Migrația hiperboreană în Dacia

Migrația hiperboreană în Dacia

Unul din cele mai interesante aspecte ale manifestării ciclice îl constituie marea migrație hiperboreană. Aceasta e o „coborâre” din indistincția polară primordială în multiplele manifestări secundare ale ciclului. Totuși, nu din punctul de vedere al istoriei profane ne interesează această manifestare, ci din cel al simbolismului istoric, „semnătură” a unor realități incomparabil mai profunde.

Simbolismul acestei migrații se leagă în genere de manifestarea lui Prakriti^glosar: indistincția polară originară, ruptura de echilibru a celor trei gunas^glosar, impusă de necesitățile manifestării posibilităților totale ale ciclului; coborâre „tamasică^glosar” întreruptă uneori de etape și de proiecții „rajasice^glosar”, la dreapta și la stânga, pe diverse planuri ale posibilității universale; simbolism crucial evident și, să o spunem, fatal.

Se poate concepe, după aceasta, că migrația hiperboreană nu are nimic dintr-o emigrație; că nu se găsește nimic în ea improvizat, întâmplător, gratuit, precipitat. Trebuie să ne smulgem din toate aceste prejudecăți moderne pentru a ne reprezenta corect această migrație sacră, cu ai săi sacerdoți — regi, purtând din etapă în etapă, fără nici o improvizație, și după o știință geografică precisă, „penații” săi, altarele sale, suporturile sale spirituale. Trebuie să insistăm asupra unui punct capital pe care se întemeiază tot studiul nostru: aceste etape (care durau milenii) trebuie să fi avut „virtuți” speciale, virtuți „analogice” cu cele ale etapelor precedente ale Ținutului primordial. Acesta este un adevăr

fundamental care nu trebuie niciodată pierdut din vedere. Cu alte cuvinte, munții, apele, locurile geografice, numele lor, centrele și suporturile spirituale ale unei etape aveau virtuți analoage cu acelea ale etapelor precedente. Dacă, de exemplu, existau noi Tula^glosar, noi Insule Albe^glosar, aceasta nu era deloc în felul unor New-Orleans sau unor New-York! Dar geografia sacră este, din toate științele tradiționale, cea mai uitată în Occident.

Se întâmplă să cunoaștem cele două extreme ale coborârii „tamasice” a emigrației hiperboreene: Polul Nord și Grecia pelasgică; itinerariul migrației este verticala Nord — Sud care leagă aceste două puncte. Așa cum am spus-o, au fost mai multe etape ale centrului suprem hiperborean și ale proiecțiilor „rajasice” la dreapta și la stânga, și acest centru trebuie să se găsească în mod necesar în punctul chintesențial al acestei configurații cruciale care a avut tot atâtea ramuri orizontale câte etape ale centrului suprem pe diferitele planuri ale existenței ciclice.

Dacă privim pe o hartă¹¹, constatăm că datele istorice confirmă acest raționament. Astfel, de exemplu, Camille Jullian admite existența unui stat^sursa pe malurile Mării Baltice, constituit din cei care au fost mai târziu Celții. Or, Marea Baltică se găsește pe verticala semnalată de noi. Constatăm de asemenea că această verticală trece și prin Dacia (România actuală). Informațiile sunt mult mai numeroase asupra acestui ținut.

O cercetare cât de cât atentă a scriitorilor antici ne arată existența, în nordul Greciei, pe țărmurile Dunării și Mării Negre, a unei mari rase unitare ca limbă, moravuri și tradiții, deși divizată politic, Este rasa geto-tracă.

Herodot (V, 3) afirmă că Tracii erau cel mai^sursa numeros popor după Indieni; acest lucru ar fi de neînțeles dacă înțelegem prin Traci numai pe vechii locuitori ai Bulgariei de astăzi; în realitate, Herodot îngloba sub acest nume pe toate celelalte popoare de aceeași rasă, adică pe Tracii propriu-ziși, pe

Fig. 1. Harta Daciei

Dalmați, Panonieni, Ilyri, Geți, Agathyrși^glosar, Sarmați, Sciți¹², Arimaspi etc., etc. (cu totul vreo cincizeci de nume). Toate aceste popoare aparțineau marii rase geto-trace. Strabon scrie că Geții (locuind la nord de Dunărea Inferioară și în actuala Ucraină) aveau aceeași limbă ca și Tracii¹³. Și Pliniu spune că Dacii și Tracii sunt același popor. De altfel, scriitorii antici folosesc fără deosebire nume ca acelea pe care le-am citat atunci când vorbesc de popoarele din nordul Greciei. Toate aceste popoare locuiau teritoriul ocupat astăzi de Bulgaria, Yugoslavia, Albania, Ungaria, România, Ucraina și Rusia meridională până la Volga. Afirmația lui Herodot devine astfel de înțeles.

Dar s-a petrecut un fapt foarte curios: în toate aceste ținuturi, vechiul element getic nu a fost nimicit de invaziile barbare; cuceritorii n-au fost absorbiți precum Germanii în Galia. Sunt astăzi Bulgari, Yugoslavi, Unguri și Ruși care nu au nici o legătură cu vechea rasă autohtonă și n-au moștenit nimic de la aceasta; singură România, cea mai târzie cucerire a Romei (Traian, 106) a păstrat o limbă 70% latină, cu predominanța rasială dacică, deși puternic impregnată, în câmpie, cu elemente slave. Cea mai bună dovadă este aceea că sunt încă în Epir, în Macedonia și în Dalmația câteva resturi ale triburilor trace, și care vorbesc românește. Cum n-a existat niciodată colonizare românească în aceste locuri, faptul nu poate fi explicat decât într-un singur fel: aceste triburi și Românii sunt ultimii reprezentanți ai rasei autohtone a Geto-Tracilor, identitatea de limbă explicându-se prin comunitatea rasială.

Or, toți anticii sunt unanimi în a afirma că Geții erau un popor hiperborean.

Pindar, care e poetul cel mai erudit al Greciei, ne arată pe Apollo, după ce ridicase cu Neptun și Eac zidurile Troiei, întorcându-se in patria sa de pe Istru (Dunărea Inferioară), la Hiperboreeni (Xánthon epeigen^sursa (…) es Istron elaúnon — Olymp, VIII, 47).

Strabon este categoric: „Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că Hiperboreenii locuiau deasupra Pontului-Euxin (Marea Neagră) și a Istrului (Geografia, XI, 6, 2).

Clement din Alexandria este de asemenea precis: el numește pe profetul Dacilor, Zalmoxis^glosar, Hiperboreanul (Stromata, IV, 213).

Una din principalele cetăți ale Daciei, după geograful Ptolemeu (Georg. III, 10) era situată pe Hierasus (astăzi Siret, râu în Moldova) și se numea Piribori-dava (dava însemnând cetate, loc) nume care arată o cetate hiperboreană.

Macrobiu este de asemenea foarte precis: Regiones quas praeterfuluunt Tanais et-Ister^sursa, omnesque super Scythiae locum quorum indigenas vetustas Hyperboreos vocavit (Comm. in Somnium Scipionis, II. 7). „Regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene”. E limpede nu?

Apollonius din Rhodos, în Argonautice (II, 5, 675) spune că Hiperboreenii sunt Pelasgi locuind în nordul Traciei¹⁴.

Numeroși autori vorbesc de Munții Rifei din ținuturile hiperboreene. Or, Carpații erau numiți în antichitate Montes Riphaei: Scythia autem^sursa… includitor ab uno latere Ponto (Marea Neagră), ab altero montibus Riphaeis (Justin, Histor Philip. II, C.2).

Pliniu cel Bătrân vorbește de poporul Arimphaeilor care locuia aproape de munții Rifei, haud dissimilem Hiperboreis gentem^sursa (Hist. nat. VI, 7).

Se știe că cei vechi înțelegeau prin axis boreus, cardines mundi, Kion Ouránou^trad., Polul spiritual al lumii.

Ovidiu, care a fost exilat de August la Tomis (astăzi Constanța, port al României), se plânge de a fi constrâns să-și petreacă viața sub axul boreal, la stânga Pontului Euxin (Marea Neagră).

Vita procul patria, peragenda sub axe boreo.^vers.

Qua maris Euxini, terra sinistra jacet (Tristia, IV, 41—42).

Și, într-o altă scrisoare, adresată amicului său Macro la Roma, el spune că se găsește chiar sub Cardines Mundi, și că vorbește în imaginație cu amicul său, sub axul boreal în țara Geților („gelido… sub axe, inque Getas^sursa”. Pont., II, 19, 40—45).

Și Marțial, într-una din cele mai frumoase epigrame ale sale, adresate soldatului Marcellin care

pleca în expediție în Dacia, numește Polul, „Geticus Polus^glosar”.

Miles, Hyperboreos modo, Marcelline, Triones^vers.

Et Getici tuleris sidera pigra poli (Epigr., IX, 45)

„Soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi Cerul hiperborean și astrele Polului getic”.

A spune Geticus Polus nu înseamnă a arăta foarte limpede că la un moment dat „Polul” a fost la Geți? Și Geticus nu este o figură poetică pentru a arăta depărtarea, căci Romanii cunoșteau bine existența, la nordul Geților, a altor popoare mai depărtate încă: Venedi, Aesti, Ganti, Suconi, locuind Polonia și Scandinavia.

Același Marțial numește triumful lui Domițian asupra Dacilor Hiperboreus triumphus^sursa și în altă parte Gigantes triumphus (Ep. VIII. 78), și în sfârșit:

„De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul în zăpada Geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea Hiperboreenilor” (Ep. VIII, 50).

Și Claudian (Bell. geticum, V, 268) numește polul geticus plaustrus^sursa.

Terminăm aceste citate cu două pasaje din Virgiliu care, ca un adevărat inițiat (ca și Ovidiu de altfel), știa despre ce este vorba (Georgica, IV, V, 517).

(Orpheus) Solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem^vers.

Arvaque Riphaei nunquam viduata pruinis

Lustrabat, raptam Eurydicen, etc.

„Singuratec, cutreera ghețurile hiperboreene și Donul acoperit de ghețuri, și câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (Carpații), până ce femeile trace, mâniate de disprețul său, îl sfâșiară…”

Dacă Virgiliu ar fi scris: Orfeu cutreera ghețurile hiperboreene, zăpezile Senei și câmpiile din jurul Munților Averni, până ce femeile galeze mâniate de disprețul său…, ar fi fost destule șanse pentru ca Hiperboreeni să fie locuit în Galia.

Și indicația mai precisă a Polului reprezentat printr-un Omphalos^glosar:

Mundus ut et Scythian Riphaesque arduus arcea,^vers.

Consurgit.

Hic vertex nobis semper sublimis (Georg. I, V. 240—241).

Or, vom vedea că acest „vertex”, acest Polus geticus, această „reprezentare” a Polului, există în România în Carpați (Munții Riphei), pe Muntele „Omul”, care este încă numit de popor „Osia Lumii”, „Buricul Pământului”. Trebuie s-o spunem încă odată: nu e vorba de Hiperborea primitivă care a fost strict polară, ci de una din principalele sale etape. Cu alte cuvinte, Dacia a fost timp de câteva milenii „centrul suprem” al Hiperboreii (și în consecință al lumii) în migrare către Sud, și înainte de mutarea centrului spre Orient. Ne rămâne acum să arătăm cu mai multă precizie „analogiile” Hiperboreii dacice cu Hiperborea originară. Căci analogia nu este coincidență, ci identitate de „virtuți” și aceasta este tot ce are importanță.

Deoarece vom avea de luat în considerare așa-numitul „Folk-lore”, trebuie mai înainte să limpezim importanța și semnificația sa. Cităm aceste rânduri deosebit de semnificative ale lui R. Guénon asupra Sfântului Graal¹⁵:

„Concepția însăși a folk-lor-ului, așa cum se înțelege în mod obișnuit, se bazează pe o idee radical falsă, ideea că există „creații populare”, produse spontane ale masei poporului; și se vede imediat raportul strâns a acestui mod de a vedea cu prejudecățile democratice”. Așa cum s-a spus foarte corect, „interesul profund al tuturor tradițiilor așa zis populare, constă mai ales în faptul că ele nu sunt populare ca origină”; și vom adăuga că dacă e vorba, cum este aproape totdeauna cazul, de elemente tradiționale, în adevăratul înțeles al acestui cuvânt, oricât de deformate, împuținate sau fragmentate ar putea fi uneori, și de lucruri având o valoare simbolică reală, toate acestea, departe de a fi de origină populară, nu sunt nici măcar de origină umană. Ceea ce poate fi popular, este numai faptul „supraviețuirii”, când aceste elemente aparțin unor forme tradiționale dispărute… Poporul păstrează astfel, fără să le înțeleagă, resturi ale unor tradiții stră-

vechi, urcând uneori chiar într-un trecut atât de îndepărtat încât ar fi imposibil de stabilit, și pe care, din acest motiv, se mulțumește să-l atribuie domeniului obscur al „preistoriei”; el împlinește prin aceasta funcțiunea unui fel de memorie colectivă mai mult sau mai puțin „subconștientă”, al cărei conținut este, în mod vădit, venit din altă parte¹⁶. Ceea ce poate să pară cel mai uimitor este că, atunci când se merge în adâncul lucrurilor, se constată că ceea ce s-a păstrat astfel conține mai ales, sub o formă mai mult sau mai puțin învăluită, o sumă considerabilă de date de ordin esoteric, adică exact tot ceea ce este mai puțin popular prin esență; și acest fapt sugerează prin el însuși o explicație pe care ne vom mărgini să o arătăm în câteva cuvinte. Atunci când o formă tradițională este pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanți pot foarte bine să încredințeze, în mod voit, acestei memorii colective de care am vorbit, ceea ce altfel s-ar pierde fără întoarcere; este în fond singurul mijloc de a salva ceea ce mai poate fi salvat într-o oarecare măsură; și, în același timp, neînțelegerea naturală a masei este o garanție suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric nu va fi astfel despuiat de el, ci va rămâne numai ca un fel de mărturie a trecutului, pentru acei care, în alte timpuri, vor fi capabili să o înțeleagă”.

Aceste observații capitale trebuie să fie ca un filigran în restul studiului nostru, căci ele domină toată problema și îi constituie cheia.

Ceea ce se știe asupra Hiperboreii originare poate fi conținut în puține fraze. Sursa principală de informație se găsește la Hecateu din Abdera, citat de Diodor din Sicilia (II, 47)^sursa: „În fața ținutului Celților, în părțile Oceanului, este o insulă numită Leuky, adică Albă. Latona^glosar, mama lui Apollo, s-a născut aci, și din cauza aceasta, Apollo este venerat mai mult decât ceilalți zei (Apollo se numea de asemenea Apollon Leukos, Leukios, Leukaios). Pentru că Hiperboreenii din Insula Albă slăvesc pe

acest Zeu în fiecare zi și îi aduc cele mai mari mulțumiri, se spune că acești oameni sunt preoții lui Apollo… Există în această insulă un templu al lui Apollo. Locuitorii sunt în mare parte cântăreți din liră. Din această insulă se poate vedea Luna (Selene), la mică depărtare. Suveranii sunt Boreazii, descendenți ai lui Boreu. Această insulă era numită de asemenea și Helixea (Felicia) sau nesos makaron^trad. (Insula Preafericiților). Nu departe de acolo erau Munții Riphei”. Homer (Iliada, VIII, 13) vorbește de „porțile cerului” (sideriei campi^sursa) care se găsesc aproape de Okeanos potamos^sursa.

Înainte de a merge mai departe, trebuie spuse câteva cuvinte despre geografia Daciei. Această geografie este dominată de o realitate centrală: podișul Transilvaniei, încercuit de lanțul Carpaților și de Munții Apuseni, cei mai sălbateci și cei mai nepătrunși din Europa. În jurul acestei formidabile cetăți naturale, sunt întinsele câmpii ale Nistrului, ale Tisei și ale Dunării. Aceste fluvii sunt în același timp frontierele naturale ale Daciei, dându-i o formă aproape rotundă. Dunărea pătrunde în România prin „porțile de fier” ale Carpaților… De la Rin și Alpi până la marele zid chinezesc, indefinitul domnește în stăpân: pământuri nemărginite, ținuturi care încep nu se știe unde și sfârșesc nu se știe unde. În acest ocean de posibilități, Dacia este singura țară caracteristică, definită, formând o unitate geografică.

Am văzut deja două analogii: Ripheii polari și Ripheii carpatici, „porțile de fier” polare și „porțile de fier” danubiene¹⁷. Acest fluviu se varsă în Marea Neagră printr-o Deltă cu trei brațe. Strabon desemnează Marea Neagră ca un „nou Ocean” (Geogr. I, 2.10); altă analogie: brațul central al Deltei se chema „Boreostomion”. Iar în Apollonius din Rodos (Argon, IV, 182) Istrul este „Keras Okeanoio” (golful Oceanului). Iată de altfel o hartă a vărsării Dunării (vezi fig. 2); numele antice sunt indicate în paranteze.

Fig. 2. Harta Deltei Dunării.

Hecateu din Abdera vorbea de o Insulă Albă în care era un templu al lui Apollo. Or, chiar în fața Deltei dunărene este o mică „Insulă a Șerpilor”; în antichitate ea se numea Leuky, Alba… Pe această insulă Albă se găsesc ruinele unui mare templu al lui Apollo. În 1823, o expediție rusească a ridicat tot ce mai rămăsese din templu. Iată o parte din Memoriul lui Köhler la Academia din Sf. Petersburg^sursa: „Zidurile au încă o înălțime de 1,66 m. Construcția e pătrată, având latura de 29,76 m. Templul a fost construit din blocuri foarte mari dintr-o piatră de calcar obișnuit de culoare albă, tăiate rudimentar și așezate una peste alta fără mortar. Templul lui Apollo din Insula Leuke și construcțiile de care am vorbit sunt de o vechime foarte îndepărtată și de un gen cuprins sub denumirea de arhitectură ciclopeană. Suntem izbiți de mărimea acestui edificiu. În antichitate el era bogat împodobit cu marmură albă… Această insulă purta în antichitate numele de Leuké sau insula Albă, nu din cauza albului coastelor sale povârnite, ci din cauza albului edificiilor sale. După ritul antic, cum spune Pausanias^sursa, toate templele lui Apollo erau construite din piatră albă”.

De altfel, toate localitățile din jurul insulei Alba poartă nume asemănătoare, Olbiopolis, insula Apollonia, moderna „Cetatea Albă” aproape de Nistru, Bolgrad (orașul alb). Se știe de asemenea că marea care înconjura insula Tula se numea Marea Cronium; or, Marea „Neagră” care cuprindea insula

Alba, germene de aur, este de asemenea o mare saturniană prin excelență.

Hecateu din Abdera mai scrie că „din Insula Alba” a Hiperboreenilor, se vede Luna (Seléne), care e puțin depărtată… În fața insulei Alba din Marea Neagră, pe brațul central al Deltei dunărene (Boreostoma), este portul Sulina… care s-a numit de când lumea Selina, cum îl pronunță încă poporul, cum se găsește desemnat în De administratione Imperii, de Constantin Porphirogenetul și în Periplul Catalan din 1375.

Mama lui Apollo și a Dianei (Seléne) este Leto, în dialect popular pelasg Lete. Laguna dintre brațul superior și central al Deltei se numește Letea (acest ea este o deformație obișnuită în limba română: de exemplu Manu a devenit Manea; Iovis, Iovea; Corbus, Corbea; Vulcanus, Vâlcea).

Puțin mai înainte de punctul în care Dunărea se desparte în trei brațe, pe mânerul Tridentului, este portul Tulcea. În legătură cu acest nume, avem de observat aceasta: e-ul intercalat înainte de a este același fenomen lingvistic de care am vorbit câteva rânduri mai sus; cât despre c este o formă adjectivală obișnuită în româna vulgară (de exemplu o Rusoaică se spune în românește Rusă; în româna vulgară, Ruscă; la fel Evree, Evreică; Franceză, Franțuscă). Să eliminăm deci, ca supraadăugate e-ul și c-ul, și rămâne pe deplin TULA¹⁸.

Să luăm acum problema mai îndeaproape și să căutăm izvoarele cele mai prețioase, din punctul nostru de vedere, în așa-numitul Folklor român.

Există în România un gen special de incantații, Colindele¹⁹. Acest cuvânt nu este altul decât Calendae. La Crăciun, la Anul Nou, la Sfântul Ion, copiii se adună în grupuri și merg din casă în casă pentru a vesti Vestea cea Bună. Acest lucru se făcea la Romani la calendele lui Ianuarie în timpul Saturnaliilor și al sărbătorilor lui Ianus^glosar. Subiectul este un episod sacru care nu are creștin decât

numele personajelor; uneori se mimează o dramă sacră în care se găsesc, de exemplu, printre alții, cei trei judecători din Infern. Aceste Colinde nu sunt, bineînțeles, latine^sursa, ci urcă la obârșia comună proto-pelasgică, într-o antichitate abisală; ele sunt tot ce e mai misterios în poezia populară română.

Or, toate Colindele încep cu evocarea unei „Mari Mânăstiri Albe” care se găsește într-o insulă; „Marea Mânăstire Albă cu nouă altare”, „Marea și Sfânta Mânăstire Albă care se găsește într-o insulă a Mării Negre”. Locul e deci arătat cu toată precizia dorită.

Într-al Mării Negre prund^vers. / La dalbele mânăstiri,

Ler, Doamne, Ler²⁰ / Slujescu-mi nouă preoți

Și cu nouă logofeți…²¹

Iacă Doamne-n prundul mărei / Hoi Leronda Lerului Doamne,

La Mânăstirea cu nouă altare / Mi-ard nouă lumânări,

Sus îmi ard și jos îmi pică / Picătura ce pică

Lac de mir, pârâu de vin / Se scaldă Bun Dumnezeu²²…

Colo-n sus și mai în sus / Oi, Lerondai, Leroi Doamne!

Unde sfinții toți s-au dus. / E o dalbă mânăstire…

Cu pereții de tămâie, / Ușile de alămâie,

Pe la praguri tot de marmuri / Și-n lăuntru-i plin de prapuri.

Dar în ea oare cine sunt? / La altar e Ion cel Sfânt,

Cu vreo nouă popi bătrâni; / Ruga o fac de săptămâni…

Dar ruga cine-o ascultă? / Măicuța lui Dumnezeu

Pe brațe cu fiul său. / Fiul țâpă-un măr în lună

Face luna tocmai plină… / Altu-l țâpă sus pe soare,

Sus pe soare când răsare / Și când e la prânzul mare…

De sus de la Tatăl / Ler, Doamne, Ler!

S-a ridicat în sus / Un nor mare,²³

Din norul mare / S-a făcut un Om mare

Cu o Secure mare… / Și din Omul mare

S-a făcut o Pădure mare / Și din Pădure mare²⁴

S-a tăiat un Copac mare / Și s-a făcut o Mânăstire Albă Mare

Cu nouă Altare / Și nouă Tronuri de Aur

Cu slove de Aur / În Altarul mare

E Sânta Maria Mare, / În Altarul Mic

E Sânta Maria Mică. / În Altarul din Mijloc

Maica Domnului ședea / Și din o carte citea

Lacrimile îi curgea / În slove de aur se făcea;

Privește Maica Domnului peste umărul stâng.

Și nu vede pe nimenea, / Privește peste umărul drept

Și vede pe Ion Sânt Ion…

Mânăstirea Albă e ca un Soare. Lângă Mânăstire e un lac de ulei sfânt și un râu de vin în care se scaldă și se sfințesc Bunul Dumnezeu și Bătrânul Crăciun. Cărarea care merge de la malul râului la Mânăstire este Calea Sacră.

„După Slujbă” care e foarte lungă, sosesc pe Mare „într-o Arcă”, Sfântul Dumnezeu și ceilalți Sfinți; ei se așează în jețuri de aur. Uneori Templul e numit „Mânăstirea Domnilor”.

În Ostrovu Mării Negre / Ia! Voleranda Lerului Doamne.

După Dealu cela mare / Răsărit-a mândru Soare.

Da nu-i Soare răsărit / Că-i o Dalbă Mânăstire,

Mânăstirea Domnilor. / Nouă preoți preutesc

Nouă diaconi citesc / În locaș Dumnezeiesc;

Iar când Popa cel mai mare / Zări ieșind Sfântu Soare,

Se bucură foarte tare / Și la el că se uita

Și din gură așa grăia…

În Dalba Mânăstire Mare / Aho! Ler Doamne Ler!

Mânăstirea cu Nouă Altare / Și cu Jețuri aurite.

Da în Jețuri cine șade? / E Ilion, (Helios)

Lângă el e Maica Precista / Lângă Maica Precista

Șade Bătrânul Crăciun / Lângă Bătrânul Crăciun

Șade Ion Sânt Ion… / Și Siva Vasilea…

Să dăm acestor personaje adevăratul lor nume:

Bunul Dumnezeu, Ilion, Alion, este Apollo.

Bătrânul Crăciun, Saturnus Senex^{glosartrad.25}; cuvântul Crăciun vine de la creatione, deci Bătrânul Crăciun este și Ciclul.

Sfânta Mamă, Latona.

Sfânta Maria Mare, Gaia^glosar.

Sfânta Maria Mică, Iana, Diana, Luna.

Ion-Sânt-Ion, Ianus. Sunt admirabil indicate cele două aspecte ale lui Ianus. Chiar și al treilea aspect, ocult și sintetic este foarte limpede arătat prin „Sânt” pus între cei doi „Ion”.

Siva Vasilea, Ops Consiva^trad., divinitate a recoltelor.

Apollo e uneori numit „Bunul Dumnezeu Fiul”. Este același cu Bonus Deus Puer^trad., sau Bonus puer phosphorus, epitete ale lui Apollo în nenumăratele inscripții consacrate acestui Zeu și găsite în Dacia, mai ales în orașul Apulum (Alba Iulia), capitală a provinciei cu același nume (Dacia Apulensis), numită așa după Zeu.

În câteva Colinde Bunul Dumnezeu apare ca Păstor, cu un fluier și păr de aur.

Pe Muntele Mare / Mândră turmă de oi paște,

Dar la turmă cine umblă? / Umblă, umblă Sfântul Soare

Cu păr galben / Cu soru-sa cea mai mare,

Cu fluieru-nverigat / Cu toporu-ncolțurat.

Se știe că Apollo păzea turmele Regelui Admet.

Sus pe Munte Mare / Ia²⁶ Ler Doamne Ler!

E-o turmă mândră de oi. / Dar la turmă cine umblă

Este Domnul Dumnezeu / Cu părul de aur

Cu Soarele pe piept, / Cu Luna pe frunte

Sprijinit pe-o lance / Cu-un fluier înverigat.

Aho, Ion! / Ion-Sânt-Ion!

Zărește pe Mare / La dreapta Sfântului Soare

O masă rotundă / De Îngeri înconjurată…

Latona a fost persecutată de Junona^sursa care a pus toate țările să se jure că nu-i vor da azil iubitei lui Jupiter.

Coborât-a coborât / Maica Sfântă pe pământ.

I-a venit vremea să nască / Și umbla din casă-n casă

Nime-n lume n-o lăsa. / Trecu nouă mări,

Și n-o primiră, / Trecu nouă țări

Și n-o primiră, Trecu nouă munți

Și n-o primiră… / Până fu joi de cu seară²⁷

Se-așeză pe-un Deal²⁸ / Și-așternu fân uscat

Și născu mândru-mpărat.

Este destul de limpede acum că e vorba de cu totul altceva decât de Mituri creștine?

Iată și o altă legendă care se referă la Soare și la Insula Albă: puternicul Soare voia să se însoare; el căuta în Cer și pe Pământ, în Lume și printre Stele, timp de nouă ani, mergând pe nouă cai, dar nu găsi o zână cum își dorea; era una, dar era sora lui, Iana Cosânzeana²⁹. O ceru de soție. Iana locuia aproape de Marea Neagră, unde e portul Sulina, vechiul Selene… Ea țesea pe un război de argint.

Mândre Soare, când s-a mai văzut un Frate însurat cu o Soră? Și ca să mai treacă timpul ea îi cere:

Și te-ai bizui / De mi-i isprăvi

Un pod de ceară / Peste Marea Neagră.

Iar la cap de pod / Dalbă Mânăstire,

De ceară curată / Cu popii de ceară,³⁰

Noi ne-om cununa. / Soarele pleca,

Cu gândul gândea / Pe loc se făcea

Ce luna poftea, / Apoi se-ntorcea

A se cununa / La Mânăstirea Alba…³¹

Dar sub căldura de-amiază, Podul de ceară se topește; Soarele și Iana cad în Mare și se „îneacă”… Mai este nevoie să comentăm acest simbolism atât de limpede? Marea Neagră se chema în vechime Pontus…

Să recitim aceste legende; să privim din nou harta cu această Mare Neagră (Pontus) saturniană, ascunzând la sânul său Insula Alba, așezată vis-a-vis de Selina, având la nord solara Cetatea Albă și puțin mai la sud lunara Selina, numite curent în România „cheile Mării Negre” (cheile de aur și de argint ale Puterii sacerdotale și regale, ale Marilor și Micilor Mistere, cheile lui Ianus și lui Ion-Sânt-Ion); să privim laguna Letea, Tridentul Dunării, având pe mâner, în „indistincțiune”, Tula; să facem această observație capitală, înlăturând ultimele ezitări, că toate acestea sunt așezate exact pe paralela 45°, adică în mod riguros la jumătatea distanței între Pol și Ecuator, și vom putea spune parafrazându-l pe Sf. Pavel „că sunt multe lucruri de spus^sursa, și lucruri grele de explicat pentru că noi înțelegem greu”… Cu toate acestea, pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepărtată.

Capitolul II