Întemeierea Transilvaniei și a Moldovei

Întemeierea Transilvaniei și a Moldovei

Am văzut mai înainte simbolismul legendei privitoare la „întemeierea” Valahiei. Să trecem la Transilvania. Acest principat a fost fondat de celebrul căpitan Ion Corvin de Huniade. Acesta era fiul unui simplu boier de țară, Voicu, zis Corvinul. Iată originea acestui supranume, după legendă⁵⁷: Voicu, soția sa și micul Ioan, erau plecați în „călătorie”. Obosiți, ei se odihneau „sub un arbore”, unde nu întârziară „să adoarmă”. Singur micul Ioan rămase „treaz”. El plecă din brațele „mamei” sale, scoase „inelul de aur” din degetul tatălui și începu să se joace cu el. Trecu un „corb” care „fură inelul” din mâinile copilului și zbură cu el. Copilul începu să plângă, „trezindu-l” pe taică-său; acesta „ucise” pasărea cu o „săgeată”; corbul „lăsă să cadă inelul”. În amintirea acestui fapt, Huniazii luară ca blazon „un corb ținând un inel de aur în cioc” și supranumele Corvinul. Mit alchimic, evident, căruia orice cititor avertizat îi va descifra cu ușurință simbolurile: „Călătoria”; „veghea” sub „Arbore” a lui Ioan căruia îi este destinat „inelul de aur”; „corbul”, negru saturnian care pune stăpânire pe inel; captivitatea Soarelui în Saturn; „trezirea” tatălui; „săgeata” care omorând corbul „liberează” inelul: oțelul filozofilor care tăindu-l pe Saturn pune în libertate Soarele.

Din toți întemeietorii de principate, Huniade a avut rolul politic cel mai evident. De altfel, cei-

lalți sunt legendari, în timp ce el este istoric. El pare să fi fost nu numai un rosicrucian, ci un Rosa-Cruce⁵⁸. Că el a atins și chiar a depășit starea de om primordial este foarte probabil, dar nu credem că acest nume rezervat inițierii creștine se potrivește unui misionat al unui Centru daco-hiperborean. El a fost unul din marii căpitani ai secolului XV; a oprit înaintarea Turcilor și, împreună cu contemporanii săi, Vlad Țepeș, voevod al Valahiei, și Ștefan cel Mare din Moldova, el a organizat rezistența pentru o sută de ani și a îndepărtat de Europa invazia turcească, lăsându-i timp să-și organizeze apărarea. Totuși, poate dimensiunea rolului său politic ne face să credem că el a fost un inițiat mai puțin important decât fondatorii celorlalte principate.

Fondatorul Moldovei a fost un legendar Dragoș, voevod al Maramureșului (țara Mureșului negru). El a „descălecat” în Moldova prin „cheia” Prislopului (Carpații nordici). Un sihastru, Ioan, i-a „arătat drumul”. Pe malul unui „râu” el a întâlnit un „bour” (bos urus). Dragoș a pornit să-l vâneze cu „cățeaua” sa, Molda. După mai multe zile de urmărire, bourul a intrat în râu, cu cățeaua Molda pe urmele sale. Amândoi s-au înecat. În amintirea cățelei sale, Dragoș a „numit” Moldova râul și noul Principat. El a ridicat, pe locul unde s-au întâmplat lucrurile, cetatea Baia, prima capitală a Moldovei. Cât despre bour, el a intrat în stema țării.

Să lăsăm de-o parte, deocamdată, pe sihastrul Ioan, personaj capital totuși. Dragoș este Drago, Uroboros-ul, Miniera. Inițiat suprem, el ține în el în indistincție toate posibilitățile pe care are ca misiune să le manifeste ritual și într-un mod particular, pentru întemeierea, în Ordine și Legitimitate, a noului Principat, după intenția Celui care l-a misionat. Mitul nu este decât o proiecție în exterior a lui Dragoș Dragonul.

Bourul este Sulful solar; cățeaua Molda, Mercurul (lunară); vânătoarea simbolizează „liberarea

lor”, „coabitarea” lor. Este „lupta Vulturilor și a Leului” până la extrema lor „debilitate”. Reamintim simbolul identic al lui Mithra, vânând Taurul, până la epuizarea lui, aducându-l înapoi și răpunându-l. Este „disoluția”, „lupta celor două naturi”, operația cea mai importantă din alchimie. „Înecarea” Bourului și a Cățelei este înecarea Soarelui și a Lunii, realizarea Materiei prime polarizate, a acestei Ape de Foc, a acestei Ape Arzătoare, de unde va ieși Piatra (această Apă care este apa naturală a „Regatului” Rohmanilor); și într-adevăr Dragos a întemeiat Cetatea — Capitală Baia. Cetatea de Piatră ieșind din Apele mercuriale. Și Baia înseamnă de asemenea zăcăminte de aur, atât e de adevărat că o realitate transcendentă trebuie să aibă reflexe pe toate planurile de existență. Țăranii povestesc că în „subterane” se găsesc comori păzite de spiriduși; că mulți s-au dus să le caute dar nu s-au mai întors; că pentru a reuși, trebuie să fii condus de un înger⁵⁹.

Cât despre Bour (Urus — care este de asemenea Taurul primordial; de observat că Urus inversat dă Suru…), el joacă un rol capital în legendarul român. Există în Moldova legenda Bourului Alb; el e, se spune, Tatăl, Strămoșul Moldovenilor. El rătăcește prin Muntele Sfânt al Ceahlăului (Caelus) și nu se arată decât celor aleși… Se vorbește de unii voevozi care au văzut Bourul Alb. Avem impresia că în Moldova a existat o organizație inițiatică cu acest nume. Altădată, Bourul umplea munții și pădurile Moldovei. Puțin câte puțin el a fost însă exterminat. Dar poporul susține că se mai află încă în „Țara de dincolo de negură…” care e tocmai Călimanul, al doilea Munte Sacru al României. Pentru a-i păstra, Dumnezeu a rânduit aici, de la începutul Lumii, neamul Huțanilor, al cărui șef se numește Ile (Ilion, Helios; a se vedea Colindele). Altădată, Huțanii se întindeau pe toți munții. Acum, din cauza răutății oamenilor, ei s-au retras pe Muntele Căliman… Or, țăranii moldoveni dau taurilor

numele de Căliman și există chiar o seminție a Huțanilor. Inutil să insistăm asupra asemănării legendei Huțanilor cu aceea a Rohmanilor.

Să revenim la legendele celor trei principate; ne putem da seama de ceea ce era Arta regală a întemeierii Statelor. Datorăm începutului de secol XIX teoria invaziilor fără țel, a statelor întemeiate la întâmplare. Dimpotrivă, nimic mai socotit, mai puțin spontan, mai pregătit ca aceste „descălecări”. Un stat tradițional nu se făcea ca o republică americană; întemeierea sa constituia Marea Operă.

Dacă simbolismul legendelor de întemeiere este numai hermetic, aceasta nu înseamnă deloc că nu a fost și altceva mai important. Să subliniem că, miturile se referă în mod expres la fundarea Statelor, care e în fond o funcțiune a războinicilor; simbolismul hermetic se impunea.

Vrem să arătăm că această întemeiere nu e decât aspectul cel mai exterior al unei reînnoiri tradiționale dacice. Reamintim că întemeietorul Valahiei se numea Negru-Vodă „Basarab”. Mult timp s-a crezut că Basarab(a) a fost numele dinastiei domnitoare. Marele istoric român Hașdeu a avut, primul, meritul să arate că acest nume de Basaraba^glosar era acela al unei caste și nu al unei singure familii. Dinastia valahă propriu-zisă s-a împărțit în două ramuri, Drăculeștii și Dănestii, care au domnit pe rând (ar fi multe de spus despre acest Dracul și această polarizare). Numele de Basaraba se descompune în Ban-Saraba, prin contracție Basaraba. Ban este cea mai înaltă treaptă de noblețe valahă. Și Saraba? Să ne reamintim de citatul din Jordanes privind supra-casta sacerdotal — regală dacică: primum Sarabos tereos^sursa, qui inter eos generosi existebant: ex quibus eis reges et sacerdotes ordinantur”. „Primii dintre ei erau acei Sarabos tereos dintre care se consacrau regii și sacerdoții”. Rădăcina cuvântului este Sar, adică „Șef”, „Cap”, ca și cara, cira, sire, ser, sir, sri. Cât despre tereos, acesta înseamnă „tiară”. Deci Sarabos purtând tiară. Iar Ban saraba erau aceeași castă supremă, perpetuată timp de o mie de ani în munții de nepătruns ai Transilvaniei. Identitate de castă, deci identitate de tradiție, în speță de tradiție daco-hiperboreană. Ocultate și inaccesibile timp de mai mult de o mie de ani,

această tradiție și Sarabii care o păstrau s-au manifestat în această epocă de reînnoire tradițională care a fost Evul Mediu, atât inițiatic cât și politic, pe toate planurile de existență⁶⁰.

Nimic mai obscur, mai greu de descurcat decât începuturile Principatelor române. Este absolut imposibil să se reconstituie filiația exactă a voevozilor. Puține documente, puține evenimente, nimic decât legende.

Istoricii au renunțat să mai vadă un personaj istoric în „Negru Vodă”; și într-adevăr există mai mulți, în epoci foarte diferite: în 1128, în 1260, în 1350. Iată ce spune un istoric, cuvinte cu atât mai remarcabile cu cât vin de la un istoric profan: „Tradiția atribuie lui „Negru-Vodă” toate faptele și chiar monumentele… Este personificarea poetică a originilor, nu este numele unui personaj real… Este personificarea întemeierii Statului…” Și mai departe: „Este un nume mistic”⁶¹.

Să spunem așadar că „Negru-Vodă” sau „Radu Negru” cum mai e numit uneori este un nume colectiv. Este o funcție, și o funcțiune inițiatică—sacerdotal—regală.

Înainte de a vorbi mai pe larg, să remarcăm mai întâi că Negrul este o culoare care, în toate timpurile, a fost în raporturi strânse cu Dacia. Este un simbol hiperborean pentru că este culoarea lui Saturn.

Dacii, ca popor hiperborean, coborau din Pelasgos^glosar, „născut din „Pământul Negru”. Marea dacică este „Neagră”. Valahii au fost denumiți de toate popoarele „Valahi Negri”, iar țara „Valahia Neagră”, Kara, Ulaghi, Kara-Iflak, de către Turci; Kara-Ulak de Sârbi și Bulgari. Funcțiunea tradițională supremă la Valahi este „Negru-Vodă”. Mai există un fapt demn de remarcat: istoricul Hașdeu, pe care l-am mai citat, a demonstrat că Împăratul Filip Arabul a fost un Dac. Nu există nici un document, nici un fapt care să arate că acest Cezar a fost Arab. În schimb, în timpul domniei sale, el s-a ocupat atâta de Dacia încât a ridicat proteste. Dacii începusără să numere anii după o nouă eră,

anul 247, data înscăunării lui. Cel mai celebru din toți Cezarii pe care Dacia i-a dat Romei a fost Licinius, cumnat al lui Constantin cel Mare. El era, fără îndoială, Dac⁶².

Or, titlul principal pe care l-a invocat Licinius la tronul imperial, era acela al descendenței din Filip Arabul, ceea ce e o probă decisivă că acesta era Dac. Atunci de ce acest nume de „Arab”? Este o simplă asimilație fonetică. Ar trebui să se spună Filip Sarabul⁶³. Aceste moduri de asimilație sunt foarte obișnuite și nu au nimic de-a face cu jocurile de cuvinte, ci țin de procedee învecinate cu Nirukta^glosar hindusă. Nu cităm decât două exemple: Apollo din Insula Albă, Apollon Leukaios, Leukos este numit prin asimilare verbală Apollon Lukos „Apollo Lupul”. Dionisos emanat din Meru^glosar în mitul grecesc iese din coapsa (meros) lui Zeus. Exact în același fel Sarabus devine Arabus.

Ptolomeu numește râul românesc Jiu, Arabon potamos^sursa. Etimologul Bezsonov a remarcat că, în poeziile populare ale vecinilor României, Sârbi, Bulgari, Ukrainieni, Românii sunt numiți „Arabi” și ținutul, „Țara Arabilor”. Toate acestea sunt în legătură cu simbolismul saturnian al culorii negre, și persistența denumirii până în timpurile moderne, artă supraviețuirea unei tradiții saturniene.

Aceeași asociație de idei, același „totemism”, se regăsesc în „stemele” Principatelor. Pe acelea ale Valahiei se văd trei capete de Negri⁶⁴; acelea ale Moldovei sunt și mai remarcabile: două chei încrucișate, având fiecare, la extremitatea superioară, două capete de Negri.

După aceste precizări, să revenim la „funcțiunea” Negru-Vodă. S-au găsit, la Curtea de Argeș, morminte voevodale, printre care și unul al unui Radu Negru. Scheletul, îmbrăcămintea, podoabele erau în admirabilă stare de conservare. Giulgiul era acoperit de swastici. O coloană sculptată împărțea în două dala funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri; deasupra este un heptagon; peste el, o stea cu 12 colțuri într-un cerc închizând cele

24 raze ale unei roți „dinamice” ale „vortexului cosmic”, emanate dintr-un punct central. (fig. 7).

Ne găsim, incontestabil, în fața unui pantaclu, al unei reprezentări a unui Centru Spiritual. Coloana simbolizează Polul sau, ceea ce înseamnă același lucru, pe Șeful Suprem al acestui Centru, a cărui funcțiune, „Negru-Vodă”, era un aspect sau un reprezentant. Bipolarizarea celor două ramuri arată că acest centru are prelungiri și în lumea manifestată. Heptagonul și steaua cu 12 colțuri închisă într-un cerc constituie vârful coloanei, imposibil de arătat altfel decât prin această licență sculpturală. Nu insistăm asupra legăturilor dintre 7 și 12 în toate tradițiile⁶⁵.

Fig. 7. Dala funerară a lui Negru Vodă

În cazul de față, ele simbolizează constituirea economiei însăși a Centrului Spiritual, ca de altfel toate simbolurile zodiacale și planetare⁶⁶. Cât despre cerc, este Centrul Spiritual însuși. Printre podoabele mormântului, să notăm închizătoarea de aur a centurii mortului: un castel cu 4 turnuri. În centru, sub poarta de intrare, e o lebădă cu cap de femeie, simbol hiperborean, apolinic și primordial, ca și al acelor hamsa^glosar care erau saraba. Castelul de Aur simbolizează, natural, același Centru.

Acum, ce Pol reprezenta funcțiunea „Negru-Vodă?” Am fi tentați să credem că este cel mai mare din toate, și cu aceasta ajungem la punctul

cel mai misterios, în inima, în cheia de boltă, în nodul vital al tradiției daco-române.

Se știe că numele fondatorului este legat uneori de toată dinastia și desemnează chiar funcțiunea. Așa a fost, de exemplu, cazul numelui lui Cezar, care s-a legat de acela al tuturor împăraților, chiar aceia care nu aparțineau de gens Iulia^trad., chiar împărații germanici.

Ceva asemănător s-a petrecut în România. Toți principii români, valahi, moldoveni, sau aparținând dinastiei romane, care au domnit peste Imperiul bulgaro-român, toți au purtat înaintea numelui și titlului lor o silabă misterioasă: IO. Io Dragoș Voevod; aici odihnește Io Ștefan Voevod; această biserică a fost făcută de Io Radu Voievod, Io Mihai Voievod, Io Caliman Voievod, de la fondatorii antici până în secolul XIX.

Traducerea acestei silabe prin „Eu” n-a fost niciodată serios luată în considerare. Astăzi toți istoricii, oricât de profani ar fi, sunt unanimi în a admite că acest Io, este Ion… Dar dificultățile nu fac decât să înceapă căci dacă au existat voievozi români cu numele Ion, ei au domnit târziu, și au fost personaje destul de nesemnificative. Iată acum istoricii care dau din colț în colț pentru ca să găsească de care Ion se leagă voievozii români, acești voievozi care țineau atât de mult la această legătură încât puneau silaba Io chiar înaintea numelui lor de botez.

Cititorii acestui studiu vor fi ghicit desigur adevărul. Acest Ion nu e nici un om, nici un personaj istoric: este o funcțiune. Acest Io este Regele Dacilor: „Tatăl nostru Ion-Sânt-Ion”, desemnare în Tradiția română a lui Ianus^glosar; este deci Regele Lumii sau aspectul său de Rege al Cerului (Cali-man), din care se trag imediat Negru-Vodă, Dragoș și urmașii lor. Este Polul Inițiaților întemeietori, al Misionaților. Este motorul imobil al funcțiunii de acoperire „Negru-Vodă”, coloana care se găsește pe piatra funerară a unuia dintre ei. Este Io din Colinde. Ei își puneau acest nume înaintea numelui lor, pentru a arăta că El este adevăratul Suveran al țării, și ei doar simpli mandatari. Io Dragoș Voevod înseamnă Dragoș, Voevod secundum ordinem^trad.

Iani⁶⁷. Se știe că titularul unei funcțiuni nu trebuie să posede în mod necesar toată realitatea ei. Alte persoane, necunoscute, pot să fie adevărați posesori. Și lucrul acesta a durat până în secolul XIX când „pașoptiști”, podoabe ale cursurilor lui Edgar Quinet și Michelet, formați pentru a guverna în cabinetele particulare de la Café Anglais, au devenit stăpâni pe destinele României, preferând investitura „prin Voința națională” aceleia a Regelui Lumii.

Se va observa că în Europa ceilalți suverani au fost „mediați”, în timp ce principii români au fost „imediați”. Or, este un lucru izbitor: dacă principii români au jucat un rol politic considerabil, în orice caz el este disproporționat cu această formidabilă investitură. S-a descoperit sigiliul unui „Negru-Voevod” care aduce o lumină hotărâtoare asupra acestei probleme. Pe circumferință se citește, pe o panglică: Io Radu Nig(r)u, pris(+)ns 1128. Io Radu Negru, anul 1128. Figura centrală seamănă cu aceea… a lui Jupiter Olimpianul!… Un androgin gol, în afara mijlocului, bărbos, așezat pe un tron, arătând, cu mâna care ține sceptrul, Cerul, iar cu cealaltă, Pământul. Vom fi de acord că aceasta nu este o figurație creștină. Suntem în prezența Omului primordial, a Omului gol care reunește în el puterile Cerului și ale Pământului, așezat pe Tronul Regelui Lumii. Căci de el este vorba; și faptul de a se figura pe un sigiliu funcțiunea „Negru Voevod” înlătură și ultima îndoială și arată, cu toată limpezimea dorită, de la cine emana această funcțiune (ca și voevozii români).

Toate acestea demonstrează că funcțiunea sacră a voevozilor români a fost de o cu totul altă natură decât politică, și că manifestarea acestei funcțiuni semnifică înainte de orice o reînnoire misterică,

o readaptare a tradiției dacice, impusă nu de Creștinism, ci de legile ciclice, ceea ce i-a permis să rămână dacică. De aici o mulțime de indicații pe care nu ne putem gândi să le dezvoltăm: „climatul” hiperborean actual al poporului — ceea ce sociologii numesc „păgânismul” său; marile sărbători hiperboreene păstrate încă și astăzi cu religiozitate: Sfântul Ion, Paștele Blajinilor, Arminden^glosar (Sărbătoarea lui Hermes), sărbătoarea lui Ilion (Helios), Sfânta Maria Mare și Sfânta Maria Mică, nenumăratele și încă vii ritualuri și obiceiuri „păgâne”, folosirea swasticei, confreriile de „masoni” până în secolul XVII, starea de „barbarie” supraistorică a principatelor, toate acestea și încă multe alte lucruri ne fac să ne gândim că dispariția acestui Centru de tradiție daco-hiperboreană este cu totul recentă. Avem un document care ne dă chiar data acestei dispariții, cum se va vedea într-un alt studiu. Observațiile care se pot face asupra tuturor acestor lucruri sunt nenumărate și imposibil de enumerat. Să cităm una ca exemplu. Se știe că în ciclul arthurian, Josif din Arimateia, plecând pe o corabie cu Sfântul Graal, spre Marea Britanie, s-a oprit îndelung în cetatea Saras, al cărui Rege era Evalac, care a devenit Mordrain, Regele rănit. La sfârșitul Questei Graalului, „din cauza păcatelor Bretonilor”, Galaad, Perceval și Bohor s-au îmbarcat cu Sfântul Potir în aceeași corabie, care îi duce până la Cetatea Saras al cărei Rege devine Gallaad; acesta „a închis” Graal-ul în „Templul Spiritual” al acestei Cetăți⁶⁸. Din Saras au ieșit Sarazinii, spune povestea… Saras, Sarabii; Evalac, Valahii; Sarab transformat în Arab, denumire populară a Negrului, la fel ca Sarrasin (și Maur) în Evul Mediu occidental. Resorbția Graal-ului în „Templul Spiritual” din Saras, tot atâtea lucruri formidabile, greu de precizat, nu atât din cauza lipsei de fapte, ci pentru că sunt inefabile…

Capitolul V