Prin Labirint

Prin Labirint

Revenim la miniatura Caragiale.

Odată pusă în evidență afinitatea dintre jocul gunelor^glosar, jocul ielelor, jocul „Crailor”, e firesc să imităm mersul lor procesional, pentru că e acela al Firii. Ne conformăm unui imperativ, fără oboseală repetat de adepții artei regale: „Urmați mersul Naturii”, și mersul bazic al ei este circular, deși invizibil. Prin urmare, ne vom apropia de „Curtea-veche”, prin galeriile circulare, concentrice, invizibile ale Labirintului^glosar. Când pe o noapte fără nori, ni se dezvăluie galaxia din constelația Andromedei, de-a lungul spirelor ei ajungem la nucleul fizic și metafizic. Vom păși, fără grabă, prin galeriile Labirintului, cu nădejdea că nu vom scăpa din mână firul Ariadnei. Hagealâcul se desfășoară în timp și spațiu, până la sleirea lor, în punctul central. Până atunci demersul nostru procede în succesiune și-i vom arăta curiozitățile, bizareriile și enigmele. Un pelerinaj e o însumare de tribulațiuni; finalitatea lui însă nu e aditivă pentru că e o trecere instantanee la limită, care singură dă retroactiv sens drumului făcut.

Finis coronat opus^glosar.^trad.

a. Cetatea smintelii

Voi sublinia, cu riscul repetiției, caracterul nocturn și spectral al cetății din cartea lui Mateiu Caragiale, cu numele București. Am vorbit mai sus de acest realism superior din care fantasticul iese ca ultimă implicație. În general, acest soi de realism nu depășește antenele criticii obișnuite. Pentru G. Călinescu, „umanist”, realism și simț comun sunt termeni convertibili. „Scrierea lui Mateiu Caragiale valorează nu prin ce este, ci prin ceea ce sugeră.” Ca și cum aceasta n-ar fi o superioritate! „Realitatea se transfigurează, devine fantastică, și un fel de neliniște de Edgar Poë agită pe aceste secături ale vechii capitale române”… dar „privită prin ceea ce ar fi putut să fie, scrierea e ratată, cum ratat e și autorul”²¹. Nu văd ce altceva ar fi putut fi Craii decât ceea ce sunt.

Pentru Călinescu ratarea cărții e solidară cu ratarea autorului. Curios criteriu de critică literară. Din fericire, Călinescu era inconsecvent. Citind printre rânduri, eroii lui Mateiu Caragiale sunt pentru el ratați nu numai din cauza „neseriozității” sociale, ci și pentru că nu au carnalitatea, grosimea, consistența pur fiziologică a personajelor lui Zola. Dar cea mai masivă aparență, tot o mască e, și chiar Vitellius își târăște simbolismul congenital ca pe o umbră. Nu numai prin înclinare, ci prin deliberat, prefer autori ca Dostoievski și Mateiu Caragiale, care au avut ochi de bufniță ca să vadă că Existența este una și aceeași cu — Vălul Mayei. Și cum cine poate plusul poate și minusul, au reușit să-și facă eroii tot atât de credibili ca și personajele elaborate după rețetele rămase de la Monsieur Taine.

„Desfrâul mă uimi mai puțin decât descrierea ce domnea în toate rândurile; mărturisesc că nu mă așteptam să

văd dospind ticneli atât de numeroase și de felurite, să întâlnesc atâta nebunie slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curând sau mai târziu, să nu se dea pe față vreo meteahnă, pe care pe neașteptate să nu-l aud aiurând, la sfârșit pierdui nădejdea să cunosc, în carne și oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte.” Numărul cazurilor interesante rămânea însă restrâns și, printre ele, „vrednic de cercetare într-adevăr nu-l socotii decât pe al lui Pașadia”, șeful de orchestră simbolic al smintelii întregului oraș. Dar aiureala e și mai sensibilă în exemplarele inferioare, unde, nefiind inhibată, capătă de-a dreptul caracter de posesiune diabolică. Or, trăsătura oarecum definitorie a Satanei e deritnia. O împărtășește cu dărnicie aceluia care reprezintă direct tendința tamas^glosar în carte: „Ne despărțeam în sfârșit, ducându-ne fiecare leșurile: Pașadia și Pantazi de-a dreptul acasă, eu la baia cu aburi, Pirgu la moașă să-l tragă cu oțet de trandafiri și cu opedeldoc. Deșuchieturile lui, oricari ar fi fost, ajunseră să pară la dânsul așa firești că, în Jarcaleți, unde sta cu părinții, pe mahalagiii vecinași nu-i mai cuprindea mirarea când îl vedeau întorcându-se dimineața cu două flașnete cântând fiecare altceva, cu ursul, cu călușarii sau cu paparudele, pe saca, pe targă sau cu dricul.”

E interesantă consanguinitatea cu „strămoșii” Crailor.

„Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale în Vatra, unde se explică originea expresiei de „Crai”. O ceată de mahalagii, în frunte cu grecul Melanos, s-au răsculat, după mazilirea lui Gr. Ghica, și-au început a jefui orașul. Melanos, cu cucă de Domn în cap și cu haine voievodale furate, trecea prin oraș, cu „craii” lui, beat mort, călare pe un măgar. Vechii crai erau deci un

fel de boemi dezmățați, bucureșteni, cărora le corespund la altă epocă eroii cărții”²².

Descrierea corespunde cu ceea ce se spune despre „Thyasele” dionysiene de bachanți și bachante, care rătăceau în procesiuni delirante prin orașe, munți, păduri, în anumite momente ale anului, când un „exutoriu” controlat al patimilor înăbușite era socotit ca salutar. Melanos umbla călare pe un măgar, montura lui Dionysos și al tatălui său adoptiv, crescătorul său, insondabilul Silen.

Caracterul bahic al lui Melanos și al derbedeilor săi, totdeauna beți, este incontestabil. Cine știe ce continuitate subterană, din preistorie, prin lumea antică, s-a prelungit până nu demult? Se recunoaște acum filiațiunea bahică a Sabatului medieval. Și de la Melanos, la „craii” noștri, de ce nu ar exista aceeași continuitate? Călinescu spune: „Vechii crai erau deci un fel de boemi dezmățați bucureșteni, cărora le corespund la altă epocă eroii noștri”. Călinescu a nimerit-o mai bine decât bănuia. Se propagă și se perpetuează prin secole un impuls, un fel de lungime de undă, identică sieși, dar vehiculată divers de oameni, animale, vegetale și chiar minerale.

Melanos, al cărui nume însemnează „negru”, îmbrăcat cu haine domnești, cu cucă voievodală, ce bizară, ce grotescă oglindire a „funcțiunii” Principatului muntean, întemeiat de legendarul voievod, care tot „Negru-Vodă” se numea! Dacă era în intenția unor anumite grupuri oculte să perpetueze — să zicem — o „funcțiune” sub aspectul ei principal, pentru motive greu de precizat, singurul chip de a o oculta era să o facă grotescă. E cea mai nepătrunsă mască. Dar câtă înțelepciune adâncă se făcea de multe ori ascunsă sub aparența nebuniei,

câți bufoni regali au fost „morosofi” (nebuni-înțelepți), cum îl numea Rabelais pe faimosul Triboulet, nebunul lui Ludovic al XII-lea și Francisc I. Triboulet, al cărui nume vine de la tribulațiune.

Mai mult: delirul, desfrânarea devin uneori o tehnică, o disciplină a „disoluției” care descătușează în om și în colectivitate elemente de înțelepciune, extatice, obișnuit toropite de iluzia vieții cotidiene. Tot cultul lui Dionysos și al Marei Mame, servea de suport acestei discipline, în fond identică cu „separațiunea” alchimică de care am vorbit mai sus, explicându-i rostul.

O tehnică asemănătoare de „disoluție” a Aparentului, pentru a dezrobi Ascunsul, se obișnuia în evul mediu în așa-zisa „Sărbătoare a Măgarului” (Fête de l’Âne”): Se introducea în altar și se așeza pe tronul episcopal un măgar cu mitră de episcop; era adorat de credincioși și se oficia un fel de liturghie sacrilege.

În rezumat: nebunia aparentă libera (solve), înțelepciunea ascunsă, care se „coagula” în acest mod, prin exteriorizare, într-un individ, într-o organizație, într-o colectivitate. Nu e firesc? Unde se găsesc fierul, arama, argintul, aurul? În minereu, și până nu este topit la foc (solve) nu îngăduie metalului solicitat să se „coaguleze” în lume, pentru utilizare. E același lucru cu înțelepciunea ascunsă.

E remarcabilă, în Craii de Curtea-veche, vădita cunoaștere, cel puțin instinctivă, a acestei „tehnici” din partea autorului. Peste orașul arhibanal presară o pulbere radioactivă, o vaporizare de natură „panică”, și iată toată lumea cuprinsă de descreierare, de sminteală, de delir, prin urmare în stare de receptivitate, dar și de dăruire a străfundului, de exteriorizare a ocultului. Îmi reamintește pe Cybela dând un vomitiv lui Cronos, silindu-l să verse pe copiii lor înghițiți. Fi-voi silit să repet întruna cuvântul „coincidență” ca să bat în struna „bunu-

lui-simț”? Termenii „coincidență”, „bun-simț” sunt mai ales întrebuințați de raționaliști, pentru care e un „sesam”, deschizând totul. În realitate sunt o cheie falsă care nu deschide și nu explică nimic, model de lene mentală și conformism comod. E o metodă admirabilă de a înlocui reflexiunea cu epitetul și de la acesta la interjecție și onomatopee e numai un pas. Nimeni nu se înfurie mai repede decât un logician. Un filozof e un om care nu poate înceta de a filozofa, pentru că circuitul său mental e bordura unei oglinzi în care se reflectă narcisismul său congenital. „Qui veut faire l’ange, fait la bête.”^sursatrad. Raționalismul e valabil când, la locul lui, scoate implicațiile unor semne de inducțiuni.

Va trebui să revenim asupra importantei chestiuni a descompunerii, la sfârșitul lucrării, când vom arăta caracterul indiscutabil de tehnică hermetică al finalului cărții. Să se țină seama de asemenea de cele spuse în capitolele precedente despre doctrina lui solve-coagula.

b. Obrăzarul

Problema măștii e strict solidară cu aceea a simbolului. Exact vorbind, masca și simbolul sunt unul și același lucru, deoarece în dosul simbolului se află lucrul simbolizat. Omul poartă o mască de carne care e apartenența lui sensibilă, fotografică, fișa signaletică, suma de gusturi și repulsii care îl caracterizează; reflexele sale fizice și psihice, mai încolo ființa lui socială, namarupa^glosar, forma, numele, vârsta, familia și e ușor de închipuit câte se mai pot adăuga.

Oamenii se despart în două mari categorii primordiale, depășind în importanță orice clasificare imaginabilă: în prima, se află acei ce știu că poartă o mască; în a doua, acei ce nu o știu, care se identifică cu acciden-

tul. Se poate lesne vedea că în prima se găsește un pumn prizărit de oameni; în a doua, nisipul mării. Totuși omul nu are libertatea alegerii. La un moment X al fluxului său vital, masca i se va smulge și nenorocitul abia în momentul când nu o mai are își va da seama că a avut-o. E ușor de închipuit abisul de spaimă ce se va căsca dintr-o dată în cărarea lui.

Tâlcuirea metafizică a măștii trebuie căutată în punctul apex al metafizicii, pentru că orice argumentație valabilă coboară de sus în jos. Masca în sensul ei suprem este Vălul Mayei care poate fi iluzia, dar „reprezintă mai ales «măsura» maternă și mijloacele esențiale ale manifestării unei lumi de aparențe, întemeiată pe cantitate, aparențe prin care putem fi iluminați sau rătăciți după gradul propriei noastre maturități”²³. Rațiunea ontologică a măștii se găsește în deosebirea fundamentală dintre atma^glosar și givatma. Ne referim la înțelepciunea hindusă, pentru că acolo găsim explicațiile cele mai structurate. Adaptarea românească a acestor termeni e deosebit de gingașă. În franceză, atma s-a tradus cu le soi^trad. și Jivatma^glosar cu le moi. În românește propunem cuplul sine și eu.

Trebuie să stabilim cât mai net posibil distincția fundamentală între „sine”, care e însăși principiul ființei, și „eul” individual.

„Sinele” e principiul transcendent și permanent față de care ființa manifestată, ființa omenească, de exemplu, nu este decât o modificare tranzitorie și contingentă, modificare incapabilă dealtminteri să afecteze principiul. „Sinele” ca atare nu-i niciodată individualizat și nu poate fi, căci, trebuind totdeauna privit sub aspectul eternității și imuabilului, care sunt atributele necesare ale Ființei pure, nu este, evident, susceptibil de nici o particularizare. Imuabil în natura proprie, dezvoltă numai posibilitățile

indefinite pe care le comportă, prin trecerea relativă de la putere la act printr-o indefinitate de grade și aceasta fără ca permanența sa esențială să fie afectată.²⁴ Reflexul „sinelui” în individualitatea umană determină centrul acestei individualități, „eul”, „jivatma”, care nu-și scoate realitatea decât în măsura în care e o oglindire a lui „atma”. Pe un plan inferior, care nu mai e metafizic, ci cosmologic, polarizarea Ființei în purușa^glosar și prakriti^glosar produce, cum am mai spus, actualizarea manifestațiunii universale, prin ruperea echilibrului indistinct a celor trei gune în Prakriti.

Acestea fiind stabilite principial, putem căuta aplicările în lumea noastră, care e numai unul din nenumăratele planuri de existență ale manifestațiunii integrale. E semnificativ că în latinește persona^trad. înseamnă și persoană și mască, exteriorizând dar în același timp învăluind latențele ființei.

În limbaj curent, când se spune de cineva că poartă o mască, sensul este pejorativ, insinuând ipocrizia și falsitatea. Dar aceasta nu e adevărat, pentru că mulțimea oamenilor nu știe că poartă o mască, și în loc de ipocrizie, termenul prostie ar fi mai convenabil; pentru cine și-o pune conștient, masca recuperează un sens pozitiv, crescând în măsura lucidității.

Vom lăuda masca, chiar pe planul social sau pur psihologic; ea poate fi zidul ocrotitor al vieții interioare, simptomul existenței ei; masca e rezervă, concesiunea făcută oamenilor și societății. Masca e o dovadă de bună creștere, pentru că nu ne este permis să ne inoportunăm aproapele sau semenii cu vicisitudinile, inegalitățile, zbuciumul nostru lăuntric. O societate fără mască ar fi insuportabilă; o punem deliberat pe obrazul nostru pentru

că este un gard despărțitor construit de noi. Chiar la nivelurile acestea inferioare, masca e oglindire depărtată, abia simțită, dar autentică a deosebirii fundamentale între sine și eu. Necesitatea măștii devine inevitabilă când individul se consacră unei activități interioare ascunsă, neavând nici o tangență cu ființa lui socială; prima ține de atma, a doua de jivatma. Există un aspect al măștii care e „numele” individului; în cazurile obișnuite, numele și forma, desemnate în sanscrită cu termenul namarupa, caracterizează ființa, mai întâi socială, apoi psihică a individului; partea lui transcendentă e fără nume pentru că e fără formă. Nama-rupa este „esența” și „substanța” individului, acești doi termeni fiind luați într-un sens relativ, referindu-se exclusiv la jivatma, nu la atma. Dar când o ființă atinge, sau năzuiește să atingă stări spirituale, depășind condițiunea sa imediată, își pierde „numele”, primind altul care exprimă posibilitățile lui mai înainte și mai ascunse. Procedeul e obișnuit, ca să citez cazurile cele mai cunoscute, în călugărie sau în masonerie ținând de „Stricta Observanță”. La realizarea fiecărei stări superioare, individul capătă un alt nume, exprimând noile lui posibilități. Călugărul, de exemplu, primește un nume la intrarea în cinul monahal; când, mult mai târziu, i se conferă „Marea Schimă Monahicească”, i se dă alt nume.

Spuneam că la atingerea stărilor informale, nu mai poate primi nici un „nume”, pentru că acesta e strict solidar cu forma (rupa), și aici apare complexitatea problemei numelui. O ființă poate atinge stări indicibile, fiind totuși obligată să participe exterior la condițiunile acestei lumi, cât mai este în viață. De aceea își păstrează numele social sau oricare din acele altele pe care le-a primit ca simplă mască. Strict vorbind, poate să ia orice nume vrea, fără ca acesta să fie „pseudonim” sau „furt”,

pentru că el e „stăpânul Numelor”, fiind în principiul lor. Vedem cât de complexă e problema măștii. Când e nevoie, ființa își ia un nume sau un val scandalos, ca să-și pună pe față o mască de nepătruns, derutând indiscrețiile. Am citat exemplul bufonului; la noi e cunoscut cazul unei „funcțiuni” legendare, numită Ciubăr-Vodă, sau cazul mai bine știut al „măscăriciului Junimei”, Creangă. (Îl chema de fapt Ștefănescu; și-a luat numele bunicului său după mamă, Creangă; e posibil să fie vorba de un neam ce-și transmite din generație în generație „creanga de Aur”, de care vorbește și Sadoveanu). În ce privește cartea noastră, ne putem da seama cât de imprudent, cât de frivol ar fi să nu ne îndreptăm atenția asupra unor nume, din care, cel puțin unul, Pantazi, este sigur o mască. Numele lor generic, „craii” desemnează numai niște cheflii sau și o altfel de „crăime”, funcțională, [de exemplu „Craii de Malta^glosar”] — iar în dosul acestei duble măști, calitatea de „crai de curte primordială”, dacă nu efectiv, cel puțin prin „delegațiune?”.

Mai este un aspect al problemei, în strânsă legătură cu cele spuse. Scriam mai sus că operația fundamentală în alchimie este „separațiunea” produsă prin agentul „solve”, dizolvarea, pentru că, în promiscuitatea lor actuală, elementele fundamentale ale omului se paralizează unul pe altul. Separate, liberează „sămânța” omului, se dinamizează prin amplificare și prin șlefuire, ca diamantul prin propria lui pulbere. Or, punerea unei măști simbolizează și efectuează o bipolarizare separatorie pe care bătrânii alchimiști o numesc prima și cea mai importantă din toate operațiunile Artei. Masca, privită astfel, devine un abces de fixațiune care soarbe elementele impure, toxice, din om, liberând ielele și „germenii” Soarelui în pieptul Adeptului, care devine poiană de codru.

c. Tainele unei litere care nu există

La începutul acestei scrieri, spuneam că pretextul, punctul ei de plecare a fost observațiunea unui tovarăș de plimbare: ciudățenia faptului că numele celor trei „crai” începe cu litera P, la care putem adăuga și pe acela al Penei Corcodușa, sinteza crailor. Lăsând la o parte pe maniacii coincidențelor, chiar cititori cu orizont mental mai deschis, nu văd decât o curiozitate în acest fapt. Totuși această trăsătură comună la niște ființe angajate solidar în aceeași — să spunem — operațiune, poate fi simbolul unor realități considerabile, pentru că întâmplarea, arbitrarul sunt incompatibile cu atotposibilitatea universală. E de ajuns să reamintim doctrina alexandrină a Logosului, trecută în creștinism prin Evanghelia a patra a lui Ioan, pentru a situa foarte sus problema. Lumea, după această doctrină, a fost creată de Logos, a doua persoană a Treimii, prin Fiat-ul cosmogonic; faptul concernă creațiunea globală. Specificările, „distinctivitățile” ei, adică fiecare lucru în parte, reprezintă un morfism al Verbului, altfel spus, dacă Fiat-ul total e un Verb indicibil, morfismele lui sunt simbolizate de literele alfabetului în aspectul lor transcendent. Limbile sacrale vechi, compuse de inspirați, aveau un caracter hieratic, unde cuvintele nu exprimau numai noțiunea, ci și esența lucrurilor.

Muhyddin ibn Arabi, „cel mai mare maestru spiritual” (Alșeih-l-Akbar),^trad. consideră Universul ca simbolizat de o carte; e simbolismul binecunoscut al lui Liber Mundi^trad. a Rosicrucienilor, de asemenea și a lui Liber Vitae^glosar apocaliptic. Caracterele acestei cărți sunt, în principiu, toate scrise simultan și indivizibil de „calamul divin”; aceste „litere transcendente” sunt esențe eterne, sau Ideile supreme; și fiecare literă fiind în același timp un număr, se va observa concordanța cu pitagorismul. Aceste „litere

transcendente” care sunt toate creaturile, după ce au fost condensate principial în omniștiința divină, s-au coborât, prin suflul divin, la lumile inferioare și au compus universul manifest…

Plecând de la acest principiu, se va înțelege fără greutate, că se stabilește o concordanță între litere și diferitele părți ale universului manifestat… Pe de altă parte, în virtutea analogiei constitutive a microcosmosului cu macrocosmul, aceleași litere corespund cu diferitele părți ale organismului omenesc²⁵. Această știință se numește în arabă „ilmu-lhuruf”, știința literelor.

Coborând de la aceste înălțimi la gângania cu numele Craii de Curtea-veche, pe baza legitimă a continuității țesutului cosmic, cei trei P ai eroilor și ai altor lucruri pe care le vom semnala au o semnificație depășind pe aceea a coincidenței. Deocamdată, P în inițialele lui purușa și prakriti, în cele trei gune ca puteri, potențe, nu numai în românește, ci și în alte limbi: potestas, potenza, pouvoir puissance, power. Tot P este inițiala unui cuvânt strict solidar cu puterea, cuvânt grecesc luat de latini și trecut în toate limbile europene, polos, polus, pol. Litera P este schema și a unei chei și a unei săbii, paloș, în vechea limbă românească.

Anticipând asupra capitolului despre Curtea-veche, semnalăm că pura, cetate (în sanscrită) de unde Brahma Pura, Cetatea Divină, primordială, începe tot cu P. „Pura are o semnificație microcosmică, desemnând centrul ființei, reprezentat de inimă… Rădăcina sanscrită pri sau pur devine în limbile europene ple sau pel, astfel că pura (oraș) și polis sunt strict echivalente; această rădăcină exprimă punctul de vedere calitativ ideea de plenitudine (sanscrit pura și purus, grecește pleus, latinește

plenum,^trad. englezește full), din punctul de vedere cantitativ, pluralitatea (grec, poli, latină plus, germană viel)”²⁶. Această avalanșă de P e și ea „coincidență”? Byron scria despre mania oamenilor de a atârna acest termen de tot ceea ce nu pricep, că este un semn de lene și comoditate mintală:

A strange coincidence to use a phrase^vers. By which such things are settled nowadays²⁷.

(O stranie coincidență, pentru a utiliza o frază Prin care asemenea lucruri sunt astăzi rânduite.)

Nu putem admite hazardul, pentru că ar fi să acordăm autonomie accidentului, ceea ce e o absurditate calificată.

* * *

Am spus ceva mai sus că litera P are forma schematizată și a unei chei și a unei săbii (paloș). Dacă sunt patru Crai, cei patru P sunt — sau patru chei, care numai toate patru la un loc pot deschide ușa „tezaurului”²⁸ — sau patru săbii întinse în unghi drept, atingându-se în vârf, pentru un jurământ, sau o conjurare. Ele formează figura numită swastika clavigeră, formată din chei.

Înainte de a tâlcui sensul ei real, trebuie să protestăm — nu în numele nostru personal, ci în acel al tradiției unanime — contra abjecției din partea unor mișcări politice de sinistră memorie, a acestui ieroglif suprem. A recupera din gunoi un diamant furat și a-l reașeza în coroană e un gest de caritate cosmică. Toate interpretă-

rile ce s-au dat zvasticei^glosar sunt fanteziste și ridicole. Zvastica nu e un simbol „aerian”; e răspândită pe tot pământul și — detaliu amuzant, o găsim pe cea mai veche sinagogă din lume „Altneusynagoge”^trad. din Praga. Există și în țara noastră foarte răspândită sub diferite forme, mai ales în forma „clavigeră”, căreia i se spune „curbilinie”, pentru că e formată din linii sinuoase, ca doi S suprapuși perpendicular unul pe altul. Pe când swastica cu linii drepte e statică, swastica curbilinie e dinamică. De aceea are uneori forma spițelor multiple ale unei roți, în număr variabil, arătându-i mișcarea de rotațiune în jurul centrului ei. O găsim pe lespedea mormântală a lui Negru-Vodă, la Curtea-de-Argeș, în 24 de poziții, marcând 24 ore cosmice și pe fundul străchinilor bucovinene și oltenești²⁹.

Misterul zwasticei e atât de important, atât de legat de taina ultimă a „crailor”, că trebuie să dăm largi explicațiuni, referindu-ne mai ales la René Guénon, interpret suveran al esoterismului.

„Una din formele cele mai remarcabile a ceea ce numim crucea orizontală, adică a crucii trasată în planul care reprezintă un anumit plan de existență, este figura swasticei ce pare să se ratașeze direct Tradiției Primordiale, căci o întâlnești în cele mai diverse țări și cele mai depărtate una de alta, din epocile cele mai vechi; departe de a fi un simbol exclusiv oriental, cum se crede uneori, e unul din cele mai răspândite, din Extremul Orient în Extremul Occident, căci există până la anumite popoare indigene din America. E adevărat că, la epoca actuală, s-a păstrat mai ales în India și în Asia Centrală și Orientală și că poate numai în aceste regiuni se mai știe ce însemnează; totuși, chiar în Europa nu a dispărut com-

plet. În antichitate găsim acest semn, mai ales la celți și în Grecia preelenică. Am spus că în altă parte swastica e semnul Polului³⁰.

Am arătat mai sus că „Pol” începe cu P și patru P formează „zvastica clavigeră”, și că deținătorul ei legitim are Puterea (alt P) Polului de „a învârti roata” lumii, cum se spune în Orient. Și iată cum:

Crucea cu trei dimensiuni și șase direcții e scheletul, „cheresteaua” Lumii, reprezentată printr-o sferă sau printr-un cerc; dar lumea nu se „învârte”, nu trece de la potență la act, decât mișcată de o P(utere) exterioară ei, metacosmică. Cum putem reprezenta grafic această Putere? Prin niște tangente, exterioare cercului-simbol al lumii, făcând unghi drept cu brațele crucii, indicând direcția mișcării și arătând limpede caracterul extracosmic, exterior cercului, al acestei Puteri. În figurile noastre 1, 2, 3 (pag. 55, 56, 57) cele trei gune sunt interioare cercului, pentru că îl structurează, sub influența extracosmică a lui P(urușa și P(rakriti) ce rămân totdeauna nemanifestate, deși produc manifestațiunea totală.

Zvastica este simbolul, emblema Polului, pentru că în adevăr lumea se învârtește în jurul lui, el rămânând imobil și neafectat de mișcarea pe care o produce. Deci swastica nu este o figură a lumii ci a acțiunii (principiului) asupra lumii.

În zvastica formată de patru P, din patru chei, puterea de solve-coagula e vădită pentru că e sinonimă cu formula Puterii Cheilor (Potestas ligandi et deligandi).^trad. E în strânsă legătură cu simbolismul lui Janus, stăpânul cheilor „Marilor Mistere” și al „Micilor Mistere”, distribuitorul Vieții și al Morții. Ce ascunde Mateiu Caragiale în dosul grimaselor fantoșelor lui, „secăturile”, cum le

zice umanistul Călinescu, când le așează sub ierogliful lui P?

În sfârșit, dezvăluim cel mai mare secret al literei P, anume că nu există. Alfabetul latin e de origine feniciană, deci sacral. P este un B amputat de bucla inferioară. În alfabetele hieratice, arab și ebraic, P nu există, ci numai B. La pag. 116 a ediției Perpessicius a operelor lui Mateiu Caragiale, e reprodusă, în fotocopie, o pagină manuscris, atingând amintirile din copilărie ale lui Pantazi. Pagina are ștersături, un cap de copil desenat. În mijlocul ei, după fraza: „eram un copil bun și cuminte”, fără nici cea mai mică legătură cu textul, fără noimă, tam-nesam și bine trasați, trei B majusculi unul după altul, fără puncte între ei, BBB. De ce nu trei P? Pentru că, în realitate, sunt B. Altă „coincidență”!

Deoarece feluritele simboluri nu se contrazic ci se împlinesc unul pe altul, vom spune câteva cuvinte despre interpretarea sufită a literei B.

B este strict solidar cu A, mai întâi prin succesiune. Valoarea lui A este 1; de aceea e litera metafizică prin excelență, reprezentând unitatea. B are valoarea 2, numărul Cosmosului, actualizat de cele două Principii, pomenite mai sus. În arabă, A (Alif) e scris printr-o linie verticală; de aceea Alif e „literă polară” (harf qutbanya). B (Ba) e reprezentat de o linie orizontală incurbată în jos, cu un punct dedesubt, la mijloc. Suprapunerea celor două litere dă Crucea, ceea ce făcea pe un mare Sufi să spună: „Creștinii au semnul Crucii, noi avem doctrina ei”.^sursa

A a creat lumea prin litera B, care în arabă însemnează și prin. „Deci Ba este propriu-zis la originea creațiunii, și aceasta se împlinește prin el și în el, adică el este în același timp „mijlocul” și „locul” ei, după cele două sensuri ale acestei litere, când e luată ca propoziția bi (prin). Ba, în acest rol primordial, reprezintă pe Er-

Rûh, „spiritul”, care trebuie înțeles ca Spiritul total al Existenței Universale”³¹.

Cele spuse mai sus sunt o ilustrare a modului cum se obișnuia criptarea anumitor lucruri. Înlăturând pe maniacii coincidențelor, indicăm celor de bună-credință faptul că unul din principiile tehnicii criptării consta în a strecura secretele în detalii insignifiante. Scopul era derutarea profanilor și se poate spune că rezultatul a întrecut toate așteptările. Modul de proliferare, de adaptare a Verbului, nadele, meandrele și încrucișările lui în planul de reflexie al cauzelor secunde, în lumea intermediară și fizică, sunt strict inepuizabile, deci nedetectabile.

E vizibilă în Craii de Curtea-veche o intenție de utilizare simbolică a literei P (care e în realitate un B), literă a dualității, la locul ei în alfabetele sacre, deci rădăcină a multiplicității și a indefinității. Trifoiul celor trei P ai Crailor, unificați în Pena, riguroasa identitate a schemei, cu teoria celor trei gune în doctrina Samkhya, e de natura evidenței. Că mai sunt alte nume proprii sau comune în carte începând tot cu litera P, poate fi un efect de fond, o afinitate de mil sau mai ales o intenție de a deruta curiozitatea și indiscreția, conform tuturor criptărilor tradiționale. E o înecare a principalului în detalii. Că Pepi Smarot, Proțăpeasca sau Poponel se integrează rădăcinii tenebroase a Cosmosului, e necesar… dar modurile aparțin ininteligibilității Substanței.

Dăm un exemplu atât de ilustru că ne simțim stingheriți să-l alăturăm mișmașului caragialesc. Dante spune că numele cel mare al Principiului este litera I.

I s’appellava in terra il somo bene^vers.trad.

(Lui I i se spune pe pământ Binele Suprem.) (Paradiso XXVI, 134) din cauza caracterului său axial și al punctului de deasupra la care se poate reduce. Înseamnă să cercetăm toate cuvintele din Divina Comedie începând cu i ca să judecăm sau să infirmăm afirmația lui Dante?