Monumente, mituri, tradiții populare

Monumente, mituri, tradiții populare

Folosind simbolismul geografic al Deltei Dunării, am arătat că Dacia a fost, într-o epocă foarte îndepărtată, sediul Centrului spiritual suprem. Trebuie să mai vorbim însă și de o altă analogie foarte grăitoare privind această problemă. Este vorba de Caucas. Se știe că a existat mai întâi un Caucas polar, deoarece se spune că Prometheu a fost legat de axa Polului. Există apoi Caucasul modern. Totuși, punem în fața cititorului câteva extrase de meditat:

Julius Florus (III,5) spune că proconsulul Traciei, Pison, i-a pedepsit pe barbari urmărindu-i în munții Rhodopi; el a trecut apoi în munții Caucas. Or, munții Rhodopi sunt în Tracia…

Geograful roman Julius Honorius, în Cosmografia se vorbește de două lanțuri de munți numite Caucas, unul în Europa aproape de Munții Haemus, și altul la Est de Marea Neagră, în Asia.

Iată o inscripție găsită în Țara Românească (Valahia) aproape de râul Olt, în antichitate Alutum:

Matronis / Aufani (bus)^trad. / C (aius) / Jul (ius) Mansue / tus M (iles) l (egionis) / I M (inervae) / p (iae) f (idelis) v (otum) s (olvit) l (ibens) m (erito) fu (it) / ad Alutum flumen secus / mont (em) / Caucasi (Corpus 5929)… pe fluviul Alutum (Olt) aproape de Muntele Caucas.

Și în cea mai veche cronică rusească, aceia a lui Nestor (secolul XI): „În partea nordică a Pontului Euxin este Dunărea, Nistrul și Munții Caucas”.

În sfârșit, să cităm în întregime epigrama lui Marțial către soldatul Marcellin, plecând în expediție în Dacia: „Soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul Hiperboreenilor și astrele leneșe ale Polului getic. Iată stâncile lui Prometheu. Iată acest Munte faimos din povești. În curând, vei vedea toate acestea cu ochii tăi. Când vei privi aceste stânci în care răsună imensele dureri ale Bătrânului, tu vei spune: Da, el a fost încă și mai tare decât aceste pietre tari, și vei putea adăuga că acela care a fost în stare să sufere asemenea chinuri, a putut într-adevăr să și formeze genul omenesc”. (Epigr. lib., X, 46).

La Romani, în cele mai vechi inscripții și în Cântările Saliene, Cerul apare sub numele de Caelus Manus, Kerus Manus^trad. sau Duonus Cerus. Or, în România se găsesc nume aproape identice Căli-man, Carai-man, Domnul Cer, date unor Munți sacri ca și unor Ființe. Există în România trei Munți Caraiman și patru Căliman și toți sunt munți sacri. Cel mai important dintre Călimani este denumit și „Tronul lui Dumnezeu”³². În poezia populară Cerul este adorat ca divinitate. Este „Cerul Sfânt”, „Domnul Cer” (duonus Cerus), „Cerul Înalt”, „Bunul Tată”. Caraiman-ul (Cerus Manus) ne apare ca „Domnul tunetului și al fulgerului”, ca „Marele și puternicul Judecător al lumii”. Așadar, în tradițiile românești Călimanul desemnează în același timp o Ființă și un Munte. Or, să observăm că numele lui Orpheu are aceeași rădăcină ca și Riphei, Munții hiperboreeni și dacici. Se poate deci ca Orpheus să fie o contracție din o Ripheus, Rifeanul, nume care ar desemna în același timp o Ființă și un Munte, ceea ce este exact cazul Călimanului. Toate acestea sunt extrem de importante pentru că arată că Orpheu și Căliman au fost denumiri ale Regelui Lumii. Să notăm de asemenea că Regele Cerului (Roy du Ciel^trad.) care joacă un rol atât de important în „Gesta” Ioanei d'Arc, și care, după unii, ar desemna pe șeful suprem al Centrului Spiritual care a „misionat” pe Fecioară³³, Regele Cerului deci este

traducerea literală a lui Căliman și Carai-man, una din denumirile Regelui Lumii (sau a uneia din cele mai înalte „hipostase”), în Tradițiile românești în care sunt mai multe denumiri după cum se va vedea în continuare. Se vor vedea de asemenea faptele și argumentele care ne fac să credem în existența unui foarte mare Centru Spiritual în Dacia, până dincoace de Evul Mediu.

Am văzut că „Bătrânul Crăciun” din tradiția românească este identic cu Saturnus Senex^glosar; Saturnus a satu dicitur^sursa, scrie Macrobius, și este o etimologie admisă unanim (saturatio, Satya-Yuga). În românește se spune Crăciun sătulul.

Un alt aspect al lui Saturn în România este eroul popular Novac (cel nou). În franceză „No(v)el”. În greacă, Kronos e numit „neòteros^sursa” (Hesiod. Theog. V. 132), iar în unele tradiții italiene Noachus este identic cu Noach din Biblie.

Lucru semnificativ, Novac, deși nou, este numit „bătrânul Novac”. Or, aceste contraste sunt cu totul caracteristice lui Saturn: Tânăr — Bătrân, Nou — Vechi, Negru — Alb, Plumb — Aur. Ceea ce este încă și mai remarcabil, este faptul că Novac e numit uneori Manea, Minea sau Mihnea, nume care derivă din Manu³⁴.

„Bătrânul Crăciun a domnit aici peste Uriași, înaintea venirii Romanilor…” El era Regele Păstorilor… „Novac era Regele Uriașilor…” Manea-Novac locuia într-un mare Palat Alb pe un Munte Înalt. „Manea-Novac a întemeiat cetatea Seligrad…” Fiul mai mare al lui Novac se numea Iovea (Iovis) și aceasta face să se risipească ultimele incertitudini. Iovea reprezintă aspectul benefic al lui Novac; el are și un alt fiu, Gruia, care e numit Grozavul și care reprezintă latura de rigoare. Aici, intervine o variantă foarte curioasă a mitului cunoscut: Novac și Iovea sunt rivali dar numai în isprăvi și fapte de vitejie. Novac are și un fiu nelegitim, numit de asemenea Iovea, care îl ucide prin surprindere. Iovea cel legitim îl omoară pe ucigaș și îi urmează lui Novac în Palatul Alb din Muntele Înalt.

Tatăl lui Novac este Iancu ceea ce reprezintă o răsturnare curioasă a adevăratei ierarhii. Iancus este

numele arhaic al lui Janus după cum se vede în Cântările saliene: Iancus, Iane, Duonus Cerus³⁵.

La unele triburi pelasge din Cappadocia, Saturn era adorat ca Zeus Dakie^sursa; Pliniu îl numește Dokius filius Coeli; cu alte cuvinte el este zeul dac prin excelență și în fapt toată Dacia este pusă sub hierogliful lui Saturn. Există de asemenea și o divinitate colectivă dacică, numită Dacia felix^trad. asimilată cu Gaia^glosar. Această asimilare a divinității colective locale cu marele Principiu feminin era cu totul obișnuită în antichitate. În legendele românești, Dacia e numită Dochia^glosar, Deciana, Baba Gaia.

Cu aceasta ajungem să vorbim despre altarele care îi sunt consacrate pe muntele sacru, Caraiman. Se spune că aceste pietre reprezintă pe Dochia și oile sale, împietrite de Bunul Dumnezeu, pe care ea îl înfruntase; ceea ce este o variantă evidentă a mitului lui Niobé și a Niobidelor; sunt numite și Babele.

Aceste altare se găsesc la 2 145 m pe un imens podiș care încununează Muntele Caraiman. Nimic mai impresionant decât acest peisaj abstract. Crestele munților înconjurători formează acestui vast podiș marginile unei cupe. Chiar în mijlocul platoului, care poate avea trei sau patru kilometri diametru, se găsesc două grupuri de stânci, alcătuite fiecare din câte trei stânci. Înălțimea lor variază între trei și patru metri. Seamănă cu niște ovare în centrul unei naturi uriașe, așteptând sămânța celestă. Totul este de o teribilă, de o admirabilă goliciune. Peisaj „metafizic” prin excelență, cu iarba sa arsă de vântul aspru al crestelor, fără culori, fără pitoresc, nud…

E o mare neagră piatră / Ler, Doamne, Ler!

Și Maica îngenunchiată / — Ca o piatră pe o piatră —

Ca să nască Fiu din piatră…

Și născu Fiul din piatră…

Misterul Misterelor…

În afara acestor două grupuri de câte trei stânci care sunt în centrul podișului, există și multe alte grupuri pe circumferință, dar prea degradate de timp pentru a ne putea da seama de forma lor. Acest platou cu stâncile sale pare să fi fost un imens templu

stelar³⁶ asemănător celui de la Glastonbury. Cele șase stânci centrale grupate în două figuri triunghiulare par să fi fost consacrate celor doisprezece zei principali, și celor douăsprezece constelații zodiacale. Grupurile de pe circumferința platoului simbolizează de asemenea constelații fără să se poată preciza care anume.

La trei ore distanță de aici, formând un același masiv ca și Călimanul, se găsește cel mai sfânt din munții sacri ai României, Muntele Om. Să scoatem în evidență mai întâi „coincidența” între acest nume și monosilabul sacru al Hindușilor. La Thessalieni, Saturn este adorat sub numele de Omóloios^sursa, ceea ce este identic cu forma articulată românească Om-ul, mai ales dacă se șterge sufixul os care e grecesc. Omul Universal^glosar, Saturn, Papaios^glosar, Bătrânul. Simulacrul său a dat numele Muntelui. Într-adevăr, aproape de vârful Om-ului, este o stâncă enormă, de vreo treizeci de metri înălțime, care are o asemănare izbitoare cu un cap omenesc. Bineînțeles, riști să fii taxat de lipsă de seriozitate de toți „specialiștii” dacă îndrăznești să spui că această stâncă a fost sculptată. O simplă coincidență, spun toți acești domni, căci nu pot contesta asemănarea izbitoare. Are spinare tare „coincidența”!… Să constatăm că face bine lucrurile, că împinge grija de adevăr până la imitarea tiarei pontificale dacice; să subliniem de asemenea că țăranii denumesc în mod curent această stâncă Omul și că ea a dat numele celui mai Sfânt Munte al României.

Chiar pe vârful Omului (la 2 550 m), este un omphalos^glosartrad. uriaș de zece metri înălțime și douăzeci lățime. Este Geticus Polus^glosar, numit de popor „Osia Lumii” și „Buricul Pământului”.

În plus, Muntele Om este traversat de o grotă imensă care e una din cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat încă de capăt. A fost explorată pe vreo douăzeci de kilometri și atât.

Se spune că Zeul suprem al Dacilor era Zalmoxis^glosar. Trebuie să ne înțelegem. „Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare” (Strabon). Este Brahma Nirguna^glosartrad., cum trebuie să fie de altfel într-o Tradiție

care a fost primordială. Este Cerul senin; tulburarea în natură vine de la demonii furtunii, de la nori, de la grindină. Pentru a-l putea contempla, Dacul trage săgeți în nori. Simplu obicei care, bine transpus, spune multe asupra modalităților de realizare în Tradiția primordială… Zeul este adorat în Munții înalți, în singurătățile în care numai acvilele pot urca. Pură tradiție uraniană, riguros „monotheistă”, pe care nici o orgie dionisiacă n-o tulbură. Cum spune poetul:

„Și decât toată lumea de două ori mai mare”^vers.

„În propria lui umbră Zamolxe redispare”.

(Eminescu: Gemenii).

Acestui Zeu nemărginit, i se dă numai numele reprezentantului său Zalmoxis. Or, Zalmoxis este o funcțiune ca și Zoroastru. Cât despre legenda care face din Zalmoxis un sclav și un discipol al lui Pythagora, trebuie atribuită incredibilei semeții a Grecilor. Chiar și un istoric profan ca Pârvan^sursa o califică în Getica sa de „naivitate raționalistă grecească”, adăugând: „evhemerismul exista în Grecia mult timp înainte de nașterea lui Evhemer”. În realitate, tocmai contrariul este adevărat, căci aici este cazul s-o spunem că „Lumina venea de la Nord”. Ceea ce trebuie reținut din această legendă este că până și Grecii fuseseră izbiți de asemănările între învățăturile pitagoriciene și doctrinele daco-trace. De altfel, un Grec, Hermippus Callimachius spune textual că Pithagora era „Thrakôn dòxas mimoùmenos^sursa”, discipol al Înțelepciunii trace”.

Zalmoxis era o funcțiune saturniană. El este „Omul” al cărui simulacru se găsește pe Muntele Om. Istoricul Mnaseas din Patre ne spune că Geții îl adoră pe Saturn pe care-l numesc Zalmoxis. (Fragm. hist. gr. III, 153). Și Diogen Laerțiu (1.VIII); „Geții îl numesc pe Saturn Zalmoxis”. Și Hesychius: Zalmoxis ho Krónos^sursa. Dacă se elimină din Zalmoxis sufixul grec is, rămâne Zal-mox = Zeul-Mos, adică Zeul — Bătrân, care nu e altul decât Saturnus Senex. Dacii îl numeau pe Zalmoxis „Zeul nostru și^sursa Regele nostru” (Platon, Charmides, 5).

Marele-Preot dac locuia în muntele sacru într-o peșteră: el era Zeu (Strabon). Nimeni n-avea dreptul să-l viziteze afară de Rege. El nu cobora decât cu foarte rare prilejuri, când avea să dea porunci.

Unul din aceste prilejuri a fost foarte semnificativ: sub regele Burebista (contemporan cu August) s-a interzis categoric cultura viței de vie. Marele-Preot, Deceneus, a coborât el însuși din muntele său pentru a întări această poruncă. Or, pentru ca Marele-Preot-Zeu să se deranjeze el însuși, trebuia să fie vorba de altceva decât de un puritanism „prohibiționist”. După părerea noastră, era vorba să salveze puritatea doctrinei uranice și apolinice dacice de influențele dionisiace ale Traciei, care le primise ea însăși din Orient³⁷.

Odată la patru ani, națiunea făcea Dumnezeului suprem cel mai înalt sacrificiu: un om care avea marea misiune să ducă acolo sus dorințele națiunii. Și acest sacrificiu era atât de sfânt încât dacă acela care era aruncat în vârful săgetilor nu murea, aceasta însemna nu că Zeul îl cruța, ci că îl socotea nedemn să se înfățișeze înaintea lui. Asceza cea mai riguroasă ducea la El. Acel care pornea pe Cale trebuia să renunțe la femei, la vin, la carne, și să-și concentreze gândul spre Cel Veșnic (Strabon).

Mai este și un alt fapt deosebit în legătură cu casta supremă dacică. Iată ce spune Jordanès, istoricul Dacilor: „Primii dintre ei erau Sarabi terei^sursa, dintre care se consacrau regi și preoți”. Exista deci o singură castă pentru funcțiunile sacerdotală și regală: sarabii cumulau ambele funcțiuni. Și într-adevăr au fost Mari-Preoți care erau în același timp Regi: Dion Chrysostom vorbește de Comosicus^sursa care i-a urmat simultan lui Burebista, Regele, și lui Deceneus, Marele Preot, cumulând aceste două funcțiuni, ca acest rege Anius de care vorbește Virgil în Eneida:

Rex hominum, Phoebique sacerdos.^vers.

Fratele ultimului rege al Dacilor, Decebal, era Mare-Preot.

Ce înseamnă aceste lucruri? Că sarabii erau deasupra castelor, că erau hamsa^glosar. Or, faptul că exista încă în plin Kali-Yuga^glosar o supra-castă hamsa, ereditară, vizibilă și accesibilă, constituie un caz extraordinar de supraviețuire, care demonstrează în același timp sublimitarea și importanța Tradiției dacice. Încă o dovadă, printre atâtea altele, că era Tra-

diția primordială însăși, căci numai hamsa pot păstra o Tradiție primondială; subliniem de asemenea că nu se poate vorbi de „esoterism dacic”, exoterism și esoterism fiind în „indistincțiune” în această Tradiție.

Reprezentantul Zeului suprem nu poate fi decât Regele Lumii sau unul din aspectele sale; acesta a fost șeful suprem al marelui Centru Spiritual care a subzistat în Dacia după deplasarea Centrului Suprem spre Orient. Zalmoxis, funcțiune saturniană, desemnează deci pe Regele Lumii³⁸. Ceea ce ne face să gândim astfel sunt numele numeroase și variate cu care este denumită această funcțiune în Tradiția română populară și încă vie. El este „Bătrânul Crăciun” care a fost „regele Românilor”, regele Păstorilor”. El este de asemeni „Bătrânul Novac” care domnea „într-un Mare Palat Alb pe un Munte înalt”. El este „regele României”, Janus (Ion-Sânt-Ion). În Colinde el are locul de onoare lângă „Bunul Dumnezeu” (Apollo). El judecă împreună cu Bunul Dumnezeu pe Adam (funcțiunea de justiție). „El mijlocește pe lângă Dumnezeu pentru iertarea oamenilor” (funcțiune de mediator); „el este de mare ajutor lui Dumnezeu”, „el este mare Arcaș”; „el potolește valurile și vânturile” (funcțiune de pace). El este Ordonator și Judecător.

Dumnezeu că m-a trimis / Pământul să i-l măsor

Pământul cu umbletul / Și ceriul cu cugetul.

El împlinește unul din cele mai mari mistere din câte există, misterul Pietrei:

Sus la cheia raiului / Bună ceată mi-e adunată

Tot de sfinți de aceia sfinți / Și-mi citeau, prooroceau,

Și-mi citeau de Dumnezeu / Și pe Dumnezeu nu-l știu.

Iar Ion-Sânt-Ion… / Din gură așa grăia:

— Voi citiți, proorociți, / Și-mi citiți de Dumnezeu

Și pe Dumnezeu nu-l știți, / Iar eu vin și bine-l știu

Jos la cheia raiului³⁹ / În stâlp piatră mi-e-ncheiat.

— D-unde Sfinții c-auzea, / Ei săltară și zburară,

Sus mai sus se ridicară, / Cu norii s-amestecară,

Jos mai jos că se lăsa / Pe stâlp de piatră cădea;⁴⁰

Când acolo c-ajungea / Cărți pe brațe că-și lua,

Și citea, proorocea, / De trei zile și trei nopți,

Stâlp de piatră în patru crapă / Iată Dumnezeu că scapă.

Ion-Sânt-Ion este cel care a ridicat Mânăstirea Alba:

Jos la țară a coborât / Și-o Mânăstire Albă a zidit,

Către Răsărit de Soare / Cu nouă uși, cu nouă altare…

Și aceste versuri care sunt decisive:

Jos la țară duce-m-oi / Chei în mână prinde-voi

Mânăstiri deschide-voi / Slujbe sânte face-voi.

El este Ordonator prin excelență:

Când s-a pogorât / Domnul pe pământ

Sate a răsădit / Hotare a împărțit.

Să notăm că la Greci Janus se numea Ion, Iàon, ceea ce e identic cu Ion. Invocația Io! cu care încep Colindele i se adresează: Sfântul Ion din Ianuarie a rămas încă cea mai mare sărbătoare din România. Tot poporul participă la ea. Chiar și astăzi regele, guvernul, corpul diplomatic merg cu mare pompă pe malul Dâmboviței. Acolo, Patriarhul aruncă o cruce de aur în Apă. După ea se aruncă cine dorește și este răsplătit cel care găsește crucea. Să notăm de asemenea interesanta observație a lui Röscher că templul lui Janus este situat în partea de NE a Forum-ului.

S-a văzut misterioasa invocație din Colinde:

Iaho! Ler Doamne Ler; Io! Leroi, Voleranda.

Se vorbește în legendele românești de un misterios „Ler-Împărat”. El este cel mai mare Împărat al Lumii… El îi conduce pe toți… Numai Dumnezeu este mai mare ca el… El locuiește într-un mare Palat aflat într-o peșteră… El locuiește pe un Munte mare… Nimeni nu poate găsi acest Munte în afară de cel care place lui Ler-Împărat… Mulți Români au găsit Palatul lui Ler-Împărat dar nu s-au mai întors de acolo… Toți curtenii lui Ler-Împărat sunt călugări… Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al Regilor? Dar iată ceva și mai decisiv:

Se vorbește în legendele românești de o populație misterioasă, Blajinii, Rohmanii^glosar, Rahmanii, Rucmanii… „Sunt Blajini, sunt Sfinți. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetii⁴¹; toți sunt sihaștri; toți sunt preoți; țara lor se numește Măcărele (Macàron Nesoi^glosar Insulele Preafericiților). Porțile Raiului sunt aproape… la Rohmani se găsește Apa Vie și Apa Moartă… Cei mai buni sihaștri merg acolo și nu se mai întorc… La Rohmani soarele nu apune niciodată (Arctica!)”. Poporul sărbătorește și astăzi „Paștele Blajinilor”, Paștele Rohmanilor”, care sunt la o săptămână după Paștele creștin. Femeile aruncă pe râu coji de ouă cu care au pregătit cozonacul de Paști, pentru ca ele să ajungă la Rohmani, pe Tărâmul Celălalt. Căci Rohmanii nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoșii; lor le ajunge punga de aer.

„Un Moldovean a plecat cu o barcă pe Marea Neagră. După câteva zile de navigație, el văzu un munte înalt care atrăgea barca sa ca „fierul otrăvit” (magnetul). În această insulă locuiau Rohmanii sfinți. El începu să viziteze locurile. Ceea ce minună mai mult pe omul nostru fu Apa Rohmanilor, care ardea singură când se punea în ea un fitil. Un Rohman îl întâlnește: — Vrei să fii servitorul meu? — Da, dar cu condiția ca tu să mă-nveți să fac această Apă de Foc — Ne-am înțeles. Și Moldoveanul sluji șapte ani și învăță să pregătească Apa de Foc…” Fără comentarii…

„Rohmanii locuiesc sub pământ… Odinioară locuiau pe pământ… La sfârșitul Lumii, Dumnezeu îi va readuce pe pământ…”⁴².

Și încă și aceasta: „Regele Rohmanilor e Ion-Sânt-Ion”.

Și aceasta: „Șeful Rohmanilor e Ler-Împărat.

Ler, Aleroi, Leru, Leor este Numele, Mantram-ul Regelui Lumii. Pe El îl invocă copiii când merg cu Colindele lor, să vestească de Crăciun, din casă în casă, Vestea cea Bună.

Am găsit zece nume desemnând în Tradiția getoromână funcțiunea de Rege al Lumii: 1) Bătrânul Crăciun. 2) Ion-Sânt-Ion. 3) Bătrânul Novac. 4) Iovea, fiul și urmașul său. 5) Manea. 6) Orpheu. 7) Zalmoxis. 8) Ler Împărat. 9) Căli-man. 10) Caraiman.

În legătură cu Rohmanii, trebuie să spunem că cea mai puternică și cea mai războinică din populațiile pelasgè din Nordul Dunării a fost aceea a Arimii-lor. Cea mai veche mențiune o face Homer: uriașul groaznic Typheu care i-a înfruntat pe Zei era din țara acestor Arimoi. El îi numește în Odiseia Erembi, Arambes, b reprezentând sunetul nazal n. Dionysos Periegetul îi numește Oresmoi (munteni). El spune că sunt din neamul Titanilor. Ei sunt numiți de asemenea Arimphei, Arimani, Ramni. Ptolomeu numește una din cetățile Daciei Rami-dava.

Nu trebuie să se creadă că numele de Român este nou. În popor, român e echivalent cu țăran autohton. Când a reorganizat Imperiul, Dioclețian a numit România toate ținuturile supuse locuite de Geto-Traci; dacă acest nume venea de la Roma, el s-ar fi potrivit mai bine Italiei. Adevărul e că Roma, Romania, România sunt vechi nume pelasge. Resturile unor vechi triburi trace din peninsula balcanică se numesc Aromâni și vorbesc Româna.

Noi credem că toate aceste nume se trag din acei Arimoi homerici, și aceștia au o legătură cu Ram. În mitologia română se vorbește de un Ram-Împă-

rat. În plus sunt o mulțime de localități în legătură evidentă cu al șaselea Avatarâ^glosar: Rama (două localități), Ramna, Râm-nic (2 județe), Râmesti, Rima, Rigmani, Roman, Romlia, Rams, Rum, Armeneasca, Armenis, Ormeni, Ramsca, Ramscani etc.

Există în România un curios monument arheologic. Este „brazda lui Novac”. Are o lungime enormă, ruinată în mare parte, dar nu destul pentru a nu-ți putea da seama de continuitatea ei evidentă. Începe dinspre Budapesta, coboară între Tisa și Dunăre, traversează Banatul românesc, pătrunde în Valahia prin „porțile de fier” ale Dunării, brăzdează acest ținut în toată lungimea lui, paralel cu Carpații, traversează Moldova sudică, trece Nistrul și continuă până la Don. Înălțimea sa variază între 1 și 3 m; prințul Cantemir, voievodul Moldovei^sursa, care a descris-o în secolul XVII, indică același traseu, dar o arată mai înaltă, ceea ce e firesc. El o numește, nu se știe de ce, fossa Trajani imperatoris^sursa.

Există ceva mai la nord decât această brazdă și paralel cu ea „o serie de bolovani și lespezi traversând Basarabia și trecând în Rusia”⁴³. Și Cantemir descrie această seris maximorum lapidorum.

Quintus Curzius în a sa viață a lui Alexandru^sursa (VIII, 7) ne povestește că eroul macedonean, după ce i-a cucerit pe Perși și pe Bactrieni, a făcut o expediție contra Sciților din Europa. El a ajuns la fluviul Don care-i separă pe Bactrieni de Sciți (detaliu important, căci precizează bine situația sciților). El trece Donul, îi învinge pe Sciți și-i urmărește întreaga zi până dincolo de hotarele lui Liber Pater. Aceste hotare ale lui Liber Pater constau din mari lespezi și bolovani, așezate la distanțe mici unele de altele.

Să observăm că Ler poate fi o contracție din Liber⁴⁴, ceea ce nu înseamnă că este de origine latină, ci că cele două nume purced din izvorul primordial proto-pelasgic.

În sfârșit, Herodot ne vorbește de hieroi odoi^sursa, „căi sacre”, ale Sciților. Ce semnifică această brazdă uriașă și aceste căi sacre? Trebuie exclus natural

orice caracter utilitar sau comemorativ. O explicație trebuie găsită din partea geografiei sacre. Să vedem legendele care dau totdeauna luminile ultime.

S-a văzut că Novac este identic cu Saturn. „Această brazdă a fost trasă de Novac de la Apus la Răsărit”, pentru a învăța pe Români agricultura. El însuși a mers cu plugul. Plugul lui Novac a fost tras de 12 boi. Novac a arat în lungime și în lățime. Doi boi, unul negru și altul alb au tras plugul lui Novac. Această brazdă este brâul pământului (nu s-ar putea spune mai bine căci coincide cu paralela 45°, jumătatea distanței dintre Pol și Ecuator). Novac a vrut să tragă o brazdă peste Buricul Pământului. În timp ce ara, Novac a pus să-i cânte muzică niște cobzari (citharezi)⁴⁵. Și în sfârșit această frază care este una din vocile cele mai pure ale Trecutului, un adevărat diamant tradițional care luminează unul din punctele cele mai importante ale istoriei sacre:

„Brazda a fost trasă de Ler-Împărat, înainte de a pleca în Orient”.

S-a văzut cine era Ler-Împărat. Această brazdă pe care a tras-o „de la Apus la Răsărit” arată, între altele, itinerariul migrației hiperboreene și a Centrului Suprem. Această migrație venind din Nord a întâlnit Dunărea, acolo unde face un unghi de 90°. Ea a urmărit cursul său inferior și a intrat în Dacia prin „Porțile de Fier”. După o etapă de o durată care ne e necunoscută în acest ținut, și-a urmat drumul către Răsărit, condusă de Ler-Împărat. Este de notat că această brazdă are în Rusia o ușoară îndoire către Sud. Dacă se prelungește linia brazdei către Asia, ea întâlnește Caucasul… (a se reaminti cele trei Caucasuri, polar, dacic și asiatic). Așadar, migrația hiperboreană a fost verticală până în punctul în care a întâlnit paralela 45°, la jumătatea distanței dintre Pol și Ecuator. Acolo, ea s-a împărțit în ramuri orizontale. O parte a migrației a urmat verticala până în Grecia. Cât despre ramura occidentală, celtică, a Hiperboreii, itinerariul său ne este arătat de simbolismul geografic, de bunul simț de asemenea: cursul superior al Dunării⁴⁶. Și

crucea a fost astfel desăvârșită⁴⁷. Celții s-au amestecat cu elemente străine, mai ales atlanteene. Tradiția celtică este deci mult mai puțin pură decât Tradiția dacică⁴⁸.

Mai există și un mit admirabil care se referă în mod vizibil la această brazdă: Era odată un șarpe uriaș care păzea „porțile de fier” ale Dunării; el îi ucidea pe toți cei care voiau să treacă. El pustia tot ținutul… Dar bătrânul Novac îl atacă în peștera lui, îl răni și-l sili să iasă afară… Șarpele o luă la fugă urmărit de Novac… La Craiova el îi tăie cu o săgeată o bucată din coadă, la Olt o alta, și la fel la Pitești, la Ploiești, la Brăila. Era gata să-i taie capul când acesta se aruncă în Mare acolo unde este insula Șerpilor (Alba) și o otrăvi toată… De atunci se numește Marea Neagră… Șapte localități cu totul… Din punct de vedere microcosmic, operațiunea pare un aspect mai curând malefic al trezirii lui Kundalini^glosar. Dar faptul se petrece evident în Lumea Mare. Se poate vedea ce era geografia sacră „operativă”. Numai pe hărțile noastre un kilometru pătrat este asemenea cu un alt kilometru pătrat. Pământul e un organism spiritual, subtil și corporal. El are linii de forță, noduri de putere care trebuiau dezlegate, canalizate, sublimate, resorbite (și nu distruse desigur), operațiuni supreme între toate rezervate Zeilor sau reprezentanților lor, Novac, Ler.

Capitolul III