Asfințitul Crailor

Asfințitul Crailor

Apusul este clipa cea mai sfâșietoare, dar cea mai scurtă a zilei, pentru că în realitate e în afara timpului. Domnul său, luceafărul e voievodul întunericului și al luminii; pare o „limită”, un rezultat al lor; în realitate, el le distribuie. „Descondiționarea”, „trecerea la limită”, „cvadratura cercului^glosar” sunt instantanee. De aceea voi concentra ideile, ca să respect legea misterelor.

Întreaga carte e dealtminteri crepusculară; de la începutul ei, pe parmaclâcul podului de pe lacul din Cișmigiu, povestitorul și Pantazi susțin hieratic „alba scânteiere a luceafărului răsărind”.

Crepusculul e mai ales moartea într-o lume și învierea consecutivă și necesară în alta, de aceea e simbolul superlativ al metamorfozei, Luceafărul fiind Sfinxul, Păzitorul Pragului. Când soarele e la nămiezi „Marele Pan doarme” și, împreună cu el, misterele.

Am spus-o des, „separațiunea” este operațiunea-cheie în realizarea lui „Magnum Opus^glosar”. Trecerea dincolo de formă are o traiectorie înfocată, târând după ea un spectru nevăzut, care este elementul ei rezidual. În realitate, orice își are un reziduu: ne târâm umbra după noi, focul

lasă cenușă, fluturele se desprinde din crisalidă și ne lasă o îmbrăcăminte netrebnică. Nu degeaba, în grecește, Psyhé înseamnă și fluture și suflet. Reziduul e inerent oricărei separațiuni a calitativului de cantitativ.

Prin cele trei hagialâcuri^glosar, de-a lungul firelor cruciale ale celor trei gune^glosar, Craii se convertesc unul în altul, mai precis, „tendințele” pe care le însumează, până în Nirvana în Apele pacifice, „vers des cieux inconnus”.

Iată procesul descris cu competență de René Guénon. Deși privind „lumea mare”, se aplică și lumii mici, ținând seamă de constituția analogică a micro și macrocosmosului.

„În adevăr, pe când rezultatele pozitive ale manifestațiunii ciclice sunt „cristalizate” pentru a fi apoi „transmutate” în germenii posibilității ciclului viitor și apoi „sublimate” — ceea ce nu poate fi astfel utilizat, deci tot ce nu constituie decât rezultatele negative ale manifestațiunii este „precipitat” sub forma unui caput mortuum,^trad. în sensul alchimic al termenului, în „prelungirile” cele mai inferioare ale stării noastre de existență; în amândouă cazurile, se trece în modalitățile extra-corporale, superioare într-unul și inferioare în celălalt; astfel se poate spune că, în definitiv, manifestațiunea corporală s-a topit, s-a „volatilizat”. Se vede că, în toate acestea, trebuie totdeauna considerate cele două termene a ceea ce hermetismul desemnează respectiv ca „coagulare” și „disoluțiune” și cele din două părți deodată: în partea benefică, avem astfel „cristalizarea” și „sublimarea”; în partea malefică, avem „precipitarea” și întoarcerea finală la indistincțiunea Haosului.”⁵⁶

Am spus, mai sus, ceva despre „sublimarea” Crailor. Dar „precipitarea”, întoarcerea la Haos, în antrepozitul

lucrurilor netrebnice? O găsim în reziduurile, în larvele, în „fecâile” ce le-au lăsat Psyheele adevăraților „crai” plecați pe tărâmul celălalt, la „Curtea-veche”: un politician crapulos, de-a valma cu tagma ticăloasă care ne-a guvernat între cele două războaie, Gore Pirgu; cadavrul lui Pașadia între coapsele Rașelicăi Nachmanson. Dar solarul Pantazi?

„Seara însoțeam până la graniță pe un gentleman ras și cu barbeți scurți, în ținuta elegantă de călătorie — un străin. Stam în vagonul-restaurant la o masă față-n față și nu găseam să ne spunem unul altuia nimic. Noaptea pogorâse repede. Și mi-am adus aminte de acela care încetase să mai fie, de omul ce-mi păruse un prieten de când lumea și adesea chiar un alt eu însumi, de Pantazi, când m-a întrebat ce s-ar putea să bem.”

Vedem până la ce punct „drama” crailor e o ilustrațiune a considerațiilor lui Guénon. Tot coincidență? De unde poseda Mateiu Caragiale aceste chei fundamentale ale hermetismului? Simbolismul hermetic al Crailor este valabil, omogen, fără fisură. Perfecțiunea nefiind din lumea aceasta, iar căutarea individuală, ori cu ce mijloace mintale ar fi dusă, nescutind de greșeli, nu poate fi vorba decât de transmisiunea orală a unei fraternități oculte, păstrând un „depozit” inițiatic datând din illo tempore.

În literatura contemporană găsim numai două exemple de încarnare perfectă romanescă a unei doctrine oculte: în ultimele două romane ale lui Dostoievski și în Der Engel von westlichen Fenster^trad. al lui Gustav Meyrink. Or, se pare că în ultima parte a vieții lui, Dostoievski a fost în punctul de interferență a câtorva mari spirituali ruși, iar Meyrink aparținea sigur unei serioase prelungiri a lui „Hermetic Brotherhood of Luxor”, de

filiațiune directă rosicruciană. De ce, în al treilea caz, Mateiu Caragiale, ar face excepție?⁵⁷

Ar mai fi câteva observațiuni de făcut cu privire la aspectul macrocosmic, ciclic, al mitului Crailor de Curtea-veche.

Treizeci și trei de ani după moartea lui Serghie și toți atâția de tribulațiune pentru Pena înaripată, Făt-Frumos și Iana se regăsesc în „Heliopolis”, Curtea primordială. Lumea cărții, ai cărei poli necesari erau, se irosește, prin retragerea rațiunii ei suficiente, proces redat cu mijloace artistice incomparabile de Mateiu Caragiale.

„Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernia mută^glosar, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloșul la coapsă și cu crucea pe piept și, afară de scarlatul tocurilor, înveșmântați, împanglicați și împănoșați numai în aur și verde, verde și aur⁵⁸, așteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină cântare de clopoței ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupra-ne; răscumpărați prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutari nevăzuți coborâseră prapurele înstematic și una câte una se stinseră cele șapte candele de la altar. Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. Înaintea noastră, în port bălțat de măscărici, scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-a-ndăratelea, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului…”

Cititorul are acum destule elemente ca să aprecieze valoarea simbolică a fiecărui detaliu. Reamintim că nu e

vorba de „o curte veche” ci de „Curtea-veche”; și că paraclisul nu e o halucinație, ci, în adevărata intenție a lui Mateiu Caragiale, capela aievea de zid, a unui conventicul secret. În ce loc? — numai subteranele mahalalelor o știu. Separațiunea dintre simbol și vehicolul său, dintre Psyhe și larvă, e marcată cu toată preciziunea. Pe când Pașadia oficia vecernia mută în paraclisul de taină, celălalt Pașadia murea — știe cititorul cum.

Ca să ne minuneze până la sfârșit, autorul ridică vălul o clipă și imediat îl lasă, asupra momentului, poate cel mai incredibil din carte; Pirgu, în ipostaza de bufon, maestru spiritual și psihopomp^glosar! Aici iar se-ntind nesfârșite pagini albe pe care ar trebui să le umplem, ca să spunem ceva asupra acestei probleme fundamentale. Sunt nevoit să mă rezum: în baza legii de analogie inversă, ce e mai luminos sus, îmbracă haina cea mai abjectă jos. Haina bălțată a bufonului e, în realitate, curcubeul. Dar, scuipat de toate așezările sociale, în marginea tagmelor, nebunul e la punctul lor de interferență și le ține toate ițele. Și asta o spune cartea: „un târg întreg îl juca giurgiuna și noi înșine n-am făcut tustrei oare parte din Vicleimul^glosar ale cărui păpuși le aruncă una într-alta?… acelei lumi de noapte însufleițor fiindu-i numai el”. Și după toate tradițiile, sforile păpușilor le ține Demiurgul, care, printre altele, este și regentul lui Tamas^glosar, moșind Creațiunea. Pirgu conduce pe Crai mergând de-a-ndăratelea, stăpân pe amândouă sensurile Drumului. Ca să vadă înainte și înapoi trebuie să aibă dubla față a lui Ianus^glosar… „Dubla față nu mi-a apărut niciodată, oricât l-am conjurat.^sursa Nu am văzut Rubinul Roșu. Acela căruia Diavolul nu i-a strâmbat cu forța capul la spate, în drumul lui fără răgaz în țara morților, nu va privi niciodată răsăritul Luminii. Cine vrea să se catere trebuie să se coboare in jos, atunci de-abia Inferiorul devine Superior.”

„Tu frate, ai pășit peste pragul Inițierii, cu capul întors spre spate.”⁵⁹

Menționăm, în treacăt, că Hefaistos nu e un zeu șchiop, cum se spune, ci cu picioarele strâmbe la 180°. Când merge într-o direcție, lasă urme în direcția contrarie… Nu s-a scris ceva definitiv despre Shakespeare pentru că nu se cunoaște — et pour cause^trad. — rolul Bufonului în opera sa.

Susțineam mai sus că una din dovezile „onorabilității” lui Mateiu Caargiale stă în faptul că spune incomparabil mai mult în imagine decât în scris, urmând unei tradiții vechi, de altminteri, imaginea fiind păstrătoare mai eficace a secretului decât vorba. E de ajuns să reamintim faimosul Liber Vitae^glosar rosicrucian, compus exclusiv din gravuri fără nici un rând de text.

Mateiu Caragiale a schițat un desen ilustrând „visul” din urmă. În registrul superior, Le Crépuscule des seigneurs,^trad. craii de Curtea-veche oficiind „vecernia mută”. În registrul inferior, Le Rêve, repetat de trei ori, o dată de fiecare crai, deasupra podului uriaș din gol, pe care pășesc craii. În frunte, conducându-i, dar cu fața spre ei, bufonul Pirgu, fluturând o năframă cu brațul drept înălțat; brațul stâng arată pământul, cele două mâini făcând gestul clasic al „androginului primordial”, unind cele superioare cu cele inferioare. La celălalt capăt al podului, crucea de Malta^glosar, de care nu se suflă nici un cuvânt în text, indicând fără ambiguitate că ea e steaua conducătoare a celor trei crai, în hagealâcul lor suprem spre curtea primordială. În fața crucii, trei mâini stilizate se înalță. Acum, dacă la intrarea unei case, un paznic ne face semnul acesta, ce însemnează? în primul rând „stai!”, în al doilea rând, „bine ai venit”, gest ex-

primând perfect dublul rol al „păzitorilor țării sfinte” de care am vorbit, acela de a interzice accesul celor necalificați și acela de mijlocire, de primire, pentru cei chemați.

Găsim mâna și în vârful „sceptrului de justiție” al regilor, exprimând puterea regală; crucea e simbol sacerdotal; regăsim în desen cele două atribute esențiale ale deținătorilor tradiției primordiale din „insula albă”. Misterele se apără singure și sunt inaccesibile unui șarlatan și dacă, prin imposibil, fură ceva, nu le tace, face zarvă. Discreția lui Mateiu Caragiale e de înalt stil, în spiritul unui jurământ dat, pe care își face mare cinste din a-l ține.

* * *

În încheiere, punem problema Crailor prin niște constatări, care, o mărturisim, rămân litigioase:

1. Ordinul de Malta s-a împământenit în Rusia, țarul Paul I fiind marele magistru legitim ales de capitul și desemnat de ultimul Mare Maestru, Ferdinand de Hompesch, alungat din insulă de Napoleon. Ofițerii ruși au adus Ordinul în Principate?

2. S-a adăugat în Masoneria superioară din sec. XVIII, un grad „Ordinul de Malta și al lui Paul”, cu tonalitate și intenție esoterice. Masoneria a pătruns în Rusia sec. XVIII. A adus cu ea ritul pomenit, integrându-l în Ordinul de Malta rusesc? În caz afirmativ a trebuit să existe ca grad și în lojile masonice române importate din Rusia prin ofițeri ruși.

3. În vremuri relativ liniștite, ordinele secrete se prelungesc. Există o lojă masonică, cu rit maltez în București prin anii 1910?

4. Este sigur că Mateiu Caragiale a fost mason, lucru banal pe vremea lui; dacă făcea parte dintr-o lojă, cu rit maltez, nu era, ipso-facto,^trad. și Cavaler de Malta?

* * *

La sfârșit, revin la punctul de plecare, am impresia că imprim o mișcare circulară studiului, așezându-l în încolăcirea Uroborosului^glosar, mușcându-și coada:

Zeii ospețeau pe malul Nilului. Apariția lui Typhon îi împrăștie înspăimântați la marginile lumii, schimbați în animale.

Typhon e numele grecesc al lui Set care și-a omorât fratele, Osiris, tăindu-l în 14 bucăți, împărțindu-le în cele 14 nome ale Egiptului. Această împărțire e exact același lucru cu fuga divergentă a zeilor înspăimântați. Isis „adună ceea ce era împrăștiat”⁶⁰, prinse bucățile și reînsufleți trupul divin. Aidoma, spun basmele noastre:

„Într-o zi când Voinicul se întoarse de la vânat și era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dânsul și-l făcu bucăți, cu paloșul pe care-l purta totdeauna ascuns la dânsul. Și ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucățelele în desagi, le așeză pe cal […] Acesta era al Zânei. Ea îl dăduse în dar voinicului, când fu a se duce la Mărul roșu […] Zâna […] luă bucățică cu bucățică, os cu os și le așeză una lângă alta, fiecare la locașul lor… După aceea, turnă apă moartă peste ele. Ele se închegară lipindu-se una de alta. Îl stropi și cu apă vie și se însufleți, dar surd și mut. Atunci îi dete să mănânce un măr de care adusese el și îi veni graiu. Luă și purcelul scroafei de sub pământ și-l

făcu să guițe la urechi și îi veni auzul.” Eroul e „fiul văduvei^glosar”, „voinicul cel fără de tată”⁶¹.

Pan, așezat în slava cerului de Zeus, în chip de Capricorn^glosar a înminunat toată lumea veche pe căile lui de stea. Dar vârsta de aur are un sfârșit și zeii au părăsit pământul văduvit, ca și craii în 1910, mistuindu-se în Grădina Hesperidelor; ca lebăda din armele lui Pantazi, „luându-și zborul cu gâtul străpuns de o săgeată purpurie”, „spre ceruri necunoscute”.

„Dacă strămoșii ar fi pe alese, pe cel dintâi l-aș voi tot corăbier;^sursa mi-ar plăcea să cobor din acel Thamus căruia odinioară, în pustietatea unei seri pe valuri, un glas tainic i-a poruncit să meargă să vestească moartea Marelui Pan.” Povestea o așează Plutarc pe vremea lui Tiberiu; deci întâmplarea e contemporană cu Iisus…

Mitul e reactualizat de Pantazi, în numele căruia Pan se găsește în rădăcină. Pan începe cu P și e ultimul și cel mai mare din glifele pomenite până acum.

Ambianța „mateină” e pusă sub adumbrirea Melancoliei düreriene. Moartea lui Pan e și Moartea Mirării, în lumea noastră, fiindcă în cetatea lui zodiacală Pan e veșnic. viu. Dar Mirarea sinonimă cu Tăcerea și o descurajare mă cuprinde: tot ce-am spus până acum e o volubilă pledoarie pentru Tăcere. E o contrazicere? Pot vorbele vehicula Tăcerea? Întrebare formidabilă la care nimeni nu a răspuns vreodată, pentru că nu e posibil. Și trebuie totuși să conchidem, după tiparele aceluiași illud tempus^glosar, că nu poate fi operă de artă adevărată, sau doctrină științifică valabilă, dacă în finalitatea lor nu expiră pe țărmul Oceanului Tăcerii, Mare Tenebrarum.^trad.

Șoapta mitului cel mai sacrificial al vechimii a ajuns până la noi: regele Midas a urmărit mult timp prin păduri pe Silen^sursa tovarăș și părinte adoptiv al lui Dionysos.

Îl ținuse la pieptul lui de Silen silens,^trad. și marele zeu al Misterelor a auzit doar o mică parte din foșnetul tăcerii, din pieptul abisal.

După ce l-a prins, regele îl întrebă ce trebuie să râvnească, să dorească omul înainte de toate. Zile întregi, Silen tăcu, căci era făcut din substanța tăcerii, nu ca noi oamenii efemeri, din substanța viselor și a nălucirilor. Midas se încăpățâna stupid, cerând răspuns. Prostul nu înțelegea că-l avea în fiece clipă, în doctrina totală a Tăcerii silenului. Lui Midas i-au crescut urechi de măgar pentru că nu a știut să audă tăcerea.

În sfârșit constrâns, Daimonul^glosar care trebuia să ajungă din urmă cortegiul lui Dionysos, izbucni în râs și-i răspunse aceste vorbe, drojdii, reziduuri, căderi radioactive ale doctrinei transcendente: „Neam efemer și mizerabil, copil al întâmplării, și al ostenelii, de ce mă constrângi să-ți dezvălui ceea ce ar fi mai bine să nu cunoști niciodată? Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru e pentru tine imposibilul: să nu te fi născut, să nu fii, să fii nimic. Dar, după asta, ceea ce poți dori mai bun — e să mori cât mai repede.”

Asfințitul crailor…