noastră; emerjează tot ca vid, și făptura își pierde veninul, care este un elixir al Avidității. Or, cum poate să mai existe aviditate acolo unde nu mai este Eu? Din contra, când Eul e suprimat și nu topit, chiar Intelecțiunile, chiar Principiul servesc de mască Avidității. De aici superioritatea imensă a metafizicii asupra religiei; cu disciplina acesteia, Eul comprimat numai (și nu poate fi decât comprimat, degradat în Religie), poate la cel mai mic semn de carență a Vigilenței să-și recupereze instantaneu toate forțele. A spune că sunt cel mai păcătos om din lume, implică necesar că totuși mai sunt. Metafizica pune accentul pe caracterul iluzoriu al Eului, rădăcina însăși a Eului e topită și atunci ce să mai rămâie decât Dumnezeu?